ICCJ. Decizia nr. 3634/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3634/2011
Dosar nr. 3526/1/2011
Şedinţa publică de la 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 206 din 7 aprilie 2011, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererile formulate de domnii judecători I.T., B.I., N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. şi G.I.A., având ca obiect recunoaşterea gradului profesional de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că, petenţii, judecători la Curtea de Apel Suceava nu au fost promovaţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin procedura reglementată la art. 52 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi, în consecinţă, nu li se poate recunoaşte gradul profesional aferent acestei instanţe, având în vedere că nu l-au dobândit niciodată.
Cu privire la pretinsa discriminare existentă între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin efectul numirii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi judecătorii care soluţionează cauzele instrumentate de aceştia, plenul C.S.M. a precizat că nu există nicio dispoziţie legală care să permită obţinerea gradului profesional menţionat ca efect al desfăşurării activităţii în cadrul celor două direcţii, discriminarea presupunând aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare, ceea ce în cauza de faţă nu este aplicabil.
Împotriva Hotărârii nr. 206 din 7 aprilie 2011 a Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, au formulat recurs petenţii I.T., B.I., N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. şi G.I.A., care au solicitat anularea acesteia şi obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre prin care să le acorde gradul profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie
In motivarea căii de atac, recurenţii, prevalându-se de hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost admise recursurile declarate de procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu consecinţa recunoaşterii pentru aceste categorii a gradului corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au învederat, în esenţă, discriminarea produsă în raport cu judecătorii care participă la soluţionarea cauzelor de corupţie şi crimă organizată, care pentru obţinerea gradului profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului de pe lângă aceasta, trebuie să susţină concursuri de promovare.
Recurenţii s-au prevalat totodată şi de Decizia nr. 729 din 27 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care, ca urmare a recunoaşterii aplicării unui tratament diferenţiat, în sensul anterior arătat, li s-a acordat o despăgubire egală cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, corespunzător funcţiilor exercitate şi drepturilor încasate, începând cu data de 01 aprilie 2006 şi până la încetarea stării de discriminare.
S-a susţinut că salarizarea diferită încalcă principiul egalităţii între cetăţeni, privind salariul egal pentru muncă egală, consacrat în art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 şi Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocându-se în argumentarea acestei teze şi Decizia nr. VI din 15 februarie 2007 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se dobândeşte prin promovare, potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 şi că recurenţii nu au promovat un astfel de examen.
Examinând legalitatea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 206 din 7 aprilie 2011 prin prisma criticilor expuse în recursul de faţă, declarat în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 republicată şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că este legală şi o va menţine, pentru considerentele ce succed.
Recurenţii, judecători la Curtea de Apel Suceava, secţia penală, au solicitat intimatului să le recunoască gradul profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând discriminarea în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Prin Hotărârea nr. 206 din 7 aprilie 2011 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea petenţilor, reţinând că aceştia îşi desfăşoară activitatea ca judecători la Curtea de Apel Suceava, secţia penală, şi nu a susţinut niciun examen sau concurs de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte dobândirea gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie îndeplinite condiţiile impuse de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, în speţă, persoana să fie judecător la tribunal sau curte de apel, să aibă o vechime în funcţia de judecător de cel puţin 12 ani, să fi obţinut calificativul ";foarte bine"; la ultima evaluare, să nu fi fost sancţionat disciplinar şi să se fi remarcat în activitatea profesională.
Se constată că nu este determinant la promovare natura cauzelor judecate, legiuitorul impunând alături de condiţiile enunţate şi pe aceea ca judecătorul să fie remarcat în activitatea profesională. O astfel de apreciere aparţine Consiliul Superior al Magistraturii şi nu instanţei de judecată
Cererea recurenţilor de a li se acorda gradul de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie excede competenţelor instanţei de judecată, întrucât se pretinde ca pe cale jurisprudenţială să se creeze o normă de drept nou, distinctă de reglementarea legală.
Pe de altă parte, Decizia nr. 729 din 27 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, de care se prevalează recurenţii, nu poate constitui un argument în sensul acordării gradului profesional de judecător de Î.C.C.J.
Înalta Curte nu poate primi nici critica în legătură cu producerea unei pretinse discriminări în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
In acest sens, Înalta Curte reţine că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând, totodată, şi egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecători şi procurori.
De altfel, prin hotărârile judecătoreşti aflate în discuţie s-a stabilit faptul că procurorii numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, în condiţiile unei legislaţii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumera un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
In plus, Protocolul nr.12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique helge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
Mai precis, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina";, iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
In sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
In speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte nu poate reţine o discriminare a recurenţilor în raport cu procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie şi faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice .
De asemenea, în decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a menţionat faptul că dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separaţiei puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a ţării.
Aşadar, nici din acest considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să acorde recurenţilor gradul profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Insă, tocmai o soluţie de admitere a recursului recurenţilor ar putea genera o situaţie discriminatorie faţă de toţi judecătorii şi procurorii detaşaţi la alte autorităţi ale statului, dar şi faţă de toţi judecătorii şi procurorii din România care au promovat sau vor promova numai în condiţiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 303/2004.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGE
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.T., B.I., N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. şi G.I.A. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 206 din 7 aprilie 2011, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 697/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1486/2011. Penal → |
|---|
