ICCJ. Decizia nr. 172/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 172/2011
Dosar nr. 7328/2/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 332 din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 7328/2/2010, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva rezoluţiei nr. 1469/II/2010 din 22 iulie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că prin plângerea înregistrată sub nr. 7328/2/2010 petentul F.M.E. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, precum şi a rezoluţiei nr. 1469/II/2/2010 din 22 iulie 2010 a procurorului general al acestei unităţi de parchet, solicitând, ca efect al admiterii plângerii şi desfiinţării actelor atacate, retrimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimata F.I.
În motivarea plângerii, după expunerea situaţiei de fapt, petentul a arătat, în esenţă, că cercetările efectuate în cauză de către procuror sunt incomplete şi superficiale, fără ca acesta să administreze vreo probă pentru a stabili dacă susţinerile sale corespund adevărului şi fără să verifice veridicitatea afirmaţiilor făptuitoarei intimate, acceptând ca „adevăruri absolute” afirmaţiile acesteia.
Totodată, s-a susţinut că, în speţă, sunt întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, petentul fiind indus în eroare de către intimată cu prilejul încheierii şi executării contractului de asistenţă juridică, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, în lipsa căreia nu ar fi încheiat respectiva convenţie cu aceasta.
De asemenea, petentul a mai invocat ignorarea de către procurori a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 51/1991 (art. 2 alin. (5) şi art. 38), în Statutul profesiei de avocat (art. 113 alin. (3), art. 114 alin. (2) şi alin. (3) lit. a), b), c), art. 115-117, art. 138 alin. (3), art. 139 alin. (2) şi (3), art. 146, art. 154 alin. (1)) şi în Codul deontologic, acte normative care impun avocaţilor o conduită de natură să le garanteze buna-credinţă şi să sporească încrederea clienţilor.
La solicitarea instanţei, au fost ataşate dosarul de cercetare penală nr. 2106/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi lucrarea nr. 1469/II/2/2010 a aceleiaşi unităţi de parchet.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că, la data de 19 noiembrie 2009, petentul F.M.E. s-a adresat cu o plângere Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrată sub nr. 2106/P/2009, prin care a solicitat efectuarea de cercetări şi tragerea la răspundere penală a avocatei F.I. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., arătând, în esenţă, în motivare, că, la data de 07 aprilie 2008, a încheiat cu aceasta contractul de asistenţă juridică, prin care au convenit ca intimata să redacteze şi să introducă pe rolul instanţei de judecată o contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 10095 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care i-a fost respinsă solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti.
A mai arătat petentul că, deşi i-a achitat avocatei onorariul convenit prin contract, respectiv suma de 2.000 lei, pentru care, însă, nu i-a fost eliberată chitanţă, aceasta nu a introdus acţiunea ce a făcut obiectul convenţiei de asistenţă juridică, precum şi faptul că, telefonic, intimata l-a asigurat în permanenţă că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, menţinându-l, astfel, în eroare cu privire la executarea contractului. În acelaşi scop, la solicitarea petentului, avocata i-a indicat un număr de dosar care privea alte părţi, sub pretextul că se referea la cauza sa, iar, la data de 13 februarie 2009, dându-şi seama că petentul descoperise că nu şi-a îndeplinit obligaţia, a susţinut în faţa acestuia că a fost ameninţată.
S-a concluzionat de către petent că intimata, încă din momentul încheierii contractului de asistenţă juridică, nu a avut în vedere să-şi execute prestaţiile asumate prin convenţie, ci doar să-l determine să îi dea suma de 2.000 lei, lipsindu-l, totodată, prin neintroducerea în termen a contestaţiei la instanţa competentă, de posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru imobilul din Bucureşti, în valoare de aproximativ 90.000 dolari SUA.
În urma cercetărilor efectuate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, prin rezoluţia nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimata F.I., avocat în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Baroul Bucureşti, sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
S-a reţinut, în esenţă, în considerentele rezoluţiei, că simpla neexecutare în termen a unei obligaţii sau efectuarea în mod necorespunzător a acesteia, în cadrul unei convenţii civile, nu are caracter penal, chiar dacă în momentul încheierii convenţiei, partea care şi-a asumat obligaţia ştia că nu o va îndeplini, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune numai atunci când, fie la încheierea convenţiei, fie pe parcursul executării ei, partea care nu a respectat contractul s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge cealaltă parte că îşi va executa obligaţiile la termen. Or, în cauză, s-a concluzionat de către procuror, că aspectele sesizate de către petent referitor la modul în care intimata şi-a îndeplinit obligaţiile în virtutea mandatului încredinţat nu au caracter penal, fapta acesteia putând atrage răspunderea disciplinară.
Rezoluţia nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010 a fost comunicată petentului pe 01 iulie 2010, iar, la data de 20 iulie 2010, acesta a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care, prin rezoluţia nr. 1469/II/2/2010 din 22 iulie 2010, a dispus respingerea plângerii ca neîntemeiată.
S-a reţinut, în esenţă, în motivarea rezoluţiei, că simpla neexecutare a unei obligaţii contractuale asumate nu constituie înşelăciune, în condiţiile în care nu s-au dovedit, sub aspect obiectiv, manoperele dolosive, iar, sub aspect subiectiv, intenţia de inducere în eroare, determinante pentru încheierea contractului.
S-a mai arătat că petentul are deschisă calea unei acţiuni civile prin care poate solicita obligarea cocontractantului la achitarea prejudiciului suferit, în cazul în care se dovedeşte că producerea acestuia s-a datorat neexecutării culpabile a contractului.
Rezoluţia dată de procurorul general a fost comunicată petentului la data de 30 iulie 2010, iar, la data de 20 august 2010, în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petiţionarul s-a adresat cu plângere la instanţa de judecată competentă - Curtea de Apel Bucureşti.
Verificând rezoluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Curtea a apreciat că aceasta este legală şi temeinică, făcându-se, în speţă, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. b) C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 215 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune fapta de inducere în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă prin aceasta s-a pricinuit o pagubă.
De asemenea, în alin. (3) al art. 215 C. pen. este reglementată o formă specială a infracţiunii de înşelăciune, respectiv înşelăciunea în convenţii, care constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.
Aşadar, în ambele forme, infracţiunea de înşelăciune presupune, sub aspectul laturii obiective, o acţiune de inducere în eroare, iar înşelăciunea în convenţii, în variantă alternativă, o acţiune de menţinere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, fiind necesar ca făptuitorul să folosească anumite mijloace amăgitoare, apte să conducă la realizarea rezultatului dorit.
Din cerinţa săvârşirii unei acţiuni de inducere sau de menţinere în eroare, rezultă că neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă nu s-a stabilit că au fost folosite manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia perfectării convenţiei sau, după caz, a executării acesteia, neaducerea la îndeplinire a unor clauze contractuale putând constitui infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. numai dacă partea vătămată a fost indusă în eroare de către făptuitor cu privire la aceste clauze, care au avut un rol esenţial în încheierea sau executarea contractului.
În speţă, deşi petentul a susţinut că a fost indus în eroare de intimată cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică din 07 aprilie 2008, arătând că intenţia făptuitoarei nu a fost aceea de a redacta şi introduce pe rolul instanţelor de judecată contestaţia împotriva Dispoziţiei primarului şi de a-l reprezenta în faţa acestora, ci de a obţine de la el suma de bani reprezentând contravaloarea onorariului, în cauză nu rezultă şi nici nu s-a probat că intimata ar fi folosit manopere dolosive faţă de petiţionar cu ocazia încheierii contractului sau că ar fi uzitat de mijloace amăgitoare pentru a-l convinge să plătească respectiva sumă de bani, fără a avea intenţia de a-şi respecta obligaţiile asumate prin convenţie.
Dimpotrivă, suma de bani achitată cu titlu de onorariu intimatei de către petent a fost consemnată în cuprinsul chitanţei şi a facturii din 07 aprilie 2008, iar convenţia de asistenţă juridică a fost înregistrată din 07 aprilie 2008 în registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică, astfel cum s-a menţionat la pct. 6 din convenţia încheiată, astfel încât nu poate fi identificată nicio manoperă dolosivă prin care făptuitoarea să fi creat persoanei vătămate o falsă reprezentare a realităţii, pentru a o determina pe aceasta să încheie contractul de asistenţă juridică.
Deşi petentul a susţinut că, pentru suma de bani plătită intimatei cu titlu de onorariu, aceasta nu i-ar fi eliberat nicio chitanţă, sugerând că există indicii ale comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a constatat că respectiva susţinere nu este fondată, fiind emise înscrisurile doveditoare ale plăţii (chitanţa şi factura din 07 aprilie 2008), care, chiar dacă nu au fost înmânate petiţionarului, astfel cum acesta a arătat, au fost înregistrate în evidenţele prevăzute de lege, din menţiunile făcute la pct. 6 din contractul de asistenţă juridică, rezultând că însăşi convenţia dintre părţi, în care s-a consemnat valoarea onorariului, a fost înscrisă în registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică.
Aşadar, în cauză, astfel cum a stabilit şi procurorul, nu rezultă indicii că petentul ar fi fost indus în eroare de către intimată cu ocazia încheierii sau executării convenţiei de asistenţă juridică, neînţelegerile dintre părţi, rezultate din neexecutarea contractului de către una dintre acestea, în speţă de către făptuitoarea avocată, dând naştere unui litigiu de natură civilă şi neputând constitui o faptă prevăzută de legea penală, aşa cum a susţinut petiţionarul.
În ceea ce priveşte susţinerea petentului în sensul că, în cauză, cercetările efectuate de către procuror sunt incomplete şi superficiale, fără ca acesta să administreze vreo probă în vederea stabilirii vinovăţiei intimatei şi verificării veridicităţii afirmaţiilor ei, Curtea, de asemenea, nu o poate reţine şi, ca urmare, o va înlătura, având în vedere împrejurarea că, la datele de 06 ianuarie 2010 şi 03 februarie 2010, au fost audiaţi, în calitate de persoană vătămată şi, respectiv, făptuitor, petentul F.M.E. şi intimata F.I., au fost ataşate, în copie, contractul de asistenţă juridică din 07 aprilie 2008, chitanţa şi a factura din 07 aprilie 2008 şi s-au efectuat demersuri la Baroul Bucureşti în vederea stabilirii calităţii de avocat a intimatei şi a măsurilor luate împotriva acesteia pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate faţă de petiţionar, iar, în raport cu actele premergătoare menţionate, procurorul a apreciat, în mod întemeiat, că nu se impune suplimentarea cercetărilor efectuate împotriva intimatei, atâta timp cât situaţia de fapt fusese stabilită şi se apreciase că nu se încadrează în dispoziţiile art. 215 C. pen., nefiind vorba de o faptă de natură penală.
Referitor la împrejurarea că procurorii, prin soluţiile date în cauză, ar fi ignorat dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 51/1991 (art. 2 alin. (5) şi art. 38), în Statutul profesiei de avocat (art. 113 alin. (3), art. 114 alin. (2) şi alin. (3) lit. a), b), c), art. 115-117, art. 138 alin. (3), art. 139 alin. (2) şi (3), art. 146, art. 154 alin. (1)) şi în Codul deontologic, aspect invocat, de asemenea, de petent în cuprinsul plângerii formulate, este de menţionat că nu este în competenţa organelor de anchetă să verifice respectarea sau, după caz, nerespectarea respectivelor dispoziţii invocate, această atribuţie revenind, potrivit art. 71 din Legea nr. 51/1991, Consiliului baroului. Astfel, conform art. 70 alin. (1) din actul normativ menţionat, avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 51/1991 sau ale Statutului şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea sau prestigiul profesiei sau ale instituţiei, anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare în faţa Comisiei de disciplină fiind, potrivit art. 71 din aceeaşi lege, de competenţa Consiliului baroului.
În consecinţă, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Curtea a apreciat rezoluţiile atacate ca fiind legale şi temeinice, motiv pentru care, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul F.M.E.
Faţă de faptul că petentul este cel care se află în culpă procesuală, Curtea, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală şi solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea plângerii formulate.
Curtea, analizând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. constată că aceasta este temeinică şi legală.
În mod corect a decis prima instanţă că fapta intimatei avocat F.I., de a nu-şi îndeplini obligaţiile ce rezultau din contractul încheiat cu petentul F.M.E., nu intră în zona ilicitului penal, neputându-se dovedi existenţa elementelor ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune şi anume intenţia de a induce în eroare cu scopul de a obţine un folos injust, ci este guvernată de dispoziţiile în materie disciplinară, prevăzute în Legea nr. 51/1991, în Statutul profesiei de avocat şi în Codul deontologic.
De aceea, Înalta Curte va respinge ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul formulat şi conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar F.M.E. împotriva Sentinţei penale nr. 332 din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală .
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3510/2011. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3015/2011. Penal. Dare de mită (art. 255... → |
|---|
