ICCJ. Decizia nr. 3679/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3679/2011
Dosar nr. 8237/1/2011
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2011 Curtea de Apel Bacău, secţia penală cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 239/32/2011, a dispus în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. menţinerea arestării preventive a inculpaţilor C.B., C.N., B.P.D., l.C. şi M.V.
În baza art. 139 C. proc. pen. s-au respins ca nefondate cererile de înlocuire a arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate formulate de aceeaşi inculpaţi.
S-a constatat că toţi inculpaţii au avut apărători aleşi.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas in sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Contrar celor susţinute de apărătorii inculpaţilor, instanţa a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi menţinerea acestei măsuri impun în continuare privarea de libertate a celor cinci inculpaţi aflaţi în stare de detenţie provizorie. Conform dispoziţiilor articolului 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeana a drepturilor omului, care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr. 30/1994 si prin prisma prevederilor art. 20 raportat la art. 11 din Constituţia României, este permisă restrângerea libertăţii persoanei, când există motive verosimile pentru a bănui că persoana faţă de care s-a luat această măsură extremă, a săvârşit o infracţiune,fără a aduce atingere prin aceasta prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul pana la soluţionarea definitiva a cauzei. Astfel, s-a apreciat că din probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti (raportul de constatare medico-legală, procesul verbal de constatare la faţa locului, planşele fotografice, înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate cu declaraţiile martorilor S.M., D.A.,M.D.,T.A.M..T.L. care se aflau în aceeaşi cameră cu victima şi cu cele ale unor martori încarceraţi în aceeaşi secţie a Penitenciarului Galaţi) rezultă că există indicii temeinice că în seara zilei de 3 iunie 2010 şi în dimineaţa zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce priveşte pe inculpatul C.N.), prin acţiuni conjugate, cei cinci inculpaţi, lucrători în cadrul Penitenciarului Galaţi, au lovit persoana privată de libertate S.C. cu pumnii, picioarele şi bastoanele de cauciuc în zone multiple ale corpului, în urma loviturilor aplicate victima decedând în cursul zilei de 4 iunie 2010. Privitor la existenta în continuare a cazului prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. instanţaa constatat următoarele:Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate „in concreto" pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. In acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei care prin Recomandarea nr. R (80) 11 care la pct. 3 prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există unul sau mai multe dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de obstrucţionare a cursului justiţiei, ori acela ca acuzatul să nu comită o nouă infracţiune gravă. Pct. 4 al Recomandării specifică în plus că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate nu a putut fi stabilită, detenţia provizorie s-ar putea, totuşi, justifica, in mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.Din actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat că există dovezi privind existenţa cazului comiterii unei infracţiuni grave apreciate, atât de C.E.D.O. cât şi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ca fiind justificativ pentru luare măsurii arestului preventiv. Astfel, pentru prezervarea ordinii publice, Curtea a admis că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp.(cauza Letellier contra Franţei). Un asemenea element nu poate fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. Or, în prezenta cauză, apreciind în concret necesitatea menţinerii măsurii arestului preventiv faţă de fiecare dintre inculpaţi, instanţa a constatat că se impune în continuare detenţia provizorie.existând indiciile comiterii de către aceştia a unor infracţiuni deosebit de grave - omor - aceste infracţiuni, aducând atingere celei mai importante valori sociale ocrotite de legea penală, respectiv dreptul la viaţă al persoanei.în acelaşi timp, lăsarea în libertate a inculpaţilor ar crea o stare de tulburare în rândul societăţii civile, generată de impresia că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni foarte grave (în sensul Recomandării R8011 pct. 4 al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei) sunt cercetate în stare de libertate.S-a apreciat că împrejurările în care au fost comise faptele presupun fără putinţă de tăgadă o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, o anumită stare de insecuritate socială, faptele purtând o evidentă atitudine de sfidare a autorităţii publice, menită să vegheze la ordinea şi liniştea publică, autoritate pentru care opinia publică manifestă respect şi consideraţie. De asemenea, gravitatea deosebită a faptelor imputate celor cinci inculpaţi a rezultat şi din calitatea de agenţi ai statului în care aceştia se prezumă că au săvârşite faptele, activităţile infracţionale întreprinse de către inculpaţi constituind o gravă încălcare a prevederilor art. 3 din C.E.D.O. În aceste sens s-a impus a se aminti că statele contractante au atât obligaţia negativă de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicţia lor la tratamente contrare art. 3 din Convenţie, cât şi obligaţia pozitivă substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate. Această obligaţie vizează luarea de măsuri practice.apte să împiedice lezarea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei private de libertate, de către agenţii statului, de către codeţinuţi sau de către aceasta însăşi.în ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală - şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor şi din consecinţele acesteia. în condiţiile speţei, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaţilor de a fi puşi în stare de libertate. La acest moment procesual,instanţa nu a putut da curs apărărilor inculpaţilor conform cărora victima ar fi fost lovită de colegii de cameră, sau s-ar fi autoaccidentat prin cădere (de pe cambuză), retinându-se că există indicii temeinice derivate de declaraţiile unor martori (S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L.) care se aflau în aceeaşi cameră cu victima care au arătat atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul cercetării judecătoreşti că toţi inculpaţii au agresat fizic victima în diferite modalităţi atât pe holul secţiei a ll-a cât şi în camera de deţinere.Instanţa a reţinut că aprecierea probelor este atributul suveran al instanţei de fond care se va pronunţa asupra reţinerii sau nereţinerii existenţei faptelor şi a vinovăţiei inculpaţilor faţă de acestea.S-a reţinut că în această fază a procesului, instanţa de judecată nu are abilitatea de a cenzura temeinicia probelor în acuzare administrate în cauză de către organele de judiciare şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele incriminatoare administrate până la acest moment, nu pot fi înlăturate de către instanţa sesizată cu luarea sau menţinerea unei măsuri preventive.în ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate a luării măsurii preventive faţă de inculpatul C.N., reiterate de către apărătorul său, în considerarea faptului că măsura preventivă,a fost luată fără a se dispune ascultarea inculpatului după punerea în mişcare a acţiunii penale, Curtea şi-a menţinut opinia exprimată printr-o încheiere anterioară prin care s-a dispus menţinerea stării de arest a inculpatului,apreciind că eventuala neregularitate semnalată, constituie un motiv de nulitate relativă,a cărui existenţă este condiţionată de producerea unei vătămări,şi care în speţa de faţă s-a acoperit prin audierea ulterioară a inculpatului şi prin exercitarea celorlalte drepturi şi garanţii procesuale. Cât priveşte critica referitoare la nelegala compunere completului de recurs care a exercitat controlul judiciar asupra încheierii din data de 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului C.N., instanţa şi-a menţinut de asemenea punctul de vedere anterior şia constatat că acest aspect excedează cadrului procesual al cauzei de faţă, neconstituind o împrejurare ce poate fi cenzurată de către Curtea de Apel. Pentru toate considerente expuse, ţinând cont de gravitatea presupuselor fapte comise de cei cinci inculpaţi, modalitatea de realizare a acestora, calitatea de agenţi ai statului, în care se pare că au fost comise precum şi rezonanţa socială a acestor activităţi infracţionale, instanţa a apreciat că temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpaţilor nu s-au schimbat, că ele subzistă şi fac necesară în continuare privarea de libertate, iar perioada de timp de când inculpaţii se află în stare de arest preventiv nu încalcă termenul rezonabil consacrat de dispoziţiile art. 5 parag.1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acest termen fiind analizat în raport de circumstanţele specifice cauzei şi complexitatea sporită.
În consecinţă, instanţa a constatat că nu se justifică luarea faţă de inculpaţi a altor măsuri restrictive de libertate, prev de art 145, sau 1451 C.proc.pen, astfel cum s-a solicitat de către apărătorii acestora, apreciindu-se că aceste măsuri chiar subsumate unor obligaţii stricte impuse inculpaţilor, nu sunt suficiente pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi prezervarea ordinii publice, motiv pentru care au fost respinse ca nefondate cererile de înlocuire a arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate formulate de inculpaţi.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii C.B., C.N., H.C.C., B.P.D. şi M.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii C.B., C.N., H.C.C., B.P.D. şi M.V. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea sunt nefondate.
Cu privire la criticile vizând nulităţile invocate precum şi cele referitoare la nelegala constituire a completului de judecată care a soluţionat recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte, constată că aceastea exced cadrului procesual actual, astfel cum de altfel s-a mai exprimat şi anterior.
Astfel, Înalta Curte, reţine că inculpaţilor Ie-a fost respectat dreptul la apărare, fiind asistaţi de apărători pe tot parcursul procesului, iar cu privire la neascularea inculpaţilor de către procuror la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale şi formulării propunerii de arestare preventivă, înalta Curte, constată că această critică vizează o altă încheiere care a fost recurată anterior, şi care a fost deja verificată de instanţa de recurs la data de 7 decembrie 2010.
Cu privire la incompatibilitatea judecătorului care ar fi stabilit deja vinovăţia inculpaţilor în acest moment procesual, înalta Curte, apreciază că nici această critică nu este fondată, întrucât judecătorul nu a analizat cauza pe fond cu privire la vinovăţia inculpaţilor şi contrar susţinerilor apărătorului ales, instanţa de fond chiar a arătat că, instanţa de judecată nu are abilitatea de a cenzura temeinicia probelor în acuzare administrate în cauză de către organele de judiciare şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele incriminatoare administrate până la acest moment, nu pot fi înlăturate de către instanţa sesizată cu luarea sau menţinerea unei măsuri preventive.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul nr. 203/P/2010 din 20 ianuarie 2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor M.V., B.P.D., C.B., l.C.C. şi C.N., pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat, prev.de art. 174 alin. (1) din C. pen. şi de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3), cu aplic.art. 33 lit. a) şi 75 lit. a) C. pen.
În sarcina inculpaţilor B.P.D., C.B., C.N. şi l.C.C. s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 3-4 iunie 2010, în timp ce îşi exercitau atribuţiile privind paza şi supravegherea persoanelor private de libertate din Penitenciarul Galaţi, au lovit în mod repetat pe deţinutul S.C., care era încarcerat la camera 204, cu pumnii, cu picioarele şi cu bastonul de cauciuc, în zona toracică, în zona capului şi peste picioare.
În sarcina inculpatului M.V. s-a reţinut că, în calitate de locţiitor al şefului de tură, a asistat la acţiunile violente ale subordaţilor săi, fără a încerca să-i oprească, şi a exercitat el însuşi violenţe asupra persoanei deţinute, urcând cu picioarele pe aceasta şi târând-o pe holul Secţiei a Vll-a, până la camera 204.
În ziua de 4 iunie 2010, victima S.C. a decedat, moartea fiind cauzată de şocul traumatic şi hemoragie, consecutiv unui traumatism toraco-abdominal drept, cu fracturi costale C6-C11 atero-laterale, cu valet C7 - C9, hematom abdominal drept, ruptură renală dreaptă şi fisură hepatică. Potrivit concluziilor raportului de constate medico-legală, aceste leziuni au fost produse prin loviri cu, sau de corpuri contondente şi posibil prin comprimarea bazei toracelui drept (călcare sau comprimare cu picior sau genunchi).
Inculpatul C.N. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev.de art. 289 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în dimineaţa zilei de 4 iunie 2010, a întocmit un proces-verbal de predare-primire a serviciului, în care a omis să menţioneze că victima S.C. a fost scoasă din camera 204 şi că a fost lovită, pentru a fi imobilizată.
Împotriva inculpaţilor C.B. şi C.N. a fost luată măsura arestării preventive prin încheierea din 6 august 2010 a Curţii de Apel Galaţi, iar împotriva inculpaţilor M.V., I.C.C. şi B.P.D. a fost luată aceeaşi măsură preventivă prin încheierea din 7 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 9789/1/2010.
Ţinând seama de probele cauzei, respectiv: raportul de constatare medico-legală, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşele fotografice, înregistrările video captate de camera de supraveghere amplasată pe holul secţiei a Vll-a a Penitenciarului Galaţi, coroborate cu declaraţiile martorilor M.V., T.L., S.M. şi T.A. (deţinuţi care s-au aflat în aceeaşi cameră cu victima) - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menţinută de către instanţă în continuare, apare ca justificată.
La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia acestora întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C.B., C.N., I.C.C., B.P.D. şi M.V., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum .respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bacău s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de fond, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpaţii C.B., C.N., l.C.C., B.P.D. şi M.V. au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată, respectiv infracţiunea de omor calificat, prev.de art. 174 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3), cu aplic.art. 33 lit. a) şi 75 lit. a) C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor.
Astfel, de la termenul anterior când s-a menţinut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menţinerea măsurii. în această perioadă au fost audiaţi mai mulţi martori care au declarat aspecte indirecte, respectiv martorii au declarat în faţa instanţei că au auzit de la alţi colegi, cu excepţia unui singur martor care a perceput în mod direct dar nu a fost prezent şi a cărui declaraţie a fost citită la termenul anterior.
Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se menţin în continuare şi impun privarea de libertate a inculpaţilor întrucât există indicii suficiente că au săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei.
De asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpaţii fiind bănuiţi că au săvârşit infracţiuni grave, infracţiuni cu mare violenţă care au adus atingere relaţiilor sociale privind viaţa persoanelor şi buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de fond este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpaţii C.B., C.N., l.C.C., B.P.D. şi M.V. au fost iniţial reţinuţi în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune (lit. c)).
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent (art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţei), în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Curtea de Apel Galaţi, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel Bacău prin care s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor, încheiere pronunţată în Dosarul nr. 239/32/2011.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, aprecieză că, în acest moment, cererile inculpaţilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea sunt neântemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească nu este finalizată -impunându-se administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului - printre care şi efectuarea unei adrese la I.N.M.L. M.M. Bucureşti - Comisia Superioară pentru avizarea sau nu a raportului de constatare medico legală din 05 iunie 2010 întocmit de S.M.L. Galaţi şi avizat de I.M.L. laşi - Comisia de avizare şi control al actelor medicale, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpaţilor - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (faţă de inculpaţii C.B. şi C.N. a fost luată măsura arestării preventive prin încheierea din 6 august 2010 a Curţii de Apel Galaţi, iar împotriva inculpaţilor M.V., l.C.C. şi B.P.D. a fost luată aceeaşi măsură preventivă prin încheierea din 7 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 9789/1/2010), iar măsura obligării de nu părăsi localitatea este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii C.B., C.N., l.C.C., B.P.D. şi M.V.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi C.B., C.N., l.C.C., B.P.D. şi M.V. vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.N., C.B., l.C.C., B.P.D. şi M.V. împotriva încheierii de şedinţă din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 239/32/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi C.B. şi M.V. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenţii inculpaţi C.N., l.C.C. şi B.P.D. la plata sumelor de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile parţiale apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 452/2011. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 3671/2011. Penal. Infracţiuni la legea... → |
|---|
