ICCJ. Decizia nr. 3006/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3006/2012
Dosar nr. 148/100/2012
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 224 din data de 24 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosarul nr. 148/100/2012, în temeiul art. 5221 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins cererea formulată de condamnatul T.I., deţinut, aflat în prezent la Penitenciarul Gherla, privind rejudecarea după extrădare a Dosarului nr. 4131/2003 a Tribunalului Maramureş.
S-a respins cererea condamnatului de suspendare a executării pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 46 din 11 martie 2004 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul mai sus menţionat şi de punere de îndată în libertate a acestuia.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată în prezenta cauză condamnatul T.I. a solicitat rejudecarea după extrădare a Dosarului nr. 4131/2003 a Tribunalului Maramureş, motivând că prin Sentinţa penală nr. 46 din 11 martie 2004 a fost condamnat în lipsă pentru tentativă la infracţiunea de omor. La data pronunţării sentinţei se afla la muncă în Canada, de unde a fost extrădat în baza unui mandat european, astfel că nu a avut parte de un proces echitabil. Acesta a solicitat rejudecarea cauzei conform art. 5211 C. proc. pen. pentru a beneficia de un proces echitabil, arătând că este nevinovat.
Examinând cererea condamnatului, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 46 din 11 martie 2004 a Tribunalului Maramureş, condamnatului T.I. i s-au aplicat pedepsele de 1 an închisoare pentru infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi de 9 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 4 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru complicitate la tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. ca urmare a schimbării încadrării juridice în sensul completării cu aceste ultime dispoziţii legale. S-a aplicat art. 37 lit. b) C. pen. faţă de fiecare faptă.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 9 ani închisoare şi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, cu consecinţele prevăzute de art. 71, 64 C. pen.
S-a revocat Mandatul de arestare preventivă nr. 60 din 4 iunie 2003 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş pe numele acestuia.
Condamnatul T.I. a fost obligat în solidar cu ceilalţi inculpaţi din acel dosar (T.I.A. şi D.D.) la plata următoarelor despăgubiri civile:
- de 30.000.000 RON - despăgubiri pentru daune morale către partea civilă C.G.;
- de 15.000.000 RON - despăgubiri pentru daune materiale către aceeaşi parte civilă, fiind respinse restul pretenţiilor civile formulate de aceasta;
- de 3.000.000 RON - despăgubiri pentru daune materiale către partea civilă N.S.P. şi s-au respins restul pretenţiilor formulate de aceasta.
Condamnatul T.I. şi ceilalţi doi inculpaţi din acel dosar au fost obligaţi în solidar la plata către partea civilă C.A.S. Maramureş a sumelor de 4.251.695 RON cu dobânda legală (cheltuieli cu internarea părţii vătămate C.G. la Spitalul Judeţean Baia Mare) şi de 2.985.032 RON cu dobânda legală (cheltuieli cu internarea părţii vătămate N.S.P. la Spitalul de Recuperare Borşa).
Prin Decizia penală nr. 179/2004 a Curţii de Apel Cluj (în apelurile parchetului şi ale inculpatului T.I.A.) s-a menţinut măsura arestării preventive a condamnatului T.I., măsură dispusă prin Mandatul nr. 60/2003 în lipsa acestuia. S-au înlăturat dispoziţiile art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. iar, în baza art. 10 lit. h) C. proc. pen. şi art. 284 C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva acestuia pentru infracţiunea de lovire (parte vătămată N.S.P.) şi s-a respins cererea părţii civile de acordare de despăgubiri civile. Cheltuielile în apel au rămas în sarcina statului.
Prin Decizia penală nr. 277/A/2005 a Curţii de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul peste termen declarat de condamnatul T.I. împotriva aceleiaşi sentinţe, acesta fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, decizie care a fost menţinută de instanţa de recurs.
Condamnatul T.I. a fost arestat în Canada în vederea extrădării la data de 7 iunie 2011, fiind preluat la data de 9 decembrie 2011 din Toronto şi încarcerat la Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv - D.G.P.M. Bucureşti.
Potrivit art. 5221 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă la cererea condamnatului.
Tribunalul a constatat că acesta a lipsit la toate termenele de judecată în toate instanţele (la prima instanţă a fost asistat de un avocat din oficiu, la fel şi în apel cu ocazia judecării dosarului pentru prima dată în această cale de atac, apoi apelul peste termen l-a declarat prin avocat ales, care s-a prezentat la instanţa de apel, recursul a fost apoi declarat prin acelaşi apărător ales, în recurs fiind apoi asistat de un avocat desemnat din oficiu). Prin urmare, acesta a fost judecat şi condamnat în lipsă.
Chiar dacă această cerinţă este îndeplinită, cererea de rejudecare după extrădare nu poate fi admisă în mod automat în condiţiile în care legiuitorul a folosit în cuprinsul textului legal mai sus menţionat sintagma "cauza va putea fi rejudecată", astfel că instanţele de judecată au obligaţia de a aprecia, de la caz la caz, dacă cel judecat şi condamnat în lipsă are dreptul la a i se rejudeca dosarul. În speţă, condamnatul T.I. a dat dovadă de rea-credinţă, s-a sustras de la urmărirea penală şi de la judecată, astfel că nu mai are dreptul să i se rejudece cauza.
Reaua-credinţă a acestuia rezultă din împrejurarea că de la data la care se reţine în rechizitoriu şi în sentinţă că ar fi comis faptele (15/16 august 2002), acesta a plecat de la domiciliu fără a se mai reîntoarce decât odată cu extrădarea sa în România, astfel că s-a sustras de la ambele faze ale procesului penal. În acest sens sunt procesele-verbale de căutare la domiciliu întocmite în faza de urmărire penală (potrivit Procesului-verbal întocmit la 17 august 2002, tatăl acestuia a arătat că este plecat de la domiciliu de două zile, dar nu ştie unde; conform Procesului-verbal încheiat la 20 august 2002, soţia sa a refuzat primirea citaţiei; din Procesul-verbal din 23 august 2002 de la dosar urmărire penală rezultă că acesta, potrivit spuselor părinţilor săi, este plecat de la domiciliu de circa o săptămână şi nu cunosc locul în care se află; conform Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, potrivit susţinerilor părinţilor săi, după data la care se susţine că s-ar fi comis fapta nu a mai revenit la domiciliu şi se află în Italia; la data de 2 decembrie 2002 soţia condamnatului a arătat că acesta se află la Milano din luna august 2002, nu îi cunoaşte adresa) şi declaraţia tatălui acestuia potrivit căreia condamnatul a plecat în Italia la sfârşitul lunii august 2002, de teama pedepsei a "fugit" în Italia.
Chiar dacă acesta a făcut dovada faptului că la data de 28 august 2002 a primit viză pentru statele din spaţiul Schengen pentru perioada 1 septembrie 2002 - 30 noiembrie 2002 şi nu se poate contesta faptul că cererea în acest scop s-a depus anterior datei de 15/16 august 2002, aceste împrejurări nu îi probează acestuia buna-credinţă. Condamnatul nu a plecat de la domiciliu doar la data la care a intrat în spaţiul Schengen, ci anterior - chiar la data de 15/16 august 2002 (când se susţine în rechizitoriu şi sentinţă că ar fi comis faptele) şi nu a înţeles să revină în ţară timp de circa 9 ani (şi doar când a fost extrădat) - ceea ce denotă intenţia sa de a se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată.
Apărările formulate de condamnat în sensul că faţă de acesta nu s-a dispus începerea urmăririi penale, că toate actele de urmărire penală ar fi fost întocmite de un poliţist nedelegat de procuror şi că e nevinovat nu au putut fi avute în vedere în această fază a procesului penal.
Pentru toate aceste considerente, cererea condamnatului T.I. a fost respinsă.
Neavând dreptul la rejudecarea cauzei şi fiind în executarea unei pedepse la care a fost condamnat definitiv prin hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, s-a respins cererea acestuia de suspendare a executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală amintită şi de punere de îndată în libertate a acestuia.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 280 RON - cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON reprezintă onorariul parţial al avocatului numit din oficiu.
Împotriva acestei sentinţe, inculpatul T.I. a declarat apel, fără a indica motivele de nelegalitate ori netemeinicie.
În şedinţa publică din data de 25 iunie 2012, prin apărător ales, inculpatul a solicitat admiterea apelului, suspendarea executării sentinţei de condamnare şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea punerii în discuţie a soluţiei de trimitere a cauzei la procuror.
S-a arătat că la termenul din 6 martie 2012 s-a admis în principiu cererea de rejudecare a cauzei după extrădare, cu consecinţa citării părţilor din dosarul de fond, iar la termenul din 20 aprilie 2012 s-a pus din nou în discuţie admisibilitatea în principiu a cererii, instanţa de fond procedând greşit sub acest aspect.
Condamnatul a considerat că trebuia ca instanţa de fond să pună în discuţie solicitarea de trimitere a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, raportat la împrejurarea că în această cauză nu a fost începută niciodată urmărirea penală, astfel că toate actele ulterioare sunt lovite de nulitate absolută.
S-a arătat că s-a făcut dovada că inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale şi au existat vicii grave de citare şi de procedură în cursul acesteia.
Prin Decizia penală nr. 123/A din 25 iunie 2012 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul T.I. împotriva Sentinţei penale nr. 224 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, respingând justificat cererea condamnatului T.I. de rejudecare după extrădare.
Analizând actele dosarului a cărui rejudecare s-a cerut, instanţa de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a stabilit că cererea condamnatului de rejudecare după extrădare este nefondată, câtă vreme judecarea cauzei în lipsa acestuia a avut loc din culpa sa, deoarece s-a sustras de la urmărirea penală şi de la judecată.
Susţinerea condamnatului că a plecat din ţară întrucât deţinea viză pentru statele din spaţiul Schengen nu poate fi primită ca şi scuză pentru lipsa sa de la proces, câtă vreme, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că a plecat într-o ţară din spaţiul Schengen, condamnatul fiind depistat şi extrădat din Canada, stat care nu este în spaţiul Schengen, iar pe de altă parte din actele dosarului (Proces-verbal de căutare din 17 august 2002, Proces-verbal din 20 august 2002 de constatare a refuzului soţiei condamnatului de primire a citaţiei şi Proces-verbal din 23 august 2002, din care reiese că potrivit susţinerilor părinţilor săi, era plecat de la domiciliu de o săptămână, fără a cunoaşte locul unde se află) rezultă că a plecat din ţară la data comiterii faptelor - 15/16 august 2002, iar viza pentru state din spaţiul Schengen a fost primită în 28 august 2002, pentru perioada 1 septembrie 2002 - 30 noiembrie 2002.
În ce priveşte susţinerea că, în cauză, nu a fost începută niciodată urmărirea penală, situaţie în care toate actele ulterioare sunt lovite de nulitate absolută, Curtea a constatat că lipsa rezoluţiei sau ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel că se putea invoca cel mult nulitatea relativă prevăzută de art. 197 alin. (1), (4) C. proc. pen., la primul termen de judecată cu procedura completă în faţa primei instanţe şi cu condiţia de a se dovedi că i s-a adus o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată.
O astfel de nulitate relativă nu a fost invocată în condiţiile legii cu toate că inculpatului i s-a desemnat apărător din oficiu în cauza ce a făcut obiectul dosarului a cărui rejudecare se cere, iar ulterior a exercitat căile de atac ale apelului şi recursului prin apărător ales.
Pronunţându-se în cauza Mitrea vs. România, 26105/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat referitor la căile extraordinare de atac că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.
Curtea a reamintit că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res indicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive şi irevocabile, obligatorii, şi, mai ales, nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzei. Puterea de control a instanţelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiţiei, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei. Calea de atac extraordinară nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un temei pentru reexaminare. O excepţie de la această regulă se admite numai atunci când este justificată de circumstanţe riguroase şi de substanţă (cauza Ryabikh c. Rusiei).
Conform jurisprudenţei Curţii, doar erorile de fapt ce nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că ele nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (Pchenitchny contra Rusiei, Hotărârea nr. 30422/03, parag. 26, din 14 februarie 2008). Curtea a reiterat în această privinţă că simplul fapt că există două puncte de vedere asupra acestui subiect nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.
În prezenta cauză instanţa de apel a constatat că practic condamnatul T.I. doreşte rejudecarea şi o nouă analiză a cauzei, cu toate că motivul principal pe care se sprijină cererea sa - faptul că în cauză nu a fost începută urmărirea penală - putea şi trebuia invocat în căile ordinare de atac exercitate, iar lipsa sa de la proces s-a datorat propriei conduite, condamnatul plecând din ţară imediat după implicarea sa în agresarea părţii vătămate C.G.
În ce priveşte solicitarea condamnatului din memoriul depus în faţa instanţei de apel de a i se deduce perioada de detenţie din Canada, Curtea a reţinut că pentru aceasta se impune formularea unei cereri separate, având ca obiect contestaţie la executare, în cadrul căreia se vor efectua verificările necesare cu privire la perioada exactă a detenţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul, solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor pronunţate şi, rejudecând, admiterea cererii de rejudecare după extrădare.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, în cazul în care se solicită extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un proces echitabil, cu respectarea dreptului său la apărare.
Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces, de a administra probe în apărarea sa atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere.
Rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci are efecte inclusiv în privinţa individualizării pedepsei, însă numai în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în această privinţă în primul ciclu procesual.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin Încheierea din data de 6 martie 2012 Tribunalul Maramureş a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare, apreciind că în cauză condamnatul a fost judecat şi condamnat în lipsă, pentru ca prin Încheierea din 20 aprilie 2012, aceeaşi instanţă, faţă de noile probe depuse la dosar, respectiv copii ale paşaportului condamnatului din care rezultă că a părăsit teritoriul României la data de 3 septembrie 2002, adică la 3 săptămâni după comiterea faptei, să repună în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, respingând cererea.
În acord cu instanţele anterioare, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. nu impun obligaţia pentru instanţele de judecată de rejudecare a cauzei în toate situaţiile în care inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată şi la pronunţare.
Instanţa competentă optează în sensul admiterii sau respingerii cererii de rejudecare a cauzei după extrădare în funcţie de necesitatea reluării ciclurilor procesuale în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, în principal a dreptului la apărare.
Luând în calcul faptul că dreptul persoanei inculpate de a fi prezentă la judecată este recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi că dispoziţiile art. 6 parag. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale recunosc celui acuzat "dreptul de a se apăra el însuşi" şi "dreptul de a interoga martorii", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs, art. 6 din Convenţie se aplică cu mai puţină stricteţe, admiţându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în care audienţa se desfăşoară fără prezenţa celui acuzat (Hotărârea Ekbatani).
Se admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această situaţie a fost verificată, constatată şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa (Hotărârea Colozza şi Rubinat).
Însă, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricţionat nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi când rezultă că a avut cunoştinţă, în alt mod, despre desfăşurarea judecăţii.
Or, este dincolo de orice îndoială că inculpatul T.I., actualmente condamnat, a cunoscut existenţa procesului penal, aspect ce rezultă cu certitudine din declaraţia tatălui său, existentă la dosarul de urmărire penală potrivit căreia condamnatul, de teama pedepsei, a "fugit" în Italia la sfârşitul lunii august 2002, sustrăgându-se aşadar, în mod conştient, voit, de la judecată, unde a fost reprezentat de apărător pe tot parcursul procesului penal şi, apoi, de la executarea pedepsei, conduita procesuală culpabilă neputând fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare astfel că, în mod corect a fost respinsă cererea de rejudecare a cauzei după extrădare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a legii penale.
Constatând pe cale de consecinţă că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 şi 20 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.I.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.I. împotriva Deciziei penale nr. 123/A din data de 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3005/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3008/2012. Penal → |
|---|
