ICCJ. Decizia nr. 1253/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1253/2012
Dosar nr. 3302/90/2011
Şedinţa publică din 20 aprilie 2012
Asuprea recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3302/90/2011Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor F.M.C. din municipiul Bucureşti) şi L.I.D. din comuna Dumbrăveni, jud. Vrancea).
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi se impune menţinerea ei, întrucât subzistă temeiurile care au determinat-o deoarece, la dosarul cauzei se află suficiente probe de natura celor la care se referă art. 143 rap. la art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii F.M.C. şi L.I.D. au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi.
În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Instanţa de apel, a apreciat că activitatea infracţională descrisă în rechizitoriu, faptele pentru care prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor, sunt de natură să formeze convingerea că lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi justifică temerea că inculpaţii ar săvârşi infracţiuni şi impune menţinerea arestării preventive a acestora în raport de comportamentul inculpaţilor, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor imputate şi urmările acestora.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, sentimentul de insecuritate în rândul societăţii generat de faptul că persoane bănuite de comiterea unor infracţiuni cu urmări grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpaţii, F.M.C. solicitând înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi L.I.D. solicitând cercetarea în stare de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpaţilor F.M.C. şi L.I.D., se menţin fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost arestaţi şi ulterior trimişi în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora sunt acuzaţi recurenţii inculpaţi (F.M.C. pentru infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) şi c), alin. (2)1 lit. a) C. pen., art. 20 rap. la art. 208-209 alin. (1), lit. a), c), e) g) şi i) C. pen., art. 211 alin. (1) alin. (2) lit. a), b) şi c), alin. (2)1 lit. a) şi b), alin. (3) C. pen., art. 279 alin. (3) lit. a) C. pen., art. 20 rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (2)1 lit. a) şi b) C. pen., în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Colibaşi, jud. Argeş şi L.I.D., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 rap.la art. 20 combinat cu art. 211 alin. (1) alin. (2) lit. a) şi b) C. pen. şi art. 21 lit. a) şi b) C. pen.) sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenta C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei( Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaţilor în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligentele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
C.E.D.O. stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. în consecinţă, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (entice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Prin hotărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 11 din 30 ianuarie 2012, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaţilor fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă în baza disp art. 3002 C. proc. pen. rap la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi va menţine starea de arest preventiv a acestora.
Pe cale de consecinţă constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondate, cererea inculpatului F.M.C. de înlocuire a măsurii arestării preventive.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpaţii F.M.C. şi L.I.D. împotriva încheierii din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 3302/90/2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii F.M.C. şi L.I.D. împotriva încheierii din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 3302/90/2011.
Obligă recurentul inculpat L.I.D. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat F.M.C. la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1252/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1312/2012. Penal → |
|---|
