ICCJ. Decizia nr. 4119/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4119/2011
Dosar nr. 301/43/2009
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 18 din 20 mai 2010 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu raportare la art. 124 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Z.V. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. - fals intelectual sub forma participaţiei improprii, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu raportare la art. 124 C. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Z.V. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. - uz de fals sub forma participaţiei improprii ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul Z.V. la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.
A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) - b) C. pen.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen. a confiscat de la inculpat suma de 1.700 dolari SUA.
În baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul B.V. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru comiterea infracţiunii de complicitate la luare de mită.
A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) - b) C. pen.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi a arestului preventiv scurs de la 3 iunie 2000 - 26 iulie 2000.
A obligat inculpaţii la câte 4.000 RON cheltuieli judiciare la stat. Suma de 300 RON reprezentând onorariu avocaţial din oficiu pentru inculpatul Z.V., va fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul Mureş.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei nr. 54/P/2006 au fost trimişi în judecată inculpaţii:
1. Z.V., judecător, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. cu art. 13 C. pen., respectiv luare de mită, art. 289 C. pen., fals intelectual şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., uz de fals.
2. B.V., tehnician, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. cu art. 13 C. pen., respectiv complicitate la luare de mită.
În rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-au reţinut următoarele:
La data de 6 aprilie 2000, organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la faptul că prin Încheierea din data de 21 martie 2000 (Dosar nr. 143/2000), Judecătoria Târgu Lăpuş, prin judecător Z.V., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului P.D.Ş. cu obligarea de a nu părăsi localitatea, în dispozitivul încheierii menţionându-se în mod fals că procurorul de şedinţă a renunţat la calea de atac împotriva încheierii, situaţie în care P.D.Ş. a fost pus în libertate de îndată.
În urma cercetărilor efectuate în cauză cu privire la această faptă au rezultat următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 19/P/2000 din 1 martie 2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului P.D.Ş., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 36 alin. (2) şi art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea disp. art. 37 lit. a) C. pen.
La data de 2 martie 2000, inculpatul P.D.Ş. a formulat o plângere împotriva ordonanţei de arestare preventivă, prin care a solicitat Judecătoriei Târgu Lăpuş revocarea măsurii.
Instanţa compusă din Z.V., preşedinte, M.A., procuror şi P.L. grefier, prin Încheierea nr. 48 din 6 martie 2000 a admis plângerea formulată de P.D.Ş., dispunând revocarea măsurii arestării preventive luată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş prin Ordonanţa din 25 februarie 2000 şi punerea în libertate a inculpatului.
Împotriva Încheierii nr. 48 din data de 6 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, parchetul (procuror M.A.) a declarat recurs. Prin Decizia penală nr. 78/R din 28 martie 2000, Tribunalul Maramureş a admis recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş şi, casând Încheierea nr. 48 din data de 6 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuş a respins plângerea împotriva măsurii arestării preventive formulată de inculpatul P.D.Ş.
Ulterior, inculpatul P.D.Ş. a formulat o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive, pe care judecătorul Z.V. a admis-o prin Încheierea din 29 martie 2000.
Deşi, conform practicii Judecătoriei Târgu Lăpuş, determinată de faptul că arestul se afla în oraşul Baia Mare, cauzele cu arestaţi se judecau în a treia zi de miercuri din lună (singura zi a fiecărei luni când erau aduşi de către organele de poliţie, la judecătorie, inculpaţii arestaţi), Z.V. (la momentul comiterii faptelor, preşedinte al Judecătoriei Târgu Lăpuş) a fixat termen de judecată în cauza privindu-l pe inculpatul arestat P.D.Ş., la data de 29 martie 2000 (ultima zi de miercuri din lună).
Prin încheierea din aceeaşi dată, pronunţată în Dosarul penal nr. 143/2000, instanţa (Z.V. - preşedinte; M.A. - procuror şi P.L. - grefier) a dispus înlocuirea arestării preventive a inculpatului P.D.Ş. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, în lipsa inculpatului, care a fost citat la domiciliu, deşi se afla în arestul Inspectoratului Poliţiei Judeţului Maramureş.
După înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de P.D.Ş., Z.V. a telefonat la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş şi i-a comunicat şefului arestului, martorul M.GH., că „în ziua respectivă a hotărât punerea în libertate a inculpatului P.D.Ş." şi că „inculpatul P.D.Ş. urmează să fie pus în libertate în acea zi, pentru că reprezentantul parchetului a renunţat la calea de atac, cerându-le celor de acolo să nu plece până nu vor primi adresa de la Judecătoria Târgu Lăpuş pentru ca inculpatul să poată fi pus în aceeaşi zi în libertate".
După ce a vorbit cu martorul M.GH., discuţia a continuat cu grefiera, în sensul că „domnul Z.V. mi-a dictat Adresa nr. 143/2000 din data 29 martie 2000 către Arestul Poliţiei Judeţene Maramureş, prin care comunica hotărârea de înlocuire a arestării preventive. La sfârşit, când domnul preşedinte a dictat că reprezentantul parchetului a fost de acord cu măsura luată de instanţă, renunţând la calea de atac, m-am oprit, ştiind că reprezentantul parchetului nu a declarat că renunţă la calea de atac. Domnul Z.V. m-a întrebat de ce m-am oprit, cerându-mi să scriu cum dictează dânsul, ceea ce am şi făcut".
Mai mult decât atât, grefiera a mai arătat în declaraţia sa, din data de 15 mai 2000, că „în ceea ce priveşte renunţarea la calea de atac arăt că niciodată doamna procuror M.A. nu a declarat că renunţă la calea de atac" (declaraţia lui P.L.).
După ce a fost redactată adresa către arest „domnul preşedinte i-a înmânat-o avocatului A.M. care a dus-o la Baia Mare".
Deoarece în adresa semnată de Z.V. se menţiona că „reprezentantul parchetului, prezent în şedinţa de judecată, a fost de acord cu măsura luată de instanţă, renunţând la calea de atac" inculpatul P.D.Ş. a fost pus în libertate în aceeaşi zi.
Ulterior, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş a atacat cu recurs Încheierea din 29 martie 2000 prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului P.D.Ş., cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Aspectul că Adresa nr. 143/2000 din data de 29 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuş (practic, documentul pe baza căruia a fost pus în libertate P.D.Ş.) a fost redactată în condiţiile descrise mai sus este dovedit şi prin Raportul de expertiză grafică nr. 184089 din 22 februarie 2001.
În pofida tuturor acestor mijloace de probă, Z.V. a negat întreaga situaţie de fapt, fără a prezenta însă o altă variantă; cu ocazia confruntării inculpatului cu martora M.A., Z.V. a arătat că: „poziţia procurorului se datorează temerii de eventuale sancţiuni pe care le-ar putea aplica procurorul ierarhic superior", iar referitor la P.L., inculpatul a afirmat că aspectele declarate de grefieră „sunt inventate".
Din aceste raţiuni în sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de fals intelectual şi uz de fals - sub forma participaţiunii improprii, faptă prev. de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
La data de 29 mai 2000, numitele S.I.V. şi U.M. au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş cu privire la faptul că Z.V., prin intermediul lui B.V., a pretins şi primit suma de 1.700 dolari americani, angajându-se ca, în schimb, să-i uşureze situaţia juridică a unui condamnat aflat în stare de detenţie - U.S. - prin punerea în libertate a acestuia din urmă.
Astfel, la data de 15 decembrie 1999, U.S. a fost arestat întrucât, printr-o sentinţă a Judecătoriei Târgu Lăpuş fusese condamnat la 6 ani închisoare pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti (hotărârea de condamnare a fost pronunţată de judecătorul Z.V.).
Ulterior, avocatul sus-numitului „a venit la mine şi m-a anunţat că a depus o cerere de contestaţie în anulare pentru că U.S. a fost condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă şi o cerere de întrerupere a executării pedepsei, pentru motive medicale, cerându-mi să le înregistrez. Am înregistrat aceste cereri şi s-au fixat termene. Cred că unul dintre aceste termene a fost 15 martie 2000" (declaraţia lui Z.V.).
La data de 15 martie 2000, U.M. şi verişoara ei, S.I.V., l-au rugat pe B.V. să le transporte cu autoturismul său, din satul Ungureni, unde locuiau, în oraşul Târgu Lăpuş, pentru a asista la judecarea cauzei privind pe U.S. (soţul M.U.).
După terminarea şedinţei de judecată, U.M. şi S.I.V. au aflat că pronunţarea s-a amânat pentru a doua zi, 16 martie 2000, fapt care l-au adus la cunoştinţă şi lui B.V. Acesta a întrebat cine este preşedintele completului de judecată, aflând cu această ocazie că este vorba de judecătorul Z.V., şi, faţă de această situaţie, B.V. (vecin cu U.M. şi S.I.V.) a afirmat în faţa denunţătoarelor că îl cunoaşte pe judecător şi că „pot merge să vorbească cu el, dar trebuie să plătim ceva".
În continuare, B.V. şi S.I.V. s-au deplasat la sediul Judecătoriei Târgu Lăpuş, B.V. întrebând-o pe martora C.G. (femeia de serviciu), dacă poate lua legătura cu judecătorul Z.V. şi, după puţin timp, B.V. a intrat în biroul judecătorului.
După discuţia pe care a avut-o cu judecătorul, B.V. le-a spus martorelor S.I.V. şi U.M. că problema este rezolvată, judecătorul fiind de acord cu propunerea de a-l pune în libertate pe U.S., dar că Z.V. pretinde în schimb o sumă de bani, fără a se preciza, în acel moment, cuantumul acelei sume, pentru ca, în cele din urmă toţi trei să se deplaseze la domiciliul lor din satul Ungureni.
În aceeaşi zi, Z.V. s-a întâlnit în localul „S." din Târgu Lăpuş cu martorii P.P. (care se cunoştea cu Z.V.) şi B.G., judecătorul rugându-l pe P.P. să se deplaseze imediat la locuinţa lui B.V. şi să-i spună acestuia că „dacă are 1.700 dolari SUA, să-i trimită prin mine (P.P.) şi îi rezolvă problema" (a se vedea declaraţiile lui P.P. din datele de 3 iunie 2000 şi 5 octombrie 2000), aspect confirmat întocmai de B.G., care, în declaraţia sa din data de 23 octombrie 2000, relatează că a asistat personal la discuţia din restaurantul „S.", dintre Z.V. şi P.P., discuţie în cadrul căreia inculpatul a insistat ca P.P. să se deplaseze în acea după-amiază la locuinţa lui B.V. din satul Ungureni, pentru a-i aduce de acolo o sumă de bani. Mai mult, în cuprinsul aceleiaşi declaraţii B.G. mai menţionează că, la un moment dat P.P. s-a scuzat în sensul că trebuie să se ridice de la masă şi să părăsească localul, moment în care i-a explicat din nou lui B.G. motivul abandonării restaurantului.
Această solicitare pe care judecătorul i-a făcut-o lui P.P., în opinia Parchetului, dovedeşte faptul că înţelegerea infracţională dintre cei doi inculpaţi fusese realizată în termeni precişi, Z.V., în schimbul serviciilor la care se angajase, dorind să primească „recompensa" cât mai grabnic.
Dând curs rugăminţilor judecătorului, P.P. s-a deplasat, în cursul serii de 15 martie 2000, la locuinţa lui B.V. din satul Ungureni, relatându-i acestuia pretenţiile lui Z.V. şi, la rândul lui, B.V. a luat legătura cu S.I.V., aflând însă de la aceasta, după puţin timp, că U.M. şi S.I.V. nu aveau momentan acea sumă, motiv pentru care i-a spus lui P.P. că se vor deplasa a doua zi în Târgu Lăpuş, împreună cu întreaga sumă solicitată de judecător.
Mai departe, în cursul nopţii de 15/16 martie 2000, U.M. şi S.I.V. au împrumutat de la vecini şi prieteni suma pretinsă de Z.V. şi a doua zi (16 martie 2000) martorele i-au dat lui B.V. suma de 2.000 $ (în dolari americani şi mărci germane), deplasându-se apoi toţi trei în oraşul Târgu Lăpuş.
În cele din urmă, suma a fost predată de către B.V., lui Z.V., prin intermediul lui P.P.
Întrucât lui Z.V. i-a încetat delegarea la Judecătoria Târgu Lăpuş la data de 1 mai 2000, judecătorul revenind la instanţa din Baia Mare, problemele juridice ale lui U.S. au rămas nerezolvate, menţinându-se starea de detenţie a acestuia.
Constatând că faţă de U.S. nu s-a dispus punerea în libertate, soţia acestuia şi S.I.V. i-au cerut lui B.V. să depună diligente în ceea ce priveşte restituirea sumei avansate drept mită şi, în perioada imediat următoare, B.V. şi P.P. s-au întâlnit cu Z.V. într-un local din Târgu Lăpuş, judecătorul refuzând însă restituirea sumei, motivând că banii au fost cheltuiţi pentru amenajarea apartamentului său.
La data de 18 iulie 2000 Ministrul Justiţiei a avizat cercetarea penală a magistratului Z.V., sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. şi sub aspectul infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen.
La data de 3 octombrie 2000 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul Z.V. sub aspectul infracţiunilor menţionate şi la 3 octombrie 2000 a fost începută urmărirea penală faţă de B.V., sub aspectul complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 C. pen.
La data de 16 februarie 2011, constatând că sunt suficiente mijloace de probă administrate în cauză, Ministrul Justiţiei a avizat trimiterea în judecată a învinuitului Z.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, fals intelectual şi uz de fals, prevăzute de art. 254 C. pen., art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. (ultima infracţiune), întocmindu-se astfel Rechizitoriul cu nr. 41/P/2000 din data de 26 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, act procesual în care s-au dispus următoarele:
- trimiterea în judecată a inculpatului Z.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, fals intelectual şi uz de fals, fapte prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.; art. 289 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.:
Neînceperea urmăririi penale faţă de P.L. - fals intelectual, faptă prevăzută de art. 289 C. pen.; A.M. - uz de fals, faptă prevăzută de art. 291 C. pen., U.M. şi S.I.V. - dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen.;
- disjungerea şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea cel priveşte pe inculpatul B.V.
În continuare, prin Rechizitoriul nr. 60/P/2011 din 15 iunie 2001, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus:
- trimiterea în judecată a inculpatului B.V., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de dare de mită;
- scoaterea de sub urmărire penală a lui B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă;
- scoaterea de sub urmărire penală a lui P.P. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită;
- disjungerea cauzei în ceea ce o priveşte pe P.L., pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual.
După definitivarea cercetărilor, prin Rezoluţia nr. 98/P/2001 din 19 iunie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, faţă de P.L. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen.
Cele două rechizitorii (41/P/2000 şi, respectiv, 60/P/2001) au fost înregistrate la Curtea de Apel Cluj, formându-se Dosarele nr. 3249/2001 şi nr. 4244/2001, care la data de 22 iunie 2001 au fost conexate, la solicitarea parchetului, sub primul număr.
În faza de cercetare judecătorească, inculpatul Z.V. a formulat o cerere de strămutare a cauzei care a fost admisă prin Încheierea nr. 4408 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, dosarul fiind trimis pentru continuarea cercetării judecătoreşti la Curtea de Apel Alba Iulia, unde a fost înregistrat sub nr. 6159 din 12 noiembrie 2001.
Prin Sentinţa penală nr. 5 din data de 6 iunie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus condamnarea inculpatului Z.V., în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen., la pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 8 luni închisoare şi confiscarea sumei de 1.700 dolari SUA sau a contravalorii acesteia în RON.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul B.V. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.
Prin Decizia nr. 3185 din 2 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie au fost admise toate recursurile declarate de către inculpaţi şi de parchet, a fost casată sentinţa Curţii de Apel Alba Iulia şi cauza a fost trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Braşov, apreciindu-se că este în interesul justiţiei ca o altă instanţă, egală în grad Curţii de Apel Alba Iulia, să rejudece cauza.
În acest context, Curtea de Apel Braşov a înregistrat Dosarul sub numărul 355/P/F/2004 şi a administrat parţial unele dintre mijloacele de probă indicate de către instanţa supremă, motivând imposibilitatea administrării altora.
După terminarea cercetării judecătoreşti, Curtea de Apel Braşov a dispus, prin Sentinţa penală nr. 47/F din 16 decembrie 2004, următoarele:
- condamnarea inculpatului Z.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, dispunându-se şi confiscarea sumei de 1.700 dolari SUA;
- condamnarea inculpatului B.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen.
Împotriva sentinţei penale a Curţii de Apel Braşov au declarat recurs atât inculpaţii, cât şi parchetul.
Prin Decizia nr. 491 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în Dosarul nr. 3763/1/2005 recursurile declarate au fost apreciate ca fondate, instanţa considerând că urmărirea penală nu este completă şi din cauză că au fost întocmite două rechizitorii, deşi exista un caz tipic de indivizibilitate, nu au fost clarificate unele contradicţii esenţiale pentru aflarea adevărului.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis admiterea recursurilor declarate de către inculpaţi şi parchet, casarea sentinţei penale a Curţii de Apel Braşov şi, rejudecând cauza, în temeiul art. 333 din C. proc. pen. a restituit dosarul organelor de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru completarea urmăririi penale cu privire la ambii inculpaţi. Acest organ de parchet, prin Ordonanţa din data de 20 martie 2006, în baza art. 42 şi 45 alin. (1), (3) din C. proc. pen. cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 134/2005 şi-a declinat competenţa de soluţionare a Dosarului nr. 107/D/P/2006 privind pe inculpatului Z.V. şi B.V. în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Organele de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie au procedat la efectuarea activităţilor dispuse de instanţă.
În urma completării materialului de urmărire penală Direcţia Naţională Anticorupţie în Rechizitoriul nr. 54/P/2006 a reţinut următoarele:
Profitând de faptul că „pe domnul preşedinte (Z.V.) îl cunoşteam mai demult" (declaraţiile din datele de 3 iunie 2000 şi 21 iunie 2000 ale lui B.V., la data de 15 martie 2000 B.V. şi S.I.V. s-au deplasat împreună la sediul Judecătoriei Târgu Lăpuş, pe rolul acestei instanţe aflându-se două cereri formulate de U.S. - contestaţie în anulare şi întreruperea executării pedepsei - ambele având termen de judecată la data de 15 martie 2000.
Faptul că B.V. îl cunoştea pe judecător este confirmat şi de S.I.V., aceasta, în declaraţiile ei din datele de 29 mai 2000 şi 2 iunie 2000 susţinând că „eu reţinusem numele preşedintelui de pe lista de dosare şi ştiam că se numeşte Z.V. Atunci B.V. mi-a spus că îl cunoaşte, şi că putem să mergem să discutăm cu el. Pentru acest serviciu însă B.V. mi-a spus că trebuie să plătim ceva şi m-a avertizat să fiu serioasă în sensul că dacă promit că voi da o sumă de bani să o şi plătesc pentru ca B.V. să nu se facă de râs".
În continuare, B.V. a luat legătura cu martora C.G. (o salariată a judecătoriei), solicitându-i acesteia să-i intermedieze o discuţie cu Z.V., pentru ca, în cele din urmă, B.V. să intre în biroul judecătorului Z.V., toate acestea întâmplându-se în prezenţa S.I.V.: „Din centrul oraşului m-am întors cu B.V. la judecătorie şi îmi amintesc că era în jurul orei 1500 - 1600. Acolo am găsit-o pe femeia de serviciu care făcea curăţenie pe hol. B.V. a întrebat-o pe femeia de serviciu dacă preşedintele este acolo, iar femeia a răspuns că este acolo, dar este foarte ocupat. B.V. i-a spus femeii de serviciu că a venit în audienţă şi atunci aceasta a mers la biroul preşedintelui şi l-a anunţat că pe hol aşteaptă o persoană. Femeia de serviciu a urcat nişte scări, dar nu a mai revenit, în schimb a apărut o altă femeie probabil o grefieră pe care aş recunoaşte-o dacă aş vedea-o şi care l-a întrebat pe B.V. dacă se numeşte D. În legătură cu această împrejurare precizez că B.V. i-a spus femeii de serviciu că vine din partea domnului D.D. şi că este cumnatul lui şi a intrat înăuntru. Eu am ieşit din clădirea judecătoriei şi am urcat în autoturismul lui B.V. unde am aşteptat aproximativ o jumătate de oră".
S-a apreciat ca fiind relevantă declaraţia din data de 2 iunie 2000 a C.G., martora făcând menţiuni esenţiale cu privire la prezenţa în sediul Judecătoriei Târgu Lăpuş a inculpatului B.V. şi a martorei S.I.V.
Parchetul a considerat că înţelegerea infracţională dintre cei doi inculpaţi s-a realizat în cadrul discuţiei (din sediul judecătoriei), dintre Z.V. şi B.V., rezultatul acestei „tranzacţii" fiind de îndată adus la cunoştinţa celor două denunţătoare, după care B.V., S.I.V. şi U.M. s-au deplasat la locuinţele lor din satul Ungureni.
De asemenea, s-a mai reţinut că scopul intervenţiei lui B.V. pe lângă judecător nu putea fi decât unul ilicit, întrucât acesta (B.V.) nu era nici rudă cu U.S., nici apărătorul acestuia, iar apărarea inculpatului în sensul că „pot să mă interesez dacă a avut loc pronunţarea" este ilogică şi fără suport, avându-se în vedere că modul de soluţionare a cererilor formulate de U.S. se putea afla pe căi publice, oficiale.
În scopul procurării sumei de 1.700 dolari SUA, S.I.V. şi U.M. au luat legătura cu numeroşi vecini şi prieteni, solicitându-le acestora împrumuturi cu sume de bani.
Astfel de la B.M., U.M. a luat 500 DM, iar de la B.I., U.M. a luat 100 DM, de la B.V., U.M. şi S.I.V. au luat 100 DM, de la B.D., S.I.V. a luat 100 dolari SUA, de la I.B., S.I.V. a luat 500 DM şi 300 dolari SUA, de la V.B., S.I.V. a luat 400 dolari SUA şi de la P.I., S.I.V. a luat 300 DM.
Tuturor martorilor mai sus amintiţi li s-a prezentat motivul real al împrumuturilor, ei aflând de la S.I.V. şi U.M. că sumele respective urmau să ajungă la „o persoană de încredere" care urma să-l pună în libertate pe U.S.
S-a mai reţinut că, la sfatul martorei V.B. „din discuţiile pe care le-am purtat cu aceasta (S.I.V.) am înţeles că îi trebuie această sumă că vrea să-l scoată din puşcărie pe bărbatul unei verişoare de-a ei pe nume M. În momentul în care eu i-am dat banii, respectiv suma de 400 dolari, am sfătuit-o pe aceasta, pentru orice eventualitate să noteze seriile de la bani şi să fie atentă cui dă aceşti bani".
S.I.V. a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală ziarul pe care notase o parte din seriile bancnotelor împrumutate şi oferite lui B.V.
O dovadă în plus a faptului că Z.V. şi B.V. se înţeleseseră încă din sediul judecătoriei asupra condiţiilor - evident, ilicite - în care urma să fie pus în libertate U.S. a fost considerată declaraţia numitului B.G. din data de 23 octombrie 2000. Astfel, martorul amintit descrie amănunţit împrejurarea în care Z.V., aflându-se în barul „S." din Târgu Lăpuş, la data de 15 martie 2001, l-a rugat pe P.P. să se deplaseze în acea seară la locuinţa lui B.V. (sat Ungureni), pentru a-i aduce o sumă de bani, din cuprinsul întregii declaraţii reieşind indubitabil că înţelegerea dintre Z.V. şi B.V. se realizase anterior, P.P. nefăcând nimic altceva decât să îndeplinească o simplă formalitate, în acelaşi sens fiind şi declaraţia lui P.P. din data de 5 iunie 2001.
P.P. s-a deplasat la locuinţa lui B.V., loc în care i-a comunicat acestuia cele solicitate de judecător.
Faţă de această situaţie, B.V., la rândul lui, a luat legătura cu S.I.V. în scopul de a lua de la cele două denunţătoare mita solicitată de Z.V., aflând însă că, întrucât intervalul de timp fusese prea scurt, U.M. şi S.I.V. nu reuşiseră să procure întreaga sumă, spunându-i ulterior lui P.P. că banii vor fi predaţi a doua zi, în Târgu Lăpuş, lucru care s-a şi întâmplat.
În sensul celor mai sus arătate, în declaraţiile lor din datele de 5 iunie 2001, denunţătoarele au arătat că:
- U.M.: „în noaptea de 15 martie 2000 în jurul orelor 2200 - 2300 am fost căutată acasă de S.I.V. Aceasta mi-a spus că a fost căutată la locuinţă de B.V. care i-a declarat că la rândul său a fost căutat de cineva i-a transmis să ne spună că dacă pe loc vom da suma de 2.000 dolari SUA, în trei zile soţul meu U.S. va fi acasă. Din aceasta am înţeles că suma de 2.000 dolari SUA se va da judecătorului Z.V. şi astfel se va admite contestaţia şi soţul meu va fi liber. S.I.V. mi-a spus că B.V. ne aşteaptă la el acasă ca să-i dăm banii „.
- S.I.V.: „în seara de 15 martie 2000 am fost căutată acasă de U.M. care mi-a predat suma de 500 DM pe care a primit-o împrumut de la martora B.V. După aceea, U.M. s-a reîntors la casa ei. Am fost căutată acasă de vecinii mei B.V. şi soţia B.V. care au vizionat programul TV.
În noaptea de 15 martie 2000 în jurul orelor 2200 - 2300 am fost căutată acasă de inculpatul B.V. Acesta m-a chemat în curte unde am purtat o discuţie. Acesta mi-a spus că a venit la el preşedintele Z.V. care i-a relatat că dacă eu şi U.M. îi dăm acestuia în acea noapte suma de 2.000 dolari SUA, U.S. în trei zile „îi afară". Eu i-am spus lui B.V. că suma cerută este prea mare şi că pot să-i dau preşedintelui pe loc suma de 10 milioane ROL, referindu-mă la cei 500 dolari SUA ai mei. B.V. mi-a declarat că într-adevăr suma de 2.000 dolari SUA este mare, dar şi libertatea lui U.S. contează, decât să stea 6 ani la închisoare. Eu i-am dat dreptate lui B.V. şi am cerut acestuia să mă aştepte acasă la el pentru că vreau să merg acasă la U.M. şi să o întreb dacă este de acord să dea suma de 2.000 dolari SUA. Am mers la casa lui U.M. şi i-am relatat cele declarate şi solicitate de B.V. U.M. a fost de acord să se împrumute cu dolari până la suma de 2.000 dolari SUA".
A doua zi, conform celor stabilite, B.V., S.I.V. şi U.M. s-au deplasat în oraşul Târgu Lăpuş, în apartamentul S.I.V., loc în care B.V. a primit întreaga sumă solicitată de judecător, părăsind apoi imobilul.
În continuare, B.V. l-a căutat pe P.P. şi i-a dat acestuia suma de bani, după care P.P. l-a căutat telefonic pe judecător, fiind întrebat de acesta din urmă „dacă inculpatul B.V. are toţi banii la el la care eu i-am răspuns afirmativ pentru că ştiam că B.V. deţine 1.700 dolari SUA din relatările personale ale acestuia. Inculpatul Z.V., tot direct mi-a spus să-i cer lui B.V. să numere banii, să mi-i predea mie şi eu să-i duc şi să-i predau inculpatului Z.V. în locuinţa sa pentru că se află acasă. Eu i-am repetat inculpatului Z.V. că inculpatul B.V. se află lângă mine, la care Z.V. mi-a cerut mie doar să urc în apartamentul lui, motivând că nu are rost să venim amândoi la locuinţa sa pentru predarea banilor. Z.V. a închis telefonul şi atunci eu i-am relatat lui B.V. cele dispuse de inculpatul Z.V. Inculpatul B.V. a scos din buzunar mai multe bancnote de câte 100 DM şi 100 dolari SUA şi calculând 100 dolari SUA la 200 DM mi-a predat prin numărare şi socoteală mai multe bancnote de dolari SUA şi DM în total suma de 1.700 dolari SUA. Am luat banii de la B.V., i-am introdus în buzunarul de la haină, am coborât din microbuz, am intrat în blocul de locuinţe fiind însoţit până în parc de B.V. L-am lăsat pe acesta în parc să mă aştepte şi am intrat în scara blocului şi m-am deplasat la uşa apartamentului inculpatului Z.V. Am bătut la uşă care mi-a fost deschisă de inculpatul Z.V. care m-a poftit în apartament, intrând amândoi în ultima cameră a imobilului. Soţia inculpatului Z.V. se afla în bucătărie împreună cu fiica lor. În cameră fiind doar eu cu inculpatul Z.V. i-am predat acestuia întreaga sumă de bani primită de la B.V., formată din bancnote de 100 DM şi 100 dolari SUA, iar acesta a numărat valuta în prezenţa mea, rezultând încă o dată suma totală de 1.700 dolari SUA. Am stat pe un fotoliu, la o măsuţă iar Z.V. a stat parcă pe un scaun, iar banii s-au numărat pe măsuţă. Inculpatul Z.V. mi-a mulţumit şi m-a întrebat unde se află inculpatul B.V., respectiv unde a rămas acesta, i-am spus că acesta se află în parc şi mă aşteaptă. Inculpatul Z.V. i-a transmis lui B.V. prin mine, să stea liniştit că până la „Paşti" o să rezolve problema cu S. Suma de 1.700 dolari SUA a rămas în mâna lui Z.V., iar eu am părăsit apartamentul fiind condus până la uşa de ieşire din imobil de către judecător".
S-a reţinut că P.P. a aflat abia în acest moment că banii fuseseră daţi în scopul de a se cumpăra bunăvoinţa judecătorului pentru ca acesta să dispună punerea în libertate a lui U.S., aspect confirmat şi de S.I.V. care susţine, de asemenea, că nu a ştiut niciodată că banii oferiţi judecătorului au fost predaţi acestuia prin intermediul unei alte persoane decât B.V.
Ulterior, „după circa 3 - 4 ore în apartament a revenit inculpatul B.V. Acesta ne-a spus că preşedintele Z.V. a primit cu greu banii, şi că i-a introdus banii în buzunar şi acesta i-a acceptat. Eu i-am spus inculpatului B.V. că i-a dat judecătorului Z.V. mai mult cu 100 DM la care inculpatul mi-a declarat că se va reîntoarce la judecător şi va verifica acest aspect dacă este real".
Din cauza faptului că a fost mutat profesional la o altă instanţă, Z.V. nu a rezolvat favorabil situaţia juridică a lui U.S., situaţie în care cele două denunţătoare, prin intermediul lui B.V. au pretins restituirea sumelor de bani, Z.V. refuzând acest lucru, sub pretextul că „a investit aceşti bani în amenajarea apartamentului", aspect care se coroborează cu declaraţiile lui P.P. şi P.F., confirmând că apartamentul judecătorului, în primăvara anului 2000, fusese supus unor consistente lucrări de amenajare şi finisare, făcându-se în acest moment precizarea că unele discuţii contradictorii dintre Z.V. şi P.P. s-au purtat în luna aprilie 2000 şi care au avut drept cauză unele aprecieri ale lui Z.V. cu privire la nişte lucrări de zidărie făcute de P.P.
Aşa cum rezultă din rechizitoriul întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpatului Z.V. i s-a reţinut în esenţă, că a falsificat Adresa nr. 143/2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, prin consemnarea mincinoasă în cuprinsul acelui document că „reprezentantul parchetului prezent la şedinţa de judecată renunţă la calea de atac", act care şi-a produs efectele prin folosirea sa de către o altă persoană, aceasta din urmă acţionând fără vinovăţie, activitatea inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de fals şi uz de fals, prev. de art. 289 şi 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
De asemenea aceluiaşi inculpat i s-a imputat că ar fi pretins şi primit de la U.M. şi S.I.V., prin intermediul lui B.V. 1.700 dolari SUA pentru a îndeplini o atribuţie de serviciu, în calitate de judecător, constând în admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei formulată de U.Ş. Această activitate a inculpatului s-a apreciat ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită.
Inculpatului B.V. i s-a imputat, în esenţă, că a intermediat activitatea lui Z.V., materializată prin propunerea de a se preda acestuia cu titlu de mită o sumă de bani pentru rezolvarea favorabilă a situaţiei juridice a condamnatului U.Ş., că a determinat pe martorele U.M. şi S.I.V. să procure 1.700 dolari SUA în scopul de a preda această sumă judecătorului prin intermediul martorului P.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj iar prin Încheierea nr. 5515 din 16 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,aceasta a fost strămutată la Curtea de Apel Târgu Mureş, care prin Sentinţa penală nr. 35 din 24 noiembrie 2008 a restituit dosarul la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1762 din 13 mai 2009, a admis recursul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a trimis cauza la Curtea de Apel Târgu Mureş pentru continuarea judecăţii de către aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel Târgu Mureş prin Sentinţa penală nr. 18 din 20 mai 2010 a dispus condamnarea celor doi inculpaţi pentru luare de mită (Z.V.) şi pentru complicitate la luare de mită (B.V.), şi a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului Z.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Curtea de Apel Târgu Mureş, cu excepţia martorilor S.I.V., B.G. şi V.B., a audiat toţi martorii cauzei, aceştia menţinându-şi declaraţiile date în faza de urmărire penală.
De asemenea a fost audiat inculpatul B.V. şi deşi s-au făcut toate demersurile legale nu a putut fi audiat inculpatul Z.V.
Referitor la infracţiunile de fals şi uz de fals, prev. de art. 289 şi 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. instanţa a reţinut că acestea s-au realizat cu privire la Adresa cu nr. 143/2000 trimisă către IPJ Maramureş, adresă ce-l privea pe P.D.Ş. şi a constat în faptul că inculpatul Z.V., folosindu-se de calitatea de judecător a determinat-o pe grefiera de şedinţă P.L., să consemneze în adresa sus-menţionată către IPJ Maramureş, în mod mincinos, că reprezentantul parchetului a renunţat la calea de atac, fapt ce a dus la punerea în libertate a lui P.D.Ş.
S-a apreciat că faptele sunt dovedite prin declaraţiile martorilor M.A., P.L. şi M.Gh., precum şi cu actele întocmite în acest sens, cât şi cu raportul de expertiză grafologică.
Din declaraţiile martorilor S.I.V., P.L., P.P., C.G., B.D., P.F., B.G. coroborate cu declaraţiile inculpatului B.V., în opinia instanţei de fond a rezultat că inculpatul Z.V. a pretins şi primit de la U.M. şi S.I.V. prin intermediul lui B.V., suma de 1.700 dolari SUA, pentru ca în calitate de judecător la Judecătoria Târgu Lăpuş să admită cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de U.Ş. şi să-l pună în libertate pe acesta, faptă ce a fost apreciată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în cazul inculpatului Z.V. şi respectiv de complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru inculpatul B.V.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen., iar în cazul inculpatului Z.V. şi faptul că acesta s-a sustras judecării cauzei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi inculpaţii Z.V. şi B.V.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş a criticat hotărârea instanţei de fond pentru greşita aplicare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpaţilor Z.V. şi B.V., precum şi sub aspectul neaplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prev. de art. 65 - 64 lit. c) C. pen. inculpatului Z.V., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Inculpatul Z.V. a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare, în sensul că nu i-a fost asigurată prezenţa apărătorului ales, instanţa soluţionând cauza în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.).
De asemenea inculpatul a mai solicitat restituirea cauzei la Parchet, întrucât sesizarea Curţii de Apel Târgu Mureş a fost făcută prin rechizitoriul DNA nr. 54/P/2006 din 31 august 2007, fără ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare de către acest organ abilitat al statului, nici prin rechizitoriu, nici în cursul urmăririi penale (caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.).
În subsidiar s-a solicitat achitarea inculpatului Z.V. pentru infracţiunea de fals intelectual, participaţie improprie la uz de fals şi luare de mită (caz de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.).
În motivele scrise, apărătorul inculpatului Z.V. a arătat că, aşa cum au declarat martorii M.I. şi A.M., reprezentantul parchetului a fost de acord cu punerea în libertate a numitului P.D.Ş., iar indiferent de poziţia manifestată de reprezentantul parchetului judecătorul Z.V. a pronunţat încheierea cu menţionarea căii de atac „cu recurs”, iar actul care produce efecte este dispozitivul încheierii, iar nu adresa prin care a încunoştinţat locul de detenţie.
Prin urmare învederează că o astfel de faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi în cazul în care nu se va dispune achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. să se facă aplicarea art. 181 C. pen.
Cu privire la fapta privind participarea improprie la infracţiunea de uz de fals, aşa cum rezultă din declaraţia avocatului M.A., nu inculpatul a fost cel care l-a determinat pe avocatul A.M. să folosească Adresa nr. 143 din 29 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, ci avocatul i-a cerut judecătorului adresa pentru a o duce la Arestul Poliţiei.
Avocatul M.A. nu a făcut altceva decât un serviciu de curierat, fiind vorba de o adresă oficială, pe care nu avea cum să o folosească, ci trebuia să o predea Arestului IPJ Maramureş, cu atât mai mult cu cât acea adresă nu era producătoare de consecinţe juridice.
În legătură cu infracţiunea de luare de mită se solicită achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) sau d) C. proc. pen. pentru următoarele considerente:
- judecătorul Z.V. a fost cel care anterior l-a condamnat pe Ş.U. la 6 ani închisoare;
- Ş.U. l-a insultat şi ameninţat pe judecătorul Z.V. în sala de judecată;
- judecătorul Z.V. nu putea soluţiona cererea contestatorului Ş.U. ce avea ca obiect contestaţie în anulare, întrucât pronunţase sentinţa de condamnare a acestuia;
- în cursul judecăţii, judecătorul Z.V. s-a purtat urât cu contestatorul Ş.U. şi cu soţia acestuia U.M., astfel încât nu avea nici un motiv să ceară vreo sumă de bani de la familia lui Ş.U.
În cauză, în opinia apărării inculpatului Z.V., nu sunt probe care să-l învinovăţească pe inculpat de săvârşirea faptei, întreaga acuzare bazându-se doar pe declaraţiile martorului P.P. care nu corespund adevărului şi sunt contrazise de celelalte probe administrate.
Faţă de aceste considerente s-a solicitat achitarea inculpatului Z.V. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) sau d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Inculpatul B.V., în motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 2, 6, 18 şi 14 C. proc. pen., a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciind că a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului Z.V., cât şi dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei în sensul că nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală în condiţiile legii pentru infracţiunile deduse judecăţii, întrucât rechizitoriul nu poate fi considerat un act de punere în mişcare a acţiunii penale.
Inculpatul B.V. a mai învederat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. pentru Z.V. şi automat nu poate fi reţinută nici complicitatea la această infracţiune pentru inculpatul B.V.
Din probele administrate nu a rezultat că B.V. ar fi intrat în biroul judecătorului şi nici că acesta ar fi solicitat bani sau că i-ar fi fost daţi aceşti bani de către P.P. Se solicită în principal achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de luare de mită şi aplicarea unei pedepsei cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Concluziile reprezentantului Parchetului şi ale apărătorului inculpaţilor au fost consemnate în încheierea din data de 7 noiembrie 2011, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., le consideră fondate pentru următoarele considerente:
Înainte de a proceda la examinarea apărărilor inculpaţilor Z.V. şi B.V., Înalta Curte apreciază ca necesare următoarele consideraţii cu privire la cadrul legal în materia probaţiunii, raportat şi la scopul procesului penal.
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ pe întreg cursul procesului penal, să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză (conform speţei Dănilă contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil inculpatului. Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de nevinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu (Plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Messegue Jabordo vs. Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
„Dreptul să probeze lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, drept procesual recunoscut de lege acuzatului, nu presupune o contestare ori criticare a probelor de vinovăţie, o interpretare personală a acestor probe, combaterea lor prin exprimarea unor opinii proprii.
Folosind expresia „are dreptul să probeze", legiuitorul a impus acuzatului, deopotrivă ca şi acuzării, obligaţia de a proba apărările sale, obligaţia de a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare.
În consecinţă, în aplicarea principiului general înscris în art. 62 C. proc. pen., în cazul în care există probe de vinovăţie, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora, prin interpretări proprii, deoarece potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. - aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Faţă de aceste considerente, rezultate din dispoziţiile legale care reglementează aflarea adevărului în procesul penal numai prin probe, Înalta Curte apreciază, pentru motivele care se vor arăta, insuficiente explicaţiile inculpaţilor cu privire la „lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare.
Inculpaţilor, în cursul judecăţii li s-a respectat atât dreptul la apărare cât şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţiile care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale" (a se vedea Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate" (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992).
Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţele de fond, cât şi cea de recurs, au oferit inculpaţilor ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franţei - Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei -Hotărârea din 18 mai 2004) şi au asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.
Inculpaţii Z.V. şi B.V. şi-au exercitat dreptul de a-şi alege un apărător, la dosar existând delegaţii de apărător ales (atât în faţa instanţei de fond cât şi a celei de recurs), care s-au prezentat la termenele de judecată şi au efectuat diverse activităţi legate de asigurarea asistenţei juridice.
Curtea Europeană, a arătat de asemenea, că prezenţa acuzatului la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul că instanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acestuia şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
În faţa instanţei de fond, cât şi a celei de recurs s-a prezentat doar inculpatul B.V., asistat de avocat ales C.C., care a consimţit să dea declaraţie, iar inculpatul Z.V., deşi citat în mod legal la toate adresele cunoscute, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, interesele sale fiind reprezentate de avocat ales T.V., cât şi de apărătorul din oficiu B.V. (instanţa de fond).
1. Un prim motiv de critică formulat de către inculpatul Z.V., susţinut şi de inculpatul B.V., întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., considerat nefondat de Înalta Curte, se referă la faptul că sesizarea Curţii de Apel Târgu Mureş s-a făcut prin rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 54/P/2006 din 31 august 2007 fără ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare, nici prin rechizitoriu, nici în cursul urmăririi penale.
În urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că în cauză, în urma restituirii cauzei în vederea completării urmăririi penale dispusă prin Decizia penală nr. 491 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu s-a realizat de către procuror extinderea urmăririi penale la alte fapte sau persoane, pentru ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare din nou, ci s-a completat doar urmărirea penală, astfel încât acţiunea penală pusă în mişcare iniţial împotriva celor doi inculpaţi a subzistat, organul de urmărire penală procedând în mod legal conform dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
2. Cu privire la critica inculpatului Z.V. întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., în sensul că i-a fost încălcat dreptul inculpatului la apărare, că deşi apărătorul ales T.V. era prezent la dezbateri, având împuternicirea avocaţială, cât şi procura dată de inculpatul Z.V. în faţa notarului public, Curtea de Apel Târgu Mureş i-a numit inculpatului Z.V. avocat din oficiu, făcând să înceteze, în mod abuziv, mandatul avocatului ales, Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente:
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen. se referă la situaţia în care judecata a avut loc în lipsa apărătorului, fapt ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la nulitatea absolută, iar hotărârea recurată ar fi casată şi drept consecinţă cauza ar fi trimisă spre rejudecare. Or, aşa cum se poate observa din actele şi lucrările dosarului, judecarea în faţa instanţei de fond a inculpatului Z.V. a avut loc în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu B.V., care l-a reprezentat pe inculpatul Z.V. pe parcursul judecării cauzei în fond, încă de la primul termen de judecată (după restituirea cauzei de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru continuarea judecăţii) până la soluţionarea pe fond a cauzei.
În vederea garantării unui proces echitabil oricărei persoane acuzate de săvârşirea vreunei infracţiuni îi este recunoscut dreptul de a fi apărată de un avocat ales sau numit din oficiu (cazul Poitrimol c. Franţa, Demebukov vs. Bulgaria). În cauză, în concordanţă cu dispoziţiile legale, interesele inculpatului Z.V., care nu s-a prezentat personal la nici un termen de judecată, (fiind opţiunea acestuia de a nu se prezenta în faţa instanţei pentru a-şi susţine personal nevinovăţia), conform actelor existente la dosar (delegaţie şi procură notarială), au fost reprezentate de apărător ales (avocat T.V.), care în faţa instanţei de fond, la majoritatea termenelor, a formulat cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitatea sa de prezentare, fapt ce a determinat instanţa, tocmai în considerarea respectării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să desemneze şi un apărător din oficiu pentru acest inculpat, care să-i reprezinte interesele în mod concret şi efectiv şi nu teoretic şi iluzoriu (Czekalla c. Portugaliei).
Apărătorului desemnat din oficiu i s-a acordat timpul necesar pentru a pregăti apărarea, respectiv a studiat dosarul, însă nu a luat legătura cu inculpatul Z.V. datorită faptului că acesta nu s-a prezentat în faţa instanţelor, deşi a fost legal citat şi avea cunoştinţă de proces aşa cum a învederat apărătorul său ales (Dand c. Portugaliei).
Astfel, instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar au luat măsuri pentru a garanta inculpatului Z.V. o apărare şi reprezentare efectivă, îndeplinindu-şi obligaţia de a reacţiona pentru a garanta efectivitatea reprezentării acestuia.
Apărătorului ales al inculpatului Z.V., avocat T.V., nu i s-a interzis dreptul de a-l reprezenta pe clientul său, aşa cum a susţinut în faţa instanţei de recurs, însă modul cum acesta a înţeles să asigure apărarea de la reluarea cercetării judecătoreşti, începând cu termenul din 6 iulie 2009 şi până la data dezbaterii în fond a cauzei - 26 aprilie 2010 - când nu s-a prezentat de cele mai multe ori în faţa instanţei, invocând diferite motive de neprezentare şi solicitând amânarea cauzei, care nu au fost dovedite prin nici un mijloc de probă, (criză de gută, accident rutier, condiţii meteo nefavorabile, deces în familie, concediu legal de odihnă), fapt care de altfel s-a întâmplat şi în faţa instanţei de recurs, nu a depus diligenţe să-şi asigure substituirea, conform dispoziţiilor prevăzute în art. 171 alin. (41) C. proc. pen., solicitând şi dându-şi chiar acordul pentru desemnarea unui apărător din oficiu (Încheierea 26 octombrie 2009 - cerere formulată personal fila 112 dosar instanţă de fond), a determinat instanţa de fond, ca de altfel şi instanţa de recurs, să ia măsurile necesare în vederea garantării unui proces echitabil inculpatului Z.V., prin desemnarea şi a unui avocat din oficiu, fapt ce a fost interpretat, în mod greşit, de apărătorul inculpatului ca o ingerinţă în exercitarea dreptului la apărare.
Prin modul în care avocatul T.V. a exercitat apărarea inculpatului Z.V. se poate concluziona că a urmărit pe lângă reprezentarea intereselor clientului său şi tergiversarea cauzei, prin invocarea diferitelor pretexte, ale imposibilităţii sale de prezentare (fără a depune vreo dovadă în acest sens), fără a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în art. 171 alin. (41) C. proc. pen., în realitate se poate spune că l-a lipsit pe inculpatul Z.V. de o apărare efectivă din partea sa, astfel încât susţinerile sale privind încălcarea dreptul la apărare al inculpatului de către instanţă sunt nefondate.
De altfel, prin faptul că apărătorul T.V. a depus nenumărate cereri de amânare a cauzei, iar inculpatul Z.V., care deşi legal citat nu s-a prezentat la nici un termen al procesului, procedura de judecată s-a prelungit în timp, deşi instanţele au luat măsurile necesare pentru soluţionarea procesului într-un termen rezonabil prin desemnarea unui apărător din oficiu şi acordarea unor termene de judecată scurte.
Or, în condiţiile în care apărătorul ales, aşa cum am menţionat, a solicitat la rândul său desemnarea în cauză a unui apărător din oficiu, apare ca nefondată invocarea încălcării dreptului la apărare pe acest motiv de către cel care a propus şi consimţit ca interesele clientului său să fie reprezentate şi de un alt apărător care să fie desemnat din oficiu.
Este adevărat că pe parcursul procesului penal (termenul de judecată din 7 aprilie 2008) au existat unele discuţii referitoare la valabilitatea mandatului apărătorului inculpatului Z.V., însă, aşa cum rezultă din transcrierea înregistrării şedinţei de la acea dată, apărătorul ales al inculpatului Z.V. nu a fost îndepărtat din sala de şedinţă, aşa cum a susţinut, ci a fost prezent pe timpul audierii martorilor şi i s-a dat posibilitatea să adreseze întrebări martorilor audiaţi la acel termen de judecată (C.G., P.L., P.P., P.F.) şi numai după ce audierea s-a încheiat, judecătorul cauzei i-a pus în vedere apărătorului inculpatului Z.V. să facă dovada reprezentării inculpatului Z.V., aşa cum rezultă din transcrierea şedinţei de judecată solicitată de instanţa de recurs, la propunerea apărătorilor aleşi ai inculpaţilor şi ataşate la dosar.
Înalta Curte constată că inculpatului Z.V. nu i s-a încălcat dreptul la apărare pe parcursul procesului, apărătorul ales al acestuia a formulat cereri de probatorii, a adresat întrebări martorilor audiaţi, a formulat concluzii scrise şi mai mult, ca o garanţie a unui proces echitabil, inculpatul Z.V. a fost reprezentat pe tot parcursul procesului şi de un apărător desemnat din oficiu (apărătorul ales al acestuia fiind de acord şi chiar propunând desemnarea unui apărător din oficiu), care a asigurat o apărare efectivă şi nu una formală, aşa cum se poate observa din concluziile pe care acesta le-a formulat la fiecare termen de judecată, cât şi cu ocazia dezbaterilor în fond.
Mai mult, ca o garanţie a respectării dreptului la apărare al inculpatului, cât şi în considerarea principiului aflării adevărului, prevăzut de art. 3 C. proc. pen., în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, au fost readministrate probele din faţa instanţei de fond, inculpatul Z.V. fiind reprezentat în această fază procesuală de apărător ales T.V., care s-a prezentat la termenele de judecată când martorii C.G., U.M., P.P., P.F., R.E.O., B.D. şi inculpatul B.V. au fost audiaţi, instanţa dând în acest fel posibilitatea apărătorului inculpatului Z.V. să uzeze de toate prerogativele mandatului său şi să remedieze orice încălcare a vreunui drept procesual care în opinia apărării s-ar fi produs cu ocazia judecării cauzei în fond, astfel încât dreptul la apărare, garantat inculpatului pe parcursul procesului nu a fost iluzoriu, ci efectiv.
3. Cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. invocat de către inculpaţii Z.V. şi B.V., referitor la existenţa erorii grave de fapt, are în vedere ipoteza când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, este contrară actelor şi probelor dosarului.
Pentru a fi reţinută „eroarea gravă de fapt” trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal cu toate consecinţele ce decurg din aceasta pentru inculpat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt în sensul textului menţionat pentru următoarele considerente.
Cu privire la infracţiunile de fals intelectual şi participaţie improprie la uz de fals, pentru care s-a reţinut vinovăţia inculpatului Z.V. de către instanţa de fond, însă s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, acesta a solicitat continuarea judecăţii, constatarea nevinovăţiei şi ca urmare achitarea sa. Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată că, în mod corect, instanţa de fond a considerat că inculpatul Z.V. se face vinovat de săvârşirea acestor infracţiuni.
Comiterea acestor infracţiuni se reţine a fi realizată în legătură cu Adresa nr. 143/2000 trimisă către IPJ Maramureş, adresă care-l privea pe inculpatul P.D.Ş. în conţinutul căreia s-au făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului.
Astfel, la data de 29 martie 2000 Z.V. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a lui P.D.Ş. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, după care a luat legătura cu arestul IPJ Maramureş, căruia i-a comunicat acest aspect, precum şi faptul că Parchetul a renunţat la calea de atac, iar inculpatul P.D.Ş. urmează să fie pus în libertate.
Inculpatul i-a dictat grefierei de şedinţă P.L. conţinutul Adresei nr. 143/2000 în care s-a menţionat că s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive şi că Parchetul a fost de acord cu măsura luată, renunţând la calea de atac.
Falsul intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen., constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări. Uzul de fals, prevăzut de art. 291 C. pen., constă în folosirea unui înscris oficial, cunoscând că e fals, în vederea producerii unor consecinţe juridice.
Inculpatul Z.V. a săvârşit această infracţiune de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 289 C. pen., prin faptul că determinat-o pe grefiera de şedinţă să consemneze în mod nereal în Adresa nr. 143/2000 că Parchetul a renunţat la calea de atac, fiind de acord cu măsura luată.
Acest fapt este dovedit cu Adresa 143 din 29 martie 2000, cu Procesul-verbal încheiat la 3 aprilie 2000 de procuror M.A. în care se arată că în urma verificării caietului grefierului, privind şedinţa de judecată din 29 martie 2000 la concluziile reprezentantului Parchetului nu s-a consemnat nimic, cu declaraţia procurorului de şedinţă M.A., cu declaraţia grefierului P.L., care se coroborează cu a martorului M.Gh., ultimul confirmând faptul că a fost contactat telefonic de judecătorul Z.V. care i-a comunicat hotărârea privind punerea în libertate a inculpatului P.D.Ş. şi totodată l-a întrebat dacă în ipoteza în care adresa va „ajunge la Baia Mare după program există cineva la arest care să-l pună în libertate pe inculpat”. Acest dialog între inculpat şi martor confirmă cele învederate de către M.A. şi P.L., explică menţiunea din cuprinsul adresei referitoare la renunţarea la calea de atac de către Ministerul Public.
Acelaşi martor în declaraţia sa a mai învederat: „Ştiind că asemenea hotărâri sunt atacabile cu recurs, i-am spus domnului judecător Z.V., că se va proceda la executarea hotărârii în ipoteza în care procurorul nu declară recurs. Domnul judecător Z.V. mi-a spus că ne trimite hotărârea şi că o să văd”.
Declaraţia acestui martor este una esenţială în stabilirea vinovăţiei inculpatului, întrucât dovedeşte că inculpatul Z.V. cu bună ştiinţă a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în conţinutul adresei înaintată către IPJ Maramureş, cu scopul de a fi pus în libertate numitul P.D.Ş., însărcinându-l pe avocatul A.M. să ducă adresa la IPJ, după ce în prealabil luase personal legătura cu reprezentantul IPJ Maramureş şi aflase poziţia acestuia cu privire la posibilitatea punerii în libertate în aceeaşi zi a inculpatului P.
Din modul în care s-a desfăşurat şedinţa de judecată (fiind ultimul dosar, exista o relaxare a părţilor, un dialog între apărare/judecător/procuror cu încălcarea unor reguli procedurale, cât şi deontologice; judecătorul se antepronunţă cu privire la soluţia dosarului) poate apărea justificată starea de „confuzie” a procurorului de şedinţă, acesta învederând în declaraţia sa: „judecătorul Z.V. nu a dat cuvântul în fond cu privire la cererea apărătorului inculpatului şi a spus: şedinţa s-a terminat, plecăm”. Aceeaşi stare, determinată de modul în care inculpatul a înţeles să conducă şedinţa de judecată cu privire la acest dosar, o are şi martora P.L. care, în calitate de grefier de şedinţă, nu a ştiut ce să scrie la concluziile procurorului de şedinţă, însă preşedintele i-a promis „că-i va spune el”.
În acest context, declaraţiile pe proprie răspundere ale avocaţilor A.M. şi M.I. sunt justificate şi corespund adevărului, însă declaraţiile lor nu schimbă cu nimic starea de fapt reţinută, întrucât aceştia nu fac precizarea că reprezentatul Parchetului ar fi renunţat în mod expres la calea de atac a recursului, ci doar că procurorul a fost de acord cu soluţia judecătorului, concluzie pe care aceştia au tras-o din modul în care preşedintele Z.V. a condus şedinţa de judecată şi a dat cuvântul părţilor.
De altfel martorul A.M. în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Târgu Mureş a învederat că „în şedinţa de judecată respectivă nu s-a discutat poziţia procurorului în ceea ce priveşte calea de atac”.
Or, în acest context deşi inculpatul, aşa cum arată şi în propria declaraţie, cunoştea că Parchetul nu avea voie să renunţe la calea de atac, totuşi a menţionat în adresă acest fapt, necorespunzător adevărului.
În apărarea sa inculpatul Z.V. a încercat să acrediteze ideea că fraza privind renunţarea Parchetului la calea de atac a fost adăugată după ce a semnat adresa şi după plecarea sa, cu intenţia clară de a i se fabrica un dosar penal, însă acest aspect este infirmat prin Raportul de expertiză nr. 184089 din 20 februarie 2001 ale cărui concluzii au fost în sensul că „textul adresei emisă de Judecătoria Târgu Lăpuş referitor la Dosarul nr. 143/2000 din data de 29 martie 2000 a fost dactilografiat integral, cuvintele „procurorul renunţă la calea de atac” nefiind adăugate ulterior, virgula anterioară acestor cuvinte nu a fost dactilografiată peste un punct”, susţinerile sale apărând astfel ca lipsite de suport probator.
De altfel, cu privire la modul în care s-a întocmit această adresă, martora P.L. a învederat că a fost scrisă de ea, din dispoziţia judecătorului, după mai multe discuţii contradictorii, şi a confirmat că a menţionat în adresă faptul că parchetul a renunţat la calea de atac, însă acest lucru nu era real, deoarece procurorului nu i s-a dat cuvântul, iar completarea caietului de şedinţă s-a făcut ulterior, după întocmirea adresei, din dispoziţia judecătorului.
Faptul că Adresa nr. 143/2000 a fost transmisă către IPJ Maramureş prin intermediul martorului A.M., care în opinia apărării a acţionat ca un simplu curier, nu prezintă relevanţă în stabilirea vinovăţiei inculpatului Z.V., esenţial fiind în întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, faptul că înscrisul a fost transmis din dispoziţia judecătorului Z.V. în vederea producerii de consecinţe juridice, iar martorul a acţionat ulterior după ce inculpatul Z.V. luase legătura cu reprezentantul IPJ Maramureş şi îi învederase că s-a dispus punerea în libertate a inculpatului P.D.Ş.
Faptele inculpatului Z.V. care, folosindu-se de calitatea de judecător a determinat-o pe grefiera de şedinţă să consemneze în Adresa nr. 143/2000 către IPJ Maramureş, în mod mincinos, că reprezentantul parchetului a renunţat la calea de atac, fapt care a dus la punerea în libertate a lui P.D.Ş., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
Astfel, pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului Z.V. sunt probe certe de vinovăţie, fiind exclusă posibilitatea achitării acestuia.
Întrucât pentru aceste două fapte, raportat la data comiterii lor, a intervenit prescrierea răspunderii penale, în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
Având în vedere modalitatea de săvârşire a faptelor, persoana care le-a comis, scopul pentru care s-au săvârşit infracţiunile, acestea prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind exclusă posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 181 C. pen., solicitată de apărătorul inculpatului Z.V.
Cu privire la infracţiunea de luare de mită reţinută a fi săvârşită de inculpatul Z.V., Înalta Curte reţine:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin hotărârea instanţei de fond s-a arătat că, la 15 decembrie 1999, Ş.U. a fost arestat, întrucât printr-o decizie a Judecătoriei Târgu Lăpuş a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti (hotărârea de condamnare fiind pronunţată de judecătorul Z.V.). Ulterior, avocatul condamnatului a formulat o contestaţie în anulare şi o cerere de întrerupere a executării pedepsei pe motive medicale, cereri înregistrate la Judecătoria Târgu Lăpuş şi cărora inculpatul Z.V. le-a fixat termen de judecată la 15 martie 2000, tot el fiind cel care le-a şi soluţionat. Demersurile au fost făcute de soţia condamnatului, U.M. şi verişoara ei, S.I.V., acestea fiind de altfel prezente la termenul de judecată din 15 martie 2000. Numitele U.M. şi S.I.V. s-au deplasat din satul Ungureni la judecătorie, cu ajutorul inculpatului B.V., care după ce şedinţa de judecată s-a terminat, le-a întrebat cine este judecătorul cauzelor, promiţându-le că poate discuta cu acesta întrucât îl cunoaşte. Urmare a acestei discuţii, martora S.I.V. şi inculpatul B.V., după terminarea şedinţei de judecată din 15 martie 2000, deşi cunoştea că pronunţarea hotărârii se amânase, s-au deplasat la Judecătoria Târgu Lăpuş, unde inculpatul B.V. s-a dus în biroul inculpatului Z.V., iar după ce a părăsit sediul judecătoriei le-a spus martorelor U. şi S.I.V. că inculpatul Z.V. este de acord să-l pună în libertate pe condamnatul Ş.U., dar că pentru aceasta trebuie să dea o sumă de bani.
În seara zilei de 15 martie 2000, inculpatul B.V. a luat legătura cu martora S.I.V. (după ce în prealabil a fost contactat de P.P. care fusese trimis de judecătorul Z.V. pentru a le solicita suma de 2.000 dolari SUA) şi i-a spus că trebuie să dea suma de 2.000 dolari SUA pentru judecătorul Z.V. pentru ca „Ş.U. să fie liber în 3 zile”. În aceeaşi seară martorele U. şi S.I.V. au făcut demersuri pentru a strânge suma de bani solicitată, fiind predată a doua zi inculpatului B.V., care negăsindu-l pe judecător la serviciu a apelat la martorul P.P. cu care s-a deplasat la domiciliul judecătorului şi acesta din urmă i-a înmânat banii judecătorului. Constatând că Ş.U. nu a fost pus în libertate, cele două martore au solicitat restituirea sumei de bani, însă acest lucru nu a fost posibil, deoarece banii au fost investiţi în materiale de construcţii de către judecător.
Inculpatul Z.V. nu a recunoscut săvârşirea faptei aşa cum a fost reţinută prin rechizitoriu şi stabilită de către instanţa de fond.
Apărarea acestuia se concentrează asupra lipsei probelor în acuzare, singura declaraţie pe care se bazează Parchetul, în opinia acestuia, este cea a martorului P.P. care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Duşmănia dintre Ş.U. şi judecătorul Z.V., conduita faţă de judecător în timpul judecării contestaţiei în anulare în data de 15 martie 2000, reprezintă în viziunea apărătorului inculpatului Z.V. dovezi indubitabile că acesta nu a cerut nici un ban, prin intermediul altei persoane de la familia lui Ş.U.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, al cercetării judecătoreşti şi readministrând în faza recursului o serie de probe (respectiv reaudierea martorilor P.P., P.F.V., R.E.O., C.G., B.D., a inculpatului B.V., a martorei U.M., constată ca fiind lipsite de suport probator apărările inculpaţilor Z.V. şi B.V.
Deşi instanţa de recurs a făcut demersuri pentru ca inculpatul Z.V. să se prezinte în faţa Înaltei Curţi, dispunând citarea acestuia la adresele cunoscute şi insistând ca şi apărătorul ales să ia legătura cu acesta în vederea înfăţişării la judecată, acestea nu au avut rezultatul scontat, inculpatul Z.V., neprezentându-se la termenele de judecată stabilite.
Infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 C. pen. constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pentru realizarea laturii obiective al infracţiunii de luare de mită trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- săvârşirea uneia dintre modalităţile alternative prevăzute în cuprinsul art. 254 C. pen.;
- acţiunea sau inacţiunea să aibă ca obiect bani sau alte foloase;
- acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fie anterioară sau concomitentă îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii sau îndeplinirii unui act contrar atribuţiilor de serviciu solicitate;
- actul pentru a căror îndeplinire, neîndeplinire, funcţionarul pretinde, primeşte bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia.
În speţă sunt îndeplinite cumulativ atât elementele constitutive ale laturii obiective cât şi ale celei subiective ale infracţiunii de luare de mită, probele administrate fiind relevante în acest sens.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, acţiunea de pretindere a existat din partea inculpatului Z.V. în momentul în care inculpatul B.V. s-a întâlnit cu judecătorul în sediul judecătoriei, spre sfârşitul programului, după luarea în pronunţare a dosarului privindu-l pe Ş.U. al cărui obiect consta în cererea de întrerupere a executării pedepsei.
Prezenţa inculpatului B.V. la judecătorie, cât şi luarea legăturii cu judecătorul sunt dovedite cu declaraţiile martorilor C.G., B.D., S.I.V., U.M., precum şi ale inculpatului B.V.
Astfel, martora C.G. arată: „La un moment dat un bărbat m-a întrebat dacă poate să meargă să vorbească cu preşedintele judecătoriei. Bărbatul era însoţit de o femeie pe care o ştiam din vedere şi care şi ea m-a întrebat dacă poate să vorbească cu preşedintele (…). Bărbatul mi-a spus că vrea să intre în audienţă (…) Mi-a spus că vine din partea unui domn D. (…) I-am spus grefierei şefe că preşedintele este căutat de un bărbat al cărui nume este D. Grefiera mi-a transmis că o să-l întrebe pe preşedinte.”
Declaraţiile acesteia se coroborează cu cea a martorei S.I.V., cea care l-a însoţit pe inculpatul B.V. în sediul judecătoriei: „B.V. s-a deplasat în holul judecătoriei şi a spus unei femei că doreşte să meargă la judecătorul Z.V. De asemenea i-a precizat acestei persoane că este cumnat cu numitul D.D. din Baia Mare. La puţin timp pe acel hol a apărut o altă persoană de sex feminin care a întrebat cine este D.D., dar clarificându-se că este vorba de cumnatul lui D.D., adică de numitul B.V. l-a poftit în biroul judecătorului Z.V.”
„Am rămas afară aproximativ 30 - 40 min., după care pe uşa judecătorului a ieşit mai întâi B.V., apoi Z.V. şi un avocat. În autoturism B.V. ne-a relatat discuţia cu preşedintele Z.V. şi că se poate rezolva problema lui Ş.U., dar că trebuie să dăm ceva (10 - 15 milioane ROL).”
Această declaraţie a martorei se coroborează cu cea a avocatului care l-a însoţit pe preşedinte la ieşirea din judecătorie şi a confirmat acest fapt, respectiv numitul R.E.O. care, la rândul său, nu a exclus prezenţa inculpatului B.V. în judecătorie şi a arătat că l-a însoţit pe judecător la ieşirea din judecătorie.
De altfel, nici inculpatul B.V. nu contestă faptul că a luat legătura cu inculpatul Z.V., însă acesta nu recunoaşte că i s-a pretins vreo sumă de bani cu acea ocazie, ci doar că s-a dus la judecător cu scopul de a afla soluţia dispusă în cauză. Or, declaraţia acestuia este infirmată de declaraţiile celor două martore U. şi S.I.V. care, după ce inculpatul B.V. a luat legătura cu judecătorul Z.V. şi le-a spus despre pretenţiile judecătorului, au început demersurile pentru a strânge suma de 15 milioane ROL. Dacă B.V. în biroul judecătorului Z.V., la întâlnirea cu acesta nu ar fi avut o discuţie, chiar şi aluzivă, cu privire la pretenţiile acestuia pentru soluţionarea favorabilă a cererii lui Ş.U., nu ar mai fi fost justificat demersul celor două martore cu privire la strângerea sumei de bani ce urma a fi dată judecătorului.
Susţinerile inculpatului B.V. în legătură cu motivul pentru care l-a căutat pe judecător sunt neverosimile, deoarece existau mijloace oficiale pentru a afla soluţia într-o cauză, care nu presupuneau luarea legăturii cu judecătorul pentru o asemenea situaţie. Mai mult, aşa cum au declarat cele două martore U. şi S.I.V. pronunţarea se amânase pentru a doua zi, aspect pe care inculpatul B.V. îl cunoştea de la acestea, şi în acest context demersul său pentru aflarea soluţiei părea nejustificat.
De menţionat este faptul că pe parcursul procesului penal martorii audiaţi nu şi-au schimbat depoziţiile, astfel încât să planeze suspiciunea că declaraţiile lor nu corespund adevărului.
Astfel, pretinderea chiar dacă nu a fost expresă din partea judecătorului, ci doar aluzivă, a fost suficient ca să fie inteligibilă, adică a avut capacitatea de a fi înţeleasă de cel căruia i s-a adresat, dovadă fiind modul în care cele două martore U. şi S.I.V. au acţionat, după ce B.V. a luat legătura cu Z.V. şi le-a transmis mesajul, respectiv au făcut demersuri pentru a se împrumuta de suma de bani pretinsă.
Existenţa unei înţelegeri prealabile între cei doi inculpaţi cu privire la pretinderea unui folos material de către judecătorul Z.V., în vederea rezolvării favorabile a cererii lui Ş.U. este demonstrată şi de modul în care s-au derulat ulterior evenimentele.
Astfel, în după amiaza zilei de 15 martie 2000 (ulterior întâlnirii avute cu B.V. la judecătorie), inculpatul Z.V. s-a întâlnit în localul „S.” cu martorii P.P. şi B.G. În prezenţa acestuia din urmă, inculpatul Z.V. i-a cerut lui P.P.: „să-i transmiţi lui B.V. că dacă are 1.700 dolari SUA să-i trimită prin tine şi astfel îi voi rezolva problema.” Or, nu s-ar justifica această solicitare a judecătorului, ulterioară întâlnirii celor doi inculpaţi de la judecătorie, dacă anterior nu existase între Z.V. şi B.V. o înţelegere cu privire la solicitarea unei sume de bani, neparticularizată la acel moment, pentru rezolvarea în mod favorabil a cererii de întrerupere a executării pedepsei, formulată de Ş.U.
La momentul întâlnirii dintre judecătorul Z.V. şi inculpatul B.V., la judecătorie a existat doar acţiunea de pretindere, fără ca folosul să fie particularizat, acest lucru făcându-se în după amiaza zilei de 15 martie 2000, la restaurantul „S.”, judecătorul solicitând suma de 1.700 dolari SUA. La momentul întâlnirii dintre judecătorul Z.V. şi B.V. la judecătorie suma de bani pretinsă nu a fost determinată absolut, dovadă fiind că inculpatul B.V. a transmis martorelor U. şi S.I.V. să dea suma de 10 - 15 milioane ROL, sumă pe care acesta a apreciat-o din punctul lui de vedere ca fiind suficientă pentru rezolvarea cauzei privindu-l pe Ş.U.
Solicitarea sumei de 1.700 dolari SUA de către judecătorul Z.V. este confirmată şi de martorul B.G., prezent la discuţia dintre P.P. şi Z.V. care, prin declaraţia dată în faza de urmărire penală, cât şi la instanţa de fond, a arătat că a asistat personal la o discuţie dintre inculpatul Z.V. şi martorul P.P., în care primul l-a rugat pe P. să se deplaseze în satul Ungureni la inculpatul B.V. pentru a-i aduce o sumă de bani.
„Eu personal am asistat la o discuţie dintre judecător şi martorul P.P., în sensul că domnul judecător l-a rugat pe martorul P.P. să se deplaseze din Târgu Lăpuş până în satul Ungureni la numitul B.V., poreclit „M.”, pentru a-i aduce de la acesta o sumă de bani. Nu mai reţin dacă era vorba despre dolari sau ROL, dar cert este că martorul P.P. trebuia să se deplaseze la B.V. pentru a aduce acea sumă de bani. De altfel, martorul P.P. a mai rămas puţin timp, după care m-a rugat să-l scuz şi mi-a explicat şi el că l-a rugat judecătorul să se deplaseze din Târgu Lăpuş până în satul Ungureni la B.V., „M.”, pentru a lua şi a aduce nişte bani (declaraţia lui B.V. din 23 octombrie 2000).
Aceleaşi aspecte au fost relatate de către martor şi în faţa instanţei de fond: „Pe inculpatul Z.V. îl cunoşteam pentru că Târgu Lăpuş este un orăşel mic şi dânsul lucra ca judecător acolo. Când a venit la masa noastră în acel birt, mi-am dat seama că Z.V. îl cunoaşte pe P.P. şi am auzit că i-a spus să meargă la Ungureni la B.V. să-i aducă nişte bani”.
Astfel, declaraţia lui P.P. cu privire la solicitarea unei sume de bani de către Z.V. nu este singulară, ci se coroborează cu cea a martorului B.G. care a fost audiat şi în faţa instanţei, părţilor dându-li-se astfel posibilitatea să-i adreseze întrebări, pentru a lămuri aspectele învederate de către acesta, însă martorul şi-a menţinut aceeaşi poziţie procesuală din faza urmăririi penale.
Dacă nu ar fi existat la judecătorie nicio discuţie între cei doi inculpaţi Z.V. şi B.V., cu privire la rezolvarea favorabilă a cererii lui Ş.U., nu poate fi explicată abordarea ulterioară a martorului P.P. de către inculpatul Z.V., confirmată de martorul B.G., şi solicitarea adresată martorului P.P. de a-l contacta pe B.V. pentru a-i remite suma de 1.700 dolari SUA, în vederea rezolvării problemei.
Din nicio probă a dosarului nu rezultă că P.P. ştia de existenţa procesului lui Ş.U., că în ziua respectivă el s-ar fi întâlnit cu B.V. şi s-ar fi putut înţelege cu acesta cu privire la o pretindere în nume propriu a vreunei sume de bani de la cele două martore - Ungur şi S.I.V., astfel încât este exclusă ipoteza unui plan a celor doi pentru a obţine vreo sumă de bani de la martorele U.M. şi S.I.V., folosindu-se de numele judecătorului.
Ulterior acestei întâlniri din barul „S.”, în aceeaşi seară, martorul P.P. s-a deplasat la locuinţa lui B.V., spunându-i că este trimis de judecătorul Z.V. pentru a-i da suma de 2.000 dolari SUA şi „problema se va rezolva”. La rândul său, inculpatul B.V., s-a deplasat la locuinţa lui S.I.V., spunându-i că dacă dă suma de 2.000 dolari SUA Ş.U. „va fi liber în trei zile”. Deşi inculpatul B.V. a încercat să acrediteze ideea că nu a cunoscut destinaţia sumei de 2.000 dolari SUA, din declaraţiile martorelor U. şi S.I.V., ale împrumutătorilor, precum şi ale lui P.P. s-a demonstrat că inculpatul B.V. a cunoscut foarte bine motivul predării banilor, fiind cel care a intermediat această tranzacţie ilicită.
Relevantă este declaraţia martorei S.I.V. care arată: „În noaptea de 15 martie 2000 în jurul orelor 2200 - 2300 am fost căutată acasă de inculpatul B.V. Acesta m-a chemat în curte unde am purtat o discuţie. Acesta mi-a spus că a venit la el preşedintele Z.V. care i-a relatat că dacă eu şi U.M. îi dăm acestuia în acea noapte suma de 2.000 dolari SUA, Ş.U. în trei zile „îi afară”. B.V. mi-a declarat că suma de 2.000 dolari SUA e mare, dar şi libertatea lui Ş.U. contează”.
Faptul că inculpatul B.V. cunoştea destinaţia banilor rezultă şi din împrejurarea că atâta timp cât martorii împrumutători cunoşteau pentru ce sunt împrumutate sumele de bani de către U.M. şi S.I.V. Ioana, este greu de crezut că inculpatul B.V. nu ştia pentru ce se solicită banii.
Declaraţiile martorilor împrumutători B.M., B.I., B.V., B.D., B.I., V.B., P.I., ale martorelor S.I.V. şi U.M., ale martorilor B.G. şi P.P. şi ale inculpatului B.V. demonstrează o stare de fapt asupra căreia nu aplanează dubii.
Predarea sumei de bani solicitate de către inculpatul Z.V. a fost făcută către acesta de martorul P.P. şi confirmată de inculpatul B.V., acesta din urmă încercând să ofere diverse explicaţii, care să-l exonereze de răspundere penală, însă implicarea sa în activitatea infracţională este pe deplin dovedită. Deşi a acreditat ideea că nu a cunoscut destinaţia banilor înmânaţi de către cele două martore S.I.V. şi U., ci doar faptul că trebuia să înmâneze suma de bani martorului P.P. (deşi anterior îl căutase personal pe judecător la judecătorie, însă nu-l găsise), acest fapt este infirmat de declaraţiile martorilor S.I.V., U.M. şi P.P. Aşa cum rezultă din probele dosarului, inculpatul B.V. l-a însoţit pe martorul P.P. până la domiciliul judecătorului, nu a urcat cu acesta la locuinţa inculpatului Z.V., însă a primit mesajul trimis de acesta prin martorul P. după predarea banilor, „să stea liniştit că problema cu Ş. se va rezolva până la Paşti”, astfel încât nu avea cum să nu cunoască pentru ce erau daţi banii judecătorului, confirmându-se înţelegerea preexistentă de la judecătorie dintre cei doi inculpaţi.
Mai mult, în momentul în care s-a întors la cele două martore S.I.V. şi U., acestea i-au învederat lui B.V. faptul că a fost dată o sumă de bani mai mare decât cea solicitată, iar acesta a făcut demersurile pentru a fi restituită suma de 100 DM, spunându-le că „judecătorul a fost băiat bun şi le-a dat suma de bani în plus”, fapt ce face să elimine orice urmă de îndoială cu privire la nevinovăţia inculpatului B.V., acesta cunoştea scopul pentru care au fost daţi banii judecătorului.
Astfel, predarea sumei de bani către judecătorul Z.V. cu titlu de mită este dovedită nu numai prin declaraţia martorului P.P., cel care efectiv i-a înmânat suma de bani în domiciliul inculpatului Z.V. (în declaraţia sa acesta face precizări cu privire la aranjamentul camerelor, la prezenta soţiei şi fiicei inculpatului, fapt ce face credibilă prezenţa sa în apartamentul judecătorului), ci şi prin declaraţia martorului B.V., care nu a negat faptul că cele două martore U. şi S.I.V. i-au înmânat suma de bani, iar la rândul său i-a dat-o lui P.P. pentru a o duce judecătorului („S.I.V. mi-a dat un pachet de bani, respectiv bancnotele erau îndoite în două şi eu am plecat să îl caut pe P., pe care l-am şi găsit. Acesta m-a chemat la maşina lui, am intrat în maşină şi i-am dat banii, i-a numărat, eu am văzut că erau dolari şi mărci”).
Susţinerea martorului P.P., referitoare la faptul că judecătorul ar fi fost în imposibilitate de a mai restitui banii, deoarece au fost investiţi în materiale de construcţii, este plauzibilă şi se confirmă prin declaraţia martorului P.F. care a învederat că a executat lucrări de zidărie în apartamentul judecătorului.
Conflictul existent între P.P. şi Z.V., necontestat de către primul şi confirmat de către martorul P.F.V., invocat de apărare ca fiind esenţial pentru dovedirea nevinovăţiei inculpatului Z.V., întrucât afirmaţiile lui P.P. ar reprezenta o răzbunare a acestuia în urma acestui conflict, este ulterior săvârşirii infracţiunii (la sfârşitul lunii aprilie), aşa cum rezultă din probele dosarului, astfel încât nu prezintă relevanţă în solicitarea inculpatului Z.V. de a fi achitat.
De asemenea, susţinerile inculpatului Z.V. privind relaţia de duşmănie cu Ş.U., obiectul dosarului care a fost soluţionat la 15 martie 2000 de judecătorul Z.V. - contestaţie în anulare - fapt ce nu putea conduce la pronunţarea unei soluţii privind punerea în libertate a numitului Ş.U. (deşi apărarea omite faptul că în aceeaşi zi inculpatul Z.V. a soluţionat şi o cerere de întrerupere a executării pedepsei a numitului Ş.U. în Dosarul nr. 47/2000) sunt lipsite de relevanţă, atâta timp cât din actele dosarului rezultă, în mod cert, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de luare de mită, probele administrate neputând fi înlăturate, ele coroborându-se, ducând la concluzia că inculpatul Z.V. a pretins şi primit de la U.M. şi S.I.V., prin intermediul lui B.V., suma de 1.700 dolari SUA pentru ca în calitate de judecător la Judecătoria Târgu Lăpuş, să admită cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de Ş.U. şi să-l pună în libertate pe acesta, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
Celelalte condiţii pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 254 C. pen. sunt îndeplinite, în sensul că pretinderea a avut ca obiect bani (1.700 dolari SUA), acţiunea de pretindere a unei sume de bani a inculpatului Z.V. a fost anterioară (pretinderea a fost făcută la judecătorie) îndeplinirii unui act ce intra în atribuţiile sale de serviciu (rezolvarea favorabilă a cererii privind întreruperea executării pedepsei formulată de Ş.U.).
Cu privire la recursul inculpatului B.V., Înalta Curte constată următoarele:
Inculpatul B.V. şi-a formulat întreaga apărare în sensul nevinovăţiei sale, nu a negat existenţa faptelor, însă le-a oferit o interpretare care să excludă vinovăţia sa.
Din probele dosarului (declaraţii U.M., S.I.V., P.P.) rezultă implicarea inculpatului B.V. în săvârşirea faptei, prezenţa sa fiind confirmată atât în momentul pretinderii, cât şi al predării sumei de bani către judecătorul Z.V.
El a acţionat în calitate de complice al inculpatului Z.V. prin intermediul acestuia fiind pretinsă şi primită suma de 1.700 dolari SUA.
Aşa cum am învederat, în cazul inculpatului Z.V., inculpatul B.V. a fost cel care a discutat cu acesta, într-o primă fază la judecătorie, despre dosarul lui Ş.U. şi după discuţia avută cu judecătorul le-a transmis celor două martore U. şi S.I.V. să facă rost de suma de 10 - 15 milioane ROL pentru a fi dată judecătorului în vederea rezolvării favorabile a cererii lui Ş.U. (declaraţie C.G., B.D., S.I.V., U.M.).
Ulterior, inculpatul B.V., după ce a aflat de solicitarea expresă a judecătorului Z.V. cu privire la cuantumul sumei de bani pretinse pentru rezolvarea favorabilă a cererii condamnatului Ş.U., transmisă prin intermediul martorului P.P., le-a comunicat celor două martore U. şi S.I.V. acest fapt, înmânându-i suma de 1.700 dolari SUA judecătorului, prin intermediul martorului P.P. (declaraţii inculpat B.V., martor P.P., B.G., U.M., S.I.V.).
Din declaraţiile denunţătoarelor şi ale martorilor împrumutători rezultă indubitabil că B.V. a cunoscut cu exactitate raţiunea predării banilor, el fiind acela care a intermediat întreaga tranzacţie ilicită, neputând exista nici un alt motiv cu privire la împrumutarea în regim de urgenţă şi pe timp de noapte a sumei de 1.700 dolari SUA
Susţinerile inculpatului B.V. din faţa instanţei de recurs în sensul că declaraţiile date din faza de urmărire penală nu corespund adevărului, întrucât au fost date sub presiunea celor doi procurori anchetatori sunt lipsite de suport probator.
Sub aspectul laturii subiective, inculpaţii au acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, deduse din aceea că au avut reprezentarea clară a faptei săvârşite, urmărind şi acceptând producerea rezultatului socialmente periculos.
Din materialul probator existent la dosar, rezultă că declaraţiile inculpatului Z.V., cât şi ale inculpatului B.V. sunt nesincere, nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă, caz în care vor rămâne fără valoare, sub aspectul aflării adevărului.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.
Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a reţine declaraţiile inculpatului, câta vreme legiuitorul a folosit sintagma „declaraţiile pot servi", iar nu „servesc", doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpaţilor sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestora de consecinţele penale ale faptelor lor, fiind făcute vădit pro cauza, nu se coroborează cu celelalte probe administrate, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare.
Dând sens şi dispoziţiilor art. 3 din C. proc. pen., privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, Înalta Curte a reţinut şi a apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Coroborând toate probele administrate, atât la urmărirea penală, în faţa instanţei de fond şi de recurs, Înalta Curte a examinat cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).
Simpla afirmaţia a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpaţi, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe certe.
Faptul că în cauză se impune înlăturarea declaraţiilor inculpaţilor ca nesincere şi neluarea acestora în considerare ca probe, nu poate reprezenta o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie şi nici a principiului egalităţii armelor în faţa instanţei, desprins din conţinutul tratatelor internaţionale, privind drepturile omului pe care România le-a ratificat, şi de aplicare a dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen., în conformitate cu care declaraţiile inculpaţilor făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se coroborează între ele şi nu pot fi înlăturate, pe când declaraţiile celor doi inculpaţi sunt singulare şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Astfel, vinovăţia inculpaţilor rezultă din probe certe de vinovăţie, fiind exclusă posibilitatea achitării inculpaţilor pentru infracţiunea de complicitate la luare de mită - B.V. şi respectiv, luare de mită - Z.V.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului B.V. de schimbare a încadrării juridice dată faptei în infracţiunea de tentativă la complicitate de luare de mită, Înalta Curte o va respinge, întrucât este vorba de forma consumată a infracţiunii, simpla comunicare a mesajului către martore constituie un act de executare, atâta timp cât mesajul conţine propunerea corespunzătoare, infracţiunea consumându-se în momentul pretinderii.
Criticile inculpatului B.V. referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului Z.V., cât şi cu privire la nelegala sesizare a instanţei au fost analizate în cadrul motivelor de recurs formulate de inculpatul Z.V., argumentele privind respingerea ca nefondate a acestor critici fiind aceleaşi.
4. Cu privire la cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor şi la modalitatea de executare a acestora (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), invocate atât de Parchet, cât şi de recurentul inculpat B.V., Înalta Curte apreciază că pentru faptele săvârşite, inculpaţilor li se pot aplica pedepse cu închisoarea a căror executare va fi suspendată fie sub supraveghere (Z.V.), fie condiţionat (B.V.).
În cauză aplicarea unor pedepse al căror cuantum să fie orientat spre minimul special prevăzut de lege se justifică prin faptul că rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ceea ce priveşte adoptarea conduitelor destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conştiinţei juridice şi morale a membrilor societăţii şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.
Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.
Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârşească din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.
Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.
Această funcţie de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, precum şi în cazul suspendării condiţionate/sub supraveghere a executării acesteia, are în esenţă acelaşi rol şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.
Inculpatul Z.V. a săvârşit o infracţiune de corupţie cu un grad ridicat de pericol social concret, nu a recunoscut implicarea sa în faptele care au format obiectul judecăţii, motiv pentru care, Înalta Curte, apreciază că o pedeapsă într-un cuantum de 4 ani închisoare corespunde pe deplin criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.
Datorită semnificaţiei deosebite şi a impactului public pe care săvârşirea unor astfel de infracţiuni le au în societate, având în vedere şi calitatea inculpatului - judecător - care cunoştea foarte bine consecinţele săvârşirii unor fapte penale, în favoarea acestuia nu pot fi valorificate ca şi circumstanţe atenuante, circumstanţele sale personale, întrucât acesta a lezat profund autoritatea şi credibilitatea instituţiei chemate să răspundă la încălcarea legii.
Astfel, ca urmare a admiterii recursului inculpatului Z.V., Înalta Curte va reduce pedeapsa aplicată de Curtea de Apel Târgu Mureş, de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.
Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului B.V., de 3 ani închisoare, Înalta Curte apreciază ca fiind judicios individualizată, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., fiind aptă să asigure îndeplinirea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 861 C. pen. (în cazul inculpatului Z.V.), cât şi de art. 81 C. pen. (în cazul inculpatului B.V.), Înalta Curte apreciază că de la data săvârşirii faptelor (anul 2000) a trecut o perioadă îndelungată de timp, pericolul social al faptelor s-a diminuat, inculpaţii nu au mai săvârşit nicio altă faptă prevăzută de legea penală în acest interval de timp, nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, astfel încât scopul pedepsei aplicate inculpaţilor poate fi atins fără executarea acesteia în regim de detenţie. Faptul că inculpaţii provin din familii organizate - inculpatul Z.V. este absolvent de studii superioare, a optat ca interesele sale să fie reprezentate de apărător ales şi să nu compară în faţa instanţelor de judecată, inculpatul B.V. a cooperat cu organele judiciare, prezentându-se în faţa instanţei şi dând declaraţii, că s-au reintegrat social în diverse medii, Înalta Curte apreciază că suspendarea sub supraveghere în cazul inculpatului Z.V. şi condiţionat, în cazul inculpatului B.V., a executării pedepselor aplicate este de natură să asigure îndeplinirea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În baza art. 71 C. pen. se vor interzice inculpaţilor exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei şi ca pedeapsă accesorie.
Prin aplicarea în acest mod a pedepsei complementare şi accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu decizia CEDO din cz. Hirst contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, interdicţia impusă inculpaţilor respectând gradul proporţionalităţii, în sensul de a nu fi aleşi în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi neavând dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. -Serviciul Teritorial Târgu Mureş, întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi care vizează greşita individualizare a pedepsei principale aplicată inculpaţilor Z.V. şi B.V., precum şi cu privire la neinterzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., inculpatului Z.V., Înalta Curte îl consideră fondat numai în ceea ce priveşte neaplicarea dispoziţiilor art. 64 lit. c) C. pen., motiv pentru care inculpatului Z.V., întrucât a săvârşit fapta folosindu-se de funcţia pe care o deţinea, aceea de judecător, fapt ce dovedeşte o atitudine de dispreţ şi compromitere a funcţiei îndeplinite, îi va interzice şi exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.
Ca urmare a activităţii infracţionale desfăşurate de inculpatul Z.V. în virtutea funcţiei publice pe care o deţinea s-a adus atingere nu numai imaginii instituţiei pe care acesta o conducea şi o reprezenta, ci şi o denaturare gravă a profilului magistratului în sistemul judiciar român, magistraţii fiind o categorie aparte în rândul celor care înfăptuiesc actul de justiţie, trebuind să dea dovadă de o înaltă ţinută morală ce presupune abţinerea de la comportamentele infracţionale, constituind în mod neîndoielnic adevărate repere în societatea românească.
Cu privire la cuantumul pedepselor aplicate pentru considerentele deja expuse, Înalta Curte apreciată că nu se impune majorarea acestora, inculpaţii dând dovezi de îndreptare pe parcursul unei perioade îndelungate de timp de la data declanşării urmăririi penale şi până la pronunţarea prezentei hotărâri.
Individualizarea pedepsei nu se confundă cu duritatea şi cu excesul, o pedeapsă este fermă nu atunci când este excesivă ci atunci când este dreaptă. A individualiza cu fermitate o pedeapsă înseamnă a stabili - cu respectarea strictă a legii şi cu folosirea judicioasă a tuturor criteriilor de individualizare - acea pedeapsă care, în cazul concret, se învederează aptă a contribui la reeducarea făptuitorului şi, totodată prin realizarea scopului preventiv, la apărarea societăţii şi a membrilor săi. În materia individualizării pedepsei adevărata fermitate nu se exprimă prin cantitate, ci prin calitate, o pedeapsă este fermă nu pentru că este aspră, ci pentru că, fiind stabilită cu intransigenţă principială, pe baza criteriilor prevăzute de lege, reprezintă tratamentul penal cel mai adecvat necesităţilor de reeducare a făptuitorului şi de apărare socială.
Astfel, pedepsele stabilite de Înalta Curte, cât şi modalitatea de executare sunt de natură a contribui la reeducarea inculpaţilor şi la reinserarea lor în viaţa socială, neimpunându-se majorarea acestora şi nici executarea în regim de detenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi de inculpaţii Z.V. şi B.V. împotriva Sentinţei penale nr. 18 din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:
I. inculpatul Z.V.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului Z.V. pentru infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. de la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
Face aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), şi c) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
În temeiul art. 861 şi art. 862 C. pen., dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, pe o durată de 6 ani, care reprezintă termen de încercare pentru inculpat şi care se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Baia Mare;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
Conform art. 359 C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 864 C. pen.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza II lit. b) şi c) C. pen.
II. inculpatul B.V.
Modifică conţinutul pedepsei accesorii şi complementare în sensul că face aplicarea disp. art. 71 - art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 - 82 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului B.V. pentru infracţiunea prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., pe o perioadă de 5 ani, care reprezintă termen de încercare.
Conform art. 359 C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentului inculpat Z.V. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3765/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 505/2011. Penal → |
|---|
