ICCJ. Decizia nr. 2988/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2988/2012

Dosar nr. 5685/99/2010*

Şedinţa publică din 25 septembrie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iaşi, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, formulată de partea vătămată şi civilă prin apărător, ca neîntemeiată.

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, cerere formulată de apărătorii acestora, ca neîntemeiată.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.N. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

În baza art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen. s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 86¹C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 7 ani stabilit potrivit art. 86² C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86³C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi la datele fixate şi potrivit programului ce va fi stabilit de acesta; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului că în cazul săvârşirii altei infracţiuni, al neexecutării obligaţiilor civile sau al încălcării măsurilor de supraveghere se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei şi executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpat prin Încheierea de şedinţă din data de 17 februarie 2011 şi în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei cu închisoarea aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive, de la 7 mai 2010, ora 12:25, la 23 februarie 2011.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

În baza art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 86¹C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani stabilit potrivit art. 86² C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 şi art. 1003 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi a sumei de 617 RON cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1003, cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă "Prof. dr. N. Oblu" Iaşi a sumei de 8.145,46 RON cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către partea civilă D.I., a sumei de 20.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile - daune morale.

S-a respins cererea părţii civile de acordare a despăgubirilor civile cu titlu de daune materiale ca nefondată.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.V. a unui băţ folosit la comiterea infracţiunii, aflat în plicul nr. 5 la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iaşi, precum şi a unei furci cu patru coarne metalice şi coadă din lemn, aflată în plicul nr. 1.

În baza art. 169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea, după rămânerea definitivă a hotărârii, către numitul P.I. a celor două obiecte din lemn aflate în plicurile nr. 3 şi 4 la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, atât inculpaţii B.V. şi I.N., cât şi partea vătămată D.I. sunt ciobani, lucrând la două stâne amplasate pe Izlazul N., teren aflat în domeniul public al Comunei Sineşti.

La data de 2 mai 2010, dimineaţa, partea vătămată a plecat de la stâna unde lucra, stână aparţinând martorului P.N., în satul Storneşti, urmând a reveni pe seară când ceilalţi doi ciobani, martorii T.V. şi B.P., aduceau oile la muls. În aceeaşi zi, cei doi inculpaţi au fost cu oile de la stâna la care aceştia lucrau la păscut, inculpatul I.N. revenind la stână la orele 13:00, iar inculpatul B.V., în jurul orelor 18:00. Pe la aceeaşi oră, 18:00, a revenit la stâna lui P.I. şi partea vătămată, deplasându-se cu căruţa personală.

Ajuns la stână, între partea vătămată şi cei doi inculpaţi a izbucnit un conflict spontan, legat de prezenţa inculpatului B.V. cu oile în apropierea stânei la care lucra partea vătămată. Partea vătămată a reproşat inculpatului B.V. prezenţa sa mult prea aproape de stâna lui P.I., reproş la care inculpatul a reacţionat agresiv, chemând la faţa locului şi pe celălalt inculpat, I.N., care s-a conformat şi a venit la faţa locului înarmat cu o furcă cu patru coarne. În acest context, inculpatul B.V. a lovit cu băţul din lemn de corn pe care-l folosea la oierit pe partea vătămată peste piciorul drept şi mâna dreaptă, iar inculpatul I.N. a aplicat aceleiaşi părţi vătămate patru lovituri cu furca în zona capului.

După agresarea sa de către cei doi inculpaţi, partea vătămată s-a mai deplasat 40 - 50 m după care a căzut la pământ, loc în care a fost găsită de martorii T.V. şi B.P. în jurul orelor 19:00. Cei doi martori, crezând că partea vătămată este sub influenţa alcoolului, nu au acordat ajutor acestuia decât mult mai târziu, la solicitarea martorului P.I., sosit şi el la stână. În noaptea de 2/3 mai 2010 partea vătămată s-a aflat în stare de inconştienţă în stâna lui P.I., abia la data de 3 mai 2010 fiind transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă "Prof. dr. N. Oblu" Iaşi.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de judecată a rezultat din coroborarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti.

Astfel, audiată fiind pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti partea vătămată a susţinut constant faptul că a fost lovită cu un băţ de inculpatul B.V. peste mână şi picior şi cu furca în cap de inculpatul I.N. Chiar dacă declaraţiile date de partea vătămată a prezentat unele neconcordanţe, la aprecierea acestora ca veridice instanţa a avut în vedere şi sechelele cu care partea vătămată a rămas în urma agresiunii comise de cei doi inculpaţi, sechele evidenţiate de înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei.

În plus, declaraţia părţii vătămate este susţinută de menţiunile raportului de constatare medico-legală întocmit în cauză, ca şi de înscrisurile medicale depuse la dosar, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni multiple la nivelul capului, leziuni care au fost prezente atât în partea stângă (HED acut, fractură liniară), cât şi în partea dreaptă a craniului (HED de 26 mm grosime şi întindere în plan axial de 69 mm cu un mic HSD anterior), contrar celor susţinute de apărătorii inculpaţilor.

De altfel, inculpaţii au recunoscut că au lovit pe partea vătămată, susţinând doar că au fost folosite alte obiecte contondente şi au fost vizate alte zone ale corpului, precum şi faptul că leziunile grave prezentate de partea vătămată ar fi fost cauzate de alte persoane.

S-a constatat că apărarea formulată de inculpaţi este neveridică, declaraţiile lor nefiind susţinute de alte mijloace de probă.

Este puţin probabil ca inculpaţii, aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice şi într-o stare vădită de surescitare, având în vedere declaraţiile martorilor R.P., R.D.C. şi V.G., odată antrenaţi într-un conflict cu partea vătămată să se mărginească la lovirea uşoară a acesteia cu beţele, lovituri care nici măcar nu au fost evidenţiate de analizele medicale efectuate de partea vătămată. Pe de altă parte, susţinerile inculpaţilor privind persoanele necunoscute care ar fi agresat pe partea vătămată nu au fost confirmate de ceilalţi martori audiaţi, singurul martor care a relatat despre aceşti presupuşi agresori fiind R.I., însă doar în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată. Această declaraţie nu a fost reţinută ca veridică de instanţa de judecată, pe de o parte întrucât contravine declaraţiei date de acelaşi martor în cursul urmăririi penale (declaraţie despre care a afirmat că este veridică, dacă se are în vedere şi conţinutul Rezoluţiei nr. 3786/P/2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi), iar, pe de altă parte, întrucât nu se coroborează cu chiar declaraţiile celor doi inculpaţi în sprijinul cărora este evident dată.

Astfel, în timp ce cei doi inculpaţi în declaraţiile date au arătat că partea vătămată D.I. era beată şi că îi şicana venind la stâna lor, loc în care s-a prezentat de trei ori, la ultima venire fiind călare pe cal, ocazie cu care a fost trimis să se culce de martorul R.I., prezent la stâna la care lucrau inculpaţii, martorul a susţinut în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată că i-a spus părţii vătămate să se ducă la stâna lui, dar acesta nu părea sub influenţa alcoolului. În plus, în timp ce cei doi inculpaţi au recunoscut, în contextul anterior arătat, că au lovit pe partea vătămată cu beţele, martorul a susţinut că el nu a văzut nimic, deşi a asistat la întreaga discuţie dintre inculpaţi şi partea vătămată. Prin urmare, instanţa a apreciat mai aproape de adevăr declaraţia dată de acelaşi martor în cursul urmăririi penale în care a arătat că a ajuns la stâna inculpaţilor pe la orele 19:00 (deci după consumarea conflictului dintre părţi) şi că atunci inculpaţii i-au povestit că partea vătămată este căzută la pământ şi că ar fi fost agresat de tineri necunoscuţi care au venit călare din satul Osoi.

În aceste condiţii, instanţa nu a putut reţine ca veridică apărarea inculpaţilor privind lovirea părţii vătămate de către alte persoane. Dimpotrivă, din coroborarea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză cu declaraţiile părţii vătămate şi chiar cu declaraţiile inculpaţilor (sub aspect cronologic) rezultă dincolo de orice dubiu că în zona celor două stâne la care lucrau părţile în intervalul orar 18:00 - 19:00 se aflau doar cei doi inculpaţi şi partea vătămată, în acest interval de timp având loc agresarea acestuia din urmă, la orele 19:00, când martorii T.V. şi B.P. au sosit cu oile la stâna lui P.I., partea vătămată fiind deja în comă. Ori, în acest interval de timp cei doi inculpaţi au recunoscut că au avut un conflict cu partea vătămată, că au lovit pe aceasta cu obiecte contondente, intensitatea loviturilor aplicate fiind evidenţiată dincolo de orice dubiu de actele medicale existente la dosarul cauzei.

În drept, fapta inculpaţilor I.N. şi B.V. care, la data de 2 mai 2010, au aplicat multiple lovituri părţii vătămate D.I. cu obiecte contondente, respectiv băţ din corn şi furcă, afectându-i o parte vitală a corpului şi cauzându-i leziuni de natură a-i pune viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Instanţa a respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei formulate de partea vătămată şi de inculpaţi pentru următoarele considerente:

Cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea vătămată, respectiv din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., are la bază Adresa nr. 5629 din 28 decembrie 2010 a Primăriei Comunei Sineşti în care se arată că Izlazul N., unde se află amplasate cele două stâne la care lucrau părţile la data faptei ce face obiectul prezentei cauze face parte din domeniul public al comunei.

Instanţa nu a putut reţine însă aplicabilitatea agravantei prevăzute de art. 175 lit. i) C. pen. raportat la art. 152 lit. a) C. pen. întrucât potrivit suplimentului de declaraţie luat părţii vătămate, agresiunea a fost exercitată de inculpaţi în incinta stânei lui P.I., partea vătămată fiind găsită în afara acestui loc, întrucât s-a deplasat pe propriile picioare aproximativ 40 m. Este adevărat că izlazul este loc public, dar incinta stânei nu mai poate avea acest caracter (chiar dacă terenul face parte din domeniul public), fiind vorba de un loc îngrădit şi păzit, unde accesul persoanelor străine este clar interzis, stânele fiind de regulă amplasate pe astfel de terenuri cu acordul autorităţilor publice locale, fără însă ca în incinta lor să poată intra orice persoană.

Nici schimbarea de încadrare juridică solicitată de inculpaţi prin apărători nu a putut fi reţinută de instanţa de judecată. Este adevărat că delimitarea dintre infracţiunea de tentativă de omor şi cea de vătămare corporală este o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei, însă această apreciere are la bază aspecte obiective ce rezultă din mijloacele de probă administrate. În plus, practica judiciară a stabilit criterii ce pot fi avute în vedere la aprecierea acestei diferenţe. Încă prin Decizia nr. 6 din 1974 a fostului Tribunal Suprem s-a stabilit că "fapta de vătămare corporală gravă, prin care făptuitorul a pus în primejdie viaţa unei persoane reprezentându-şi însă că prin aceasta s-ar putea produce şi moartea - dacă a urmărit sau a acceptat acest rezultat, fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voinţa sa - constituie tentativă la infracţiunea de omor, încadrându-se în art. 20 combinat cu art. 174 C. pen. Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv viaţa persoanei vătămate în primejdie, nu a avut reprezentarea morţii victimei sau, chiar dacă şi-a reprezentat această posibilitate, nu a urmărit-o sau acceptat-o, fapta constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen.".

Or, în cauză, inculpaţii au lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului - cap - şi cu o intensitate deosebită având în vedere leziunile cauzate, leziuni constatate prin actele medicale şi raportul de constatare medico-legală ataşate la dosar, şi, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat au acceptat producerea lui, fapta fiind comisă cu intenţie indirectă (art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.).

Chiar dacă, doar inculpatul I.N. a aplicat lovituri victimei în zona capului, loviturile aplicate de inculpatul B.V. peste picioare şi braţe au avut caracterul unor acte necesare şi hotărâtoare în facilitatea agresionării victimei, partea vătămată precizând în declaraţia dată în faţa procurorului că, datorită faptului că a fost agresată în acelaşi timp de inculpaţi, nu s-a putut apăra.

Coeziunea psihică dintre cei doi autori este evidenţiată şi de faptul că, aşa cum au recunoscut înşişi inculpaţii, inculpatul I.N. a intervenit în conflictul izbucnit iniţial între partea vătămată şi inculpatul B.V. la solicitarea acestuia din urmă; ori, agresând o persoană neînarmată, în condiţiile în care ambii inculpaţi erau înarmaţi cu obiecte contondente, deci într-o conjunctură net superioară acestora, este evident că cei doi au prevăzut posibilitatea producerii unui rezultat letal asupra victimei, rezultat pe care nu l-au urmărit, dar i-au acceptat posibilitatea de a se produce.

Reţinând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că fapta pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpaţi în modalitatea şi cu contribuţia anterior descrise, instanţa a dispus condamnarea acestora.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpaţilor pentru infracţiunea comisă instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. privind dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de textul de incriminare, limite reduse ca urmare a reţinerii formei tentate a infracţiunii, gradul de pericol social al faptei săvârşite, relevat de modalitatea de comitere - inculpatul I.N. a intervenit la solicitarea celuilalt inculpat, prin înarmarea cu o furcă şi lovirea repetată a victimei, beneficiind de faptul că şi celălalt inculpat a lovit victima cu un par (băţ din lemn de corn) astfel încât aceasta nu a putut opune rezistenţă, conflictul a avut loc pe fondul consumului de alcool, consum inerent profesiei inculpaţilor (ciobani) - dar şi de persoana inculpaţilor I.N. şi B.V., care nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale.

Având în vedere lipsa antecedentelor penale şi conduita bună a inculpaţilor anterior comiterii faptei, conduită relevată şi de declaraţiile martorilor P.I. şi I.I. audiaţi în circumstanţiere, instanţa a reţinut în favoarea inculpaţilor circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.

Prin raportare la datele ce caracterizează în ansamblu persoana inculpaţilor, astfel cum sunt ele relevate de probele administrate în cauză (inculpatul I.N. are 28 de ani, 4 clase, necăsătorit şi nu are antecedente penale, iar inculpatul B.V. are 63 de ani, 4 clase şi 7 copii, neavând antecedente penale), dar şi la circumstanţele comiterii infracţiunilor (conflictul s-a declanşat pe fondul consumului de alcool şi al rivalităţilor dintre stânele la care părţile lucrau), intensitatea loviturilor aplicate victimei de fiecare dintre cei doi inculpaţi şi de starea de surescitare apărută pe fondul unei capacităţi scăzute de raţionament şi al consumului de alcool, instanţa a considerat că se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de textele de incriminare, dând efect dispoziţiilor art. 76 alin. (2) C. pen.

În aceste condiţii instanţa a considerat că aplicarea unei pedepse de 4 ani închisoare pentru inculpatul I.N. şi 3 ani închisoare pentru inculpatul B.V. corespunde unei juste individualizări a pedepsei.

Faţă de reţinerea în cauză a circumstanţelor de atenuare a pedepsei instanţa a considerat că nu se impune aplicarea pedepsei complementare inculpaţilor, dând efect astfel prevederilor art. 76 alin. (3) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În raport de prevederile art. 71 alin. (2) C. pen., instanţa a interzis inculpaţilor doar drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, reţinând că natura faptei săvârşite şi profilul psihic al inculpaţilor relevat în cauză conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de textul de lege menţionat.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., instanţa a avut în vedere Hotărârea Hirst contra Marii Britanii din 6 octombrie 2005, prin care instanţa europeană a constatat încălcarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 1 ca urmare a interzicerii în baza legii a dreptului de a alege persoanei ce a fost condamnată la pedeapsa închisorii, apreciind că o restrângere generală, automată şi nediferenţiată a unui drept fundamental consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului depăşeşte marja de apreciere acceptabilă oricât de largă ar fi, dar şi Decizia nr. 74/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Faţă de aceste considerente, apreciind că în prezenta cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă o nedemnitate a inculpaţilor în ceea ce priveşte dreptul de a alege, instanţa nu a interzis exerciţiul acestui drept de natură electorală şi, în consecinţă, nu a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., instanţa a constatat că inculpaţii nu s-au folosit de vreo funcţie, profesie sau activitate în vederea comiterii infracţiunii, motiv pentru care a constatat că nu se impune aplicarea art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Întrucât fapta ce face obiectul cauzei nu are legătură cu modalitatea de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti de către inculpatul B.V., copiii acestuia fiind şi majori, iar inculpatul I.N. nu este căsătorit şi nu are copii în întreţinere, întrucât inculpaţii nu rezultă că ar fi desemnaţi, sau să existe posibilitatea previzibilă ca aceştia să fie desemnaţi, tutore sau curator al unei persoane, instanţa nu a interzis inculpaţilor nici drepturile prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen.

Având în vedere datele ce caracterizează persoana inculpaţilor, astfel cum au fost anterior evidenţiate, şi gravitatea redusă a faptei comise de aceştia, instanţa a considerat că simpla aplicare a pedepsei constituie un avertisment suficient pentru aceştia şi că, chiar fără executarea efectivă a pedepselor cu închisoarea aplicate, aceştia nu vor mai comite alte infracţiuni. Instanţa a avut în vedere şi faptul că cei doi inculpaţi au executat arest preventiv în cauza de faţă o perioadă destul de lungă de timp, iar după liberarea din arest s-au prezentat în faţa instanţei de judecată şi, în libertate fiind, nu au reluat comportamentul ilicit.

Având în vedere vârsta inculpaţilor şi faptul că sunt la primul conflict cu legea penală, instanţa a considerat că prin lăsarea acestora în libertate şi impunerea respectării măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86³ C. pen. poate fi atins scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. Instanţa a avut în vedere şi faptul că, prin lăsarea în libertate a celor doi inculpaţi, sub sancţiunea prevăzută de art. 86⁴ C. pen. şi interesele părţii vătămate şi civile pot fi realizate, acesta având nevoie de bani pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale recomandate de medici.

De aceea, instanţa, în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpaţilor că în cazul săvârşirii altei infracţiuni, al neexecutării obligaţiilor civile sau al încălcării măsurilor de supraveghere, se va dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei şi executarea acesteia în întregime.

În baza art. 350 C. proc. pen., instanţa a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpaţi prin Încheierea de şedinţă din data de 17 februarie 2011 şi în baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei cu închisoarea aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive.

La revocarea măsurii preventive instanţa a avut în vedere faptul că de la momentul liberării din arest inculpaţii au avut o conduită corespunzătoare, instanţa nefiind sesizată de organul desemnat cu supravegherea referitor la comportamentul inculpaţilor, care s-au prezentat în faţa instanţei de judecată la toate termenele ulterioare. În plus, din datele cauzei rezultă că fapta ce face obiectul cauzei de faţă reprezintă o întâmplare în desfăşurarea vieţii cotidiene a inculpaţilor, aceştia nefiind cunoscuţi cu antecedente penale sau cel puţin cu comportamente antisociale de natură a crea convingerea instanţei că s-ar impune menţinerea unui control judiciar special al organelor statului asupra comportamentului acestora până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, moment până la care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.

Cu privire la latura civilă a cauzei instanţa a constatat că partea vătămată D.I. a declarat iniţial că nu se constituie parte civilă în cauză pentru ca, cu ocazia audierii de către instanţa de fond să susţină o constituire de parte civilă cu suma de 50.000 RON reprezentând "contravaloarea suferinţelor pe care le-a suportat şi pe care le suportă deoarece are probleme cu capul". Deşi această din urmă cerere a fost făcută de partea vătămată după citirea actului de sesizare a instanţei de judecată, iar apărătorul inculpatului I.N. a declarat că se opune constituirii de parte civilă, instanţa a apreciat că ar fi excesiv de formalist a nu se lua în considerare această cerere a părţii vătămate în condiţiile în care a fost făcută la acelaşi termen de judecată când a debutat cercetarea judecătorească. Prin luarea în considerare a acestei cereri este asigurată respectarea dispoziţiilor art. 15 C. proc. pen., scopul textului fiind acela ca la debutul cercetării judecătoreşti inculpatul să cunoască toate aspectele cu privire la care să-şi formuleze apărări. Or, constituirea de parte civilă a avut loc la acelaşi termen cu audierea părţilor, ulterior acestei audieri instanţa dispunând desemnarea unui apărător din oficiu pentru partea vătămată întrucât a apreciat că nu-şi poate apăra singură interesele procesuale.

Ulterior, partea vătămată şi civilă şi-a majorat pretenţiile civile solicitând obligarea inculpaţilor şi la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de daune materiale. Acest prejudiciu material nu a fost însă dovedit de partea civilă în faţa instanţei penale, acesta renunţând la audierea martorilor iniţial încuviinţaţi. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse de partea civilă la dosarul cauzei rezultă că acestuia i s-a prescris tratament medicamentos însă, chiar dacă acesta a depus la dosar copia unei chitanţe care atestă împrumutarea sumei de 4.000 RON, nu a depus chitanţele care să ateste achiziţia efectivă a acestor medicamente. Ori, dovada necesităţii unui tratament nu presupune şi faptul că acest tratament a fost efectiv achiziţionat de partea civilă, dovadă care poate fi făcută doar cu chitanţele de plată a medicamentelor sau cel puţin cu reţetele pe baza cărora au fost ridicate.

În aceste condiţii instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada prejudiciului material suferit de partea vătămată şi civilă. Faptul că acesta necesită o proteză este dovedit în cauză cu adeverinţa de la fila 219, vol. I, dar acesta este un prejudiciu viitor şi incert, ce nu poate fi reparat pe calea acţiunii civile de faţă. Evident după efectuarea intervenţiei recomandate, partea civilă se va putea adresa instanţei civile pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Referitor la prejudiciul moral iniţial invocat de către partea vătămată, instanţa a reţinut că despăgubirile morale acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală şi nu se stabilesc în raport cu posibilităţile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esenţială este stabilirea concordanţei dintre întinderea prejudiciului moral şi cuantumul despăgubirii, nefiind admisă nici o diferenţă în plus, şi nici o diferenţă în minus.

În cazul lezării relaţiilor sociale referitoare la inviolabilitatea vieţii şi integrităţii corporale a persoanei pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele, pe oricare plan, suferite de părţile civile, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultăţile în adaptare, lipsa de stimuli sociali, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosarul cauzei.

Astfel, este de reţinut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a părţii civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs părţii civile.

În cauză, instanţa a fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acţiunile exercitate de către inculpaţi, de natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral.

Sunt evidente consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, determinate de spitalizarea îndelungată, perpetuarea unor sechele care fac imposibilă continuarea vieţii cotidiene într-un mod similar cu perioada anterioară faptei comise de inculpaţi, suferinţa cauzată de loviturile aplicate de inculpaţi şi afectarea profundă a moralului părţii civile care se vede în imposibilitatea fizică de a contribui la întreţinerea familiei sale cum o făcea anterior.

Faţă de cele arătate instanţa a apreciat că suma de 20.000 RON acordată părţii civile cu titlu de daune morale este necesară şi echitabilă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, inculpaţii B.V., I.N. şi partea civilă D.I.

Prin Decizia penală nr. 15 din 19 ianuarie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi inculpaţii B.V., I.N. împotriva Sentinţei penale nr. 224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o.

A admis apelul formulat de partea civilă D.I. împotriva Sentinţei penale nr. 224 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Iaşi, pe care a desfiinţat-o în parte în latura civilă.

Rejudecând, a majorat de la 20.000 RON la 40.000 RON, despăgubirile civile - daune morale, la care au fost obligaţi inculpaţii în solidar să le plătească părţii civile D.I.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat pe fiecare inculpat-recurent să plătească statului câte 100 RON cheltuieli judiciare.

Cheltuielile judiciare în apelul procurorului şi a părţii civile recurente au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate de procuror şi părţile recurente, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că apelurile procurorului şi ale inculpaţilor sunt nefondate, iar al părţii civile este fondat, din următoarele motive.

Relativ la motivele de apel a procurorului, s-a reţinut că, cu ocazia individualizării judiciare a pedepselor aplicate inculpaţilor, prima instanţa a dat semnificaţia cuvenită tuturor criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., referitoare la gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările în care au fost săvârşite şi limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare.

Pedepsele de 4 ani închisoare aplicate inculpatului I.N. şi respectiv 3 ani de închisoare aplicată inculpatului B.V. cu suspendarea sub supraveghere a acestora, corespund gradului de pericol social al faptelor comise de inculpaţi şi a datelor care caracterizează persoana lor.

Art. 72 C. pen. stipulează că la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Prima instanţă a argumentat când a fost chemată să individualizeze pedepsele celor doi inculpaţi faptul că inculpatul I.N. are 28 de ani, 4 clase, necăsătorit şi nu are antecedente penale, iar inculpatul B.V. are 63 de ani, 4 clase şi 7 copii, neavând antecedente penale, evidenţiind circumstanţele comiterii infracţiunilor şi anume conflictul s-a declanşat pe fondul consumului de alcool şi al rivalităţilor dintre stânele la care părţile lucrau, intensitatea loviturilor aplicate victimei de fiecare dintre cei doi inculpaţi şi de starea de surescitare apărută pe fondul unei capacităţi scăzute de raţionament şi al consumului de alcool.

Lipsa antecedentelor penale şi conduita bună a inculpaţilor până la comiterea infracţiunilor au fost reţinute de prima instanţă ca şi circumstanţe atenuante în favoarea inculpaţilor conform art. 74 lit. a) C. pen. cu consecinţa coborârii pedepselor sub minimul special prevăzut de textele de incriminare, dând efect dispoziţiilor art. 76 alin. (2) C. pen.

Curtea, ca instanţă de apel, a constatat, aşadar, că individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor a fost realizată în mod judicios atât ca întindere, cât şi ca mod de executare, aşa încât criticile formulate de procuror au fost apreciate neîntemeiate.

Argumentele mai sus arătate cu privire la individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi răspund şi criticilor formulate de partea civilă D. cu privire la greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor atât ca întindere, cât şi ca mod de executare.

Prin urmare, critica acestei părţi civile privind individualizarea pedepselor a fost înlăturată ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de apel al inculpatului I.N., cu privire la schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea reţinută prin rechizitoriu de tentativă la infracţiunea de omor în infracţiunea de vătămare corporală gravă, Curtea a constatat că acesta este total nefondat.

Inculpaţii au lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului - cap - şi cu o intensitate deosebită, având în vedere leziunile cauzate, leziuni constatate prin actele medicale şi raportul de constatare medico-legală aflate la dosar şi, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat au acceptat producerea lui, fapta fiind comisă cu intenţie indirectă conform art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.

Mai mult decât atât, inculpatul I.N. a aplicat lovituri victimei în zona capului, iar loviturile aplicate de inculpatul B.V. peste picioare şi braţe au avut caracterul unor acte necesare şi hotărâtoare în facilitatea agresionării victimei, partea vătămată precizând în declaraţia dată în faţa procurorului că datorită faptului că a fost agresată în acelaşi timp de inculpaţi nu s-a putut apăra.

Cu privire la motivele de apel invocate de cei doi inculpaţi privind nevinovăţia şi la solicitarea lor de achitare pe motiv că nu sunt probe care să dovedească că ei ar fi autorii infracţiunii şi aceste critici au fost înlăturate.

Chiar dacă inculpaţii susţin că instanţa de fond a dat pondere declaraţiei părţii vătămate, s-a observat că declaraţia părţii vătămate se coroborează perfect cu menţiunile raportului de constatare medico-legală întocmit în cauză şi cu înscrisurile medicale depuse la dosar, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni multiple la nivelul capului, leziuni care au fost prezente atât în partea stângă, cât şi în partea dreaptă a craniului.

Inculpaţii au recunoscut, de altfel, că au lovit pe partea vătămată, apărându-se doar că au folosit alte obiecte contondente şi că au lovit alte zone ale corpului, precum şi faptul că leziunile grave prezentate de partea vătămată ar fi fost cauzate de alte persoane.

În mod just a fost înlăturată această apărare de prima instanţă, Curtea constatând că declaraţiile lor nu au fost susţinute de alte mijloace de probă. De altfel, s-a reţinut că instanţa fondului a şi motivat de ce a înlăturat depoziţia martorului şi argumentat logic cum a fost reţinută situaţia de fapt amintită mai sus.

Pe baza aceluiaşi probatoriu reţinut de prima instanţă, Curtea a constatat că cei doi inculpaţi, la data de 2 mai 2010, au aplicat multiple lovituri părţii vătămate D.I. cu obiecte contondente, respectiv băţ din corn şi furcă, afectându-i o parte vitală a corpului şi cauzându-i leziuni de natură a-i pune viaţa în primejdie. Această faptă, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie de care se bucurau inculpaţii a fost răsturnată de probele administrate, Curtea constatând că soluţia de condamnare a inculpaţilor este legală.

Referitor la critica inculpatului I.N. cu privire la greşita acordare a sumei de 20.000 RON cu titlul de daune morale părţii civile D.I., deoarece aceasta nu a respectat termenul de constituire de parte civilă, şi această critică apare ca neîntemeiată.

Sub acest aspect s-a achiesat la argumentele instanţei de fond, în sensul că ar fi excesiv de formalist a nu se lua în considerare cererea părţii vătămate de constituire de parte civilă în condiţiile în care a fost făcută la acelaşi termen de judecată la care a debutat cercetarea judecătorească.

Curtea de apel a constatat că a fost asigurată respectarea dispoziţiilor art. 15 C. proc. pen., scopul textului fiind acela ca la debutul cercetării judecătoreşti inculpatul să cunoască toate aspectele cu privire la care să-şi formuleze apărări, mai ales că partea vătămată nu-şi putea face singură apărările şi instanţa i-a desemnat un apărător din oficiu.

Relativ la motivele de apel ale părţii civile, s-a constatat că cel privind neacordarea de daune materiale nu este fondat, cu motivarea că nu s-a făcut dovada prejudiciului material suferit.

S-a apreciat corectă argumentarea primei instanţe care a arătat că, chiar dacă partea civilă necesită o proteză care a fost dovedită în cauză cu adeverinţa medicală, acesta este un prejudiciu viitor şi incert, ce nu poate fi reparat pe calea acţiunii civile de faţă, Curtea învederând că, dacă acest prejudiciu va interveni în viitor, partea civilă se va putea adresa instanţei civile pentru recuperarea acestuia.

Aşa cum s-a arătat mai sus, apelul părţii civile apare ca întemeiat doar sub aspectul criticii privind daunele morale acordate de prima instanţă.

Despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală şi nu se stabilesc în raport cu posibilităţile materiale ale autorului sau ale victimei. Esenţială este stabilirea concordanţei dintre cuantumul prejudiciului moral şi cel al despăgubirii.

În cazul lezării relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei, în timp ce prejudiciul patrimonial poate fi determinat şi imediat evaluat, constând în diversele cheltuieli, pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele, pe oricare plan, suferite de părţile civile, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze suferinţa pricinuită.

Astfel, s-a reţinut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a părţilor civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs părţilor civile.

În speţă, având în vedere consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, determinate de spitalizarea îndelungată, perpetuarea unor sechele care fac imposibilă continuarea vieţii cotidiene într-un mod similar cu perioada anterioară faptei comise de inculpaţi, suferinţa cauzată de loviturile aplicate de inculpaţi şi afectarea profundă a moralului, care se vede în imposibilitatea fizică de a contribui la întreţinerea familiei sale cum o făcea anterior, instanţa de apel a apreciat că suma stabilită de prima instanţă este insuficientă pentru repararea acestor suferinţe, aşa încât a majorat această sumă la 40.000 RON, sumă pe care a apreciat-o ca fiind în măsură mai mare să compenseze suferinţele părţii civile.

Împotriva aceste decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi cei doi inculpaţi I.N. şi B.V.

Prin motivele de recurs depuse la dosar parchetul a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., arătând că în cauză pedepsele nu au fost în mod corect individualizate, nefiind justificată reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.

Inculpatul I.N., prin apărător desemnat din oficiu, a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că probatoriul administrat în cauză dovedeşte comiterea faptei de către alte persoane. Criticile au fost încadrate în cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Inculpatul B.V., prin notele scrise depuse la dosar, a criticat soluţia sub aspectul laturii civile, arătând că nu se justifică majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale, suma de 20.000 RON, stabilită de prima instanţă, fiind suficientă pentru a compensa toate suferinţele victimei.

La termenul la care au avut loc dezbaterile asupra recursurilor, Înalta Curte a pus în discuţie tardivitatea recursului declarat de inculpatul B.V.

Analizând decizia recurată atât din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, având în vedere şi dispoziţiile art. 385³ alin. (1) C. proc. pen. privind termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Asupra recursului declarat de inculpatul B.V.:

Potrivit dispoziţiilor art. 385³ alin. (1) C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, acesta curgând, conform art. 363 alin. (3) C. proc. pen., la care face trimitere alin. (2) al art. 385³C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, de la pronunţarea hotărârii.

În cauză dezbaterile asupra apelurilor s-au desfăşurat la termenul din 12 ianuarie 2012, termen la care a fost prezent apelantul B.V., pronunţarea fiind amânată pentru data de 19 ianuarie 2012.

Ca atare, conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, termenul de declarare a recursului, de 10 zile, a început să curgă la data de 19 ianuarie 2012, expirând la data de 30 ianuarie 2012.

Cum în cauză recursul a fost formulat de inculpat prin memoriul înaintat prin poştă la 17 septembrie 2012, Înalta Curte constată că acesta este tardiv, urmând a fi respins ca atare.

Este adevărat că, potrivit art. 385⁷ alin. (1) C. proc. pen., instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea, dispoziţiile fiind incidente şi în cazul recursului declarat tardiv, recurentul aflându-se într-o situaţie identică cu aceea a părţii care nu a declarat recurs.

Recursul coinculpatului nu vizează însă aspectele invocate de către inculpatul B.V., iar criticile privind majorarea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) şi (3) C. proc. pen., şi astfel nu pot fi luate în considerare din oficiu, în calea de atac declarată.

Asupra recursului declarat de inculpatul I.N.:

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei greşite hotărâri de achitare sau de condamnare.

Prin "eroare gravă de fapt", astfel cum această noţiune a fost definită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei în interesul legii nr. VIII din 9 februarie 2009, se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Deşi se invocă acest caz de casare, susţinându-se că probatoriul administrat conduce la concluzia că alte persoane ar fi autorii acestei fapte, Înalta Curte constată că apărarea nu face referire şi nu indică nicio probă al cărui conţinut ar fi fost denaturat de către instanţe şi care ar fi condus în acest fel la pronunţarea soluţiei de condamnare.

Concluzia ambelor instanţe în sensul vinovăţiei inculpatului I.N. este în concordanţă cu probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor T.V. şi B.P., inclusiv cu declaraţiile recurentului-inculpat, care a recunoscut că a lovit-o pe partea vătămată, neexistând alte probe care să confirme varianta susţinută de apărare, că ulterior agresiunii exercitate de inculpaţi, aceasta ar mai fi fost lovită şi de alte persoane necunoscute.

În ceea ce priveşte declaraţia martorului R.I., care, în cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond, a susţinut că inculpaţii i-ar fi spus că partea vătămată ar fi fost lovită de persoane necunoscute, şi că i-ar fi văzut pe presupuşii agresori trecând călare, dincolo de faptul că acesta a relatat fapte pe care i le-au comunicat inculpaţii, declaraţia a fost retrasă ulterior. Astfel, cu ocazia audierii sale de procuror, martorul a arătat că îşi menţine declaraţia din cursul urmăririi penale, condiţii în care, faţă de acesta s-a pronunţat, prin Rezoluţia din 25 februarie 2011, o soluţie de neîncepere a urmăririi penale întemeiată pe dispoziţiile art. 260 alin. (2) C. pen.

Ca atare, Înalta Curte constată neîntemeiată critica formulată, dispoziţiile art. 385⁹alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. nefiind aplicabile în cauză.

În raport de considerentele anterioare, având în vedere că nu se reţine incidenţa altor cazuri de casare care pot fi luate în discuţie din oficiu, conform art. 385⁹alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul inculpatului I.N. ca nefondat, soluţie în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi:

Astfel cum s-a arătat anterior, parchetul critică, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, sub aspectul greşitei reţineri a circumstanţei atenuante prev. de art 74 alin. (1) lit. a) C. pen.

Înalta Curte constată că în cauză au fost aplicate pedepse coborâte sub minimul prevăzut de lege, de 3 ani închisoare inculpatului I.N. şi de 4 ani închisoare inculpatului B.V., corect individualizate în raport de criteriile stabilite de dispoziţiile art. 72 C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele comiterii infracţiunii (conflictul fiind declanşat pe fondul consumului de alcool şi a rivalităţilor dintre stânele la care partea vătămată şi inculpaţii lucrau), consecinţele acesteia, dar şi datele care caracterizează inculpaţii. În acest sens se reţine că inculpatul B.V., în vârstă de 65 de ani, este tatăl a 7 copii, nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind caracterizat ca o persoană muncitoare, care nu a creat anterior probleme în comunitate. Şi inculpatul I.N., în vârstă de 29 de ani, se află la prima încălcare a legii penale, este cunoscut ca o persoană paşnică, câştigându-şi în mod licit veniturile. Toate aceste date conduc la concluzia că, anterior comiterii faptei, inculpaţii aveau o bună conduită în societate, astfel că se justifică reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. şi coborârea pedepselor sub minimul special, acestea fiind apreciate apte să conducă la atingerea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

În raport de aceste considerente, apreciind neîntemeiate criticile parchetului, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, cheltuielile legate de soluţionarea acestei căi de atac urmând să rămână în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de inculpatul I.N. împotriva Deciziei penale nr. 15 din data de 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Respinge ca tardiv recursul declarat de inculpatul B.V. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumelor de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 300 RON, reprezentând onorariile pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Celelalte cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 2967/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4140/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 2988/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2988/2012. Penal