ICCJ. Decizia nr. 2737/2012. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2737/2012

Dosar nr. 8078/95/2010

Şedinţa publică din 24 aprilie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de fată retine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată 24 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Finanţelor Publice Gorj, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la 1.200.000 lei, cu titlu de daune morale şi cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma unui denunţ, a fost cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 52/PA/2007, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 254 C. pen., iar ulterior prin rechizitoriul întocmit de parchet a fost trimisă în judecată pentru această faptă.

Deşi era nevinovată şi nu existau probe împotriva ei, prin Ordonanţa din 2 februarie 2007, procurorul a dispus măsura reţinerii pe o perioadă de 24 de ore, începând cu 2 februarie 2007 orele 0,18 până la data de 3 februarie 2007, orele 0,18, iar mai apoi, i-a fost restrânsă libertatea prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, măsură dispusă de procuror prin Ordonanţa din 2 februarie 2007 şi menţinută de instanţa de judecată prin încheierea nr. 22 din 6 februarie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2087/95/2007.

S-a susţinut că reţinerea sa pe o perioadă de 24 de ore de către procuror a fost nelegală, întrucât în cauză trebuia aplicată prezumţia de nevinovăţie, iar măsura preventivă de a nu părăsi localitatea a fost menţinută până la trimiterea în judecată prin rechizitoriul parchetului la 7 mai 2007, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 C. pen., iar instanţa de fond în mod corect nu a mai prelungit măsura.

Prin sentinţa penală nr. 472 din 27 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia penală în dosarul nr. 4573/95/2007, a fost achitată în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., reţinându-se că inculpata nu a săvârşit fapta pentru care a fost trimisă în judecată.

Sentinţa în primă instanţă pronunţată de Tribunalul Gorj a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia penală nr. 88 din 24 aprilie 2009, decizie menţinută prin decizia nr. 3100 din 2 octombrie 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, urmare a respingerii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

A mai susţinut prin cererea de chemare în judecată că măsurile reţinerii pe nedrept de 24 de ore, precum şi cea a restrângerii libertăţii de a nu părăsi localitatea au fost de natură să-i cauzeze o suferinţă de ordin moral, deşi Constituţia României în art. 23 reglementează prezumţia de nevinovăţie potrivit cu care „ libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile";, iar „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată";.

Prin sentinţa civilă nr. 403 din 17 noiembrie 2010, a fost admisă în parte acţiunea; a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la 50.000 lei despăgubiri, sub forma daunelor morale şi la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă şi pârât, prin decizia nr. 228 din 18 aprilie 2011, a respins ambele căi de atac pentru considerentele ce urmează.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pentru ca o privare de libertate să corespundă exigenţelor Convenţiei, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă cu scopul prevăzut de art. 5, de a proteja orice persoană împotriva arbitrariului.

O garanţie împotriva arbitrariului este aceea a necesităţii sau proporţionalităţii măsurii luate în raport cu circumstanţele cauzei.

În jurisprudenţa C.E.D.O., necesitatea a fost apreciată ca un criteriu care justifică măsurile privative ori restrictive de libertate, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare şi strict cerute de împrejurările situaţiei.

Detenţia unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai dacă alte măsuri, mai puţin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărea interesului urmărit (cauza Rupă c. României/2008, Pantea c. României, notar c. României, Kaja c. României/2006).

În deplină concordanţă cu exigenţele C.E.D.O. au fost constituite garanţii constituţionale, respectiv art. 23 alin. (2) din Constituţie. Arestarea unei persoane este permisă doar în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, Codul de procedură penală consfiinţând caracterul de excepţie al privării de libertate al persoanei în cursul procesului penal şi stabilind expres şi limitativ în cuprinsul art. 143 şi 148 C. proc. pen., condiţiile şi cazurile care pot justifica măsura arestării preventive.

Tocmai datorită caracterului de excepţie al arestării preventive, deci al lipsirii de libertate, instanţa europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiţiei existenţei unei bănuieli rezonabile legitime, plauzibile şi verosimile, care să justifice arestarea unei persoane, deoarece plauzibilitatea bănuielilor solicitată de art. 5, paragraf. 1 lit. c) din Convenţie, pe care se întemeiază o arestare, constituie un element esenţial al protecţiei cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate.

Ceea ce trece plauzibil depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, prin urmare, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune (Erdagoz c/Turciei/2000, Bora şi alţii c/ Turciei).

Instanţa a constatat că, aşa cum a reţinut şi instanţa penală în întregul ciclu procesual, nu au existat indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea de mită prevăzută şi pedepsită de art. 254 C. pen., care să fi justificat măsura reţinerii pe timp de 24 de ore şi ulterior, a restrângerii libertăţii prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Concret, în speţa supusă judecăţii, s-a constatat că în urma unui denunţ s-a organizat un flagrant la domiciliul reclamantei, dar, potrivit probelor existente, respectiv, înregistrările audio/video din 01 februarie 2007, procesul-verbal de percheziţie încheiat la aceeaşi dată, la orele 1900, declaraţiile denunţătorului date imediat acţiunii organizate, nu s-a putut reţine comiterea infracţiunii de luare de mită.

Instanţele au reţinut că atât înregistrările audio/video, cât şi declaraţia denunţătorului şi a celorlalţi martori nu au fost concludente, dimpotrivă atitudinea manifestată de către reclamantă, inculpată în acel dosar, a fost de refuz categoric a primirii sumelor de bani, admonestând chiar persoana care a îndrăznit să se prezinte cu plicurile la domiciliul său. De asemenea, din percheziţia imobiliară efectuată imediat după pătrunderea denunţătorului în locuinţa reclamantei inculpate, a rezultat că plicurile cu bani nu se aflau în domiciliul său.

Toate aceste aspecte reliefate mai sus nu puteau constitui bănuieli verosimile, în sensul art. 5, paragraf 1, lit. c) atunci când s-a procedat la reţinerea reclamantei şi nici nu au justificat măsura luată ulterior de restrângere a libertăţii prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

În funcţie de cele expuse mai sus, s-a constatat că nu este întemeiată critica formulat de pârât, în apel, privind plauzibilitatea măsurilor luate faţă de reclamantă prin existenţa unor bănuieli verosimile, situaţie în care nu ar fi fost justificată acordarea daunelor morale, aşa cum a procedat instanţa de fond.

Or, faţă de contextul împrejurărilor în care s-a efectuat reţinerea pentru 24 de ore a reclamantei, s-a demonstrat că nu au existat fapte sau informaţii de natură a convinge că persoana în cauză a comis infracţiunea de luare de mită, bănuielile întemeiate numai pe denunţul anterior al persoanei care a declarat că va înmâna o sumă de bani pentru a promova examenul, neputând fi considerate verosimile în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, daune la care reclamanta este îndreptăţită în condiţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen., 998-999 C. civ. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se constată că acestea au fost corect stabilite.

Prejudiciul moral constituie o atingere adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o situaţie de inferioritate faţă de propria sa apreciere, ci şi de atragerea ostilităţii, oprobriului celorlalţi membrii ai comunităţii. De asemenea, prejudiciul moral are în vedere şi afectarea situaţiei familiei, a celei profesionale şi sociale, prin urmare, vizează toate aspectele vieţii de familie şi sociale a persoanei respective, precum şi sănătatea acesteia.

Daunele morale nu pot fi cuantificate în sensul unui prejudiciu material, însă ele dobândesc un conţinut economic prin solicitarea făcută, iar prin acordarea lor trebuie să se urmărească ca aceste despăgubiri să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin măsurile luate de stat. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O., sunt acordate ca o reparaţie pentru starea de teamă, de neplăceri şi de nesiguranţă rezultate din violarea dreptului, urmărindu-se acordarea unei sume cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit /1995).

Raportat la criteriile enunţate mai sus de apreciere a prejudiciului moral, se constată că suma acordată cu acest titlu de instanţa de fond este echitabilă, având în vedere că procesul penal s-a derulat rapid, achitarea fiind pronunţată la 27 noiembrie 2007, fapta fiind reţinută a fi fost săvârşită la 01 februarie 2007, iar consecinţa acestei soluţii a fost de repunere a reclamantei în drepturile pe care aceasta le pierduse anterior prin luarea măsurilor pentru care s-au solicitat prezentele daune morale. De altfel, chiar anterior soluţiei de achitare, se dispusese reintegrarea sa în muncă prin sentinţa nr. 602 din 28 martie 2007, a Tribunalului Gorj şi decizia de reintegrare nr. 138 din 30 aprilie 2007.

Este adevărată susţinerea sa că a fost supusă unei ample campanii mediatice, care a avut consecinţe negative asupra reputaţiei sale, dar prin acordarea daunelor morale se urmăreşte nu atât o despăgubire materială cât o reparaţie a consecinţelor negative pe plan social, familial, al vieţii şi sănătăţii, o satisfacţie pe plan moral.

Nu se poate stabili o cauzalitate directă între fapta prejudiciabilă moral şi decesul tatălui reclamantei, cum susţine aceasta prin motivele de apel şi nici faţă de starea sa de sănătate. Este posibil ca starea de sănătate a reclamantei să fi fost influenţată de situaţia creată prin reţinerea sa pentru 24 de ore şi măsura obligării de a nu părăsi localitatea, datorită factorului stres accentuat în momentele respective, dar prin acordarea daunelor morale nu pot fi înlăturate aceste consecinţe, ci se urmăreşte ca persoana să primească o compensare sau satisfacţie prin recunoaşterea acestor consecinţe negative.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. reclamanta şi pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., critică decizia sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale stabilit de instanţă, apreciind că acesta este mult prea mic faţă de prejudiciul suferit.

Astfel, urmare luării măsurii reţinerii s-a constituit o comisie de cercetare a abaterilor disciplinare la nivelul Universităţii Constantin Brâncuşi, dispunându-se desfacerea contractului individual de muncă. Totodată recurenta a fost supusă unei campanii ample de presă, campanie ce continuă şi în prezent.

Se mai arată că starea sa de sănătate s-a agravat, dobândind o boală incurabilă, diabet de tip II, fiind afectată şi starea de sănătate a părinţilor săi.

Recurenta susţine că instanţa nu a analizat corespunzător conţinutul probelor testimoniale din care rezultă gradul de afectare a valorilor sale fundamentale, ceea ce impune repararea integrală a prejudiciului de ordin psihic, profesional şi moral.

Statul român, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acordarea de despăgubiri ar fi trebuit stabilită prin raportare doar la durata arestării ilegale de 24 ore.

Se mai arată că jurisprudenţa internă precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului arată că cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală.

De asemenea, aceeaşi jurisprudenţa statuează, în raport de circumstanţele cauzei, o poziţie moderată pentru sumele acordate, aşa încât pretenţiile reclamantei sunt mult prea mari, putând duce la o îmbogăţire fără just temei în dauna Statului român.

Cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată se solicită înlăturarea acestor dispoziţii întrucât Statul român nu a fost în culpă.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate reţine caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.

Prioritar, înalta Curte arată că îşi însuşeşte în totalitate situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa superioară de fond.

Atât reclamanta cât şi pârâtul critică decizia instanţei de apel, din perspective contrare, cuantumul daunelor morale acordate, critici ce urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, existenţa prejudiciului urmare a privării nelegale de libertate este independentă de întinderea perioadei în care persoana a fost privată de dreptul său fundamental la libertate ori de măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit nu se folosesc criterii prestabilite de evaluare. Atât instanţele naţionale cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă în materie, în echitate, urmarea aprecierii circumstanţelor particulare ale cauzei.

În cauză, lipsirea reclamantei de libertate şi limitarea dreptului la liberă circulaţie au afectat acesteia onoarea şi reputaţia ceea ce a atras afectarea relaţiilor interumane cu prietenii, colegii, cariera universitară precum şi viaţa de familie propriu-zisă.

Aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, măsura reţinerii pe 24 de ore de către procuror, fără a fi justificată de probele administrate în cauză care au condus la achitarea reclamantei pentru lipsa faptei (art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.), au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

După luarea măsurii din probele administrate în cauză s-a reţinut că prin decizia nr. 21 din 5 februarie 2007 a Universităţii Constantin Brâncuşi s-a constituit o comisie de cercetare a abaterilor disciplinare săvârşire de reclamantă, cadru didactic la această universitate. Comisia a întrunit un raport, care a arătat că din informaţiile apărute în presa scrisă şi audio vizuală locală şi centrală a reieşit faptul că reclamanta a fost implicată într-un flagrant organizat în seara zilei de 1 februarie 2007 la domiciliul acesteia din comuna Drăguţeşti de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj şi Inspectoratul de Poliţie Gorj la sesizarea unui grup de studenţi din cadrul facultăţii de Ştiinţe Economice.

În urma acţiunii întreprinse de parchet, V.M. a fost reţinută în baza unui mandat de reţinere de 24 ore. Raportul a menţionat în continuare că imaginea Universităţii Constantin Brâncuşi a fost asociată în continuare cu evenimentele în care a fost implicată reclamanta şi care au adus prejudicii grave climatului universitar şi prestigiului universităţii.

În urma acestui raport, prin decizia nr. 26 a Universităţii, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Decizia a fost contestată de petentă, iar prin sentinţa nr. 602 din 28 martie 2007 a Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă contestaţia, s-a constatat nulă decizia şi s-a dispus reintegrarea în muncă a petentei, ea fiind reintegrată prin decizia nr. 138 din 30 aprilie 2007.

În toată această perioadă a fost supusă unei vaste campanii de presă, care a continuat şi după aceea, chiar pe timpul soluţionării cauzei.

În speţă, privarea reclamantei de libertate şi restrângerea dreptului său la liberă circulaţie, suferinţele cauzate de culpabilizarea sa gratuită şi arestarea nelegală, suferinţa psihică generată de stigmatizarea sa în societate, pierderea prestigiului profesional, au creat un prejudiciu cert, pentru a cărei reparare suma de 50.000 lei reprezintă o satisfacţie echitabilă deoarece suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu are drept scop de a repune victima în situaţia similară cu cea avută anterior.

Şi aceasta, pentru că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil deoarece trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Reclamanta solicită reevaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, cerere ce nu poate fi primiră faţă de configuraţia actuală a dispoziţiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., ce permit verificarea deciziei instanţei de apel doar pentru motive de nelegalitate nu şi pentru motive de netemeinicie.

Pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. indicat de reclamantă drept temei al recursului nu îşi are incidenţa în cauză, deoarece pretinsele motive contradictorii invocate nu reprezintă decât argumentele instanţei prin care s-au înlăturat cerinţele părţilor conform dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la critica pârâtului cu privire la greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanţa constată că şi aceasta este nefondată.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată derivă din însuşi faptul că reclamanta a avut calitatea de parte câştigătoare în proces.

Cum Statul român a căzut în pretenţii, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost corect aplicate în cauză.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta V.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 228 din data de 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova - secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2737/2012. Penal