ICCJ. Decizia nr. 1860/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1860/2012
Dosar nr. 1646/89/2011
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 28 din 30 noiembrie 2011, a condamnat pe inculpatul M.I., la pedeapsa de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. şi la o pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port ilegal de armă albă prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut starea de arest luată faţă de inculpat şi conform art. 88 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 05 mai 2011 la zi.
A admis acţiunile civile formulate de părţile civile Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui.
În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, art. 14, 346 C. proc. pen., a obligat pe inculpat să plătească Serviciului de Ambulanţă Judeţean Vaslui suma de 504,4 RON, cu titlu de cheltuieli de transport a părţii vătămate S.C., şi Spitalului Judeţean de Urgenţă Vaslui suma de 3.842,8 RON, cu titlu de cheltuieli de spitalizare ale aceleaşi părţi vătămate, actualizate la data executării.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpatul M.I. un cuţit cu lama rabatabilă şi mâner placat cu material de culoare maro, folosit la săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, care a fost înregistrat la poziţia nr. 81/2011 în registrul de corpuri delicte al instanţei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul M.I., în vârstă de 40 de ani, are domiciliul în satul Hârşoveni, judeţul Vaslui, iar în seara de 29 aprilie 2011 s-a deplasat la un bar din sat, unde se aflau mai multe persoane, între care şi cumătrul său S.C., care consumau băuturi alcoolice.
Între inculpat şi martorul I.M. a izbucnit un conflict, condiţii în care partea vătămată S.C. a intervenit în favoarea celui din urmă, ajungând să se îmbrâncească cu inculpatul M.I., care a scos apoi din buzunarul drept al hainei un briceag cu buton în lungime totală de 16 cm, cu lama de 8 cm, cu care l-a lovit pe S.C. în regiunea abdominală, partea stângă.
După aceasta inculpatul s-a deplasat către căruţa sa, cu intenţia de a pleca, dar partea vătămată şi-a revenit pe moment, după care a aruncat cu un scaun către inculpat şi a reuşit să rupă o scândură dintr-un gard, cu care i-a aplicat mai multe lovituri inculpatului.
Ulterior, atât S.C., cât şi inculpatul M.I. au fost transportaţi la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui, unde li s-au acordat îngrijiri medicale, inculpatul prezentând leziuni ce au necesitat 8 - 9 zile îngrijiri medicale şi care nu i-au pus în primejdie viaţa însă, cu privire la vătămatul S.C., s-au concluzionat următoarele: prezintă leziuni traumatice de tipul plăgii tăiate-înţepate regiunea hipogastrică, penetrante intraperitoneal, cu interesarea marelui epiplon şi hemoperitoneu complicate cu supuraţie supraaponevrotică a plăgii operatorii.
Reţinând că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i( C. pen. şi port fără drept al cuţitului, prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, prima instanţă a hotărât condamnarea acestuia.
La individualizarea pedepselor s-a avut în vedere că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, fiind anterior de trei ori liberat condiţionat şi nu a recunoscut infracţiunile reţinute în sarcina sa, invocând în apărare faptul că el nu a făcut altceva decât să se apere de victimă.
Împotriva sentinţei penale indicate mai sus a declarat apel inculpatul M.I., care, în dezvoltarea motivelor de apel, criticând greşita încadrare juridică a faptei sale de lovire cu un cuţit a părţii vătămate în infracţiunea de tentativă la omor calificat. Astfel, inculpatul a arătat că nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, că ceea ce s-a întâmplat a fost o acţiune spontană, nu a fost pregătită, nu a fost premeditată şi nici măcar dorită. Inculpatul a arătat că şi-a dat seama că prin fapta sa pune în primejdie viaţa victimei, dar voind sau acceptând acest rezultat nu a acceptat în acelaşi timp producerea decesului părţii vătămate, având temeiuri justificate să creadă că acest rezultat nu va surveni, astfel că a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 182 alin. (2) C. pen.
O altă critică a vizat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de tentativă de omor, pe care inculpatul o consideră prea mare raportat la împrejurările concrete de săvârşire a faptei, gradul de pericol social şi consecinţele faptei, precum şi persoana sa, solicitând reţinerea circumstanţelor atenuante. Sub acest aspect s-a arătat că în urma loviturilor primite partea vătămată nu a rămas cu consecinţe posttraumatice prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., iar inculpatul a recunoscut că a agresat pe partea vătămată, nu a încercat să inducă în eroare organele de anchetă, a spus adevărul şi l-a menţinut pe toată durata procesului este căsătorit, are 4 copii minori şi în această perioadă grea întâmpină greutăţi mari pentru a putea asigura familiei cele necesare traiului.
Prin Decizia penală nr. 47 din 1 martie 2012 Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 28 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Vaslui pe care o menţine.
A menţinut starea de arest preventiv a inculpatului M.I. şi a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 30 noiembrie 2011 la zi.
A obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a apreciat că fapta inculpatului M.I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., inculpatul prevăzând rezultatul posibil al faptei sale, şi acceptându-l, astfel încât fapta nu poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
De asemenea s-a apreciat just individualizată pedeapsa în acord cu dispoziţiile art. 72 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul M.I., criticând-o sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.) şi al individualizării pedepsei (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), solicitând schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., şi reindividualizarea pedepsei aplicate, ţinându-se cont de circumstanţele personale favorabile cât şi de starea de provocare în care a săvârşit fapta.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.
1. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Faptele inculpatului care în seara de 29 aprilie 2011, în urma unui conflict cu partea vătămată S.C., pe fondul consumului de băuturi alcoolice, a înjunghiat-o pe aceasta cu un briceag cu buton în lungime totală de 16 cm, cu lama de 8 cm, în regiunea abdominală întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cât şi ale infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.
Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz în tentativă la omor calificat (art. 20 C. pen. raportat art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen.) ori în vătămare corporală gravă art. 182 C. pen.) este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care a săvârşit fapta.
Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală, făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei de omor acesta acţionează cu intenţia de a ucide.
În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente şi procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunii de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element subiectiv al infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului, etc.
Modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului, în sensul că, nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare.
Instanţele de fond şi de prim control judiciar au stabilit în mod corect existenţa faptei şi poziţia subiectivă a inculpatului în raport cu fapta comisă.
Astfel, în raport de obiectul vulnerant folosit (un briceag), apt de a produce moartea, de zona vizată (abdominală - regiunea hipogastrică), de modalitatea de comitere, intensitatea loviturii (i-au fost cauzate leziuni ce au necesitat 24 - 25 zile îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa victimei) se dovedeşte că inculpatul şi-a dat seama de rezultatul faptei sale, care, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Astfel, ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, de infracţiunea de omor este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii, iar în speţă nu se poate reţine infracţiunea de vătămare corporală, în mod corect fapta fiind încadrată în prevederile art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
1. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Cu privire la pedeapsa aplicată, Înalta Curte, apreciază că aceasta a fost just individualizată, în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social ridicat al faptei, relevat de natura infracţiunii comise, de împrejurările în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, respectiv pe fondul unor neînţelegeri şi a consumului de alcool, urmarea socialmente periculoasă produsă, respectiv leziunea gravă produsă părţii vătămate care i-a pus în primejdie viaţa, circumstanţele care agravează sau atenuează răspunderea penală, precum şi datele care caracterizează persoana inculpatului (a recunoscut săvârşirea faptei, este necunoscut cu antecedente penale), neimpunându-se micşorarea cuantumului acesteia.
Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Aşa fiind, inculpatul, trebuia să ştie că pe lângă drepturi are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală, înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin. (1)-, potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Fapta este gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut drept consecinţa punerea în primejdie a unei vieţi omeneşti, împrejurare care, coroborată cu nesinceritatea inculpatului, demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme, care să fie în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.
Deşi inculpatul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incidentă această circumstanţă atenuantă.
Circumstanţa atenuantă a provocării există atunci când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, partea vătămată S.C. nu l-a provocat pe inculpat, ci a încercat să intervină în favoarea martorului I.M., cu care inculpatul avea un conflict.
Examinând hotărârea şi prin prisma cazurilor de casare care se iau în discuţie din oficiu, Înalta Curte constată a nu fi incident vreun alt caz de reformare a hotărârii recurate.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului M.I.
Conform art. 88 C. pen. va deduce prevenţia de la 05 mai 2011 la 31 mai 2012.
Văzând şi dispoziţiile art. 191 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Deciziei penale nr. 47 din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 05 mai 2011 la 31 mai 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1826/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare... → |
|---|
