ICCJ. Decizia nr. 3169/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2011

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3169/2011

Dosar nr. 11682/2/2010

Şedinţa publică din 21 septembrie 2011

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 936/F din 21 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 48229/3/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a hotărât astfel:

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B.R.Ş., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., faţă de partea vătămată SC L.S.C. SRL.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. faţă de partea vătămată SC T.B.D. SRL.

În temeiul art. 84 din Legea nr. 59/1934, a condamnat pe acelaşi inculpat la două pedepse de câte 1 an închisoare fiecare, pentru infracţiunile săvârşite faţă de părţile vătămate SC L.S.C. SRL şi SC T.B.D. SRL.

Conform art. 33-34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 1 an închisoare.

În temeiul art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării acestei pedepse pe un termen de încercare de 3 ani, potrivit art. 82 C. pen.

În temeiul art. 83-85 C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare şi anulare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 88 C. pen., a constatat că inculpatul a fost reţinut la data de 12 septembrie 2004.

În temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 417.486,37 lei, reprezentând despăgubiri civile către partea vătămată SC L.S.C. SRL (constituită parte civilă).

A luat act că partea vătămată SC T.B.D. SRL şi-a retras cererea de constituire ca parte civilă.

În temeiul art. 163 şi urm. C. proc. pen., a menţinut sechestrul asigurător instituit asupra apartamentului situat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea şi asupra autoturismului.

În temeiul art. 348 cu aplic, art. 445 C. proc. pen., a dispus anularea filelor C.E.C.

În temeiul art. 191 C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a constatat că, prin rechizitoriul nr. 4906/P/2004 din data de 6 decembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi, respectiv, art. 84 din Legea nr. 59/1934 faţă de partea vătămată SC L.S.C. SRL şi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. şi, respectiv, art. 84 din Legea nr. 59/1934 faţă de partea vătămată SC T.B.D. SRL.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul a îndeplinit, din anul 2002, funcţia de administrator al SC E.I. SRL şi, în cursul anului 2003, a achiziţionat marfă de la SC L.S.C. SRL, conform facturilor fiscale din 22 octombrie 2003, din 24 octombrie 2003, din 27 octombrie 2003, din 30 octombrie 2003 şi din 31 octombrie 2003. Pentru plata contravalorii mărfii, inculpatul a emis 8 file C.E.C., dup cum urmează:, emisă la data de 1 noiembrie 2003, în valoare de 481.814.340 lei, emisă la data de 3 noiembrie 2003, în valoare de 775.527.614 lei, emisă la data de 4 noiembrie 2003, în valoare de 414.591.792 lei, emisă la data de 5 noiembrie 2003, în valoare de 650.000.000 lei, emisă la data de 6 noiembrie 2003, în valoare de 657.362.560 lei, emisă la data de 7 noiembrie 2003, în valoare de 412.492.080 lei, emisă la data de 8 noiembrie 2003, în valoare de 412.492.080 lei şi emisă la data de 8 noiembrie 2003, în valoare de 659.376.620 lei. Pentru toate aceste file C.E.C., B.C.R., Sucursala Bucureştii Noi, a înscris refuzul de plată pentru „ lipsă totală de disponibil", instituindu-se pentru client şi interdicţia bancară. Prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 14 ianuarie 2004, s-a concluzionat că toate semnăturile de pe filele C.E.C. expertizate, la rubrica „semnătura trăgătorului", au fost executate de inculpat, iar ştampila aplicată este identică cu cea folosită la Contractul de consultanţă din data de 23 iulie 2003.

S-a mai reţinut că, tot în cursul anului 2003, inculpatul, în calitate de administrator al SC E.I. SRL, a derulat relaţii comerciale şi cu SC T.B.D. SRL, achiziţionând de la aceasta marfă în valoare de 2.466.154.451 lei, conform facturilor din 04 aprilie 2003 (în valoare de 918.248.520 lei), din 07 aprilie 2003 (în valoare de 379.647.080 lei) şi din 09 aprilie 2003 (în valoare de 1.187.258.851 lei). Din suma datorată, inculpatul a achitat numai o mică parte din prima factură, respectiv suma de 165.173.299 lei, iar pentru diferenţa de 2.200.981.153 lei, a emis fila C.E.C., deşi cunoştea că nu are disponibil în contul indicat la B.C.R., Sucursala Bucureştii Noi. Prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 18 august 2004, s-a concluzionat că semnătura de la rubrica „semnătura trăgătorului" a fost executată de inculpat.

În faza de urmărire penală, inculpatul a refuzat să pună la dispoziţia organelor de cercetare penală actele societăţii la care a funcţionat ca administrator, iar în luna septembrie 2004, a fost depistat la Vama Vărsând din judeţul Arad, încercând să părăsească teritoriul României.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut preventiv, pentru 24 de ore, la data de 12 septembrie 2004, după care organele de urmărire penală şi instanţa de judecată au instituit, în ceea ce îl priveşte, obligaţia de a nu părăsi ţara.

După trimiterea în judecată, la termenul din data de 19 octombrie 2006, Tribunalul a respins propunerea Parchetului de arestare preventivă a inculpatului şi a luat, în privinţa acestuia, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, Tribunalul a stabilit următoarea situaţie de fapt:

În cursul anului 2003, inculpatul, în calitate de administrator al SC E.I. SRL, a achiziţionat marfă de la SC L.S.C. SRL, iar pentru plata contravalorii acesteia, a emis 8 file C.E.C., pe care B.C.R. a înscris refuzul de plată, pentru lipsă totală de disponibil, instituind, cu privire la client, interdicţia bancară.

Tot în cursul anului 2003, inculpatul, în aceeaşi calitate, a achiziţionat marfă de la SC T.B.D. SRL, pentru care a achitat o mică parte din contravaloarea acesteia, iar pentru diferenţă, a emis o filă C.E.C., pe care B.C.R. a înscris refuz de plată, pentru lipsă de disponibil.

Contrar susţinerilor din rechizitoriu, Tribunalul a constatat că cele două societăţi comerciale au acceptat să primească filele C.E.C. cu semnătura în alb a inculpatului, mai înainte ca societatea administrată de acesta să intre în incapacitate de plată (la data de 3 noiembrie 2003). De asemenea, în lunile decembrie 2003 şi ianuarie 2004, societatea inculpatului a continuat să plătească, cu ordine de plată şi cu marfă, datoria către SC L.S.C. SRL. La rândul său, SC T.B.D. SRL a continuat să deruleze afaceri, prin bancă, cu societatea inculpatului şi, deşi a cunoscut că aceasta intrase în interdicţie bancară şi încerca să recupereze o parte din marfa pe care o vânduse altei societăţi, a introdus fila C.E.C. la plată.

Tribunalul a mai constatat că, în ambele cazuri, filele C.E.C. au reprezentat instrumente de garantare a plăţilor, iar nu instrumente de plată, în condiţiile în care cele două părţi vătămate cunoşteau, la data primirii lor, că nu au fost completate cu sumele datorate, ci doar semnate şi ştampilate de inculpat. De asemenea, întrucât filele C.E.C. au fost eliberate într-o singură tranşă, Tribunalul a apreciat că beneficiarii plăţilor au cunoscut faptul că societatea inculpatului nu avea disponibil în cont, dar au acceptat primirea acestora, drept garanţie a plăţii eşalonate.

Tribunalul a constatat şi faptul că societatea inculpatului avea evidenţiată datoria reală către cele doua societăţi şi că a efectuat către acestea plăţi prin virament bancar, expertiza realizată punând în evidenţă atât caracterul continuu al livrărilor de marfă, cât şi plăţile între cele trei societăţi.

În drept, Tribunalul a apreciat că încadrarea faptelor inculpatului, atât în infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen., cât şi în infracţiunea prevăzută de art. 84 din Legea nr. 59/1934, nu este corectă, deoarece, rn condiţiile în care beneficiarii filelor C.E.C. au avut cunoştinţă, la momentul emiterii acestora, că nu există disponibilul necesar acoperirii lor, fapta constituie numai cea din urmă infracţiune, în varianta reglementată în alin. (1) pct. 2, iar nu şi prima infracţiune, de înşelăciune în convenţii, întrucât creditorii nu au fost induşi în eroare, în scopul obţinerii de către debitor a unui folos material injust.

În consecinţă, Tribunalul a considerat că infracţiunile de înşelăciune reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu nu există, motiv pentru care a pronunţat achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În schimb, a hotărât condamnarea acestuia pentru infracţiunile prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934, la individualizarea pedepselor având în vedere gradul concret de pericol social al faptelor săvârşite, modalitatea de operare şi persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale.

În privinţa modalităţii de executare a pedepsei rezultante (stabilită prin contopirea pedepselor astfel aplicate), Tribunalul a apreciat că reeducarea inculpatului se poate realiza şi fără privare de libertate, acordându-i-se totodată posibilitatea să achite despăgubirile civile datorate, astfel că a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei respective, potrivit art. 81-82 C. pen.

Pe latură civilă, Tribunalul, având în vedere expertiza contabilă efectuată în cursul judecăţii, l-a obligat pe inculpat la plata de despăgubiri civile, în sumă de 417.486,37 lei, către partea civilă SC L.S.C. SRL, pentru garantarea cărora a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit asupra apartamentului şi autoturismului aflate în proprietatea acestuia.

Prin Decizia penală nr. 66/A din data de 5 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 48229/3/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpat împotriva sentinţei penale anterior menţionate, pe care a desfiinţat-o în parte şi, rejudecând cauza în fond, a hotărât astfel:

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. împotriva părţii vătămate SC L.S.C. SRL.

În temeiul art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., a dispus ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului, luată prin rechizitoriu şi îndeplinită prin procesul verbal din data de 5 ianuarie 2006, întocmit de I.P.J. Vrancea.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă SC L.S.C. SRL.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apelurile Parchetului şi inculpatului au rămas în sarcina statului, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., apelanta parte civilă a fost obligată la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a constatat că soluţia de achitare a inculpatului, pronunţată de prima instanţă, este corectă.

Astfel, s-a apreciat că în mod corect s-a reţinut că reprezentanţii celor două societăţi părţi vătămate au acceptat să primească filele C.E.C. numai cu semnătura în alb a inculpatului, mai înainte de intrarea sa în incapacitate de plată şi de instituirea interdicţiei bancare, că acele file C.E.C. au reprezentat doar instrumente de garantare a plăţilor ulterioare (practică frecventă în relaţiile comerciale), iar nu instrumente propriu-zise de plată şi că reprezentanţii societăţilor respective au cunoscut că societatea administrată de inculpat nu avea disponibil în cont, fiind de acord cu emiterea filelor C.E.C., ca o garanţie a plăţii eşalonate, situaţie în care nu a existat o inducere în eroare a acestora, nici la încheierea convenţiilor privind livrarea de mărfuri, nici cu prilejul executării acelor convenţii.

În schimb, curtea de apel a apreciat, în apelul Parchetului, că temeiul soluţiei de achitare (art. 10 lit. a) C. proc. pen.) este greşit întrucât, pentru a se reţine incidenţa acestuia, este necesar să se constate că situaţia de fapt menţionată în rechizitoriu nu are, în niciun element al său, corespondent în realitate, or, în speţă, s-a dovedit că inculpatul a emis filele C.E.C., însă în alte condiţii decăt cele consemnate în actul de sesizare. în consecinţă, s-a reţinut că faptele inculpatului există, dar nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 215 C. pen., ci pe cele ale infracţiunilor de emitere de C.E.C.uri fără elementele esenţiale prevăzute de lege (data, locul emiterii, etc), prev. de art. 84 din Legea nr. 59/1934, situaţie în care temeiul corect al achitării este cel reglementat de art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În apelul inculpatului (prin care acesta a invocat nepronunţarea primei instanţe asupra cererii privind nulitatea citaţiei emise de S.I.F., a proceselor verbale întocmite de inspectorii din cadrul aceluiaşi serviciu cu privire la discuţiile telefonice pe care le-au purtat cu inculpatul şi a adresei M.A.I. din 20 noiembrie 2003 prin care s-a solicitat darea în ^urmărire generală a acestuia, în privinţa cărora s-a susţinut că ar fi lovite de nulitate absolută, întrucât contravin dispoziţiilor legale şi nu au fost de natură să creeze aparenţa unei anchete penale serioase, ci pe aceea a unui şantaj din partea organelor de poliţie), instanţa de apel a constatat că motivul astfel invocat nu este întemeiat întrucât nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar actele menţionate de inculpat nu sunt acte procesuale, ci acte procedurale, unul având chiar caracter administrativ. în acelaşi timp, s-a constatat că şi în situaţia în care s-ar invoca nulitatea relativă a acelor acte, ar fi necesar ca inculpatul să dovedească vătămarea produsă, or afirmaţia acestuia, în sensul că actele respective nu i-au creat convingerea că împotriva sa se derulează într-adevăr un proces penal, este lipsită de relevanţă juridică.

Tot în apelul inculpatului (prin care s-a invocat nemenţionarea în sentinţă a modalităţii de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934), curtea de apel a constatat că faptele acestuia au fost săvârşite în modalitatea reglementată la pct. 3, prin emiterea de file C.E.C. care nu conţineau elementele esenţiale prevăzute în art. 1 din aceeaşi lege (data şi locul emiterii).

De asemenea, în raport cu solicitarea inculpatului de a se reţine cauza de impunitate a faptului scuzabil, potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, instanţa de apel a constatat că împrejurările invocate de acesta nu constituie un asemenea fapt, deoarece, chiar şi în situaţia în care a emis filele C.E.C. drept garanţie, el cunoştea că necompletarea lor constituie infracţiune, care a şi avut ca urmare instituirea interdicţiei bancare pentru societatea pe care o administra. în acelaşi timp, având în vedere că inculpatul nu a achitat debitul către partea civilă SC L.S.C. SRL, curtea de apel a apreciat că atitudinea acestuia nu constituie un fapt scuzabil, în sensul legii.

Pe latură civilă, s-a constatat că susţinerea inculpatului, în sensul că ar fi fost obligat în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen., la plata de despăgubiri către partea civilă, este nefondată, în raport cu modificarea în apel a temeiului achitării acestuia, prin reţinerea incidenţei prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., despăgubirile materiale acordate acoperind prejudiciul cauzat părţii civile prin neplata contravalorii mărfurilor achiziţionate de la aceasta.

În schimb, cu privire la măsura sechestrului asigurător, s-a apreciat că este nelegală, întrucât bunurile asupra cărora a fost instituită şi menţinută nu sunt proprietatea exclusivă a inculpatului, ci se află în proprietatea comună a acestuia şi a soţiei sale, B.D. Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin instituirea sechestrului asigurător, pe de o parte, este încălcat dreptul de proprietate al soţiei, iar pe de altă parte, sunt eludate dispoziţiile art. 163 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, iar nu şi ale altor persoane. în acelaşi timp, s-a reţinut că, în cazul proprietăţii comune a soţilor, cota de proprietate a fiecăruia nu poate fi stabilită până la efectuarea partajului, chiar în timpul căsătoriei, la cererea creditorilor, astfel că nu se poate dispune luarea măsurii sechestrului asigurător cu privire la cota parte a inculpatului, deoarece întinderea acesteia nu este stabilită.

În privinţa apelului părţii civile SC L.S.C. SRL, prin care s-a solicitat menţinerea sechestrului asigurător şi cu privire la alte bunuri decât cele menţionate în sentinţă, s-a constatat că, pentru acelaşi motiv anterior menţionat, acesta este nefondat, în condiţiile în care şi acele bunuri sunt proprietate comună a inculpatului şi soţiei sale, conform înscrisurilor depuse la dosar (filele 25-28, d.a.).

Prin Decizia penală nr. 3771/R din data de 19 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 48229/3/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de partea civilă SC L.S.C. SRL şi de inculpat împotriva deciziei din apel, a casat în întregime ambele hotărâri pronunţate de instanţele inferioare şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 3 C. proc. pen., în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, sens în care art. 4 C. proc. pen. prevede că organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să aibă un lei activ.

Prin urmare, s-a reţinut că, atunci când hotărăşte asupra acuzaţiei, instanţa trebuie să constate dacă au fost administrate legal toate probele necesare aflării adevărului şi dacă, prin acestea, au fost lămurite toate aspectele contradictorii şi neclare.

În speţă, a fost avut în vedere că instanţele de fond şi apel aveau obligaţia să verifice dacă, la momentul emiterii filelor C.E.C., beneficiarii acestora au avut cunoştinţă că exista disponibilul necesar şi dacă intenţia reală a inculpatului a fost de a-i induce în eroare pe reprezentanţii celor două societăţi comerciale.

S-a reţinut că reprezentantul SC L.S.C. SRL (G.A.L.) şi reprezentantul SC T.B.D. SRL (K.A.B.) nu au fost audiaţi, cel din urmă nici măcar în faza urmăririi penale, cu privire la împrejurarea dacă, la momentul emiterii filelor C.E.C., inculpatul le-a adus la cunoştinţă dacă avea sau nu disponibil în cont.

În aceste condiţii, s-a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 289 C. proc. pen. (care obligă instanţa să ia cunoştinţă în mod direct de probatoriul cauzei, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, în vederea aflării adevărului), întrucât reprezentanţii părţilor vătămate nu au fost audiaţi în mod nemijlocit cu privire la un aspect esenţial pentru lămurirea cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale acesteia.

Drept urmare, înalta Curte a constatat că hotărârile pronunţate în aceste condiţii sunt nelegale, producând părţilor vătămări care nu pot fi înlăturate decât prin anularea lor.

În fond, după casare, prin încheierea din data de 28 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 48229/02/3/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, excepţia neregularitătii actului de sesizare a instanţei, formulată de inculpat pe motivul neconfirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a constatat că, la data emiterii actului de trimitere în judecată şi sesizării instanţei, 16 decembrie 2005, nu era reglementată obligaţia procurorului ierarhic superior de a confirma rechizitoriul.

Pe fondul cauzei, prin sentinţa penală nr. 792/F din data de 12 noiembrie 2010, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a hotărât astfel:

A respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de reprezentantul Ministerului Public.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. (parte vătămată SC L.S.C. SRL).

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat, săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. (parte vătămată SC T.B.D. SRL).

În temeiul art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de emitere a unui C.E.C. căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale (parte vătămată SC L.S.C. SRL).

În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 1 an închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe un termen de încercare de 3 ani.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, art. 84 şi art. 85 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat pedepsele accesorii aplicate pe perioada suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

A constatat că inculpatul a fost reţinut 24 ore la data de 12 septembrie 2004.

A luat act că partea vătămată SC T.B.D. SRL şi-a retras cererea de constituire ca parte civilă.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de instituire a sechestrului asigurător asupra altor bunuri, formulată de partea civilă SC L.S. SRL.

A obligat pe inculpat la plata către această parte civilă a sumei de 417.500 lei, plus dobânda legală aferentă debitului de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a acestuia, reprezentând daune materiale.

A menţinut sechestrul asigurător instituit asupra apartamentului situat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea şi asupra autoturismului.

În temeiul art. 348 C. proc. pen., a dispus anularea filelor C.E.C.

A obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a constatat că, în rejudecarea cauzei, s-a realizat, conform deciziei de casare, audierea reprezentantului părţii vătămate SC L.S.C. SRL (G.A.L.) şi reprezentantului părţii vătămate SC T.B.D. SRL (K.A.B.), iar faţă de conţinutul declaraţiei celui din urmă, a fost audiat şi numitul G.C. (mandatar al ultimei societăţi). întrucât acesta a făcut referire, în declaraţia sa, la numitul W.E.G., indicat ca director general al SC T.B.D. SRL în perioada faptelor, s-au efectuat verificări cu privire la acea persoană, prin adresa din 27 aprilie 2010, societatea respectivă comunicând că, în cursul anilor 2003-2004, nu a avut un director general, fiind reprezentată de administratorul K.A.B. şi de mandatarul G.C.

De asemenea, Tribunalul a procedat la audierea inculpatului, a martorilor din acte G.D., B.N. şi B.N., precum şi a martorilor propuşi de inculpat pe situaţia de fapt, M.M. şi T.I.

Totodată, în cauză s-a dispus şi s-a efectuat o expertiză criminalistică.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, Tribunalul a stabilit următoarea situaţie de fapt:

În cursul anului 2003, societatea administrată de inculpat a achiziţionat, de la partea vătămată SC L.S.C. SRL, marfă în valoare totală de 446.488,7946 lei, pentru care a emis, drept garanţie, 8 file C.E.C., necompletate, dar semnate şi ştampilate, care, fiind prezentate ulterior la plată de către reprezentanţii acestei societăţi, au fost refuzate pe motiv de lipsă totală de disponibil şi client aflat în interdicţie bancară.

De asemenea, în luna martie 2004, societatea al cărei administrator era inculpatul a achiziţionat marfă, pe bază de comandă, de la SC T.B.D. SRL, pentru care a achitat parţial factura fiscală emisă, iar pentru diferenţă, a emis, tot drept garanţie, o filă C.E.C. necompletată, dar semnată şi ştampilată, care a fost respinsă ulterior la plată, pe motiv de lipsă totală de disponibil şi client aflat în interdicţie bancară.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, Tribunalul a coroborat declaraţia inculpatului cu declaraţiile martorilor audiaţi şi cu înscrisurile depuse la dosar, raportate la concluziile expertizelor efectuate în cauză.

Astfel, Tribunalul a reţinut că, fiind audiat la data de 14 ianuarie 2010, inculpatul a precizat că a remis reprezentantului SC L.S.C. SRL, drept garanţie, un număr de 10 file C.E.C., în alb, doar semnate şi ştampilate de către el. Inculpatul a mai declarat că: „în momentul în care am semnat, ştampilat şl remis filele C.E.C., eu cunoşteam că nu am disponibil în bancă şl acest aspect l-am comunicat şl reprezentantului SC L.S. SRL (...) Tot între anii 2002-2003, am avut relaţii comerciale şl cu SC T.B. SRL, în sensul că am cumpărat marfă de la această firmă. Arăt că, şl în cazul acestei societăţi, am emis 5 file C.E.C., tot ca şl garanţie. Şl aceste C.E.C.-uri le-am emis în alb, doar cu semnătura mea şl ştampilă, pe baza unul proces-verbal. Discuţiile purtate au avut loc între mine şl domnii G. şi K. de la SC T.B. SRL. în momentul în care le-am înmânat C.E.C.-urile, le-am spus amândurora că nu am disponibil în bancă (...)".

Tribunalul a constatat că afirmaţiile inculpatului au fost susţinute de martora B.N., care a declarat că: „(...) Inculpatul Berari a emis şl un număr de file C.E.C. în alb (doar purtând semnătura Inculpatului şl ştampila SC E.S. SRL) către cele două societăţi comerciale, dar doar ca şl garanţie şl au fost întotdeauna însoţite deprocese-verbale în acest sens (.)".

De asemenea, Tribunalul a constatat că martorul propus de inculpat pe situaţia de fapt, M.M., a declarat că: „Am lucrat pentru SC L.S.C. SRL până în anul 2004. Ştiu că, începând cu anul 2002, între firma unde lucram şl SC E.I. SRL, s-au derulat contracte comerciale, în sensul că, între cele două societăţi, aveau loc vânzări-cumparări de ţigarete. Pe Inculpat, pe care-l recunosc în sală, l-am cunoscut ca reprezentant al SC E.I. SRL. Unele contracte au îmbrăcat şl forma scrisă, dar cele mal multe au fost doar înţelegeri verbale. Ca şl modalitate de plată, părţile au căzut de acord pe ordine de plată, dar, în ultima perioadă a colaborării, aceste ordine au fost dublate şl de file C.E.C.. Nu-ml aduc aminte cu exactitate, dar cred că au fost cel puţin 5 file C.E.C. lăsate fie de inculpat, fie de către angajaţii săi Din ce-mi amintesc, toate filele C.E.C. lăsate drept garanţie de către Inculpat au fost necompletate, doar semnate şl ştampilate. înţelegerea era ca, de regulă, plata să se facă prin OP, Iar dacă cumpărătorul nu-şi onora obligaţia, atunci se introduceau la plată filele C.E.C., ce urmau să fi completate de departamentul specializat al SC L.S.C. SRL. Deoarece nu intra în atribuţiile mele de serviciu, nu m-a interesat şi nu ştiu dacă cineva l-a întrebat pe inculpat cănd a dat filele C.E.C. dacă are şi disponibil în bancă (...)".

În acelaşi timp, Tribunalul a constatat că, din procesul-verbal ataşat la fila 47, vol. II, rezultă că, la data de 24 aprilie 2003, SC E.I. SRL a predat către SC T.B.D. SRL filele C.E.C. barat, precum şi fila, emisă de B.C.R., Sucursala Bucureştii Noi, aceasta constituindu-se ca şi garanţie a plăţii datoriilor către SC T.B.D. SRL, în condiţiile în care nu ar fi fost respectate termenele scadente.

Tribunalul a înlăturat afirmaţiile reprezentantului SC L.S.C. SRL (G.A.L.), în sensul că „preţul mărfii ridicate de SC E. SRL era prevăzut doar prin file C.E.C. (...)", cu motivarea că, prin actele depuse la dosar, inculpatul a creat convingerea instanţei că, în derularea relaţiilor comerciale, cele două societăţi foloseau frecvent file C.E.C., drept garanţie.

Astfel, s-a reţinut că la fila 47, vol.I, se află un proces-verbal, datat 11 octombrie 2002, în care se menţionează că G.A.L., reprezentant al SC L.S.C. SRL, a lăsat drept garanţie, pentru contravaloarea mărfii ce urmează a fi ridicată de la SC E.I. SRL Bucureşti, fila C.E.C. Cu privire la acest proces-verbal, G.A.L. a susţinut că: „(...) recunosc semnătura ca fiind a mea, cât şi ştampila (...)".

De asemenea, s-a constatat că, potrivit proceselor-verbale aflate la filele 46 şi 48, vol.I, şi alţi angajaţi ai SC L.S.C. SRL, respectiv M.M.G. şi M.D., au ridicat file C.E.C. de la SC E.I. SRL, drept garanţie, la datele de 14 august şi respectiv 5 august 2003.

În ceea ce priveşte susţinerea reprezentantului SC L.S.C. SRL, în sensul că „(...) inculpatul mi-a remis un număr de 10 file C.E.C., completate la toate rubricile, inclusiv suma de plată şi scadenţa, semnate şi ştampilate de către acesta (...)", Tribunalul a constatat că nu poate fi reţinută ca exprimând adevărul, întrucât raportul de expertiză criminalistică a stabilit că filele C.E.C. nu au fost completate manuscris de către inculpat (filele 58-73, vol. II).

Relativ la împrejurarea dacă reprezentanţii celor două societăţi comerciale, SC L.S.C. SRL şi, respectiv, SC T.B.D. SRL, au cunoscut, la momentul înmânării filelor C.E.C., dacă SC E.I. SRL, administrată de inculpat, avea sau nu disponibil în bancă, Tribunalul a constatat că inculpatul a declarat că ar fi înştiinţat despre acest lucru pe reprezentanţii ambelor societăţi, reprezentantul SC L.S.C. SRL a afirmat că nu a avut cunoştinţă, iar reprezentanţii SC T.B.D. SRL au precizat că nu cunosc nimic despre relaţiile comerciale derulate cu SC E.I. SRL, fără ca vreuna dintre aceste susţineri să fie confirmată de alte probe. într-o atare situaţie, având în vedere şi celelalte afirmaţii făcute de numitul G.A.L., reprezentant al SC L.S.C. SRL, care au fost combătute, în mod clar, prin alte mijloace de probă, precum şi poziţia SC T.B.D. SRL, care, la câteva zile după ce a formulat plângerea penală, şi-a retras-o, motivând că doreşte să-şi valorifice drepturile pe cale civilă, Tribunalul a apreciat că există un dubiu puternic cu privire la acest aspect, care, neputând fi tranşat, îi profită inculpatului.

Tribunalul a mai constatat că, potrivit Deciziei nr. 9/2005, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, „dacă beneficiarul C.E.C.-ului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de ari. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934".

Faţă de considerentele anterior expuse şi având în vedere că afirmaţiile reprezentantului părţii civile nu au putut fi coroborate, pentru a produce efecte juridice, cu alte mijloace de probă, Tribunalul a apreciat că există posibilitatea ca, la momentul emiterii filelor C.E.C., inculpatul să-i fi înştiinţat pe reprezentanţii SC L.S.C. SRL şi SC T.B.D. SRL despre împrejurarea că nu are disponibil în bancă.

În consecinţă, Tribunalul a constatat, în drept, că faptele inculpatului întrunesc elementele de conţinut constitutiv al două infracţiuni de emitere a unui C.E.C. căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale, prevăzute de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

Tribunalul a înlăturat apărarea inculpatului, în sensul că emiterea filelor C.E.C., numai cu semnătura sa şi cu ştampila societăţii, s-ar datora unor fapte scuzabile, întrucât, chiar dacă au intervenit anumite împrejurări care au condus la incapacitatea de plată, totuşi, potrivit propriilor declaraţii, la momentul emiterii filelor C.E.C., acesta cunoştea că nu are în bancă provizionul necesar şi, de asemenea, ştia sau trebuia să ştie că emiterea unor C.E.C.-uri în alb constituie infracţiune.

În ceea ce priveşte împrejurarea că, în rechizitoriu, nu este specificată încadrarea juridică completă, Tribunalul a apreciat că aceasta nu constituie un motiv de nelegală sesizare, ci doar o eroare materială, întrucât instanţa de judecată este cea care stabileşte conţinutul infracţiunii.

În privinţa infracţiunilor de înşelăciune reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului, Tribunalul a constatat că acesta a emis, astfel cum rezultă din probatoriul anterior analizat, filele C.E.C. în discuţie, în alb şi numai drept garanţie pentru plată, în fapt el neavând intenţia de a înşela.

Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut durata relaţiilor comerciale derulate între societatea inculpatului şi societăţile părţi vătămate, precum şi împrejurarea că filele C.E.C. au fost eliberate într-o singură tranşă, doar purtând semnătura inculpatului şi ştampila societăţii al cărei administrator era acesta, poartă numere de serie consecutive, au fost completate de terţe persoane (altele decât inculpatul), posibil lucrători ai societăţilor comerciale care le-au primit drept garanţie şi au fost prezentate la plată în cascadă, ulterior primului refuz de plată, motive în raport cu care a apreciat că faptele inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor respective, pronunţând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În schimb, având în vedere încadrarea juridică dată faptelor de emitere a unui C.E.C. căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale, Tribunalul a dispus condamnarea inculpatului pentru două asemenea infracţiuni, la individualizarea judiciară a pedepselor stabilite ţinând seama de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv circumstanţele reale de săvârşire a faptelor (reţinând relaţiile comerciale existente anterior între societăţile implicate, împrejurarea că inculpatul şi reprezentaţii celor două societăţi părţi vătămate se cunoşteau de mult timp şi au lucrat împreună), gradul concret de pericol social al faptelor (care au determinat lezarea circuitului comercial), urmarea socialmente periculoasă produsă (concretizată în prejudiciul efectiv suferit de fiecare dintre cele două societăţi părţi vătămate), dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, poziţia sa procesuală, împrejurarea că iniţial a fost dat în urmărire, însă ulterior s-a prezentat la fiecare termen de judecată, faptul că, deşi nu este cunoscut cu antecedente penale, anterior săvârşirii faptelor, societatea pe care o administra, SC E.I. SRL, a mai fost implicată în alte incidente de plată. De asemenea, Tribunalul a reţinut şi concluziile referatului de evaluare întocmit în cauză, din care rezultă că inculpatul are o familie organizată şi suportivă, în cadrul căreia îşi asumă într-un mod pozitiv leiul de soţ şi tată, anterior şi ulterior comiterii faptelor infracţionale, că a prezentat un comportament adecvat normelor şi valorilor sociale, fapt pentru care are o imagine pozitivă în comunitatea din care provine, că prezintă stabilitate locativă, dar nu are în prezent un loc de muncă stabil. Faţă de toate aceste elemente, Tribunalul a apreciat că stabilirea câte unei pedepse orientate spre maximul prevăzut de lege corespunde periculozităţii faptelor şi celei a inculpatului.

Făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., în considerarea concursului de infracţiuni, Tribunalul a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea. Având în vedere timpul scurs de la săvârşirea faptelor, perioadă în care inculpatul nu a mai săvârşit alte fapte penale, Tribunalul a apreciat că scopul preventiv şi educativ al pedepsei rezultante poate fi atins şi fără privare de libertate, motiv pentru care a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia.

În privinţa pedepselor accesorii, Tribunalul, având în vedere atât jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi hotărârile relevante ale C.E.D.O., a apreciat, faţă de natura şi gravitatea faptelor săvârşite, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, că se impune numai interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. Totodată, Tribunalul, făcând aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate pe perioada suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

Pe latură civilă, Tribunalul a apreciat că, deşi faţă de inculpat a pronunţat o soluţie de achitare în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, pe considerentul că faptelor săvârşite le lipseşte unul dintre elementele constitutive, îl poate obliga totuşi pe acesta la repararea pagubei cauzate, potrivit legii civile. Astfel, Tribunalul a constatat că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca inculpatul să răspundă material, şi anume factorul cauzator de prejudicii, existenţa unei pagube reale şi concrete în patrimoniul părţii civile şi legătura de cauzalitate între acţiunile inculpatului şi paguba respectivă.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, Tribunalul a avut în vedere atât precizările făcute de reprezentantul părţii civile (fila 42, vol. II), cât şi documentele justificative (facturi) aflate la dosarul de urmărire penală. în vederea acoperirii despăgubirilor stabilite, s-a dispus menţinerea sechestrului asigurător instituit asupra apartamentului şi autoturismului aflate în proprietatea inculpatului. Tribunalul nu a împărtăşit punctul de vedere conform căruia nu se poate institui sechestrul asigurător asupra unor bunuri aflate în coproprietate, reţinând că textul de lege incident stabileşte doar condiţia ca bunul asupra căruia urmează să poarte această măsură să fie şi în proprietatea inculpatului, or, în speţă, sechestrul instituit asupra bunurilor anterior menţionate îndeplineşte această condiţie, urmând ca, la momentul executării creanţei, soţia inculpatului sau alte eventuale persoane care au un drept de proprietate asupra bunurilor respective să poată invoca beneficiul de diviziune.

În schimb, a fost apreciată ca neîntemeiată cererea părţii civile de instituire a sechestrului asigurător şi asupra altor bunuri, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că bunurile deja indisponibilizate prin sechestrul asigurător dispus în timpul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a asigura recuperarea prejudiciului.

La data de 19 noiembrie 2010 (data poştei) inculpatul B.R.Ş., în termen legal, a formulat apel, conform art. 361 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., atât împotriva sentinţei din data de 12 noiembrie 2010, cât şi împotriva încheierii din data de 28 octombrie 2010.

Apelul declarat împotriva sentinţei a fost înregistrat pe leiul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 22 noiembrie 2010, făcând obiectul Dosarului nr. 11682/2/2010.

Calea de atac exercitată împotriva încheierii din data de 28 octombrie 2010 a fost înregistrată pe leiul aceleiaşi curţi de apel la aceeaşi dată, însă, în mod eronat, drept recurs, făcând iniţial obiectul Dosarului nr. 11720/2/2010.

Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, având în vedere dispoziţiile art. 361 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., a dispus ataşarea Dosarului nr. 11720/2/2010 la Dosarul nr. 11682/2/2010.

La termenul din data de 28 februarie 2011, în aplicarea dispoziţiilor art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., s-a procedat în mod nemijlocit la ascultarea inculpatului, care a precizat că îşi menţine toate declaraţiile anterioare, întrucât corespund adevărului (fila 31, dosar de apel).

Sintetizând motivele de apel, formulate în scris şi oral (cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 28 februarie 2011), curtea de apel a constatat că inculpatul a criticat încheierea şi sentinţa atacată sub următoarele aspecte:

1. neregularitatea actului de sesizare a instanţei, ca urmare a neconfirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior;

2. nulitatea absolută a încheierii din data de 28 octombrie 2010, conform art. 197 alin. (2)-(4) C. proc. pen., determinată de nepronunţarea instanţei de fond, prin dispozitiv, asupra excepţiei neregularităţii actului de sesizare.

3. nulitatea absolută a sentinţei, potrivit art. 197 alin. (2)-(4) rap. la art. 343 alin. (3) teza finală C. proc. pen., determinată de nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii sale de constatare a nulităţii unor acte de procedură efectuate în faza urmăririi penale (citaţii şi procese verbale întocmite de către organele de poliţie), asupra incidenţei faptului scuzabil prevăzut de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934 şi, respectiv, asupra înlăturării aplicării art. 41 alin. (2) C. pen., menţionat în rechizitoriu.

4. reţinerea greşită a temeiului achitării pentru cele două infracţiuni prevăzute de art. 215 alin. (1)-(5) C. pen., apreciind că, în mod legal, raportat şi la Decizia nr. 9/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta trebuie să fie cel prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele de înşelăciune nu există.

5. pronunţarea greşită a soluţiilor de condamnare pentru cele două infracţiuni prevăzute de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, în condiţiile în care, în privinţa acestora, răspunderea penală s-a prescris, potrivit art. 122 alin. (2) lit. e) C. pen.

Sub acest aspect, în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel l-a întrebat pe inculpat, la termenul din data de 28 octombrie 2011, dacă solicită continuarea procesului penal, răspunsul său, exprimat prin intermediul apărătorului ales, fiind afirmativ.

6. caracterul nelegal al dispoziţiei de obligare la plata de despăgubiri civile, în condiţiile în care infracţiunile anterior menţionate sunt infracţiuni de pericol, nesusceptibile de a cauza vreun prejudiciu, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 43/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie care ar fi impus lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

7. caracterul nelegal al dispoziţiei de menţinere a măsurii sechestrului asigurător.

8. omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.

Împotriva sentinţei Tribunalului, a declarat apel în termenul legal (la data de 30 noiembrie 2010, data poştei) şi partea civilă SC L.S.C. SRL.

Unicul motiv de apel invocat de aceasta, pe latură civilă, s-a referit la dispoziţia de respingere a cererii sale de instituire a sechestrului asigurător şi asupra altor bunuri decât cele menţionate în dispozitivul sentinţei, respectiv terenurile din comuna Vînători, judeţul Vrancea, înscrise în C.F. ale localităţii respective, apreciată a fi nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care, pe de o parte, asupra acelor bunuri, a fost deja instituită, la cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, o astfel de măsură, conform încheierilor din 29 decembrie 2005 ale O.C.P.I. al judeţului Vrancea, fără ca Tribunalul să fi dispus infirmarea ei, iar pe de altă parte, despăgubirile civile acordate nu pot fi recuperate numai prin urmărirea celor două bunuri asupra cărora s-a menţinut măsura sechestrului asigurător.

Cu privire la calea de atac a părţii civile, inculpatul a invocat excepţiile de nulitate şi inadmisibilitate, pe motiv că cererea şi motivele scrise de apel au fost semnate de o persoană care nu are, în mod legal, calitatea de reprezentant al SC L.S.C. SRL.

Prin Decizia penală nr. 62/A din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, a dispus următoarele:

I. În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul B.R.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 792/F din data de 12 noiembrie 2010 şi a încheierii din data de 28 octombrie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 48229.02/3/2005.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare în pedepsele componente, respectiv două pedepse de câte 1 an închisoare fiecare, aplicate pentru două infracţiuni prevăzute de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

În temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) teza a II-a C. proc. pen. cu ref. la art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. e) din C. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat, pentru cele două infracţiuni prevăzute de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, constatând intervenită prescripţia specială a răspunderii penale.

A înlăturat aplicarea art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b), art. 81 şi urm., art. 71 alin. (1) şi (5) rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 14 alin. (3) lit. b) rap. la art. 346 alin. (2) teza a IlI-a C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata către partea civilă SC L.S.C. SRL, cu titlu de despăgubiri materiale, a sumei de 4.174.863.745 lei (417.486,37 lei), plus dobânda legală aferentă acestui debit, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea lui integrală.

În temeiul art. 163 alin. (1), (2) şi (5) teza I C. proc. pen., a menţinut, în vederea plăţii acestor despăgubiri, sechestrul asigurător, instituit prin rechizitoriul nr. 4906/P/2004 din data de 6 decembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi adus la îndeplinire conform procesului verbal din data de 5 ianuarie 2006 al I.P.J. Vrancea, numai cu privire la cota indiviză aparţinând inculpatului din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea şi, respectiv, asupra autoturismului.

În temeiul art. 33 alin. (1), 2 şi (4) rap. la art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996, a dispus radierea notării sechestrului asigurător asupra terenurilor în suprafaţă de 534 mp şi 800 mp, înscrise în C.F. ale comunei Vînători, judeţul Vrancea.

În temeiul art. 383 alin. (1)1 rap. la art. 350 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, luată faţă de inculpat prin încheierea din data de 19 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 48229/3/2005 (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1639/R din data de 24 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), această dispoziţie fiind executorie.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi încheierii apelate.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apelul inculpatului au rămas în sarcina statului.

II. A respins excepţiile invocate de inculpat, privind nulitatea şi inadmisibilitatea apelului declarat de partea civilă SC L.S.C. SRL.

în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă SC L.S.C. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe apelanta parte civilă la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelul inculpatului este fondat, în timp ce apelul părţii civile, deşi valid şi admisibil, este nefondat.

I. Cu privire la apelul declarat de inculpat, curtea de apel a constatat următoarele:

1. Susţinerea inculpatului privind neregularitatea actului de sesizare este neîntemeiată, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond întrucât, la data emiterii rechizitoriului (16 decembrie 2005), nu exista obligaţia verificării acestuia, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior, dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen., prin care s-a instituit obligaţia respectivă, fiind reglementate abia prin O.U.G. nr. 60/2006 (intrată în vigoare la data de 07 septembrie 2006).

2. Susţinerea inculpatului privind nulitatea absolută a încheierii din data de 28 octombrie 2010, pe motivul nepronunţării, în dispozitivul său, a soluţiei de respingere a excepţiei neregularităţii actului de sesizare, este, de asemenea, neîntemeiată.

În acest sens, s-a constatat că, prin încheierea de la acea dată, instanţa de fond a pus în discuţie şi s-a pronunţat motivat asupra excepţiei respective, în sensul respingerii ei, ca neîntemeiată (fila 179, voi.II, dosar de rejudecare).

Totodată, s-a constatat că inserarea acestei dispoziţii în considerentele încheierii s-a realizat cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., întrucât instanţa de fond a pronunţat soluţia de respingere a excepţiei invocate chiar în timpul şedinţei publice de judecată, mai înainte de a se intra în dezbateri pe fondul cauzei, asupra căruia pronunţarea a fost amânată.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel, remarcând în prealabil confuzia apărării cu privire la cauzele de nulitate absolută şi relativă (dovadă fiind invocarea, laolaltă, a dispoziţiilor art. 197 alin. (2)-(4) C. proc. pen.), a constatat că motivul invocat nu atrage niciuna dintre cele două sancţiuni procedurale întrucât, pe de o parte, nu se încadrează între cele expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. ca determinând nulitatea absolută a actului, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada vreunei vătămări suferite de inculpat, care să nu poată fî înlăturată în alt mod decât prin anularea acelui act, conform art. 197 alin. (4) rap. la art. 197 alin. (1) C. proc. pen., acesta neinvocând, de altfel, în concret, o asemenea vătămare.

3. În privinţa susţinerii inculpatului privitoare la nulitatea absolută a sentinţei, pe motivul nepronunţării instanţei de fond asupra unor aspecte invocate de acesta, curtea de apel, reiterând în prealabil aceeaşi remarcă anterioară, a constatat, de asemenea, că este neîntemeiată.

Astfel, referitor la actele efectuate în faza urmăririi penale (altele decât rechizitoriul, respectiv citaţii şi procese verbale întocmite de către organele de cercetare penală), apreciate de apărare a fi fost realizate cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel a reţinut că orice neregularitate cu privire la acestea, care nu este de natură a atrage sancţiunea nulităţii absolute (neîncadrându-se în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.), ci doar, eventual, sancţiunea nulităţii relative (în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.), ar fi trebuit invocată chiar în cursul efectuării actelor respective sau la primul termen cu procedură completă, în faţa instanţei sesizate cu judecarea pe fond a cauzei, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat.

În consecinţă, chiar dacă, în considerentele sentinţei pronunţate, instanţa de fond nu a analizat în mod explicit acest aspect, curtea de apel, procedând la examinarea lui în temeiul efectului integral devolutiv al apelului, a constatat, pe de o parte, că pretinsele încălcări ale dispoziţiilor procedurale cu prilejul efectuării actelor de urmărire penală anterior menţionate nu au fost invocate în termenul legal, iar pe de altă parte, că, şi reale dacă s-ar dovedi, acestea nu pot atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., întrucât orice eventuală vătămare a fost acoperită, în cursul judecăţii, prin înfăţişarea inculpatului în faţa instanţei, audierea acestuia, prezentarea şi analizarea apărărilor sale cu privire la acuzaţiile aduse şi administrarea nemijlocită a unui probatoriu complet, care a permis deplina lămurire a cauzei, sub toate aspectele.

Referitor la pretinsa nepronunţare a instanţei de fond asupra faptului scuzabil prevăzut de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, s-a constatat că afirmaţia inculpatului nu este reală întrucât instanţa respectivă a analizat, în mod explicit, în considerentele sentinţei (pag. 12, primul parag.), această apărare şi a expus motivele pentru care a înlăturat-o.

Referitor la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (reţinute în rechizitoriu) cu privire la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., pretins săvârşită în dauna părţii vătămate SC L.S.C. SRL, instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, fără a dispune o schimbare corespunzătoare de încadrare juridică, instanţa de fond a procedat astfel, însă această împrejurare este lipsită de relevanţă juridică şi total nevătămătoare pentru inculpat, în condiţiile în care s-a dispus achitarea sa pentru infracţiunea respectivă.

4. În ceea ce priveşte temeiului achitării (art. 10 lit. d) C. proc. pen.) pentru cele două infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., pretins săvârşite în dauna părţilor vătămate SC L.S.C. SRL şi SC T.B.D. SRL, s-a constatat, contrar susţinerilor apărării, că acesta a fost în mod corect reţinut de către instanţa de fond întrucât faptele există în materialitatea lor (neputându-se dispune astfel achitarea pe temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum a solicitat inculpatul), însă nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii respective, sub aspectul laturii ei subiective.

În acest sens, s-a constatat, în prealabil, că este corespunzătoare probatoriului administrat situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond, pe care, de altfel, nici inculpatul nu o contestă în materialitatea ei.

Astfel, a fost avut în vedere că s-a dovedit cu certitudine că inculpatul, pentru a garanta plata de către societatea pe care o administra, SC E.I. SRL, a contravalorii mărfurilor achiziţionate de la cele două societăţi părţi vătămate, a emis, în alb, necompletate, opt file C.E.C. (în primul caz) şi, respectiv, o filă C.E.C. (în cel de-al doilea caz), pe care doar le-a semnat şi ştampilat, astfel cum rezultă din Rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică din 14 ianuarie 2004 şi din 18 august 2004 (filele 175-182 şi 293-297, dosar de urmărire penală), din Raportul de expertiză criminalistică din 26 august 2010 (filele 58-73, vol. II, dosar de rejudecare), dar şi din propria declaraţie (filele 179-180, vol. I, primul dosar de fond) şi care au fost refuzate la plată, pe motiv de „lipsă totală de disponibil" şi „client aflat în interdicţie bancară" (filele 48-55 şi 298, dosar de urmărire penală).

De asemenea, s-a reţinut că în cuprinsul aceleiaşi declaraţii anterior menţionate, inculpatul însuşi a recunoscut că, la data emiterii acelor file C.E.C., cunoştea faptul lipsei de disponibil în cont, aducându-l însă la cunoştinţă reprezentanţilor societăţilor părţi vătămate, împrejurare pe care instanţa de fond a reţinut-o ca fiind reală, în lipsa unui probatoriu cert care să o contrazică, aceasta constituind, de altfel, şi unicul motiv al pronunţării soluţiilor de achitare, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., pe considerentul lipsei intenţiei de a înşela, ca element constitutiv al laturii subiective a infracţiunii.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că, în fapt, există acţiunea care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen., sens în care menţionează că, în cauza dedusă judecăţii, ea constă în emiterea unui C.E.C. fără acoperirea necesară, conform alin. (4), această acţiune fiind asimilată, chiar în norma de incriminare, cu aceea de inducere în eroare, la care se referă alin. (1), astfel că temeiul de achitare invocat de apărare, prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), nu este incident în speţă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a relevat şi faptul că, inclusiv prin Decizia nr. 9/2005 (pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii), invocată de apărare, s-a statuat în acelaşi sens, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în varianta emiterii unui C.E.C. fără acoperire, distincţia făcută, pentru delimitarea acestei infracţiuni de aceea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, fiind determinată numai de împrejurarea dacă beneficiarul C.E.C.-ului a cunoscut sau nu, la momentul emiterii lui, inexistenţa la tras a disponibilului necesar acoperirii acestuia.

5. În privinţa celor două infracţiuni de emitere a unui C.E.C. căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale, prevăzute de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, instanţa de apel, reţinând ca fiind fondat motivul de apel invocat sub acest aspect, a constatat că, în mod nelegal, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, deşi s-a împlinit termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale.

În acest sens, s-a constatat că filele C.E.C. în discuţie apar ca fiind emise la datele de 01, 03, 04, 05, 06, 07, 08 şi 10 noiembrie 2003 (în cazul primei părţi vătămate) şi, respectiv, la data de 24 martie 2004 (în cazul celei de-a doua părţi vătămate) şi, de asemenea, că, potrivit probatoriului cauzei (deja analizat), emiterea în fapt de către inculpat a acestor file C.E.C., în alb şi necompletate, ci doar semnate şi ştampilate de el, s-a realizat chiar mai înainte de datele anterior menţionate, care nu au fost înscrise de el, ci de alte persoane, cel mai probabil angajaţi ai celor două societăţi beneficiare ale filelor C.E.C.

În aceste condiţii, s-a constatat că termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale, de 4 ani şi 6 luni (stabilit conform art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. e) C. pen. şi calculat potrivit art. 154 C. pen.), s-a împlinit, în cazul primei infracţiuni, cel mai târziu la data de 9 mai 2008, iar în cazul celei de-a doua infracţiuni, cel mai târziu la data de 23 septembrie 2008, situaţie în care se impune pronunţarea, cu privire la ambele infracţiuni, a câte unei soluţii de încetare a procesului penal, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) teza a II-a C. proc. pen. şi, ca atare, înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b), art. 81 şi urm., art. 71 alin. (1) şi 5 rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Referitor la cererea inculpatului de continuare a procesului penal cu privire la cele două infracţiuni, s-a constatat, în prealabil, că, deşi, la termenul din data de 28 februarie 2011, s-a solicitat în mod expres acestuia şi apărătorului său ales să indice consecinţa spre care se tinde prin cererea astfel formulată, niciunul dintre ei nu a fost în măsură să facă precizări sub acest aspect.

Analizând din oficiu cererea respectivă, curtea de apel a constatat, în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) C. proc. pen., că, în speţă, nu este incident niciun motiv care să conducă la achitarea inculpatului, conform cazurilor prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen., în condiţiile în care chiar acesta a recunoscut, declaraţia sa coroborându-se cu rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză anterior menţionate, faptul emiterii şi semnării în alb a celor 9 file C.E.C., fără ca ele să conţină arătarea datei şi locului emiterii, acestea constituind elemente esenţiale, conform art. 1 pct. 5 din Legea nr. 59/1934, în lipsa cărora faptele săvârşite constituie infracţiune, potrivit art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

De asemenea, tot din oficiu, curtea de apel a constatat că faptul scuzabil de care inculpatul a înţeles să se prevaleze în faţa instanţei de fond (apărarea sa sub acest aspect fiind înlăturată motivat) constituie, conform art. 84 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 59/1934, o cauză de nepedepsire, astfel că, în cazul în care s-ar reţine incidenţa sa, soluţia legală ar fi aceea de încetare a procesului penal, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. i)¹ C. proc. pen., iar nu de achitare, nefiind îndeplinite astfel cerinţele art. 13 alin. (2) C. proc. pen.

Drept urmare, întrucât pentru toate motivele anterior menţionate, nu s-a constatat existenţa vreunuia dintre cazurile de achitare prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că singura soluţie legală care poate fi pronunţată cu privire la infracţiunile în discuţie este aceea de încetare a procesului penal, ca efect al prescrierii răspunderii penale.

6. Referitor la obligarea inculpatului la plata de despăgubiri către partea civilă SC L.S.C. SRL, s-a constatat că apelul acestuia este fondat numai în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor respective, iar nu şi în ceea ce priveşte caracterul legal al stabilirii lor.

În acest sens, analizând mai întâi cel de-al doilea aspect, instanţa de apel a constatat că acordarea despăgubirilor este legală, în raport cu dispoziţiile art. 346 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale, conform legii civile, atunci când achitarea s-a pronunţat pe motivul lipsei vreunuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, or, în speţă, inculpatul a fost achitat, în mod corect (astfel cum s-a evidenţiat anterior), pentru infracţiunea de înşelăciune asupra părţii civile, tocmai pentru acest motiv, astfel că dispoziţia de obligare a sa la plata de despăgubiri materiale către partea respectivă are temei legal.

Din această perspectivă, s-a constatat că referirea apărării la Decizia nr. 43/2008 (pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs In interesul legii), prin care s-a statuat că „instanţa penală învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 (...) nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, urmând a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile", nu este pertinentă întrucât, în speţă, obligaţia de despăgubiri a fost stabilită în raport cu infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., iar nu cu infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

În acelaşi timp, s-a constatat că acordarea despăgubirilor este şi temeinică întrucât fapta culpabilă a inculpatului (din perspectiva legii civile), de a nu achita contravaloarea mărfurilor achiziţionate, garantând plata acestora cu file C.E.C. care nu au putut fi încasate, din lipsă de disponibil, a cauzat un prejudiciu material părţii civile, care a fost determinat, prin Raportul de expertiză contabilă judiciară din 25 aprilie 2007 (dosar separat, ataşat primului dosar de fond), la suma de 4.174.863.745 lei, la stabilirea acestei valori avându-se în vedere inclusiv compensarea efectuată între obligaţiile reciproce ale societăţii administrate de inculpat (SC E.I. SRL) şi, respectiv, societăţii parte civilă.

În legătură cu raportul de expertiză contabilă anterior menţionat, curtea de apel a remarcat şi faptul că, la întocmirea acestuia, a participat şi un expert parte desemnat de inculpat, care şi-a însuşit întocmai concluzia prezentată cu privire la întinderea datoriei între cele două societăţi.

De asemenea, s-a constatat că inculpatul nu a formulat niciodată obiecţiuni cu privire la acest raport de expertiză, în privinţa căruia nu a exprimat vreo critică nici în prezentul apel.

Având în vedere întinderea prejudiciului determinată prin raportul de expertiză; contabilă (de nicio parte contestat), 4.174.863.745 lei, respectiv 417.486,37 lei, curtea de apel a constatat însă că, în mod greşit, instanţa de fond l-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă, cu titlu de despăgubiri, a unei sume mai mari, 417.500 lei, astfel că sentinţa atacată a fost reformată sub acest aspect.

În schimb, s-a constatat ca fiind corectă obligarea inculpatului, cu acelaşi titlu, şi la plata dobânzii aferente debitului, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestuia întrucât, potrivit legii civile, repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, acoperind atât paguba efectivă (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

7. În privinţa măsurii sechestrului asigurător, s-a constatat că aceasta a fost instituită prin rechizitoriul nr. 4906/P/2004 din data de 6 decembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi adusă la îndeplinire conform procesului verbal din data de 5 ianuarie 2006 al I.P.J. Vrancea (filele 66-68, vol. I, primul dosar de fond) asupra apartamentului situat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea şi, respectiv, asupra autoturismului.

A fost avut în vedere că ambele bunuri, fiind dobândite în timpul căsătoriei (aspect necontestat), se află în proprietatea comună, codevălmaşă, a inculpatului şi a soţiei sale, B.D., astfel că instituirea sechestrului asigurător asupra acelor bunuri, în întregul lor, este nelegală, acelaşi caracter avându-l şi dispoziţia din sentinţa apelată de menţinere ca atare a măsurii respective (motiv pentru care s-a apreciat că apelul inculpatului este fondat sub acest aspect) întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua numai asupra bunurilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente.

Pentru a se asigura respectarea întocmai a dispoziţiilor respective şi având în vedere că măsura sechestrului asigurător, contrar susţinerilor apărării, este legitimă, instituirea şi menţinerea ei, la cererea părţii civile, fiind justificată de necesitatea garantării plăţii despăgubirilor materiale cuvenite acesteia, curtea de apel a constatat, în conformitate cu dispoziţiile art. 163 alin. (1) şi alin. (5) teza I C. proc. pen., că se impune menţinerea sa numai cu privire la cota indiviză aparţinând inculpatului din dreptul de proprietate asupra bunurilor anterior menţionate (apartament şi autoturism), întrucât doar această cotă indiviză, chiar nedeterminată la acest moment, constituie bunul său propriu.

De altfel, s-a reţinut că şi în procesul verbal de punere în executare a sechestrului asigurător (filele 66-68, vol. I, primul dosar de fond), se menţionează că acesta a fost aplicat, cel puţin în ceea ce priveşte apartamentul, numai asupra unei cote de 1/2, aparţinând inculpatului.

Totodată, s-a reţinut că, în cazul neexecutării voluntare, de către inculpat, a obligaţiei de plată a despăgubirilor civile, creditorul obligaţiei (partea civilă) poate să solicite, în cadrul unei eventuale proceduri de executare silită, realizarea partajului între soţi şi să urmărească bunurile sechestrate, în limita cotei indivize a inculpatului, ce va fi stabilită la acel moment.

8. Curtea de apel a constatat, de asemenea, că prin încheierea din data de 19 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 48229/3/2005 (filele 204-205, vol. I, primul dosar de fond), rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1639/R din data de 24 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, care îşi produce efectele şi la acest moment.

Având în vedere soluţiile pronunţate pe latură penală cu privire la infracţiunile ce fac obiectul judecăţii (achitarea şi, respectiv, încetarea procesului penal), curtea de apel a constatat că nu mai există temei legal pentru menţinerea măsurii respective, astfel că, potrivit art. 383 alin. (11) rap. la art. 350 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., a dispus revocarea ei, această dispoziţie fiind executorie.

II. Cu privire la apelul declarat de partea civilă, după ce, în prealabil, curtea de apel, examinând excepţiile de nulitate şi inadmisibilitate invocate de inculpat cu privire la acest apel, pe motivul lipsei calităţii de reprezentant al părţii civile în cazul persoanei care a semnat, cererea şi motivele scrise de apel (G.A.L.), a constatat că sunt neîntemeiate, a reţinut, pe baza înscrisurilor administrate (filele 101-115, dosar de apel), că prin încheierea nr. 31 din 22 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 572/113/2010, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţâ împotriva părţii civile SC L.S.C. SRL (debitoare în acel dosar), fiind desemnat administrator judiciar S.Q. Sprl, însă ulterior, prin decizia comercială nr. 378 din 18 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, în Dosarul nr. 1135/113/2009, admiţându-se recursul declarat de creditoarea SC S.I. SRL, a fost casată încheierea anterior menţionată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În aceste condiţii, s-a reţinut că prin încheierea din 8 decembrie 2010 (definitivă), pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 6877/113/2010, s-a dispus din nou deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva părţii civile, fiind desemnat administrator judiciar S.Q. Sprl.

Din succesiunea hotărârilor civile anterior menţionate, s-a constatat că, în perioada 18 iunie 2010 (când a fost casată prima încheiere de deschidere a procedurii de insolvenţă) - 8 decembrie 2010 (când s-a dispus din nou, în rejudecare după casare, deschiderea aceleiaşi proceduri), societatea parte civilă şi-a păstrat statutul normal, neaflându-se sub incidenţa procedurii respective şi neavând desemnat un administrator judiciar care să o reprezinte, astfel că, în perioada respectivă, reprezentantul său legal a fost chiar administratorul de drept G.A.L. (sub acest aspect curtea de apel apreciind nerelevant, din punct de vedere juridic, faptul că, acea persoană şi-a declinat în înscrisurile înaintate instanţei calitatea distinctă de „ administrator special").

Raportat la aspectul mai sus evidenţiat şi având în vedere că cererea de apel a părţii civile (filele 51-52, dosar de apel) datează din 30 noiembrie 2010 (data poştei), curtea de apel a constatat că, la acea dată, administratorul G.A.L. avea drept de reprezentare în ceea ce o priveşte, semnând astfel în mod legal, în această calitate, cererea respectivă, iar împrejurarea că motivele scrise de apel, semnate de aceeaşi persoană, datează din 16 decembrie 2010 (cele expediate prin fax - filele 15-16, dosar de apel) şi, respectiv, din 24 ianuarie 2011 (cele expediate prin poştă - filele 61-62 şi 71, dosar de apel), prin urmare ulterior desemnării, prin încheierea definitivă nr. 175 din data de 8 decembrie 2010, a administratorului judiciar S.Q. Sprl, nu afectează validitatea şi admisibilitatea cererii de apel a părţii civile, care, la momentul formulării, anterior încheierii respective, a fost semnată de o persoană cu drept legal de reprezentare.

În privinţa motivelor scrise de apel, s-a constatat că, într-adevăr, au fost formulate, în numele părţii civile, de către o persoană care nu mai avea dreptul să o reprezinte, însă s-a apreciat că această împrejurare nu împiedică examinarea lor, dat fiind caracterul integral devolutiv al apelului declarat, care obligă instanţa la examinarea, chiar din oficiu, a întregii cauze, nu numai pe latură penală (ca urmare a apelului declarat de inculpat), cât şi pe latură civilă, sub toate aspectele ei de fapt şi de drept.

Drept urmare, analizând pe fond apelul părţii civile, curtea de apel a constatat că acesta este nefondat întrucât, deşi sarcina probei îi revenea în exclusivitate, conform art. 1169 C. civ., partea civilă nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte că recuperarea despăgubirilor materiale pe care i le datorează inculpatul nu ar fi posibilă doar prin urmărirea bunurilor sechestrate anterior menţionate (apartament şi autoturism), în limita cotei indivize aparţinând acestuia.

Sub acest aspect, s-a reţinut şi faptul că, având cunoştinţă de motivarea în acelaşi sens a instanţei de fond, partea civilă nu a prezentat în apel nicio probă care o contrazică şi care să-i susţină astfel pretenţia de menţinere a sechestrului asigurător şi asupra altor bunuri, respectiv terenurile în suprafaţă de 534 mp şi 800 mp, înscrise în C.F. ale comunei Vînători, judeţul Vrancea, aflate în proprietatea comună, codevălmaşă, a inculpatului şi soţiei sale.

III. Procedând la examinarea din oficiu a cauzei, curtea de apel a constatat faptul că, conform menţiunii de la lit. c) a rechizitoriului nr. 4906/P/2004 din data de 6 decembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, măsura sechestrului asigurător nu a fost instituită şi asupra celor două terenuri din comuna Vînători, judeţul Vrancea (mai sus menţionate) şi, cu toate acestea, fără a exista un temei legal, măsura sechestrului asigurător a fost notată în cărţile funciare, în privinţa terenurilor respective, potrivit încheierilor din 29 octombrie 2005 ale O.C.P.I. al judeţului Vrancea (filele 87-89, vol.I, primul dosar de fond), invocându-se, în cuprinsul lor, tocmai rechizitoriul anterior menţionat, prin care nu s-a dispus însă instituirea unei astfel de măsuri cu privire la acele terenuri.

În aceste condiţii, curtea de apel a constatat, din oficiu, că notarea în cărţile funciare ale celor două terenuri a menţiunii privitoare la instituirea sechestrului asigurător nu corespunde cu situaţia juridică reală, impunându-se, în consecinţă, radierea acelei notări, conform art. 33 alin. (1), (2) şi (4) rap. la art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996, astfel că, şi sub acest aspect, apelul inculpatului a fost admis.

Împotriva deciziei penale anterior menţionate, în termen legal, au declarat recurs partea civilă SC L.S. SRL şi inculpatul B.R.Ş., ambele recursuri fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen.

Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul ales al recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform ari. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele care urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Analizând criticile recurentului inculpat, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate şi în calea de atac a apelului, instanţa de prim contlei judiciar făcând o amplă motivare a tuturor chestiunilor de drept şi de fapt supuse judecăţii.

În legătură cu critica formulată de recurentul inculpat, cu privire la neregularitatea actului de sesizare, în sensul că rechizitoriul nu a fost confirmat de procurorul ierarhic superior, critică ce a fost circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen., aceasta nu poate fi primită, având în vedere că la data de 16 decembrie 2005, când a fost emis rechizitoriul, nu exista obligaţia verificării acestuia, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior, dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. fiind modificate prin O.U.G. nr. 60/2006 (intrată în vigoare la data de 7 septembrie 2006), astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de prim contlei judiciar.

Totodată, se constată că este neîntemeiată şi critica formulată de recurentul inculpat cu privire la nulitatea absolută a încheierii din 28 octombrie 2010, având în vedere că, prin acea încheiere, instanţa de fond a pus în discuţie excepţia neregularităţii actului de sesizare şi s-a pronunţat motivat asupra acesteia.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în mod corect, atât prima instanţă, cât şi cea de prim contlei judiciar, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, a dispus înlocuirea temeiului achitării inculpatului din art. 10 lit. a) în art. 10 lit. d) C. proc. pen. întrucât probatoriul administrat în cauză a relevat existenţa laturii materiale a infracţiunii de înşelăciune, însă, având în vedere împrejurarea, necontestată de partea civilă, că inculpatul a adus la cunoştinţa acesteia faptul că nu are disponibil în cont, se constată că latura subiectivă a acestei infracţiuni nu este conturată.

Se reţine, totodată, că recurentul inculpat nu a contestat sub nicio formă situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, ci doar aprecierea cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, cu consecinţe asupra temeiului achitării.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se în mod corect că nu sunt întrunite, din punct de vedere al laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Aşa fiind, în contextul concret al cauzei, rezultă că instanţele au făcut un examen amplu asupra fiecărei infracţiuni reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu împrejurările faptice, pe care le-au prezentat în amănunt, evidenţiind actele concrete de executare comise de către acesta, în baza mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, pe care le-au valorificat coroborat, ceea ce a presupus un proces de analiză şi sinteză, care s-a concluzionat prin stabilirea presupusei activităţi infracţionale, în raport cu infracţiunile pretins a fi fost comise, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Cu privire la latura civilă, sub aspectul criticii formulate de inculpat, în sensul că trebuie respinsă acţiunea civilă, ca inadmisibilă, invocându-se în acest sens decizia în interesul Legii nr. 43/2008, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că şi această critică este neîntemeiată, instanţa de apel reţinând în mod corect că obligarea inculpatului la recuperarea prejudiciului cauzat s-a dispus în raport de infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 346 alin. (2) C. proc. pen., iar nu în raport cu infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

În ceea ce priveşte recursul declarat de partea civilă SC L.S. SRL, se constată că,, pe calea motivelor scrise de recurs depuse la dosar, aceasta a reiterat, practic, criticile formulate în calea de atac a apelului, în sensul menţinerii sechestrului asigurător şi asupra terenurilor în suprafaţă de 534 mp şi, respectiv, 800 mp, situate în comuna Vînători, jud. Vrancea, proprietate codevălmaşă a inculpatului B.R.Ş. şi a soţiei acestuia, B.D., criticile fiind circumscrise aceluiaşi caz de casare, referitor la greşita aplicare a legii.

În acest sens, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta parte civilă, în mod corect menţinându-se sechestrul asigurător, instituit prin rechizitoriul nr. 4906/P/2004 din data de 6 decembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, doar asupra apartamentului situat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea şi, respectiv, asupra autoturismului, apreciindu-se că măsura sechestrului asigurător este legitimă, menţinerea ei - numai cu privire la cota indiviză aparţinând inculpatului din dreptul de proprietate asupra bunurilor anterior menţionate (apartament şi autoturism) - fiind justificată de necesitatea garantării plăţii despăgubirilor materiale cuvenite părţii civile.

Solicitarea de menţinere a măsurii sechestrului asigurător şi asupra celor două terenuri la care partea civilă a făcut referire, este neîntemeiată, atât timp cât nici în faza de urmărire penală, şi nici în cursul judecăţii, nu a fost instituită această măsură cu privire la imobilele respective, astfel că dispoziţia de radiere a menţiunii privitoare la instituirea măsurii sechestrului asigurător, notată în cărţile funciare ale celor două terenuri, este legală şi temeinică.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, faţă de motivarea amplă şi efectivă a deciziei pronunţate cu privire la procesul de evaluare al probelor, în raport cu fiecare din criticile invocate atât de inculpat, cât şi de partea civilă, ce corespunde şi exigenţelor art. 6 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi jurisprudenţei instanţei de contencios european (Helle contra Finlanda), nu se mai impune o reluare a conţinutului mijloacelor de probă, aşa încât îşi însuşeşte argumentele instanţei de prim contlei judiciar şi va menţine decizia pronunţată de instanţa de apel, ca temeinică şi legală.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă şi recurentul inculpat vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă SC L.S. SRL şi de inculpatul B.R.Ş. împotriva Deciziei penale nr. 62/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 septembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1231/2011. Penal. Falsul intelectual (art. 289...		ICCJ. Decizia nr. 3840/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... →

ICCJ. Decizia nr. 3169/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3169/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs