ICCJ. Decizia nr. 36/2011. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 36/2011
Dosar nr. 5312/2/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 5312/2/2010, condamnata B.N.O. a solicitat ca, pe calea contestaţiei la executare, să se dispună contopirea pedepselor aplicate prin Sentinţa penală din 15 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Provincial din Tarragona, secţia a II-a, definitivă prin Hotărârea nr. 40/2006 din 28 aprilie 2006 a Tribunalului Provincial din Tarragona, secţia a II-a, recunoscută prin Sentinţa penală nr. 310 din 6 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 7148/2/2009(1814/2009), aplicându-se dispoziţiile din legea penală română privitoare la concursul de infracţiuni, prin conversiunea condamnării pronunţate în străinătate în raport cu aceste dispoziţii şi să fie stabilită astfel spre executare, pedeapsa cea mai grea.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi art. 146 din Legea nr. 302/2004.
În motivarea cererii, condamnata a criticat omisiunea instanţei de fond de aplicare a cumulului juridic ca modalitate de contopire a pedepselor recunoscute şi a solicitat instanţei de executare să dispună conversiunea condamnării, conform art. 146 din Legea nr. 302/2004, şi adaptarea modalităţii de contopire a pedepselor la legislaţia românească, respectiv aplicarea cumulului juridic, astfel încât, în final, contestatoarea să execute pedeapsa de 5 ani şi 3 luni închisoare.
Prin Sentinţa penală nr. 260/F din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea B.N.O.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că prin sentinţa penală pronunţată de instanţa din Spania, contestatoarea B.C.O. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor de prostituţie şi lipsire ilegală de libertate, infracţiuni ce au corespondent în legislaţia română.
În acest context factual, instanţa de executare a apreciat că cererea condamnatei de aplicare a dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 nu poate fi primită deoarece conversiunea condamnării se realizează doar atunci când pedeapsa aplicată este incompatibilă cu legislaţia română. Or, împrejurarea că infracţiunile de prostituţie şi lipsire ilegală de libertate sunt sancţionate de legislaţia spaniolă cu pedepse ce au o durată diferită faţă de pedepsele prevăzute de legislaţia română pentru aceleaşi infracţiuni, nu le transformă în pedepse incompatibile cu legislaţia română.
Totodată, s-a apreciat că în cauză este aplicabilă şi Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEîn recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
Pentru considerentele anterior menţionate, contestaţia la executare a fost respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs contestatoarea B.N.O. care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 5312/2/2010.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs, contestatoarea a reiterat aserţiunile formulate în cadrul contestaţiei la executare, arătând că cererea de conversiune a pedepsei este admisibilă, în cauză neoperând autoritatea de lucru judecat întrucât prin Sentinţa penală nr. 310 din 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie nu s-a pronunţat cu privire la conversiunea condamnării potrivit legislaţiei statului de executare.
În concluzie, s-a apreciat că adaptarea pedepselor recunoscute trebuie făcută prin conversie, conform legislaţiei statului de executare, în sensul aplicării cumulului juridic în condiţiile art. 34 lit. b) C. pen.
Motivele scrise de recurs au fost reiterate şi completate cu susţinerile apărătorului recurentei contestatoare consemnate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin Sentinţa penală nr. 310 din 6 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 7148/2/2009(1814/2009), admiţându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-au recunoscut efectele Sentinţei penale din 15 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Provincial din Tarragona, secţia a II-a (definitivă prin Hotărârea nr. 40/2006 din 28 aprilie 2006 a Tribunalului Provincial din Tarragona, secţia a II-a ), în temeiul art. 146 din Legea 302/2004 s-au adaptat pedepsele aplicate prin hotărârea recunoscută la pedepsele de 2 ani 9 luni închisoare, 2 ani 7 luni închisoare şi două pedepse de câte 5 ani şi 3 luni închisoare şi s-a dispus transferarea condamnatei B.N.O. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor cu închisoarea, deducându-se din durata pedepselor aplicate durata executată de la 13 ianuarie 2003 la 17 martie 2004 şi de la 12 aprilie 2008 la zi.
Hotărârea sus-menţionată a rămas definitivă prin nerecurare la data de 12 ianuarie 2010, în cauză emiţându-se mandatul de executare a pedepsei din 01 februarie 2010.
Prin cererea soluţionată prin Sentinţa penală nr. 260/F din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, contestatoarea condamnată B.N.O. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de autoritatea judiciară spaniolă pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susţinând că pedeapsa ce urmează a fi executată - de 15 ani şi 10 luni potrivit regulii cumulului aritmetic prevăzută de dreptul spaniol, nu este conformă cu dispoziţiile legale sus-menţionate, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Suplimentar, în cadrul recursului declarat de contestatoare împotriva hotărârii sus-menţionate, s-a susţinut că cererea este admisibilă, în cauză neoperând autoritatea de lucru judecat întrucât instanţa învestită cu sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a omis să se pronunţe cu privire la conversia pedepselor aplicate contestatoarei prin hotărârea instanţelor spaniole ale căror efecte au fost recunoscute.
În raport cu motivele şi temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Astfel, în primul rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenta unui concurs de infracţiuni.
Or, în speţă, pedeapsa de 15 ani şi 10 luni închisoare - rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autorităţile judiciare spaniole, recunoscută implicit de instanţa naţională la momentul când a dispus transferarea contestatoarei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării celor patru pedepse recunoscute - a fost aplicată pentru patru infracţiuni concurente judecate în aceeaşi cauză pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen.
În al doilea rând, conform art. 146 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie şi după transferarea persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română.
Curtea constată însă că, în cauză, atât felul pedepsei rezultante aplicate, aceea cu închisoarea, cât şi durata acesteia, sunt compatibile cu legislaţia română, astfel că nu se poate dispune modificarea acesteia.
Este adevărat că persoana condamnată urmează să execute o pedeapsă rezultantă de 15 ani şi 10 luni închisoare rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autorităţile judiciare spaniole, însă aceasta nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani, astfel încât nu există temeiuri pentru a se dispune conversiunea condamnării.
Considerentele anterior expuse corespund în totalitate cu rezolvarea ce a fost dată în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEprin care s-a stabilit că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
De altfel, o cerere de contopire juridică a pedepselor aplicate de statul de condamnare a fost formulată de apărare şi în faţa instanţei investite cu recunoaşterea hotărârii străine, soluţia de respingere a cererii fiind argumentată pe considerentul că în cazul aplicării cumulului juridic al pedepselor recunoscute, s-ar aduce atingere modului de stabilire, de către statul de condamnare, a pedepsei rezultante, ceea ce ar echivala cu modificarea pedepsei aplicate, situaţie incompatibilă cu dispoziţiile legale referitoarea la conversiunea condamnării.
Sub acest aspect, în raport de condiţiile instituite în reglementarea de principiu dată autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, repunerea în discuţie a aspectelor invocate de contestatoare cu privire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 aducând atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală definitivă.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea condamnată B.O.N.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va obliga recurenta contestatoare la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea condamnată B.O.N. împotriva Sentinţei penale nr. 260/F din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2011.
Procesat de GGC - L.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3407/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3680/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
