ICCJ. Decizia nr. 1004/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1004/2012
Dosar nr. 9183/2/2011
Şedinţa Publică din 3 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 541 din 21 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.M. împotriva rezoluţiei din data de 16 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei din data de 06 octombrie 2011 a Procurorului General adjunct al aceluiaşi parchet.
Pentru a hotăra astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
La data de 25 martie 2011, petentul G.M. a formulat plângere penală împotriva intimatei C.E., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de acuz în serviciu. Plângerea penală s-a limitat, în fapt, la solicitarea petentului de a se dispune cercetarea magistratului pentru infracţiunile prevăzute de art. 247, 248 C. pen. şi obligarea sa la despăgubiri.
Prin rezoluţia din data de 16 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror C.E., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 247 C. pen. şi art. 248 C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că intimata a dispus, în dosarul pe care l-a instrumentat, o soluţie concordantă propriei conştiinţe şi convingerii formate în urma analizării probelor administrate. Constatându-se inexistenţa unei fapte penale care să influenţeze imparţialitatea magistratului, s-a apreciat că soluţia acestuia nu poate fi cenzurată de către Ministerul Public, deoarece s-ar încălca prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul G.M. a formulat plângere în condiţiile prevăzute de art. 275-278 C. proc. pen., prin rezoluţia Procurorului General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti dispunându-se respingerea plângerii ca neîntemeiată.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că plângerea formulată împotriva rezoluţiilor procurorului, în temeiul art. 2781 C. proc. pen. este nefondată.
Intimata C.E., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a dispus, prin rezoluţia din data de 09 martie 2011, neînceperea urmăririi penale faţă de un alt magistrat procuror.
Aprecierea acestei soluţii ca nelegală a determinat petentul G.M. să formuleze plângere penală împotriva procurorului, plângere care se limitează la a descrie nemulţumirea autorului faţă de soluţia dispusă, fără a evidenţia însă eventuale încălcări ale atribuţiilor de serviciu de către magistrat.
Curtea a apreciat că soluţia este temeinică şi legală fiind dată cu respectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei potrivit dispoziţiilor art. 281 pct. 1 lit. b2) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, iar în ceea ce priveşte temeinicia soluţiei înseşi dispuse prin rezoluţia atacată, s-a constatat că petentul G.M. nu a imputat magistratului procuror o eventuală nerespectare, cu rea-credinţă, a atribuţiilor de serviciu în soluţionarea cauzei penale pe care a instrumentat-o.
Simpla enunţare a nemulţumirii petentului faţă de soluţia dispusă de procurorul E.C. poate constitui temei al exercitării căilor de atac prevăzute de lege împotriva dispoziţiei date de magistrat, însă nu poate justifica, prin ea însăşi, efectuarea de cercetări penale împotriva acestuia. Soluţia de neurmărire dispusă reprezintă o expresie a exercitării în limite fireşti a atribuţiilor recunoscute de lege magistratului procuror, care, în activitatea sa, se bucură de independenţă, în acord cu exigenţele art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În condiţiile în care soluţia dispusă de intimată nu a răspuns aşteptărilor petentului, nemulţumirea acestuia este previzibilă, dar nu justifică cercetarea penală a magistratului, în absenţa unor minime indicii de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă.
Cum actele premergătoare nu au evidenţiat astfel de indicii, iar soluţionarea unei cauze penale printr-o soluţie de neurmărire nu generează, în mod automat şi prin ea însăşi, astfel de indicii, Curtea a apreciat legală şi temeinică soluţia dispusă prin rezoluţia atacată.
Solicitările ulterioare formulate de către petentul G.M., respectiv de introducere în cauză a unor instituţii ale stratului şi de obligare a acestora la despăgubiri, exced limitelor în care Curtea a fost învestită cu soluţionarea cauzei de faţă.
Procedura reglementată de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. are ca obiect exclusiv verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de procuror într-o cauză dată, verificare căreia în mod evident nu i se subsumează pretenţiile de natură civilă formulate de către petent.
Valorificarea acestor pretenţii nu este admisibilă în procesul penal, a cărui desfăşurare este guvernată, printre altele, de principiul legalităţii (ce obligă instanţa la o strictă interpretare şi aplicare a legii de procedură), însă petentul are deschisă calea unor acţiuni separate adresate instanţelor competente.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul. La primul termen de judecată reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.
Având în vedere că excepţia inadmisibilităţii face de prisos cercetarea fondului cauzei, în situaţia admiterii ei, soluţionarea ei fiind esenţială şi prioritară, Înalta Curte va analiza recursul declarat de petent cu referire la excepţia invocată.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii";.
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă însă că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a soluţionat plângerea petentului împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată la 21 noiembrie 2011, când a pronunţat sentinţa nr. 541, aşa încât, în mod legal, hotărârea criticată a rămas definitivă, conform dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., aşa cum au fost ele anterior modificate, prin prevederile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010: hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă.
Prin urmare, sentinţa penală nr. 541 din 21 noiembrie 2011, fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art. XXIV alin. (1) din legea menţionată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de atac.
În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul-petent, aceasta nu va fi examinată în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/92 modificată, întrucât excepţia de inadmisibilitate a recursului primează în raport de excepţia de neconstituţionalitate care nu poate fi invocată decât într-un cadru procesual legal stabilit.
În consecinţă, recursul declarat de petentul G.M. este inadmisibil, întrucât a fost îndreptat împotriva unei hotărâri definitive, conform art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., aşa cum era acest text în vigoare la data pronunţării sentinţei atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.M. împotriva sentinţei penale nr. 541 din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul-petent la plata sumei de 50 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1005/2012. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
