ICCJ. Decizia nr. 2317/2012. Penal. Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2317/2012
Dosar nr. 988/64/2011
Şedinţa publică din 28 iunie 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa penală nr. 4/ F din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 988/66/2011, s-a dispus condamnarea în baza art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 63 alin. (3) şi (5) C. pen., art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., inculpatului G.A., la pedeapsa amenzii în cuantum de 400 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen., conform cărora dacă se va sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (3) lit. b), alin. (5) C. proc. pen., art. 998 – art. 999 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995 a obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să plătească părţii civile N.A. suma totală de 2.000 Euro sau echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri civile (1.000 Euro daune materiale şi 1.000 Euro daune morale) şi a respins restul pretenţiilor acestei părţi civile.
A respins, ca nefondate, pretenţiile civile formulate de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească statului suma de 700 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
În baza art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 50 din Legea nr. 136/1995, a obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să plătească părţii civile N.A. suma de 300 lei cheltuieli judiciare.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov din 8 noiembrie 2011, consecutiv căruia s-a şi investit potrivit art. 300 C. proc. pen., cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului G.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., constând, în esenţă, în aceea că la data de 9 mai 2011, inculpatul aflându-se la volanul autoturismului nu a acordat prioritate de trecere părţii vătămate N.A., angajată în traversarea pe trecere de pietoni, de culoarea verde a semaforului şi a accidentat-o, cauzându-i 16-18 zile îngrijiri medicale.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile aplicării procedurii simplificate reglementată în art. 3201 C. proc. pen., privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa a examinat şi apreciat materialul amintit, confirmând existenţa faptului ilicit dedus judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acestuia, în care sens a reţinut următoarele:
În după-amiaza zilei de 09 mai 2011, inculpatul G.A. se deplasa cu autoturismul personal, pe str. Zizinului din Municipiul Braşov în direcţia str. Alex. Vlahuţă.
În apropierea Oficiului Poştal şi în imediata apropiere a intersecţiei străzilor Zizinului cu Vlahuţă, inculpatul nu a acordat prioritate de trecere pietonilor N.A. şi M.C., care se angajaseră în traversarea străzii dinspre Oficiul Poştal spre magazinul P., la culoarea verde a semaforului.
În urma impactului, partea vătămată N.A. a fost transportată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov - Serviciul U.P.U., fiind diagnosticată cu TCC acut minor, afirmativ fără pierderea stării de conştientă, hematom epicranian occipital drept, contuzie toracică, contuzie coloana cervicală, contuzie abdominală, contuzie genunchi drept şi gamba dreaptă; examenul CT coloana cervicală vertebrală cervicală, efectuată la data de 13 mai 2011, a evidenţiat mic traiect de fisură corticală pe conturul posterior al vertebrei cervicale C2, fără fragmente osoase în canal.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 1196/ E din 12 mai 2011, întocmit de S.J.M.L. Braşov, N.A. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 09 mai 2011 prin lovire cu şi de corpuri dure, posibil în cadrul unui accident de trafic rutier şi necesită 16-18 zile îngrijire medicală, fără să rămână cu infirmităţi.
Această stare de fapt a fost reţinută pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Astfel, la dosarul cauzei a fost depus procesul verbal întocmit de organele de poliţie la data de 09 mai 2011, cu ocazia cercetării la faţa locului, în cuprinsul căruia au fost menţionate principalele aspecte ale accidentului rutier, fiind întocmită şi o schiţă. Totodată, agenţii de poliţie sosiţi la faţa locului au confirmat, prin declaraţiile date în faţa procurorului, locul în care s-a produs accidentul, respectiv, pe trecerea de pietoni semnalizată prin indicator şi marcaj, P.I.C. precizând că G. A. nu a acordat prioritate de trecere victimei care circula regulamentar. De asemenea, instanţa a acordat valoare probantă buletinului de analiză toxicologică alcoolemie nr. 675/ T din 12 mai 2011 întocmit de S.J.M.L. Braşov din cuprinsul căruia rezultă că la orele 18.540 inculpatul nu prezenta alcoolemie în sânge.
Potrivit declaraţiei părţii vătămate N.A., în data de 09 mai 2011, s-a angajat în traversarea străzii după ce semaforul a avut culoarea verde, fiind lovită de autoturismul condus de inculpat, izbită de parbriz şi trântită la pământ.
S-a reţinut că aceste susţineri se coroborează cu depoziţiile martorilor oculari M.R.C. şi N.G. Din declaraţia celui dintâi a rezultat că a aşteptat culoarea verde a semaforului din dreptul Oficiului Poştal Braşov pentru a traversa spre magazinul P.; în faţa lui se afla o femeie, iar în spatele lor alte persoane, astfel încât, când semaforul a indicat culoarea verde, s-au angajat în traversarea străzii; la scurt timp după coborârea de pe trotuar, pe trecerea de pietoni, atât el, cât şi femeia au fost loviţi de maşina condusă de inculpat, fiind trântiţi la pământ, femeia fiind mai întâi izbită de parbrizul autoturismului.
De asemenea, martorul N.G., care se angajase în traversarea străzii din sensul opus (magazinul P. spre Oficiul Poştal Braşov) a declarat că, în timp ce se afla pe la jumătatea trecerii de pietoni, a auzit o bubuitură şi a văzut în faţă, tot pe trecerea de pietoni, o femeie care fusese accidentată, respectiv, aruncată pe bordul unei maşini, martorul văzând când aceasta a căzut de pe capota maşinii pe carosabil.
Prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale, inculpatul a susţinut că nu are nicio culpă în producerea accidentului rutier întrucât a rulat cu viteză redusă, înainte de a ajunge la trecerea de pietoni a observat că este liberă şi semaforul era roşu, motiv pentru care şi-a continuat deplasarea, a depăşit semaforul de pe partea sa de mers, astfel încât s-a uitat spre semaforul de pe partea opusă, care era tot roşu; pentru a se asigura că poate să vireze pe b-dul. Vlahuţă, a întors capul spre b-dul Saturn, astfel încât nu a observat schimbarea semaforului în verde şi a lovit partea vătămată şi un alt bărbat care se angajaseră în traversare. Potrivit aprecierii inculpatului, cei doi pietoni nu s-au asigurat şi s-au angajat în traversare în mod intempestiv, fără să îl vadă.
Aceste declaraţii au fost contrazise de depoziţiile martorilor anterior indicaţi, din care a rezultat, fără nici un dubiu, împrejurarea că partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii după ce semaforul a afişat culoarea verde; relevantă este susţinerea martorului N., care la momentul impactului, traversa din sens opus şi se afla deja la jumătatea distanţei suprafeţei marcată drept trecere de pietoni, martorul M. confirmând că a văzut două autoturisme oprite pe cealaltă bandă de mers, acordând prioritate pietonilor care traversau dinspre magazinul P. spre oficiul poştal.
În faţa instanţei de judecată, înainte de citirea actului de sesizare, inculpatul a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., învederând că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare, solicitând ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte.
Din analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declaraţia de recunoaştere a faptei de către inculpat, s-a constatat că, în drept, fapta inculpatului G.A. care, în data de 09 mai 2011, conducând autoturismul înmatriculat nu a acordat prioritate de trecere părţii vătămate N.A., care se angajase în traversa pe trecerea de pietoni, la culoarea verde a semaforului, producând un accident rutier în urma căruia victima a suferit leziuni corporale care au necesitat spre vindecare un număr de 16-18 zile îngrijire medicală întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen.
Producerea accidentului rutier a fost determinată de împrejurarea că inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 31 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, conform cărora participanţii la trafic trebuie să respecte regulile de circulaţie, semnalele, indicaţiile şi dispoziţiile poliţistului rutier, precum şi semnificaţia diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, precum şi pe cele ale art. 72 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit cu care pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate şi semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.
Ca atare, întrucât inculpatul nu a respectat dispoziţiile legii speciale privitoare la prioritatea de trecere, s-a apreciat nefondată cererea sa de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) C. pen.
Fiind în afara oricărui dubiu faptul că la momentul la care s-a angajat în traversarea pe trecerea de pietoni semaforul avea culoarea verde, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine o culpă a victimei în producerea accidentului, inculpatul fiind singurul vinovat în condiţiile în care avea obligaţia legală de a acorda prioritate de trecere pietonilor care traversau regulamentar, iar modul defectuos în care acesta a înţeles să se asigure pentru a pătrunde în intersecţie şi a efectua un viraj, în condiţiile în care autoturismul pe care îl conducea se îndrepta iminent pe trecerea de pietoni, demonstrează existenţa formei de vinovăţie necesară pentru a fi reţinută în sarcina sa infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) ş (3) C. pen.
S-a mai reţinut că, nu este incidenţă nicio cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, iar apariţia unui pieton pe trecerea de pietoni nu constituie o împrejurare care să nu poată fi prevăzută de un conducător auto, motiv pentru care dispoziţiile art. 47 C. pen., nu sunt incidente.
Din cele ce preced a rezultat că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia.
Curtea a reţinut că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea sau amenda.
Procedând la individualizarea pedepsei potrivit criteriilor prevăzute în acest sens de art. 72 C. pen., instanţa a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea săvârşită astfel cum au fost modificate prin incidenţa art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., circumstanţele reale ale prezentei cauze, anterior expuse, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului aflat la prima confruntare cu legea penală, care a avut o bună conduită procesuală, manifestându-se activ încă din cursul urmăririi penale în sensul ajutării materiale a victimei; toate aceste aspecte au îndreptăţit instanţa să aprecieze că sancţiunea amenzii penale într-un cuantum orientat spre minimul special obţinut prin aplicarea reducerii cu o treime este aptă să asigure realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţiile art. 52 C. pen.
Fată de toate aceste considerente, în 184 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 63 alin. (3) şi (5) C. pen., art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., instanţa l-a condamnat pe inculpatul G.A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 400 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.
Inculpatului i s-au pus în vedere dispoziţiile art. 631 C. pen., arătându-i că dacă se va sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.
Soluţionând în continuare acţiunea civilă exercitată în prezentul proces penal de partea civilă N.A. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgentă Braşov, Curtea a reţinut că, înainte de citirea actului de sesizare, N.A. a învederat instanţei că se constituie parte civilă cu suma de 1.000 Euro daune materiale şi cu suma de 9.000 Euro daune morale, solicitând obligarea inculpatului, în solidar cu asigurătorul SC O.V.I.G. SA la plata acestora.
În dovedirea pretenţiilor, partea civilă N.A. a ataşat la dosarul cauzei biletul de ieşire din spital, certificatul medical nr. 15 din 09 decembrie 2011, prescripţii medicamente.
Totodată, Curtea a reţinut că, în cursul urmăririi penale, inculpatul a achitat victimei, în scop de ajutor material, suma totală de 4.350 lei, iar la termenul când a fost audiat a declarat că este de acord să îi mai plătească suma de 1.000 Euro, pretinsă cu titlu de daune materiale, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 161 alin. (3) C. proc. pen.
De asemenea, instanţa a constatat că accidentul rutier a cărui victimă a fost N.A. a fost de natură să producă acesteia, pe lângă suferinţa fizică şi o suferinţă psihică, inerentă celei dintâi şi de natură să justifice acordarea de daune morale.
Conştiinţa de a fi bolnav şi privat astfel de stilul de viată obişnuit, de obiceiurile zilnice, chiar şi numai pe parcursul celor 16-18 zile de îngrijire medicală demonstrează existenta unui prejudiciu nepatrimonial pentru a cărui compensare este necesară o despăgubire patrimonială. De altfel, în cauză au fost audiaţi martorii M.A.M. şi D.A., din ale căror depoziţii instanţa a reţinut trauma încercată de victima accidentului, suferinţele fizice şi psihice ale acesteia, faptul că aceasta nu mai este la fel de comunicativă ca înainte de accident, fiind mai tot timpul supărată, acuzând dureri la ceafă şi coloană. în cuantificarea sumei ce a fost acordată cu acest titlu, Curtea a apreciat că 1.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective reprezintă o justă şi echitabilă despăgubire, aptă atât să dea satisfacţie morală victimei, cât şi să nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.
Instanţa a apreciat că pretenţiile formulate de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov sunt nefondate, fiind respinse pentru următoarele considerente:
Unitatea sanitară s-a constituit parte civilă în prezenta cauză, solicitând, în temeiul art. 14 şi urm. C. proc. pen., art. 313 din Legea nr. 95/2006, art. 998 – art. 999 şi art. 1088 C. civ., acordarea sumei de 2011,81 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor medico-sanitare acordate victimei N.A. în perioada internării acesteia, 28 iulie 2011 – 04 august 2011.
Din oficiu, constatând că încă din cursul urmăririi penale s-a analizat dacă perioada internării este de natură să determine creşterea numărului de zile de îngrijire medicală necesare victimei N.A., fiind întocmită o completare a raportului de expertiză medico-legală, această instanţă a dispus efectuarea unui supliment al expertizei, solicitând serviciului de specialitate să precizeze dacă există legătură de cauzalitate între afecţiunile ce au determinat internarea părţii civile N.A. şi afecţiunile produse prin accidentul din data de 09 mai 2011.
Prin răspunsul comunicat sub nr. 1196/E/2011, din 23 decembrie 2011, Serviciul Judeţean de Medicină Legală Braşov a învederat instanţei că în cadrul spitalizării, ce a avut loc la 2 luni şi jumătate după producerea leziunilor traumatice, nu s-au stabilit diagnostice medicale noi, complicaţii, ori stări sechelare în evoluţia leziunilor traumatice iniţiale, iar diagnosticul de sindrom HIC nu poate fi pus în legătură de cauzalitate cu evenimentul traumatic minor/mediu petrecut cu 79 de zile în urmă.
A rezultat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale (art. 998 – art. 999 din vechiul C. civ., în vigoare la momentul faptelor), lipsind legătura de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatului şi prejudiciul produs unităţii sanitare.
Referitor la cel care va fi obligat la plata despăgubirilor, Curtea a constatat că la data producerii accidentului rutier, autoturismul condus de inculpat avea încheiată o asigurare de răspundere civilă auto R.C.A. la SC O.V.I.G. SA, motiv pentru care acest asigurător a fost introdus în cauză şi citat. Prin contractul de asigurare, asigurătorul şi-a asumat expres obligaţia de a suporta pagubele cauzate de asigurat prin accidentul auto imputabil, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
Curtea a reţinut că, potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite, iar potrivit art. 44 din aceeaşi act normativ, asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat.
Pentru prejudiciile încercate prin producerea unui accident de circulaţie, se angajează răspunderea asigurătorului ca efect al asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 54 din Legea nr. 136/1996 stipulând expres faptul că în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
Prin urmare, deşi, în speţă, sunt întrunite condiţiile legale de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, existând un contract de asigurare valabil încheiat, asigurătorul urmează a fi obligat în mod direct să acopere prejudiciul creat prin fapta inculpatului; obligaţia asigurătorului rezultă din dispoziţiile legale menţionate, astfel încât acesta nu poate fi chemat să răspundă nici ca parte responsabilă civilmente, nici ca garant şi nici alături de cel răspunzător de producerea pagubei.
Aşa fiind, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (3) lit. b), alin. (5) C. proc. pen., art. 998 – art. 999 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, văzând şi dispoziţiile art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, asigurătorul SC O.V.I.G. SA va fi obligat să plătească părţii civile N.A. suma totală de 2.000 Euro sau echivalent în lei la data plăţii efective reprezentând despăgubiri civile (1.000 Euro daune materiale şi 1.000 Euro daune morale), fiind respinse restul pretenţiilor acestei părţi civile, precum şi pretenţiile formulate de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 700 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în primă instanţă.
Relativ la cererea părţii civile de acordare a cheltuielilor judiciare reprezentate de onorariul avocatului ales (300 lei, conform facturii nr. 000813 din 05 decembrie 2011 depusă la dosarul cauzei), s-au constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. , fiind totodată incidente dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 raportat la art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în conformitate cu care despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, motiv pentru care asigurătorul va fi obligat să plătească părţii civile N.A. şi suma de 300 lei cheltuieli judiciare.
2. Împotriva sentinţei penale evocate au formulat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă N.A., aducând critici privind legalitatea şi temeinicia hotărârii.
Procurorul a apreciat că pedeapsa aplicată este netemeinică în raport cu fapta reţinută în sarcina inculpatului, care a ignorat regulile de circulaţie şi nu a acordat prioritate de trecere părţii civile care se angajase regulamentar pe trecerea de pietoni, la culoarea verde a semaforului, cu urmările faptei.
În conformitate cu art. 52 – art. 72 C. pen., se consideră că se impunea aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în modalitatea de executare prevăzută de art. 81 C. pen., iar în sprijinul unei asemenea soluţii, au fost invocate decizii de speţă vizând speţe similare, din care rezultă, în opinia procurorului, practica instanţei de judecată de a aplica pedepse cu închisoarea pentru acest gen de infracţiuni, vătămare corporală din culpă.
Şi recurenta parte civilă N.A. a avansat critici, susţinând că sentinţa penală nr. 4/ F din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, este parţial netemeinică şi nelegală, din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Se arată în cuprinsul motivelor de recurs depuse în scris la dosarul cauzei că în cauză nu este vorba de satisfacţie morală ci de un echivalent al traumelor psihice declanşate de impactul ce a avut loc în momentul în care partea civilă a fost lovită de autoturismul inculpatului, izbite de parbriz şi trântită la pământ.
În acest sens s-a invocat aspectul că partea civilă nu este o persoană tânără, ci are vârsta de 58 ani, iar sechelele psihice sunt evidente.
În opinia recurentei părţi civile, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice, ci înseamnă evaluarea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sociale a persoanei vătămate. în consecinţă, partea civilă a subliniat că instanţa a procedat la o subevaluare a cuantumului daunelor morale, aplicând greşit legea raportat la urmările faptei şi a solicitat acordarea daunelor morale în cuantum de 9.000 euro.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sentinţa recurată, prin prisma cazurilor de casare invocate, a criticilor formulate, dar şi în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., expune.
În cauza de faţă, instanţa investită prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 8 noiembrie 2011 cu judecarea în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului G.A. (avocat în cadrul Baroului Gorj) pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, art. 184 alin. (1) și (3) C. pen., înainte de a proceda la citirea actului de sesizare în invocarea de către inculpat a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., constatând întrunite cerinţele în materie, a soluţionat latura penală şi latura civilă adiacentă, constatând, din probele administrate la urmărirea penală, că fapta inculpatului e stabilită şi sunt suficiente date cu privire la persoana inculpatului pentru a permite stabilirea unei pedepse.
În fapt, a reieşit că în data de 9 mai 2011, inculpatul G.A. conducând autoturismul, nu a acordat prioritate de trecere părţii vătămate N.A. care traversa regulamentar pe trecerea de pietoni, provocând astfel un accident rutier cu consecinţa producerii unei leziuni corporale părţii vătămate, ce au necesitat pentru vindecare 16-18 zile îngrijiri medicale.
În urma unei evaluări corespunzătoare a materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, s-a concluzionat fundamentat că în producerea accidentului, inculpatul a fost singurul vinovat în împrejurarea în care avea obligaţia legală de a acorda prioritate de trecere pietonilor care traversau regulamentar şi nu a procedat ca atare, ci dimpotrivă, a pătruns în acea intersecţie şi s-a asigurat de o manieră defectuoasă.
În raport cu critica procurorului legate de greşita individualizare juridică a pedepsei aplicate inculpatului G.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma propriului demers analitic, constată că aceasta este nefondată.
În aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., instanţa fondului a avut în vedere în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., raportându-se în mod adecvat la circumstanţele reale ale cauzei, la gradul de pericol social concret al faptei şi urmările acesteia, dar şi la circumstanţele de ordin personal ale inculpatului, sens în care a ţinut seama de aspectul că se afla la primul său conflict cu normele legii penale, a manifestat o bună conduită procesuală, conturându-se în cursul procesului penal disponibilitatea sa în a oferi ajutor material părţii vătămate.
Prin condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 400 lei, în condiţiile art. 63 C. pen., se apreciază că există garanţii suficiente în îndeplinirea dublului scop al pedepsei.
Individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât şi din punct de vedere al nevoii de reeducare, reinserţia socială a făptuitorului.
În această manieră, retribuţia justă realizează şi scopul pedepsei, cel de prevenţie generală şi specială.
Faţă de natura infracţiunii, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost comisă, urmărire faptei, dar şi elementele ce caracterizează persoana inculpatului, în considerarea realizării unei proporţionalităţi reale între nevoia de reeducare a inculpatului şi restabilirea ordinii de drept încălcate, se concluzionează că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei satisface exigenţele legii.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a legii în soluţionarea laturii civile în cauză, critica adusă de recurenta parte civilă N.A. şi circumscrisă cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată:
Observând actele procedurale existente la dosarul cauzei se constată că partea vătămată N.A. s-a constituit în termen legal parte civilă împotriva inculpatului cu suma de 1000 euro reprezentând daune materiale şi 1000 euro cu titlu de daune morale, solicitând obligarea inculpatului în solidar cu asigurătorul SC O. la plata acestor sume, iar în dovedirea pretenţiilor materiale a depus o serie de documente justificative, bilet ieşire din spital, certificat medical, prescripţii medicamente.
De menţionat că materialul probator administrat la urmărirea penală relevă, în planul acţiunii civile adiacente exercitate în prezentul proces penal, că inculpatul a achitat părţii vătămate suma de 4350 lei, în scop de ajutor material bănesc, iar în faţa instanţei de judecată şi-a manifestat disponibilitatea de a mai achita acesteia suma de 1.000 euro, cu titlu de daune materiale.
Într-un asemenea context procesual, instanţa fondului făcând aplicarea art. 161 alin. (3) C. proc. pen., în ceea ce priveşte recunoaşterea pretenţiilor civile vizând daunele materiale, a procedat, în mod întemeiat, la obligarea inculpatului la plata sumei de 1000 euro, despăgubiri în măsura recunoaşterii.
Referitor la cuantificarea sumei pe care instanţa fondului a acordat- o părţii civile N.A. cu titlu de daune morale, sumă contestată de recurenta parte civilă, în planul cuantumului scăzut, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
Judecătorul fondului a apreciat că suma de 1000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective reprezintă o justă şi echitabilă despăgubire, aptă atât să dea satisfacţie morală victimei cât şi să nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.
S-a avut în vedere în acest sens că accidentul rutier a cărei victimă a fost partea civilă N.A. a fost de natură a produce acesteia, alături de suferinţa fizică şi o suferinţă psihică, inerentă şi care justifică acordarea unor daune morale.
Prin urmare, având în vedere cadrul procesual guvernat de dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., reaprecierea cuantumului daunelor morale la care este obligat inculpatul este posibilă în prezenta cauză, în contextul în care instanţa de recurs, este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
În baza propriului examen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că prin cuantumul daunelor morale acordate părţii civile, despăgubirea prezintă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă sănătăţii fizice şi psihice a părţii vătămate, reflectând gradul de lezare a valorii sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse.
În fine, prin obligarea efectivă a asigurătorului SC O.V. la plata sumelor cu titlu de daune materiale şi morale instanţa fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995.
Astfel, în urma constatării că la data producerii accidentului rutier, autoturismul condus de inculpat avea încheiată o asigurare de răspundere civilă auto R.C.A. la SC O. s-a dispus introducerea în cauză şi citarea acestei societăţi de asigurări.
În considerarea dispoziţiilor din Legea nr. 136/1995 care statuează cu privire la obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite, în mod nemijlocit celui păgubit, în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat, instanţa fondului în mod pe deplin justificat a dispus obligarea asigurătorului SC O. în temeiul art. 49 din lege la plata daunelor.
Prin urmare, conform prevederilor legale evocate, asigurătorul, în baza contractului de asigurare, răspunde direct faţă de terţele persoane păgubite prin accidentul de autoturism produse de asigurat, despăgubirea acordându-se, potrivit art. 49 şi 50 din lege, pentru sumele pe care asiguratul, e obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Este evident faptul că partea vătămată care se constituie parte civilă în cadrul procesului penal urmăreşte să-i fie soluţionate interesele sale legitime, având dreptul la un proces echitabil, inclusiv prin obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despăgubirilor civile, manieră prin care se evită o serie de procese civile subsecvente ce ar tinde la prelungirea nefirească şi păgubitoare a procesului penal.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apei Braşov şi de partea civilă N.A.
Va obliga recurenta parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G.A., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă N.A. împotriva sentinţei penale nr. 4/ F din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G.A., în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2298/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2297/2012. Penal. îndreptare eroare... → |
|---|
