ICCJ. Decizia nr. 2046/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2046/2011

Dosar nr. 4045/1/2011

Şedinţa publică din 18 mai 2011

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 9 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1101.1/59/1010, a dispus următoarele:

A respins cererea inculpatului K.F. privind aplicarea faţă de acesta a procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.

În baza art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., a admis în principiu cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar.

În baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a respins ca nefondate cererile inculpaţilor S.I. (fost C.), K.F. şi B.P. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen.,a respins ca nefondată cererea inculpatului S.I. (fost C.) privind revocarea măsurii arestării preventive.

În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpaţilor S.I. (fost C.), K.F. şi B.P., urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 07 iulie 2011.

Pentru a hotăra astfel a reţinut următoarele:

Deliberând asupra cererii inculpatului K.F. privind aplicarea faţă de acesta a procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., a constatat că este nefondată.

Astfel, acest inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care cea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 C. pen., faptă reţinută şi în sarcina altor doi inculpaţi.

De asemenea, activitatea infracţională imputată inculpatului K.F., descrisă în rechizitoriu, este în legătură cu cele imputate altor inculpaţi, iar judecarea cauzei în privinţa acestui inculpat nu se poate face fără referire la acţiuni sau inacţiuni ce constituie fapte reţinute în sarcina altor inculpaţi.

A mai reţinut că a admite ca inculpatul K.F. să fie judecat separat ar însemna crearea posibilităţii pronunţării unor hotărâri care nu se pot concilia, aşa încât, pentru o mai bună administrare a justiţiei, este necesară soluţionarea în mod unitar a cauzei.

Ca atare, a respins cererea inculpatului K.F. privind aplicarea faţă de acesta a procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.

Deliberând asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F., instanţa a reţinut următoarele:

La termenul de judecată de din 9 mai 2011, inculpatul K.F. şi-a însuşit cererea formulată pentru el de apărătorul ales, având ca obiect liberare provizorie sub control judiciar, arătându-se în motivare că: motivele care au stat la baza arestării preventive nu mai subzistă şi lăsarea sa în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică sau pentru bunul mers al anchetei; nu se poate reţine că ar putea influenta buna desfăşurare a cercetărilor, deoarece însuşi organul de urmărire penală a considerat buna sa credinţă şi poziţia corectă procesuală, din care rezultă că a contribuit la tragerea la răspundere şi a celorlalţi inculpaţi din dosar; niciuna din părţile vătămate nu are obiecţiuni în privinţa lui; este arestat de aproape un an iar prin scurgerea timpului pericolul concret pentru ordinea publică s-a estompat; nu există probe că ar putea săvârşi noi fapte, iar în urma viitoarelor modificări legislative ar putea fi acordată o pedeapsă cu suspendare; nu are antecedente penale.

Analizând cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar, Curtea a constatat că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Datele la care se referă textul de lege menţionat rezultă din miza ridicată a procesului penal declanşat împotriva inculpatului (acesta fiind acuzat de săvârşirea unor infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea pe durată foarte mare), starea conflictuală creată (tulburarea serioasă a activităţii O.C.P.I. Timişoara, a două birouri notariale şi a două părţi civile persoane juridice), lipsa garanţiilor că desfăşurarea procesului penal nu ar fi afectată de lăsarea în libertate a inculpatului (având în vedere mijloacele folosite la săvârşirea faptelor penale reţinute în sarcina sa - uşurinţa cu care ar fi acceptat propunerile inculpatului S., care nu ar fi dus la bun sfârşit activitatea ilicită de care este acuzat fără ajutorul dat de inculpatul K.).

A mai reţinut că într-adevăr circumstanţele personale joacă un rol important în privinţa luării, prelungirii, înlocuirii sau revocării unei măsuri procesuale preventive, însă acestea nu pot fi privite izolat de faptele imputate şi de circumstanţele reale în care acestea au fost săvârşite. Indiciile privind contrafacerea şi folosirea unor înscrisuri oficiale, însoţite de declararea necorespunzătoare a adevărului cu prilejul prezentării înscrisurilor falsificate la O.C.P.I., la două birouri notariale şi la Primăria Municipiului Timişoara, determinarea cu intenţie a săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu de către doi notari publici şi doi lucrători de carte funciară, caracterul organizat al acţiunilor inculpaţilor, amploarea activităţii infracţionale de care sunt acuzaţi inculpaţii şi forma continuată a infracţiunilor reclamate sunt împrejurări în raport cu care lipsa antecedentelor penale, pretinsa conduită sinceră a inculpatului şi existenţa unei ocupaţii licite nu justifică liberarea lui sub control judiciar.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen. a respins ca nefondată cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar.

Deliberând asupra stării de arest a inculpaţilor S.I. (fost C.), K.F. şi B.P., Curtea a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 157/P/2008 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor:

1) S.I., fost C., zis „I.", pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: art. 323 alin. (1), (2) C. pen.; art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. ; art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.; art. 293 C. pen.; art. 286 C. pen. cu aplic, art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen.; art. 287 C. pen. cu aplic, art. 41-42 C. pen., şi art. 75 lit. a) C. pen.; art. 292 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap. la art. 2481 cu aplic. art. 41-42 C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap. la; art. 289 C pen. şi art. 41 - 42 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic art. 41 - 42 C. pen.; art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.; art. 20 rap la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.; art. 31 alin. (2) C.pen rap la art. 215 C. pen. combinat cu art. 229 alin. (3) C. pen., prin recalificare în art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen.

2) K.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: art. 323 alin. (1), (2) C. pen.; art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic .art. 41 - 42 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.; art. 293 C. pen.; art. 286 C. pen. cu aplic.art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen.; art. 287 C. pen. cu aplic.art. 41-42 C. pen., şi art. 75 lit. a) C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap la art. 2481 cu aplic. art. 41-42 C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap. la art. 289 C pen şi art. 41 - 42 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic art. 41 - 42 C. pen.; art. 292 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen.

3) B.P., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: art. 323 alin. (1), (2) C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.; art. 286 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C.pen, art. 287 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C.pen, art. 292 C.pen cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen., art. 31 alin. (1) C.pen rap la art. 248] cu aplic art. 41-42 C. pen., art. 31 alin. (1) C. pen. rap la art. 289 C. pen. şi art. 41 – 427 C. pen., art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.,cu aplic. art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen.

Verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a celor 3 inculpaţi menţionaţi mai sus, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, dispunând, prin încheiere motivată, fie revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, fie menţinerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.

Luarea, prelungirea şi menţinerea măsurii arestării preventive au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f ) C. proc. pen.

Din coroborarea celor două texte de lege amintite rezultă condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca măsura arestării preventive să fie legală şi temeinică: existenţa unor probe sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârşit fapte de natură penală; legea să prevadă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani; existenţa unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei respective prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

S-a mai reţinut că din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală rezultă indicii temeinice care justifică în prezent bănuiala rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele reţinute în sarcina acestora prin rechizitoriu, respectiv că s-au întocmit în fals două dispoziţii de restituire teren, plăsmuite în întregime cu semnăturile şi ştampilele aparent ca aparţinând Primarului Municipiului Timişoara, şi a documentaţiilor cadastrale anexe, care, după întocmirea lor în fals, au fost prezentate spre întabulare, iar cu ajutorul unei procuri judiciare întocmite în Ungaria cu date false, s-a reuşit întabularea dispoziţiei de restituire şi apoi înstrăinarea terenurilor, realizată cu referire la dispoziţia de restituire din 04 noiembrie 2005, iar cu referire la dispoziţia de restituire falsă din 04 noiembrie 2005 fapta fiind descoperită în faza de tentativă.

Totodată s-a reţinut că pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate a inculpaţilor rezultă din natura şi gravitatea faptelor imputate (pentru inculpatul S., fost C. - asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals privind identitatea, falsificarea de instrumente oficiale, folosirea de instrumente oficiale false, fals în declaraţii, participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave; pentru inculpatul K. - asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals privind identitatea, falsificarea de instrumente oficiale, folosirea de instrumente oficiale false, fals în declaraţii, participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual; numărul mare de persoane implicate în activitatea ilicită reţinută actul de sesizare (inclusiv al inculpaţilor), nivelul prejudiciului (care a atras şi încadrarea juridică a faptei de înşelăciune), rezonanţa socială pe care o are comiterea unui număr mare de infracţiuni de către un număr mare de persoane constatând că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate.

Cu privire la termenul rezonabil al duratei arestării preventive, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, acest caracter nu se analizează doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii. Aşa cum se desprinde şi din jurisprudenţa C.E.D.O., trebuie avute în vedere şi alte criterii, cum ar fi miza procesului şi complexitatea cauzei. In speţă, pe lângă durata arestării, este necesar să se ia în considerare şi complexitatea cauzei (numărul mare al persoanelor trimise în judecată şi al faptelor imputate), comportamentul procesual al părţilor (la termenul de judecată din 10 ianuarie 2011 s-a formulat o cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecată, unul din cele două motive invocate fiind anterior analizat cu ocazia soluţionării cererii de abţinere a aceluiaşi judecător, deja respinsă la momentul formulării cererii de recuzare; la termenul de judecată din 06 aprilie 2011, unul dintre inculpaţi a solicitat judecarea sa după procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., iar soluţionarea cauzei a suferit amânarea pentru ca şi inculpatul cetăţean maghiar să poată comunica instanţei, după consultarea cu apărătorul din oficiu prin interpret, dacă înţelege să se prevaleze şi el de dispoziţiile amintite), precum şi miza procesului (pedepsele prevăzute de lege pentru faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii fiind mari).

Referitor la problemele de sănătate ale inculpaţilor K.F. şi B.P. invocate, a reţinut Curtea de Apel Timişoara că acestea nu constituie un impediment pentru menţinerea arestării preventive. Se observă că la dosar nu există dovezi în sensul că aceştia ar suferi de afecţiuni care i-ar pune în imposibilitatea suportării regimului de detenţie preventivă. In orice caz, art. 1391 teza I C. proc. pen. prevede că, în cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a A.N.P., administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a M.S.P. De asemenea, în situaţia în care persoana în cauză nu beneficiază de asistenţă medicală sau de regimul alimentar corespunzător, are posibilitatea de a formula plângeri în temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Faţă de cele reţinute, s-a considerat şi că lăsarea inculpaţilor în libertate ar încuraja săvârşirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanţei atât de către inculpaţi, cât şi de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorilor ca pe o lipsă de reacţie corespunzătoare a autorităţilor.

De asemenea, instanţa a reţinut faptul că statul are obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte îndreptate împotriva unor relaţii privind convieţuirea socială, patrimoniului cetăţeanului, activităţii de serviciu a funcţionarilor publici şi încrederii de care trebuie să se bucure înscrisurile oficiale şi sub semnătură privată, valori sociale fundamentale ocrotite de legea penală.

Pentru aceleaşi considerente care vizează menţinerea arestării preventive s-a apreciat că această măsură nu poate fi revocată sau înlocuită cu altă măsură procesuală, conform considerentelor expuse anterior neexistând garanţii că luarea unor măsuri neprivative de libertate faţă de cei trei inculpaţi ar asigura buna desfăşurare a procesului penal.

Aşa fiind, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a respins ca nefondate cererile inculpaţilor S.I. (fost C.), K.F. şi B.P. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a respins ca nefondată cererea inculpatului S.I. (fost C.) privind revocarea măsurii arestării preventive, iar în baza art. 3001 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. menţinând starea de arest a celor trei inculpaţi, urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 07 iulie 2011.

Împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1101.1/59/2010 au declarat recurs inculpaţii S. (fost C.) I. şi K.F., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 4045/1/2011.

Inculpatul K.F. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Inculpatul S. (fost C.) I. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea.

Înalta Curte constată că inculpatul S. (fost C.) I. a fost reţinut şi arestat prin mandatul de arestare preventivă nr. 5 din 04 mai 2010, arestarea fiind prelungită de instanţă periodic până la data de 28 octombrie 2010 inclusiv, conform încheierii penale nr. 13/PI/CC din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara şi ulterior în faza de cercetare judecătorească până la data de 9 mai 2011.

Inculpatul K.F. a fost reţinut şi arestat prin mandatul de arestare preventivă nr. 12 din 14 iunie 2010, arestarea fiind prelungită de instanţă periodic până la data de 28 octombrie 2010 inclusiv, conform încheierii penale nr. 13/PI/CC din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara şi ulterior în faza de cercetare judecătorească până la data de 9 mai 2011.

Examinând motivele de recurs ale recurentului inculpat K.F. şi prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele textului legal. în concret, maximul special al pedepselor, stabilit de legiuitor pentru faptele reţinute în sarcina inculpatului nu depăşeşte 18 ani închisoare, iar în cauză nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Constată de asemenea că si recursul declarat de inculpatul S. (fost C.) I. este fondat în cauză neexistând date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Aşa fiind, este de subliniat că de la momentul luării măsurii preventive si până în prezent nu au survenit modificări sub aspectele anterior relevate, respectiv acuzarea nu a făcut dovada faptului că inculpaţii ar intenţiona să fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă sa zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de proba.

În consecinţă, urmează a se constata ca cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F., dedusă judecăţii întruneşte toate cerinţele legale pentru a fi admisă dar şi că înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului S. (fost C.) I. se impune.

Acuzarea a justificat menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor în raport de gravitatea faptelor aflate în curs de judecată.

în opinia înaltei Curţi însă, o asemenea apreciere este eronată deoarece în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., dar si cu practica instanţelor naţionale, Înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie si că aceasta trebuie luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff contra Germaniei).

Pe de alta parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanţelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.

Totodată, în raport de datele concrete ale cauzei nu s-ar mai putea aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de reacţie a autorităţilor judiciare în condiţiile în care riposta acestora survine la mai bine de 7 luni de la înregistrarea lucrării penale, respectiv emiterea actului de sesizare al instanţei la 22 octombrie 2010.

De altfel, soluţia preconizată de Înalta Curte este în consonanţă si cu dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit cărora „ orice persoană arestată sau deţinută. are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere", dar si cu jurisprudenţa instanţei europene.

Astfel, în mai multe cauze C.E.D.O. a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă nu pot fi negate (împiedică persoana suspectă sa fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni), dar că aceasta are si o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial si profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-1 constrânge să mărturisească.

În cauza Neumeister contra Austriei, C.E.D.O. a decis că temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, daca are cazier etc.

Or, în speţă, recurenţii au arătat că au realizat venituri din activităţi licite, aceştia beneficiază de stabilitate locativă, familială si profesională, însă Curtea de Apel Timişoara a constatat că tocmai lipsa antecedentelor penale, pretinsa conduită sinceră a inculpaţilor şi existenţa unor ocupaţii licite nu justifică liberarea acestora, în raport cu gravitatea faptelor săvârşite.

Pe de altă parte, în cauza Labita contra Italiei, C.E.D.O. a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsura există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Înalta Curte, mai are în vedere că Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului a afirmat încă din 1789 că unul din cele mai importante drepturi este dreptul la libertate şi la siguranţă, enunţat la art. 5 al Convenţiei, drept care se poate defini, în ansamblul său, ca acela de a nu fi privat de libertate, cu excepţia unor situaţii excepţionale şi de a nu fi arestat, deţinut în mod arbitrar.

Curtea reaminteşte că lista excepţiilor la dreptul la libertate care figurează in art. 5 § 1 din Convenţie prezintă un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi, să se asigure că nimeni nu este lipsit in mod arbitrar de libertatea sa.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, si Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, din 5 iulie 2007).

Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice; dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 al Convenţiei în aceste circumstanţe excepţionale si în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant si suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică.

Astfel cum a mai arătat C.E.D.O. în cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea in judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.

Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică intr-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie.

C.E.D.O. a reamintit că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, din 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, C.E.D.O. 2003-1," si Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, din 6 noiembrie 2007).

Pe de alta parte, argumentele pro si contra punerii in libertate nu trebuie sa fie generale si abstracte, iar pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice.

Înalta Curte observă că în hotărârile referitoare la respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului K.F. şi respingerea cererii de înlocuire a măsuri arestării preventive a inculpatului S. (C.) I. respectiv încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2010, 7 februarie 2011, 15 martie 2011, 6 aprilie 2011, şi 9 mai 2011 date în Dosarul nr. 1101.1/59/2010 de Curtea de Apel Timişoara instanţa a statuat că se impune menţinerea în arest a inculpaţilor S.(C.) I. şi K.F. cu motivarea că acele condiţii prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen. continuau sa fie valabile, menţionând că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Înalta Curte reţine că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia. Or, trebuie menţionat că, în speţă, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti care l-a menţinut pe inculpat în stare de detenţie în perioada în discuţie nu a oferit motive concrete pentru a susţine acest argument al "pericolului pentru ordinea publică" şi pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., necesitatea de a menţine inculpatul în detenţie. Această hotărâre s-a limitat, în esenţă, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip.

Înalta Curte constată că instanţa de fond, Curtea de Apel Timişoara nu a precizat modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul inculpaţilor şi nu a analizat motivele invocate de către aceştia, imediat după punerea lor în detenţie referitor la profilul lor personal şi la situaţia lor familială, în timp ce art. 136 C. proc. pen. prevede că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii. în această privinţă, C.E.D.O. reaminteşte că, potrivit art. 5 § 3 din Convenţie, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret împiedicarea adusă de inculpaţi la buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti sau a invoca riscul ca inculpaţii să nu se prezinte în instanţă, instanţa de fond nu a analizat în speţă posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în dreptul intern.

Scurta referire, identică, a Curţii de Apel Timişoara în toate încheierile de şedinţă precizate anterior prin care a respins cererile formulate de inculpaţi la modalităţile şi împrejurările concrete de săvârşire a faptelor, apreciind că sunt îndeplinite, dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitoare la pericolul social concret pe care îl prezintă inculpaţii, având în vedere tocmai natura şi gravitatea faptelor reţinute a fi săvârşite de inculpaţi, modalitatea concretă de comitere a faptelor, scopul urmărit şi nu în ultimul rând rezultatul produs - impactul social negativ şi crearea unei stări de nesiguranţă în rândul publicului de neîncredere în instituţiile publice şi cei care oferă servicii publice, şi constatând că până în prezent nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor, nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior, întrucât este capabilă să genereze si mai multe întrebări în ceea ce priveşte rolul acestor elemente în pretinsa existenţă a unui pericol pentru ordinea publică în speţă.

C.E.D.O. reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber. De asemenea, instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie atunci când analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit faptul că menţinerea în detenţie nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial si abstract pe gravitatea faptei comise.

Având în vedere considerentele menţionate, Înalta Curtea constată că nu s-au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpaţilor şi prin faptul că nu s-a ţinut cont de măsurile alternative, precum si prin faptul că motivarea s-a sprijinit în principal pe gravitatea faptelor comise, numărul mare de participanţi la întreaga activitate infracţională desfăşurată şi nu s-a analizat individual situaţia inculpaţilor, Curtea de Apel Timişoara nu a oferit motive relevante si suficiente pentru a justifica necesitatea de a-i menţine în arest preventiv pe inculpaţii K.F. şi S. (fost C.) I.

Stabilirea dacă într-un anumit caz, durata arestării preventive a depăşit sau nu o durata rezonabilă, cade în primul rând în sarcina autorităţilor naţionale. în acest scop, acestea trebuie să ia în considerare toate faptele pro şi contra existenţei unui interes public care să justifice, în raport de prezumţia de nevinovăţie, o derogare de la regula respectării libertăţii individuale şi să le menţioneze în hotărârile lor.

Existenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru validitatea detenţiei prelungite, dar, după trecerea unei perioade de timp, aceasta nu mai este suficientă, instanţele trebuind să stabilească dacă celelalte motive invocate de către autorităţile judiciare continuă să justifice privarea de libertate.

Pentru a justifica refuzul punerii în libertate a inculpaţilor S. (fost C.) I. şi K.F., Curtea de Apel Timişoara a precizat că punerea lor în libertate ar fi perturbat grav ordinea publică, „prin miza ridicată a procesului penal declanşat împotriva inculpatului K. (acesta fiind acuzat de săvârşirea unor infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea pe durată foarte mare), starea conflictuală creată (tulburarea serioasă a activităţii O.C.P.I. Timişoara, a două birouri notariale şi a două părţi civile persoane juridice), lipsa garanţiilor că desfăşurarea procesului penal nu ar fi afectată de lăsarea în libertate a inculpatului K. (având în vedere mijloacele folosite la săvârşirea faptelor penale reţinute în sarcina sa -uşurinţa cu care ar fi acceptat propunerile inculpatului S., care nu ar fi .dus la bun sfârşit activitatea ilicită de care este acuzat fără ajutorul dat de inculpatul K.)" însă, tulburarea ordinii publice nu ar putea rezulta din săvârşirea unor infracţiuni.

Pericolul unei asemenea tulburări, care este echivalentă cu tulburarea opiniei publice în urma eliberării unui suspect, nu poate rezulta doar din gravitatea infracţiunii ori din acuzaţiile aduse persoanei. Pentru a se stabili dacă există un asemenea pericol, este necesar a se lua în considerare şi alţi factori, precum atitudinea si comportamentul celui acuzat după eliberare; acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanţa de fond.

Înalta Curte este de acord că, datorită gravităţii şi reacţiei publicului la săvârşirea lor, unele infracţiuni pot da naştere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puţin pentru o anumită perioada. Totuşi, acest motiv poate fi privit ca fiind întemeiat şi suficient doar dacă este întemeiat pe aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică. Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, menţinerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.

În cazul de faţă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Curtea de Apel Timişoara, prin încheierile de şedinţă amintite prin care a menţinut starea de arest a inculpaţilor şi respectiv prin ultima încheiere din 9 mai 2011, atacată cu prezentele recursuri a invocat nevoia menţinerii privării de libertate a inculpaţilor S. (fost C.) I. şi K.F. dintr-un punct de vedere abstract, luând în considerare doar gravitatea infracţiunilor, astfel că Înalta Curte, constată că cel puţin din data de 9 mai 2011, detenţia în discuţie a inculpaţilor a încetat să fie bazată pe motive suficiente şi relevante.

Curtea de Apel Timişoara, prin urmare trebuia să precizeze, într-o modalitate mult mai clară şi exactă, dar şi mai puţin stereotipă, motivele pentru care a considerat că se impune menţinerea arestării preventive a inculpaţilor S. (fost C.) I şi K.F.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţii S. (fost C.) I. şi K.F. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1101.1/59/2010, sunt fondate şi le va admite.

Va casa, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând:

Va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F..

Va dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului K.F. şi impune în sarcina acestuia respectarea următoarelor obligaţii prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen.:

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Timişoara.

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie din raza teritorială a adresei de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

În baza art. 1602 alin. (3)1 C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va stabili în sarcina inculpatului K.F. să nu ia legătura cu inculpaţii, reprezentanţii părţilor civile şi martorii cauzei.

În baza art. 1602 alin. (3)2 C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatului K.F. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor ce îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Va dspune punerea de îndată în libertate a inculpatului K.F., domiciliat în Timişoara, jud.Timiş, de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 14 iunie 2010 emis de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 676/59/2010, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen., va dispune comunicarea prezentei decizii administraţiei locului de deţinere, inculpatului K.F. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.

În baza art. 139 alin. (3)5 C. proc. pen. va înlocui măsura arestării preventive a inculpatului S. (fost C.) I. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul se va supune următoarelor obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de politie de pe raza teritorială a municipiului Timişoara, în care îşi are reşedinţa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de politie sau ori de câte ori este chemat;

- să nu schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe timpul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, va tabili în sarcina inculpatului S. (fost C.) I. să nu ia legătura cu inculpaţii, reprezentanţii părţilor civile şi martorii cauzei.

Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 C. proc. pen. şi va pune în vedere acestuia că încălcarea cu rea-credinţă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligaţiilor impuse atrage luarea măsurii arestării preventive.

Va dispune comunicarea prezentei decizii administraţiei locului de deţinere, inculpatului S. (fost C.) I. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.

Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului S. (fost C.) I., domiciliat în Germania Offenbach am Main, cu reşedinţa în România, municipiul Timişoara, de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 4 mai 2010 emis de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 506/59/2010, dacă nu este arestat sau reţinut în altă cauză.

Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpaţii S. (fost C.) I. şi K.F. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1101.1/59/2010.

Casează, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând: Admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F.

Dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului K.F. şi impune în sarcina acestuia respectarea următoarelor obligaţii prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen.:

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Timişoara.

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie din raza teritorială a adresei de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

În baza art. 1602 alin. (3)1 C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabileşte în sarcina inculpatului K.F. să nu ia legătura cu inculpaţii, reprezentanţii părţilor civile şi martorii cauzei.

În baza art. 1602 alin. (3)2 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului K.F. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor ce îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului K.F., domiciliat în Timişoara, de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 14 iunie 2010 emis de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 676/59/2010, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen., dispune comunicarea prezentei decizii administraţiei locului de deţinere, inculpatului K.F. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.

În baza art. 139 alin. (3)5 C. proc. pen. înlocuieşte măsura arestării preventive a inculpatului S. (fost C.) I. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 145 alin.(1)1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul se va supune următoarelor obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliţie de pe raza teritorială a municipiului Timişoara, în care îşi are reşedinţa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

- să nu schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe timpul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, stabileşte în sarcina inculpatului S. (fost C.) I. să nu ia legătura cu inculpaţii, reprezentanţii părţilor civile şi martorii cauzei.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 C. proc. pen. şi pune în vedere acestuia că încălcarea cu rea-credinţă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligaţiilor impuse atrage luarea măsurii arestării preventive.

Dispune comunicarea prezentei decizii administraţiei locului de deţinere, inculpatului S. (fost C.) I. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului S. (fost C.) I., domiciliat în Germania Offenbach am Main, Main, cu reşedinţa în România, municipiul Timişoara, de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 4 mai 2010 emis de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 506/59/2010, dacă nu este arestat sau reţinut în altă cauză.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 25 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2020/2011. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2333/2011. Penal. Traficul de persoane (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2046/2011. Penal