ICCJ. Decizia nr. 2653/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2653 /20 13
Dosar nr. 9092/2/2012
Şedinţa publică din 9 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 72 din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti conţinută în rezoluţia din 2012, privind cererea formulată de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei cu privire la transferul persoanei condamnate M.A., în vederea continuării pedepsei aplicate de instanţele norvegiene într-un penitenciar din România, ca neîntemeiată.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 320 RON, s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rezoluţia din data de 27 noiembrie 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 2440/II-5/2012, s-a dispus, în temeiul art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, art. 8 din Legea nr. 296/2011, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti în vederea recunoaşterii sentinţei penale emise de către autorităţile judiciare norvegiene şi punerii în executare a acesteia, privind transferarea persoanei condamnate M.A., pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar în România.
Curtea de apel, analizând actele şi lucrările din dosarul cauzei, a reţinut că prin adresa din data de 19 iulie 2012, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei şi Securităţii Publice din Regatul Norvegiei prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate M.A. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani şi 3 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile norvegiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copie certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţie privind consimţământul persoanei condamnate de a fi transferată în certificatul prevăzut în anexa II din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferarea persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 296/2011.
S-a constatat că, din verificările efectuate la Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date şi Direcţia Generală de Paşapoarte a rezultat că persoana condamnată este cetăţean român, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Totodată, s-a constatat că din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentinţa Curţii de Apel Agder din data de 28 septembrie 2011, definitivă prin sentinţa Curţii Supreme de Justiţie şi Casaţie a Norvegiei din data de 15 februarie 2012, persoana transferabilă a fost condamnată la pedeapsa închisorii de 7 ani şi 3 luni pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 267, 268, 257 C. pen. norvegian.
În fapt, s-a reţinut că persoana condamnată, împreună cu alte persoane, în datele de 9 august 2010, 11 august 2010 şi 12 august 2010, a pătruns în trei locuinţe, de unde a sustras mai multe bunuri şi a exercitat violenţe fizice asupra proprietarilor pentru a păstra bunurile sustrase.
Această sentinţă a rămas definitivă la data de 15 februarie 2012, constatându-se ca fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Din situaţia executării pedepsei comunicată de autorităţile norvegiene a rezultat că persoana condamnată a început executarea pedepsei la data de 2 martie 2012, durata condamnării împlinindu-se la data de 3 noiembrie 2017. Din durata pedepsei aplicate a fost dedusă perioada arestului preventiv în cuantum de 576 zile.
În consecinţă, s-a constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Examinându-se materialul cauzei, s-a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 parag. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislaţia penală romană, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (1), (21) lit. a), c) C. pen.
S-a reţinut că, potrivit declaraţiei din data de 23 mai 2012 transmisă de autorităţile norvegiene, persoana condamnată M.A. şi-a manifestat acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Skien din Regatul Norvegiei, însă ulterior, prin adresa din 18 decembrie 2013 Ministerul Justiţiei, Direcţia de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare judiciară internaţională în materie penală a comunicat declaraţia persoanei condamnate M.A. de retragere a consimţământului la transfer.
De asemenea, din actele de la dosar a rezultat că persoana condamnată nu se află în vreuna dintre situaţiile în care consimţământul persoanei condamnate nu este necesar în procedura de transfer.
În consecinţă, având în vedere că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege, a fost respinsă, ca neîntemeiată, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea recunoaşterii sentinţei Curţii de Apel Agder din 28 septembrie 2011, definitivă prin sentinţa Curţii Supreme de Justiţie şi Casaţie a Norvegiei din 15 februarie 2012, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de autorităţile judiciare din Norvegia privind transferarea în România a persoanei condamnate M.A.
Împotriva hotărârii anterior menţionate a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă M.A., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei de recurs, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat persoană transferabilă a apreciat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, ţinând seama de împrejurarea că acesta şi-a retras consimţământul la transfer.
Înalta Curte, examinând recursul declarat pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Recurentul persoană transferabilă M.A. a fost condamnat prin sentinţa Curţii de Apel Agder din data de 28 septembrie 2011 la pedeapsa închisorii de 7 ani şi 3 luni pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 267, 268, 257 C. pen. norvegian, având drept corespondent în legislaţia penală română infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1), (21) lit. a), c) C. pen. Hotărârea anterior menţionată a rămas definitivă prin sentinţa Curţii Supreme de Justiţie şi Casaţie a Norvegiei din data de 15 februarie 2012, condamnatul fiind încarcerat în Penitenciarul S. din Regatul Norvegiei.
Prin adresa din 19 iulie 2012, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei şi Securităţii Publice din Regatul Norvegiei prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate M.A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani şi 3 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanţele din statul solicitant, cererea formulată de autorităţile norvegiene fiind însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983.
În ceea ce priveşte condiţiile transferării unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată, transferul nu poate avea loc decât dacă este consimţit de către persoana condamnată or, în prezenta cauză, în mod corect s-a constatat că, deşi iniţial persoana condamnată M.A. şi-a manifestat acordul de a fi transferată într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, ulterior şi-a retras consimţământul la transfer, în speţă nefiind incidenţă nici vreo situaţie în care nu este necesar consimţământul persoanei condamnate în procedura de transfer.
În consecinţă, nefiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea recunoaşterii hotărârii pronunţate de instanţele străine, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de autorităţile judiciare din Norvegia privind transferarea în România a persoanei condamnate M.A., Înalta Curte constată că, în cauză, s-a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, astfel încât, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă, ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat persoană transferabilă va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă M.A. împotriva sentinţei penale nr. 72 din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2652/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2825/2012. Penal → |
|---|
