ICCJ. Decizia nr. 3522/2011. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3522/2011
Dosar nr. 63037/3/2010
Şedinţa publică din 10 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 97 din 7 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 63037/3/2010, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de petentul condamnat C. (V.) A., în temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu privire la sentinţa penală nr. 1589 din 30 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că, prin cererea înregistrată la instanţa de fond sub nr. 63037/3/2010, contestatorul a solicitat ca instanţa să dispună aplicarea Legii nr. 202/2010 cu referire la cauza în care a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. a) şi f) C. pen., arătând că se află încarcerat la P.R.M.S. Bucureşti - Jilava, în executarea unei pedepse de 9 ani închisoare.
Din referatul întocmit de biroul executările penale a reieşit faptul că sentinţa penală nr. 1589/2007 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 2786 din 15 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neexistând modificări în căile de atac. Ca urmare, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 17 septembrie 2008 pentru pedeapsa principală de 9 ani închisoare, pe care persoana condamnată urma să o execute de la 19 septembrie 2008 la 31 ianuarie 2006, dispunându-se scăderea unui număr de 596 de zile.
În aceste condiţii, după apariţia Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, petentul condamnat s-a adresat instanţei de executare,. solicitând rejudecarea cauzei sale, în temeiul actului normativ menţionat şi aplicarea dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii faptei.
S-a reţinut faptul că petentul condamnat a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, în contextul în care la data intrării în vigoarea a acestei legi fusese deja condamnat la o pedeapsă de 9 ani închisoare în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Deşi în susţinerea cererii sale, petentul condamnat a făcut referire la dispoziţiile art. 458 C. proc. pen. referitoare la intervenirea unei legi penale noi, instanţa a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză.
Astfel, potrivit art. 458 alin. (1) C. proc. pen.: „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 C. pen."
Prin urmare, pentru incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 458 C. proc. pen. era necesară intrarea în vigoare a unei legi prin care sunt dezmcriminate fapte pentru care s-a dispus condamnarea prin hotărâre definitivă sau sunt stabilite alte limite de pedeapsă. Criteriile pe baza cărora se poate determina o lege penală mai favorabilă sunt cele relative la modificarea condiţiilor de incriminare, la modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală, precum şi la modificarea regimului sancţionator.
Potrivit art. 3201 alin. (1) C. proc. pen. „până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală."
Prin urmare, s-a reţinut că pentru aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, cauza trebuie să se afle în curs de judecată şi să nu fi fost depăşit momentul de începere a cercetării judecătoreşti. În măsura în care hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu ar mai putea fi incidenţă. Fiind vorba de o normă procesuală şi nu de o normă de drept substanţial, în cauză este incident principiul aplicării imediate a legii noi. In consecinţă, aplicarea dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. cauzelor soluţionate în mod definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală.
S-a mai reţinut că petentul condamnat a făcut referire la prevederile art. 458 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 461 lit. d) C. proc. pen., însă cererea contestatorului nu poate fi primită. Faptul că după rămânerea definitivă a condamnării, Legea nr. 202/2010 a introdus art. 3201 în C. proc. pen., prin care este reglementată posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul judecării în procedura de recunoaştere a vinovăţiei - ceea ce constituie o problemă de individualizare judiciară - nu înseamnă „o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară", în sensul art. 458 alin. (1) C. proc. pen. şi nici un „incident ivit în cursul executării".
În consecinţă, s-a apreciat că în speţă nu este vorba despre un caz de aplicare a legii penale mai favorabile, în condiţiile art. 14 şi 15 C.pen, astfel încât contestaţia la executare a fost respinsă ca inadmisibilă.
În acelaşi sens s-a reţinut că numai în măsura în care legiuitorul ar reglementa expres modificarea limitelor de pedeapsă prevăzute în legea specială, stabilind că pentru infracţiunea prev. de art. 175 lit. a) şi f) C.pen pedeapsa ar fi închisoarea în limite inferioare celor existente în prezent, ar deveni incidente dispoziţiile art. 458 C. proc. pen. referitoare la intervenirea unei legi penale noi. Posibilitatea reducerii pedepselor prevăzute de lege ca urmare a conduitei adoptate pe parcursul procesului penal era reglementată şi la momentul pronunţării sentinţei penale nr. 1589 din 30 noiembrie 2007, instanţa având posibilitatea reţinerii de circumstanţe atenuante. Reţinerea de circumstanţe atenuante în condiţiile art. 74 - 76 C. pen. sau reducerea cu o treime a limitelor pedepsei prevăzute de lege în condiţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., nu înseamnă că sunt modificate limitele pedepselor prevăzute de lege, o asemenea modificare fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului.
Totodată, instanţa a reţinut că numai apariţia unor dispoziţii legale mai favorabile privind pedepsele aplicabile, după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti face admisibilă contestaţia la executare. Prin lege penală mai favorabilă, în sensul textului constituţional, vor fi înţelese orice dispoziţii cu caracter penal cuprinse în legi sau decrete, intervenită ulterior comiterii faptei şi care, prin efectele sale, duce la crearea unei situaţii mai uşoare pentru făptuitor. Legiuitorul constituţional a recurs la o noţiune generică, circumscrisă mai multor categorii de legi, toate având numitor comun caracterul mai favorabil pentru infractor.
S-a mai reţinut că excepţia înscrisă în dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie se referă însă numai la legile penale de drept material, nu şi la cele de procedură. Chiar dacă textul nu face o astfel de precizare, se impune a fi avut în vedere că excepţia a fost introdusă tocmai pentru a nu bloca retroactivitatea legii substanţiale mai favorabile. Legea de procedură penală, potrivit unui principiu general acceptat, este supusă aplicării imediate a legii noi, neintrând sub incidenţa excepţiei înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţie. în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional respingând o excepţie de neconstituţionalitate care privea aplicarea în timp a prevederilor referitoare la mandatul european de arestare, conform art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. în motivarea acestei decizii s-a reţinut că „aspectul că faptele pentru care sunt emise mandate europene de arestare pot fi anterioare intervenţiei noilor reglementări nu conferă normei criticate un caracter retroactiv, întrucât această vizează acte şi raporturi de drept procesual, domeniu în care legea nouă este de imediată aplicare". (Curtea Constituţională, Decizia nr. 445 din 10 mai 2007 - M. Of. nr. 318 din 11 mai 2007.)
Cu referire la susţinerile petentului condamnat, conform cu care a manifestat o poziţie de recunoaştere a faptei în mod constant, fiind chiar persoana care a solicitat sprijinul organelor de poliţie, instanţa a reţinut că nu pot fi total excluse situaţiile în care incidenţa art. 14 C.pen să fie determinate chiar de o modificare a tratamentului sancţionator prevăzut pentru circumstanţele atenuante. Spre exemplu, dacă în legea veche se prevedea că în cazul reţinerii de circumstanţe atenuante pedeapsa se coboară sub minimul special, iar legea nouă prevede că se aplică o pedeapsă de cel mult 1/3 din limita maximă, ar fi posibil ca pedeapsa concret aplicată în baza legii vechi să depăşească limita stabilită de legea nouă.
Instanţa a reţinut însă că, în cazul concret dedus judecăţii, aplicarea legii penale mai favorabile poate fi atrasă doar de modificarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru circumstanţele atenuante reţinute de instanţă în hotărârea de condamnare şi nu de apariţia unor noi circumstanţe atenuante, apreciind că faptul că legea nouă prevede o altă circumstanţă atenuantă, neprevăzută în legea veche, dar care ar fi putut fi incidenţă în speţă, este lipsit de relevanţă.
În consecinţă, s-a concluzionat că instanţa care are competenţa de a face aplicarea art. 14 C. pen. nu poate reţine şi valorifica această circumstanţă, deoarece în caz contrar ar fi încălcat principiul autorităţii de lucru judecat recunoscut hotărârilor definitive.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, a declarat recurs contestatorul C.A., solicitând casarea hotărârii apelate, iar pe fond admiterea contestaţiei, cu motivarea că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis nu este complet, în sensul că nu este precizat locul de naştere corect, precum şi numărul mandatului (care este greşit), astfel că se impune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Contestatorul a mai arătat că, la data de 19 septembrie 2008, a fost încarcerat la Poliţia Iaşi şi depus la Penitenciarul Iaşi, iar mandatul de executare a pedepsei a fost completat la data de 17 septembrie 2008; deopotrivă că, la momentul încarcerării a constatat că locul naşterii menţionat în mandat nu corespunde cu cel trecut pe cartea de identitate şi că anul înregistrat în registrul de executări penale este anul 2007, iar nu anul 2008.
De asemenea, a arătat că este discriminat întrucât cu rea credinţă nu s-a ţinut cont de prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în condiţiile în care pe rolul instanţelor există dosare în care sunt cercetate fapte săvârşite la aceeaşi dată cu fapta pentru care el este condamnat, dosare nesoluţionate, în care inculpaţi pot beneficia de 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 824/R din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respins recursul contestatorului, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit disp.art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în cazul în care se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice afla cauza de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării pedepsei.
Totodată, potrivit disp. art. 15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai uşoară iar sancţiunea aplicată era mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul executat din pedeapsă, se poate dispune fie reducerea, fie menţinerea pedepsei.
În consecinţă, s-a apreciat că dispoziţiile art. 3201 din Legea nr. 202/2010 invocate de către condamnat, ca şi cauză de micşorare a pedepsei, nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, pentru aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, cauza trebuie să se afle în curs de judecată şi să nu fi fost depăşit momentul de începere a cercetării judecătoreşti. în măsura în care hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu mai poate fi incidenţă. Fiind o normă procesuală şi nu de o normă de drept substanţial, în cauză este incident principiul aplicării imediate a legii noi. In consecinţă, aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cauzelor soluţionate în mod definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală.
Ţinând seama de condiţiile prevăzute de art. 15 C. pen. şi de infracţiunea pentru care contestatorul a fost condamnat, instanţa de recurs a constatat că nu a intervenit nicio modificare a tratamentului sancţionator, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel încât, în mod corect, Tribunalul a apreciat că în cauză nu este incident art. 461 C. proc. pen.
Cu privire la împrejurarea învederată de contestator şi anume că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis nu este complet, în sensul că nu este precizat locul de naştere corect, Curtea a constatat că prin încheierea de şedinţă din 02 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a, eroarea a fost îndreptată, dispunându-se trecerea în mandatul de executare a pedepsei a locului de naştere corect, respectiv, loc. Pănceşti, judeţul Bacău.
Totodată, a reţinut ca neîntemeiată critica contestatorului potrivit căreia mandatul de executare a pedepsei a fost emis în 2008, dar a fost înregistrat în registrul de executări pe anul 2007, reţinându-se în acest sens că, întrucât hotărârea pe fondul cauzei a fost pronunţată în anul 2007, în mod corect, soluţia a fost înregistrată în registrul de executări penale din anul 2007. Mandatul de executare a pedepsei a fost însă emis în anul 2008, după rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de fond şi era firesc să fie menţionat în registrul din 2007, unde era înregistrată soluţia pronunţată pe fondul cauzei.
Pentru motivele arătate mai sus, apreciind sentinţa primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul C.A.
Şi împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 63037/3/2010.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, 10 octombrie 2011, reprezentantul parchetului a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., excepţia ^admisibilităţii recursului declarat de contestator.
Analizând recursul declarat de contestator, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a . Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, cap. III, sec. I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefînitive, determinate de lege.
Limitând calea de atac menţionată, exclusiv, la hotărârile nedefînitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia.
În cauză, se constată că recurentul contestatorul a formulat cerere de recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, recursul declarat neînrrunind cerinţele textului de lege menţionat, încălcând principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nefiind admisibil.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins, ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.A. împotriva Deciziei penale nr. 824/R din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1150/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 615/2011. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
