ICCJ. Decizia nr. 3680/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3680/2011
Dosar nr. 8253/1/2011
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
A. Prin Încheierea de şedinţă din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1156/59/2011, în baza art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor A.C. şi D.A., precum şi a coinculpaţilor Ş.I.L., I.R.M. şi I.T.M.
Instanţa învestită cu soluţionarea apelurilor declarate în cauză a constatat că măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi se impune menţinerea ei, întrucât subzistă temeiurile care au determinat-o.
Astfel, a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă şi în prezent, precum şi pericolul social concret pentru ordinea publică. În acest sens, s-a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de prima instanţă la pedepse privative de libertate de câte 9 ani închisoare. Totodată, s-au menţinut indiciile că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanţei, împrejurarea că faptele sunt de natură a atrage obligaţia statului de a lua măsurile pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpaţilor, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional - starea de libertate fiind starea normală -, nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 5 parag. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpaţi în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum ar fi natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate.
Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acestora.
Raportat la toate elementele cauzei, instanţa de apel a apreciat că se impune în continuare menţinerea stării de arest a inculpaţilor, punerea în libertate a acestora prezentând pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura acuzaţiilor aduse, chiar dacă nu au fost condamnaţi pentru toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, hotărârea primei instanţe fiind una nedefinitivă, existând posibilitatea modificării acesteia, iar buna desfăşurare a procesului penal reclamă prezenţa inculpaţilor în stare de arest preventiv, stare care este propice pentru lămurirea situaţiei acestora din punctul de vedere al acuzaţiilor grave care au fost aduse prin actul de sesizare, situaţie ce este valabilă pentru toţi inculpaţii în parte.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că, la acest moment, interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaţilor de a fi puşi în stare de libertate, sens în care a dispus menţinerea stării de arest a inculpaţilor şi a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara formulată de aceştia.
B. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii A.C. şi D.A., solicitând, prin intermediul apărătorului din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate, cu motivarea că, în esenţă, temeiurile avute iniţial în vedere nu mai subzistă, iar până la soluţionarea definitivă a cauzei beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
Examinând încheierea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate.
Inculpaţii au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, iar prin Sentinţa penală 323/PI din 25 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală, în Dosarul nr. 5453.3/30/2009, în baza prev. art 7 din Legea nr. 39/2003, art. 20 raportat la art. 208 - 209, alin. (1) lit. a), c), g) şi i) C. pen., precum şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996, au fost condamnaţi la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a şi b) C. pen. conform art. 65 C. pen., menţinându-se starea de arest a acestora.
Înalta Curte constată că, astfel cum în mod just a reţinut şi Curtea de Apel Timişoara, temeiurile care au determinat luarea şi ulterior prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu au încetat să existe. Faţă de gravitatea faptelor, de împrejurările în care au fost comise, de importanţa valorilor sociale lezate, precum şi impactul negativ pe care l-ar avea asupra colectivităţii lipsa unei reacţii ferme a autorităţilor judiciare faţă de persoanele care săvârşesc acest gen de fapte, în mod corect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că sunt probe certe, fiind întrunite condiţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în sensul că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă o ameninţare efectivă pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat această măsură nu s-au modificat sau încetat.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu a fost depăşită durata rezonabilă a arestului preventiv, caracterul rezonabil al acestei măsuri neputând fi evaluat în mod abstract, ci ţinând cont de circumstanţele şi complexitatea cauzei. În cauză, recurenţii-inculpaţi au fost arestaţi preventiv la data de 20 martie 2009, astfel că durata detenţiei provizorii nu poate fi considerată ca depăşind termenul rezonabil impus de jurisprudenţa europeană şi naţională, având în vedere circumstanţele şi complexitatea cauzei.
În consecinţă, pentru aceste considerente, recursurile declarate de inculpaţi împotriva încheierii pronunţată de Curtea de Apel Timişoara urmează a fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii-inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.C. şi D.A. împotriva Încheierii de şedinţă din 05 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1156/59/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 36/2011. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 37/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
