ICCJ. Decizia nr. 2611/2012. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2611 /20 14

Dosar nr. 12309/118/2012

Şedinţa publică din 18 septembrie 2014

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 246 din 31 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 12309/118/2012, în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, s-a dispus condamnarea inculpatului A.M. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare şi 2 (doi) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul prevăzute de art. 64 lit. b) C. pen.

S-a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.

În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2 . 000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În cursul lunii martie 2011, pe când se afla la locuinţa sa din satul V., judeţul Constanţa, partea vătămată P.I. a primit vizita inculpatului A.M., poreclit „B.", care se deplasa cu un autovehicul de culoare albă, înmatriculat în Bulgaria, tip dubiţă, condus de către un alt bărbat, identificat ulterior ca fiind martorul R.I.

Inculpatul a susţinut cu ocazia acelei întrevederi că adună „fier vechi", motiv pentru care a întrebat-o pe partea vătămată P.I. dacă îi vinde o cadă de baie ce se afla în curte, solicitare cu care partea vătămată a fost de acord, contra sumei de 100 RON.

Cu acea ocazie, inculpatul i-a propus părţii vătămate să îl însoţească în Italia, pentru a lucra la firma pe care acesta o deţinea acolo, susţinând că în Italia colecta fier vechi, asigurându-l că îi va oferi cazare, mâncare şi un salariu de 1.000 RON pe lună.

Întrucât partea vătămată avea o situaţie materială precară, aceasta a fost de acord cu oferta inculpatului. De altfel, inculpatul a invitat-o pe partea vătămată să îl viziteze la Medgidia, pentru a se convinge de buna sa credinţă, împrumutând-o cu suma de 400 RON, iar ulterior cu 100 RON.

În seara în care urma să plece în Italia, partea vătămată P.I. a aflat că martorul R.C., consătean de-al său, nu îi va mai însoţi, motiv pentru care s-a răzgândit. Inculpatul văzând acest lucru, l-a convins pe martor să îi însoţească, astfel că partea vătămată a revenit asupra deciziei sale.

Partea vătămată a plecat apoi în Italia, deplasarea facându-se cu autoturismul inculpatului, condus de către un ginere al acestuia, cu care au mai călătorit soţia inculpatului, doi copii minori, martorul R.C., dar şi alte câteva persoane, dintre care unele cu handicap.

La punctul de trecere a frontierei Nădlac, cei menţionaţi au trecut graniţa pe rând, însă cu un alt autoturism, după care şi-au continuat călătoria cu autoturismul inculpatului.

În prima noapte pe teritoriul italian, A.M. şi familia sa au dormit în autoturism, iar partea vătămată şi celelalte persoane într-un parc aflat la marginea oraşului Milano. Acolo se aflau două colibe şi mai multe persoane, iar pe una dintre acestea inculpatul a certat-o şi a lovit-o.

Abia atunci, P.I. a aflat că urma să cerşească la o intersecţie din oraşul Milano, plan cu care nu a fost de acord, reproşându-i inculpatului nesinceritatea, având în vedere că acesta îl convinsese cu promisiunea unui loc de muncă la firma sa de colectare a fierului vechi.

Cu toate acestea, inculpatul a determinat-o pe partea vătămată să cerşească, lovindu-o şi ameninţându-o cu moartea.

Inculpatul i-a dat părţii vătămate nişte haine mai vechi, cu care trebuia să cerşească şi a condus-o la un semafor. Totodată, a învăţat-o pe partea vătămată câteva replici în limba italiană.

Astfel, partea vătămată a cerşit timp de trei zile, adunând aproximativ 80-100 de euro pe zi, bani care erau luaţi seara de către A.M.

Partea vătămată a mai arătat că noaptea dormea afară, împreună cu celelalte persoane, pe o saltea, la marginea oraşului.

În timpul zilei, inculpatul supraveghea persoanele care cerşeau, deplasându-se cu o maşină în zonele în care acestea se aflau.

Ulterior, datorită unor neînţelegeri apărute între inculpat şi un alt traficant, A.M. a transportat-o pe partea vătămată, dar şi pe celelalte persoane până în Madrid - Spania, unde partea vătămată a continuat să cerşească la semafoare, iar noaptea dormea pe nişte cartoane, sub un pod.

După trei zile, partea vătămată a reuşit să plece de la locul unde cerşea, urcându-se într-un autobuz şi a ajuns la o gară, unde a observat că pe nişte afişe scria România, Constanţa şi Cernavodă, iar la un ghişeu era o femeie de naţionalitate română.

După ce partea vătămată i-a povestit ce i se întâmplase, aceasta i-a cumpărat un bilet de metrou şi i-a dat o hartă, indicându-i cum să ajungă la un adăpost denumit „S.S.". Acolo i s-a acordat asistenţă şi a fost ajutat să ia legătura cu Ambasada României.

Partea vătămată P.I. a dat chiar o declaraţie la Ambasada României din Madrid.

După o săptămână, timp în care a fost cazat la adăpostul de mai sus, la data de 08 martie 2012, partea vătămată s-a întors în România cu un autocar al firmei „S.T.". Ulterior, inculpatul i-a adresat ameninţări părţii vătămate, reproşându-i că a reclamat cele întâmplate, aşa cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarului de urmărire penală, în care se consemnează cele susţinute de soţia părţii vătămate, care a fost contactată telefonic de inculpat, cerându-le să retragă plângerea, căci altfel le va incendia locuinţa.

La reţinerea acestei situaţii de fapt, prima instanţă a avut în vedere declaraţiile date de partea vătămată P.I. şi martorii R.C., R I. şi P.M.

Martorul R.C. a declarat că în luna februarie 2011 l-a cunoscut pe inculpat, care s-a prezentat cu numele de „B.", care era cu o dubită albă condusă de către un alt bărbat şi aduna fier vechi de prin sat.

A.M. i-a propus să îi conducă dubiţa, pentru a colecta fier vechi. Astfel, timp de aproximativ două săptămâni, martorul s-a deplasat prin sate împreună cu inculpatul, pentru a colecta fier vechi.

La un moment dat, martorul a primit de la inculpat propunerea de a merge cu el în Italia, pentru a ajuta la colectarea fierului vechi, precizându-i că urma să meargă şi partea vătămată P.I.

Martorul s-a întâlnit ulterior cu P.I., care i-a spus că A.M. i-a cerut şi lui să meargă în Italia, unde va lucra ca electrician şi va ajuta la colectarea fierului vechi şi că inculpatul i-a spus că în Italia are casă.

Au plecat în Italia cu autoturismul condus de ginerele inculpatului, în care se mai aflau alte 7-8 persoane foarte înghesuite, trecerea frontierei către Ungaria făcându-se pe rând, în grupuri a câte 2, 3 persoane.

A doua zi dimineaţă, după ce au ajuns în Italia, martorul susţine că a realizat adevăratul scop al deplasării întregului grup, acela al practicării cerşetoriei, impusă prin violenţă demonstrativă asupra unuia dintre cerşetori de inculpat.

P.I. era nemulţumit şi a fugit, spunând că vrea să se arunce în faţa unei maşini, însă martorul a mers după el şi a încercat să-l liniştească.

A mai arătat martorul că inculpatul nu îl lăsa să stea de vorbă cu partea vătămată, însă, la un moment dat, acesta i-a spus că inculpatul îl obliga să cerşească.

Martorul dormea în maşină cu familia inculpatului, prin parcări sau chiar pe stradă, iar partea vătămată şi ceilalţi care cerşeau erau duşi de inculpat cu maşina şi dormeau sub cerul liber.

Întrucât între inculpat şi un alt traficant român exista un conflict anterior, ce pornise de la faptul că A.M. îi furase un cerşetor cu care venise acum la cerşit, iar traficantul se reîntorsese în Italia, poliţia aflase despre activităţile acestora şi exista riscul să acţioneze, astfel că A.M. s-a hotărât să plece cu toţi cerşetorii în Spania.

La trei zile după ce au ajuns în Spania, consăteanul său P.I. a fugit, martorul a fost contactat telefonic de fiul său, care i-a relatat că partea vătămată ajunsese în ţară şi că depusese plângere la poliţie.

Auzind această informaţie, inculpatul a sunat-o pe soţia lui P.I. şi a ameninţat-o că îi va da foc la casă, dacă partea vătămată nu retrage plângerea. Martorului i-a cerut, de asemenea, să nu spună adevărul la poliţie, în caz contrar urmând a avea de suferit.

În cursul cercetării judecătoreşti, martorul a menţinut cele susţinute în faza urmăririi penale.

Martorul a susţinut însă că P.I. părea a merge la cerşit de bunăvoie, activitate desfăşurată zilnic, iar banii câştigaţi erau daţi inculpatului, ca şi celelalte persoane care locuiau în aceeaşi locaţie ca martorul. Seara, părţile vătămate îşi întorceau buzunarele pe dos, pentru a dovedi că nu au păstrat nimic din câştig. Inculpatul şi familia acestuia se ocupa de supravegherea cerşetorilor.

Martorul R.I. a declarat că locuieşte pe aceeaşi stradă cu inculpatul, căruia i se spunea „B.", iar în urmă cu vreo trei ani acesta i-a solicitat să îi conducă maşina în zilele în care şoferul acestuia nu o putea face. A.M. avea o dubiţă de culoare albă, înmatriculată în Bulgaria, cu care transporta fier vechi, iar uneori legume.

Inculpatul colecta fier vechi de prin satele din judeţ, pe care îl vindea la centrele de colectare şi apela la martor pentru câteva zile pe lună, când şoferul inculpatului nu era disponibil.

Martorul a mai declarat că, în urmă cu un an sau doi, inculpatul a cumpărat de la un bărbat din Viişoara sau Cobadin o cadă de baie şi l-a auzit pe acel bărbat discutând cu învinuitul despre găsirea unui loc de muncă.

Pe acel bărbat martorul l-a mai văzut o singură dată, împreună cu soţia, la locuinţa inculpatului din Medgidia, însă nu a auzit ce au vorbit aceştia întrucât au intrat în casă, martorul aflându-se prin curte.

Martorului i s-a prezentat fotografia părţii vătămate P.I. şi a declarat că este bărbatul de la care inculpatul a cumpărat o cadă în cursul anului trecut şi pe care l-a văzut împreună cu soţia la locuinţa inculpatului.

În cursul cercetării judecătoreşti, martorul a menţinut cele susţinute deja în faza urmăririi penale.

Martora P.M. a declarat că în primăvara anului 2011 a venit un bărbat, care s-a recomandat cu numele de „B." şi care colecta fier vechi. împreună cu soţul său, partea vătămată P.I., i-a vândut o cadă veche cu suma de 100 RON. Numitul „B." l-a întrebat pe soţul său câţi ani are şi cu ce se ocupă, iar acesta i-a spus că este electrician de meserie şi că nu lucrează. „B." s-a oferit să îl ajute, spunându-i că se ocupă cu colectarea fierului vechi şi i-a propus să îl ia în Italia să lucreze la colectat fier vechi.

Într-una din zilele următoare, martora şi soţul ei au mers la locuinţa numitului „B." din Medgidia şi au vorbit cu acesta. Inculpatul le-a spus că în Italia are o locuinţă, că acolo îşi duce copiii la şcoală şi i-a oferit soţului suma de 1.000 RON pe lună.

A.M. le-a dat suma de 400 RON ca un avans din salariul pe care urma să-l dea soţului său, înţelegându-se ca banii cuveniţi soţului din Italia să-i fie trimişi ei, iar ulterior le-a mai trimis 100 RON prin martorul R.C.

Martora a mai declarat că soţul său nu avea telefon mobil, a plecat de acasă fără bani, fără ţigări, fără mâncare. Aceasta s-a înţeles cu soţul său că dacă i se va întâmpla ceva rău în Italia, va suna de pe telefonul lui „B." şi îi va spune că îl „supără vederea", iar ea înţelegea astfel că nu este bine. Erau îngrijoraţi, întrucât partea vătămată nu mai plecase în străinătate, nu avea bani, nu cunoştea limba, iar numitul „B." era un străin.

Partea vătămată s-a hotărât să plece, întrucât în ţară nu avea de lucru şi avea doi copii minori în întreţinere.

După ce s-a întors soţul său, i-a povestit că numitul inculpatul l-a pus să cerşească, că îl ameninţa şi îi adresa injurii, întrucât nu era mulţumit de câţi bani obţinea şi că dormea afară pe cartoane.

Ulterior, martora a fost sunată de mai multe ori de către numitul „B.", care a întrebat-o ce are de gând să facă soţul ei, iar aceasta i-a spus că o să-l reclame la poliţie pentru cele întâmplate, moment în care numitul „B." a început să o ameninţe şi a afirmat că a fost prost că l-a lăsat să plece şi că dacă ştia, „îl trimitea pachet" acasă.

A mai declarat martora că în ziua de duminică, 15 ianuarie 2012, a venit la locuinţa sa numitul „B." împreună cu soţia sa şi i-a spus părţii vătămate că vrea să vorbească despre cele întâmplate. Inculpatul i-a spus că o să se ducă mai întâi la R.C., să-i dea banii şi că o să vină mai târziu însă nu s-a mai întors.

În cursul cercetării judecătoreşti, martora a menţinut cele susţinute deja în faza urmăririi penale.

În declaraţia dată în faţa instanţei la data de 13 februarie 2013, partea vătămată P.I. a afirmat că a mers în Italia ca să adune fier vechi, ajutat de inculpat, apoi în Spania, după care a fugit. Într-un oraş din Italia a ieşit la cerşit pe cont propriu, iar banii obţinuţi i-a împărţit cu inculpatul, păstrând însă cea mai mare parte. Mâncarea i-a fost asigurată de A.M. A fugit pentru că nu putea munci la adunat fiare, având probleme cu spatele. Şi în Spania a cerşit o zi, obţinând doar 10 euro pe care i-a păstrat. Inculpatul îi promisese în România că va fi plătit cu 1.000-1.100 RON pe lună, pentru activitatea de adunat fiare vechi, discuţie la care a asistat şi soţia sa. Anterior plecării în Italia, partea vătămată fusese împrumutată de inculpat cu suma totală de 500 RON, înţelegerea lor fiind ca returnarea datoriei să se facă din banii câştigaţi în străinătate. A avut un conflict cu inculpatul în Italia, motivat de condiţiile grele de locuit care nu i-au fost prezentate de A.M. de la bun început.

Partea vătămată recunoaşte că a depus o plângere în Spania şi o alta în Cobadin, la postul de poliţie, după ce s-a întors acasă, dar afirmaţiile privind constrângerea sa de către inculpat, pentru a practica cerşetoria au fost făcute sub presiunea numitului R.C., care avea pică pe inculpat.

Partea vătămată a mai arătat că are probleme cu memoria, în urma unei căzături suferite cu 20 de ani în urmă, însă nu poate dovedi cu acte medicale acest fapt.

La data de 17 mai 2013, partea vătămată P.I. a cerut să aducă un supliment de declaraţie, ocazie cu care a afirmat că nu mai are nici o pretenţie bănească de la inculpat, susţinând că a fost nesincer în prima şi a treia declaraţie date la poliţie, fiind influenţat de un lucrător de poliţie, care i-a dat două pachete de ţigări şi un cognac.

Inculpatul A.M. a negat săvârşirea faptei şi a declarat că după ce a cumpărat acea cadă de la partea vătămată, i-a propus acesteia să facă instalaţia electrică la locuinţa sa din Medgidia, iar ulterior partea vătămată şi soţia sa au venit la locuinţa sa.

Inculpatul a declarat că R.C. i-a spus că partea vătămată ar fi afirmat că vrea să meargă în Italia şi că martorul a insistat să o ia şi pe partea vătămată, aspect infirmat însă de martor, dar şi de partea vătămată, aceasta declarând că la insistenţele părţii vătămate a fost luat în Italia martorul R.C.

Inculpatul a negat faptul că în Italia ar fi fost însoţit de către membrii familiei sale şi alte persoane în afara părţii vătămate şi martorului, însă a recunoscut că, înainte de a pleca în Italia, i-a spus părţii vătămate P.I. că acolo vor colecta fier vechi şi că o să-i dea bani, în funcţie de cât se obţinea, fără a-i preciza o sumă.

A.M. a mai afirmat că în Italia şi Spania au adunat fier vechi şi că au dormit toţi trei, el, partea vătămată şi martorul R.C., în maşină.

Cu privire la plecarea părţii vătămate, inculpatul a arătat că aceasta i-a cerut cu o zi înainte să-i cumpere vreo trei sticle de vin, spunând că a muncit mult în acea zi, însă a refuzat.

A mai afirmat inculpatul că în Italia i-a dat părţii vătămate vreo 17 euro, iar în Spania nu i-a dat bani. Au stat acolo aproximativ 8 zile, după care s-au întors împreună acasă.

Inculpatul A.M. a negat faptul că ar fi ameninţat-o sau bătut-o pe partea vătămată, pentru a o obliga să cerşească sau că aceasta ar fi cerşit cât timp s-au aflat împreună în străinătate.

În cursul judecăţii, inculpatul şi-a menţinut declaraţiile anterioare, negând acuzaţiile aduse prin rechizitoriu.

În urma examinării întregului material probator, instanţa a apreciat că vinovăţia inculpatului, cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, este dovedită, înlăturând apărările acestuia ca nefondate şi pronunţând împotriva acestuia o soluţie de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul I. (fost A.) M., solicitând achitarea sa, în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu se face vinovat de comiterea faptei, acuzaţiile reţinute prin rechizitoriu, constând în supunerea părţii vătămate la activităţi de cerşetorie pe teritoriul Italiei şi Spaniei, nefiind reale.

În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate, prin reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 86¹ C. pen., acesta având un loc de muncă, o familie numeroasă şi o conduită bună în comunitate, aflându-se la prima întâlnire cu legea penală.

Prin decizia penală nr. 143/P din 22 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpatul I. (fost A.) M. împotriva sentinţei penale nr. 246 din 31 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 12309/118/2012.

În baza art. 382 alin. (2) C. proc. pen. a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului I. (fost A.) M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, analizând actele şi lucrările dosarului, examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate, în raport de criticile invocate şi din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă a fost corect stabilită, probele administrate în cauză făcând dovada existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, aspect ce justifică pronunţarea în raport cu acesta a unei soluţii de condamnare, potrivit exigenţelor art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

Curtea a apreciat că argumentele inculpatului, exprimate în faţa judecătorului fondului şi reiterate sub forma motivelor de apel, nu pot conduce la exonerarea acestuia de răspundere penală, materialul probator aflat la dosar infirmând apărările formulate în cauză, relevante în sprijinul acestei concluzii fiind declaraţiile părţii vătămate date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, coroborate cu depoziţiile martorilor.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra alte persoane, în scopul exploatării acestei persoane.

Astfel cum rezultă din probele dosarului, cu toate că inculpatul a negat acuzaţiile aduse împotriva sa, iar partea vătămată P.I. a încercat, în cursul judecăţii, să infirme principalele aspecte ce îl încriminau pe A.M., teza apărării prezintă o multitudine de contradicţii, atât între ele, cu privire la credibilitatea afirmaţiilor celor două părţi, cât şi în raport de restul materialului probator.

În cursul urmăririi penale, partea vătămată a descris în mod detaliat comiterea faptei, precizând în mod constant că a acceptat deplasarea în Italia, sub promisiunea unui loc de muncă, deşi acolo, ca şi în Spania, a fost obligată să cerşească.

De asemenea, partea vătămată a precizat în declaraţiile sale că inculpatul îi oferise promisiunea unui salariu şi a unui loc de cazare, asigurând-o că va primi şi hrană, dar cu toate acestea la destinaţie a fost nevoită să doarmă sub cerul liber, nefiindu-i asigurat salariul şi fiind pusă să cerşească, nicidecum să colecteze fier vechi.

În raport cu aceste afirmaţii, Curtea a apreciat că este evident că recrutarea victimei a avut loc prin înşelăciune, supunerea acesteia la acte de cerşetorie, pe teritoriul Italiei şi Spaniei, fiind contrară angajamentelor asumate la plecarea din ţară şi fiind circumscrisă infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, inculpatul fiind principalul beneficiar al veniturilor obţinute, aşa cum partea vătămată declară.

Deosebit de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că elementele constitutive ale acestei infracţiuni sunt întrunite şi în raport de afirmaţiile victimei din cursul urmăririi penale, potrivit cu care inculpatul îşi asigura autoritatea şi prin ameninţări şi acte de violenţă fizică, prin însuşirea banilor obţinuţi din cerşit la sfârşitul fiecărei zile, controlând-o în permanenţă şi aducând-o într-o evidentă stare de dependenţă, inclusiv datorită reţinerii actului de identitate.

De altfel, victima necunoscând vreo limbă străină, fiind la o vârstă înaintată şi cu o stare de sănătate precară, a descris în termeni asemănători tratamentul la care a fost supusă în Spania, precizând că după întoarcerea în România a fost contactată de inculpat şi ameninţată.

Curtea a mai apreciat că afirmaţiile părţii vătămate se coroborează cu depoziţiile martorei P.M., aceasta menţinându-şi depoziţiile de la urmărirea penală şi confirmând ameninţările la care soţul a fost supus odată cu revenirea în ţară a inculpatului.

În cursul judecăţii, partea vătămată a acreditat ideea că deşi inculpatul nu ar fi constrâns-o, aceasta a fost nevoită să cerşească, cel puţin pentru a se întreţine, o parte din banii obţinuţi fiind daţi inculpatului, întrucât din adunat fiare se câştiga prea puţin.

Partea vătămată nu a explicat însă motivul pentru care a fugit de sub supravegherea inculpatului, fără a-i face cunoscut acest lucru, de ce anume s-a deplasat la Ambasada României la Madrid, unde a dat declaraţie şi de ce a formulat plângere penală împotriva inculpatului.

În raport cu aceste din urmă împrejurări, Curtea a apreciat că este evident că depoziţia părţii vătămate dată în cursul judecăţii este consecinţa presiunilor exercitate de inculpat, chiar şi din cuprinsul acesteia rezultând că la sosirea în Italia victima a constat că nu-i fusese asigurată cazarea şi că problemele legate de confortul zilnic, condiţiile de trai şi cele masă erau dintre cele mai precare, fapt pentru care s-a certat cu inculpatul.

O astfel de concluzie este susţinută prin însăşi declaraţia pe care partea vătămată a dat-o în faţa procurorului la 26 februarie 2013, în cauza nr. 113/D/P/2013, având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen., în care aceasta confirmă că cele declarate în faţa instanţei nu corespund adevărului, datorită stării de temere induse de inculpat, care i-a cerut să nu spună adevărul.

În conţinutul declaraţiei, partea vătămată a recunoscut că a făcut afirmaţii mincinoase în faţa instanţei, de frică să nu i se întâmple ceva rău atât lui, cât şi lui R.C., inculpatul vizitându-l în mai multe rânduri, motiv pentru care infirmat cele susţinute la urmărirea penală.

În aceste împrejurări, Curtea a apreciat că infracţiunea de trafic de persoane subzistă în materialitatea sa, cel puţin care urmare a recrutării victimei prin înşelăciune, acuzaţiile privind constrângerea la cerşetorie fiind pe deplin confirmate, indiferent de exprimarea acordului victimei la practicarea acestei activităţi.

De altfel, conform art. 16 din Legea nr. 678/2001, consimţământul persoanei, victimă a traficul, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului.

Aşa cu partea vătămată a declarat în cursul judecăţii, pe parcursul şederii în Italia, inculpatul a cazat-o uneori în maşină, într-o zonă periferică a oraşului, alături de numeroase persoane, care stăteau în condiţii insalubre, fiind obligată să cerşească în contul datoriei acumulate în ţară, pe la intersecţii şi semafoare, procedând întocmai şi în Spania, chiar dacă pentru o perioadă mai mică.

Partea vătămată a precizat în faţa instanţei că banii remişi inculpatului ar fi trebuit să ajungă în ţară, deşi acest aspect este infirmat de către martora P.M.

Deşi a negat o serie de aspecte evidenţiate la urmărirea penală, chiar şi cursul judecăţii partea vătămată a recunoscut că inculpatul a ameninţat-o cu moartea, prin intermediul martorului R.C.

În ceea ce îl priveşte pe martorul R.C., acesta a declarat că deşi cerşea de bună voie, partea vătămată îi dădea banii inculpatului la sfârşitul fiecărei zile şi că alături de acesta numeroase alte persoane erau scoase la cerşit de către inculpat şi familia sa, cele cu handicap fiind chiar transportate în oraş cu maşinile.

Despre starea de disperare a părţii vătămate martorul a descris-o ca fiind una extremă, victima făcând afirmaţia că se va arunca în faţa maşinilor, mai ales în urma unui incident comis cu violenţă, în cursul căruia inculpatul agresase un copil.

Martorul a descris în termeni asemănători episodul deplasării în Spania, unde partea vătămată, alături de alte persoane, a fost scoasă la cerşit în locuri publice, inculpatul fiind beneficiarul sumelor de bani obţinute, victimele neavând posibilitatea de a coresponda prin telefon şi fiind restricţionate în libertatea de mişcare şi chiar terorizate.

Ca şi prima instanţă, pentru a evidenţia nesinceritatea inculpatului, Curtea a subliniat şi contradicţiile majore strecurate între depoziţiile acestuia şi cele ale victimei, partea vătămată susţinând că avea dureri de spate şi că nu putea lucra la colectarea fierului vechi, deşi în acest scop susţinea că se deplasase în străinătate, în timp ce inculpatul a afirmat că P.I., în vârstă de 57 ani, era voinic şi bun de muncă.

Aşa cum s-a mai arătat, Curtea a apreciat că partea vătămată P.I. nu are nici o explicaţie logică pentru faptul incontestabil că a solicitat sprijinul autorităţii spaniole pentru repatrierea sa, precum şi pe cel al poliţiei române şi nici pentru comportamentul procesual oscilant, deşi în cauză există dovada acţiunilor inculpatului, care aveau drept scop influenţarea părţii vătămate şi reducerea acesteia la tăcere.

Contrar argumentelor apărării, Curtea a apreciat că probele administrate în cursul urmăririi penale se coroborează sub toate aspectele, susţinerile martorului R.C. fiind întărite de cele ale martorei P.M., ambele fiind persoane care, dată fiind apropierea cu partea vătămată, au perceput în mod direct aspecte esenţiale ale situaţiei de fapt reţinute.

Totodată, Curtea a apreciat că veridicitatea aspectelor sesizate de partea vătămată rezultă şi din celelalte probe administrate în cauză, cum sunt harta metroului din Madrid, o hârtie pe care a fost făcută o menţiune în limba spaniolă, cu ajutorul căreia partea vătămată putea solicita ajutor pentru a ajunge la adăpostul unde a fost cazat ulterior şi biletul de autocar eliberat de firma „S.T.", utilizat la întoarcerea în România.

Prin urmare, în raport de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului există, constituie infracţiune şi a fost comisă cu vinovăţiei sub forma intenţiei directe, aceasta justificând o soluţie de condamnare, din perspectiva dispoziţiilor art. 345 alin. (2) C. proc. pen., fapta inculpatului I. (fost A.) M., care a recrutat-o pe partea vătămată P.I. prin înşelăciune, promiţându-i un loc de muncă în Italia, afirmând că deţine o firmă de colectare a fierului vechi, că îi oferă cazare şi mâncare gratuită, precum şi un salariu de 1.000 RON pe lună, după care a transportat-o în Milano (Italia), iar apoi în Madrid (Spania), unde a constrâns-o prin violenţă fizică, ameninţare şi profitând de starea precară în care victima se afla (aceasta neavând asupra ei bani şi necunoscând limba ţărilor respective) să cerşească pe stradă, însuşindu-şi banii obţinuţi, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Dacă în ceea ce priveşte principalele critici aduse hotărârii penale apelate, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, din perspectiva pedepsei aplicate, Curtea a apreciat că aceasta nu corespunde datelor ce caracterizează persoana inculpatului, prin prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, prin a cărei executare se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială.

Ţinând seama şi de criteriile oferite de art. 72 C. pen., pentru ca pedeapsa să îşi poată îndeplini funcţiile prevăzute de lege este necesar ca aceasta să corespundă gravităţii faptelor comise şi nevoilor de îndreptare a infractorului, atât sub aspectul duratei sale, cât şi sub aspectul modalităţii de executare.

În acest sens, în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară, este necesar a se avea în vedere ca pedeapsa să corespundă potenţialului pericol social, pe care l-ar prezenta persoana infractorului şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Pe de altă parte, pentru a nu reprezenta în mod abstract doar pericolul social al faptei, reflectat în limitele de pedeapsă prevăzute de lege, circumstanţele comiterii faptei şi urmările produse, pedeapsa trebuie adaptată şi persoanei infractorului, criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. urmând a fi examinate prin coroborare, în vederea asigurării scopului şi funcţiilor pedepsei consacrate de art. 52 C. pen.

În cazul de faţă, ţinând seama de durata relativ redusă a activităţii infracţionale, de vârsta inculpatului, de situaţia sa socială şi de calitatea de unic întreţinător al familiei, Curtea a apreciat că pedeapsa aplicată prin hotărârea primei instanţe se impune a fi redusă, datele cu caracter factual şi elementele cu caracter personal mai sus evocate urmând a fi, astfel, valorificate, întrucât prin natura şi specificul lor, ele exprimă particularităţile reale ale cauzei.

Pe de altă parte însă, Curtea nu a putut primi solicitarea inculpatului, în sensul de a-i fi aplicate dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată a executării sub supraveghere, scopul şi funcţiile pedepsei neputând fi atinse decât printr-o executare efectivă în regim de deţinere, ţinând seama de pericolul social al faptei şi conduita procesuală incorectă a inculpatului, care a încercat să influenţeze aflarea adevărului, prin exercitarea de presiuni asupra victimei şi martorilor, tergiversând soluţionarea cauzei, prin îngreunarea efectuării referatului de evaluare şi rezilierea contractului de asistenţă juridică, provocând în mod voit amânarea judecăţii, acesta încercând în două rânduri a se sustrage cercetărilor întreprinse împotriva sa, prin părăsirea teritoriului României.

În exprimarea aceleiaşi concluzii, Curtea a avut în vedere pericolul social concret pe care inculpatul îl prezintă, raportat la circumstanţele reale ale comiterii faptei, la modalitatea în care inculpatul a procedat la punerea în aplicare a rezoluţiei infracţionale, îndatorând victimele, cu o stare materială precară, cu diverse sume modice de bani, acordate sub formă de împrumut, promiţându-le acestora locuri de muncă în străinătate, pentru ca mai apoi să le constrângă la practicarea cerşetoriei, obligându-le prin ameninţare şi violenţă să accepte condiţii de trai situate sub orice limită acceptabilă, determinându-le să muncească în folosul său şi al familiei sale, să îi remită orice câştig, iar apoi să ascundă orice aspect ce îl putea incrimina şi care ar fi putut atrage răspunderea penală, adoptând un stil de viaţă parazitar, bazat pe obţinerea de câştiguri facile, de manieră profund imorală.

În acest sens, Curtea a arătat că a fost dovedită prin declaraţia martorului R.C. împrejurarea că inculpatul recrutase mai multe persoane infirme sau foarte sărace, organizând în mod constant activităţi de cerşetorie, asigurând deplasarea în străinătate în acest scop, în locuri dinainte fixate, destinate cerşitului.

În acest context, Curtea a apreciat că schimbarea modalităţii de executare a pedepsei nu se impune, faţă de natura valorilor sociale lezate, privitoare la dreptul la sănătate fizică şi psihică şi demnitatea persoanei, la sentimentul revoltă, de teamă şi insecuritate resimţit de societate, cu privire la extinderea acestui fenomen infracţional, care, prin natura sa, erodează imaginea României pe plan internaţional şi contribuie în mod substanţial la prejudiciul de imagine pe care România îl suferă în străinătate.

De altfel, în ce priveşte persoana autorului, ca şi prima instanţă, Curtea a remarcat faptul că inculpatul manifestă o predilecţie cu privire la comiterea unor fapte de natură penală, potrivit certificatului de cazier judiciar acesta fiind posesor de antecedente penale, fiind condamnat anterior pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi abandon de familie, fapte pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare şi fiind trimis în judecată pentru comiterea unor fapte similare săvârşite în perioada 2006-2009, în cauza nr. 187/D/P/2009 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul I. (A.) M. solicitând, în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul din oficiu la data de 10 aprilie 2014, dar şi personal întocmite de inculpat la data de 22 aprilie 2014), cât şi cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate prin reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. (1969) şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia, prin aplicarea art. 86¹ C. proc. pen.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 5 C. pen. s-a arătat că legea mai favorabilă o reprezintă noul C. pen. care prevede un maxim special mai redus al pedepsei decât cel prevăzut de reglementarea anterioară.

Totodată, prin notele scrise depuse la dosar prin apărătorul desemnat din oficiu la data de 20 iunie 2014, dar şi cu ocazia dezbaterilor, s-a mai solicitat, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate prin reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. (1969) şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia, prin aplicarea art. 86¹ C. pen.

Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul I. (A.) M., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurentului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din legea de procedură penală anterioară, având în vedere, în acest sens, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

2. Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi Cod.

Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede în alin. (2¹), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi art., cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 şi 17² C. proc. pen., invocate de recurentul inculpat, se constată că, într-adevăr, acestea au fost menţinute şi nu au suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpatul I. (A.) M. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prin notele scrise depuse prin apărătorul desemnat din oficiu la data de 20 iunie 2014, dar şi oral cu ocazia dezbaterilor.

Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 12 al art. 385⁹ C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

În acelaşi sens, verificând îndeplinirea cerinţelor mai sus arătate, Înalta Curte constată că recurentul inculpat şi-a motivat recursul la data de 10 aprilie 2014 (referitor la invocarea cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.), cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen.

Referitor la prima critică formulată de recurentul inculpat, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. şi care vizează greşita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin formularea acesteia, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză şi situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, încercând să acrediteze ideea că materialul probator administrat în cauză nu confirmă faptul că recurentul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, situaţie care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menţionat, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385⁹ C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.

Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care, critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică formulată în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu vizează, de fapt, greşita aplicare a legii, ci reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.

Or, susţinerile acestuia se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cauza dedusă judecăţii, recurentul inculpat a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Examinând cauza şi din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte constată că inculpatul I. (A.) M. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, infracţiune care, potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., este sancţionată tot cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, fără a suferi modificări sub aspectul regimului sancţionator, astfel încât, nu se pune problema determinării legii penale mai favorabile.

Faţă de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate şi nerezultând vreun caz de casare din cele prevăzute de art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din acelaşi Cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.(A.) M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru, intimata parte vătămată P.I., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I. (A.) M. împotriva deciziei penale nr. 143/P din 22 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată P.I., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2562/2012. Penal. Lovirile sau vătămările...		ICCJ. Decizia nr. 2686/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: