ICCJ. Decizia nr. 3014/2012. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3014/2012
Dosar nr. 55/30/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă pe baza lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei, constată următoarele:
1. Tribunalul Timiş, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 74/PI din 4 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 55/30/209 a respins în baza art. 334 C. proc. pen., excepţia privind schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului B.D.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul N.M., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpata N.I., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul B.N., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 40 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul B.D., cu antecedente penale care nu atrag starea de recidivă, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 83 C. pen. a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1095 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Strehaia şi a adăugat această pedeapsă la pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat alături de pedeapsa principală rezultantă şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpata B.A. fostă G.A., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpata I.L., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul I.J., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpaţii N.F. şi N.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la trafic de minori prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. a luat act că părţile vătămate B.V., B.F., P.M., N.D., V.F.M., B.R. şi B.N. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii N.M., N.I., B.N., B.A., B.D., I.L. şi I.J. la plata sumei de 1.000 RON fiecare cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.
A dispus plata sumei de 2.800 RON din fondurile M.J. către Baroul Timiş reprezentând onorariu avocat din oficiu.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Timiş nr. 434/D/P/2005, emis la 22 decembrie 2008 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 55/30/2009 la data de 5 ianuarie 2009, consecutiv căruia potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a şi investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I., B.N., N.F., N.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001, constând în esenţă, în următoarele:
Inculpata B.A. a transportat în străinătate şi a exploatat, prin abuz de autoritate, pe minorii B.V., B.F. şi P.Ş., care au fost determinaţi să cerşească, să vândă flori şi ziare şi să comită mai multe furturi în Franţa. Actul de inculpare a reţinut în sarcina inculpatului B.D. că a transportat şi exploatat prin constrângere şi abuz de autoritate pe minorul P.M. care a fost determinat să cerşească şi să comită sustrageri de bunuri din Franţa, dar şi că a transportat în străinătate, în scopul exploatării pe minorii P.Ş. şi B.F.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii I.L. şi I.J. s-a constatat de către organele de urmărire penală că au transportat în străinătate şi au exploatat prin abuz de autoritate pe minorii N.D. şi V.F.M., determinându-i de asemenea, să cerşească şi să comită sustrageri.
În sarcina inculpaţilor N.I. şi B.N. s-a reţinut că au transportat în străinătate şi exploatat, prin abuz de autoritate pe minorii B.R. şi B.N., care au fost determinaţi să cerşească, să vândă flori şi ziare, să sustragă bunuri.
Obiectul trimiterii în judecată l-a constituit şi alte infracţiuni desfăşurate de inculpaţii N.F. şi N.C., constând în sprijinirea şi încurajarea traficului de minori pe câmpul de caravane situate în localitatea Bonneuil sur Marne, prin oferirea de cazare, perceperea unor sume de bani şi a unor bunuri provenite din infracţiunile comise de minorii exploataţi, precum şi în acoperirea acestora în faţa autorităţilor şi a poliţiei.
În fine, inculpatul N.M. e acuzat de participarea lături de părinţii săi N.F. şi N.C. la activităţile infracţionale prin sprijinirea şi încurajarea traficului de minori de pe acel câmp de caravane prin oferire de cazare, parcare, a unor sume de bani şi a unor bunuri provenite din infracţiunile comise de minori şi în plus, că a transportat în Franţa, în vederea exploatării pe minorul B.N. şi pe mama acestuia N.I.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în cazul inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N., dar şi achitarea conform art. 345 alin. (3) C. proc. pen. în cazul inculpaţilor N.F. şi N.C., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 – art. 291 C. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi, instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul probator evocat, confirmând parţial, în sensul celor subliniate, existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorilor lor, sens în care a reţinut următoarele:
„Începând cu anul din anul 2002 mai mulţi cetăţeni români au plecat în Franţa în căutarea unor locuri de muncă. Întrucât nu aveau locuinţă sau nu şi-au permis să închirieze una, ei s-au instalat pe mai multe câmpuri din apropierea capitalei franceze Paris, unde au adus mai multe rulote în care au început să locuiască.
Una dintre aceste tabere a fost înfiinţată de către inculpatul N.F., împreună cu mai mulţi cetăţeni din judeţul Timiş, printre care şi inculpaţii I.J., B.D., G.A., B.N. Tabăra a fost înfiinţată în zona B.M., departamentul V.M., unde au fost instalate un număr de 17 rulote.
Pentru că nu au reuşit să se angajeze, persoanele care locuiau pe acest câmp de rulote au început să cerşească, să vândă flori, ziare şi brichete, în Paris sau localităţile apropiate. De asemenea, persoanele în cauză se ocupau şi de achiziţionarea de produse folosite (obiecte casnice, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte şi autoturisme), pe care le transportau în România, unde le comercializau.
În acelaşi timp, o parte din persoanele aflate pe câmpul de rulote au început să comită sustrageri de bunuri.
Ceea ce este şi mai grav, în activităţile infracţionale săvârşite de către persoanele din locaţia menţionată au fost angrenaţi şi copiii, care, prin diferite forme de constrângere sau prin abuz de autoritate, au fost exploataţi prin obligarea la practicarea cerşetoriei şi la săvârşirea de sustrageri de bunuri.
Aceste activităţi infracţionale s-au desfăşurat astfel:
Inculpații B.A., fostă G.A. şi B.N., locuiau în comuna Sînandrei din jud. Timiş şi pentru că nu aveau niciun loc de muncă, au început să călătorească în ţările occidentale, unde s-au ocupat de cerşit.
În luna mai a anului 2004, inculpații l-au contactat pe numitul G.L. din com. Sînandrei, şi i-au propus să-i ajute în faţa notarului şi a organelor de poliţie să obţină un paşaport, pentru fiica lor, B.V. Inculpații i-au mai cerut lui G.L. ca pentru obţinerea documentului de călătorie, să le pună la dispoziţie documentele fiice sale, G.L.N., care avea o vârstă apropiată cu cea a numitei B.V.
Iniţial, G.L. nu a fost de acord, însă ca urmare a insistenţelor inculpaților, care i-au oferit băuturi alcoolice şi i-au promis sume de bani, acesta a acceptat propunerea.
La data de 26 mai 2004 inculpații, împreună cu G.L. şi însoţiţi de minora B.V., s-au prezentat la Biroul Notarului Public S.M. Aici, martorul G.L. a prezentat certificatul de naştere al minorei G.L.N. şi a declarat că B.V. este fiica sa, arătând că este de acord ca acesta să posede un paşaport individual.
În baza declaraţiilor martorului, notarul S.M. a întocmit o declaraţie autentificată prin încheierea din 26 mai 2004.
La data de 23 iulie 2004, persoanele mai sus arătate s-au deplasat la Serviciul Paşapoarte Timiş cu această declaraţie şi au îndeplinit toate formalităţile necesare pentru eliberarea paşaportului (întocmirea unei cereri tipizate şi poza de paşaport), pentru minora B.V. sub numele de G.L.N.
La câtva timp după depunerea cererii, Serviciul Paşapoarte Timiş a eliberat paşaportul pe numele minorei B.V., cu datele de identitate ale numitei G.L.N.
După obţinerea paşaportului, la data de 21 august 2004 partea vătămată B.V. a părăsit ţara, însoţită de mama sa, cele două deplasându-se în Franţa, pe câmpul de rulote din Bonneuil sur Marne.
Aici, minora a fost exploatată prin obligarea la practicarea cerşetoriei în diverse locuri publice, cum sunt parcările magazinelor, în metrou şi la intersecţiile aglomerate.
De asemenea, minora a fost exploatată şi prin obligarea la săvârşirea de sustrageri de bunuri de la diferite persoane.
În aceeaşi modalitate inculpații B.A. şi B.N. au procedat şi cu minora P.Ş., care era o nepoată a celor doi.
Astfel, în vara anului 2005 cei doi inculpaţi l-au contactat din nou pe numitul G.L., căruia i-au oferit băuturi alcoolice, apoi i-au cerut să le faciliteze obţinerea unui paşaport pentru minora P.Ş., folosindu-se pentru aceasta de documentele minorei G.R., fiica lui G.L. şi B.I.
La insistenţele celor doi inculpaţi, G.L. a acceptat, astfel că la data de 04 iulie 2005, fiind însoţit de către B.A., B.N. şi minora P.Ş., s-a deplasat la Biroul Notarului Public Românu S. Aici, G.L. a declarat în fals că P.Ş. este fiica sa G.R., arătând că este de acord ca aceasta să plece în străinătate însoţită de către cei doi inculpaţi.
Cu documentele astfel obţinute, la data de 06 iulie 2005, B.A. şi B.N. s-au deplasat la Serviciul Paşapoarte Timiş şi au solicitat obţinerea unui paşaport pentru minora P.S., pe numele fals de G.R.
La data de 19 iulie 2005, Serviciul Paşapoarte Timiş a eliberat paşaportul pe numele de G.R., având aplicată fotografia minorei P.Ş.
La data de 06 august 2005, cu documentul de călătorie menţionat, minora P.Ş. a fost scoasă din ţară de către inculpaţi, cu un autoturism condus de către inculpatul B.D. şi transportată pe câmpul de rulote din Bonneuil sur Marne.
Aici, prin constrângere şi abuz de autoritate, minora a fost obligată să cerşească în mai multe locuri publice şi să săvârşească sustrageri mai multe sustrageri de bunuri. La data de 13 august 2005, minora a fugit de la inculpaţi, prezentându-se la poliţie, unde a denunţat tratamentul la care a fost supusă şi faptele de natură infracţională pe care a fost obligată să le săvârşească.
Minorul B.F., zis „I.”, fiul celor doi inculpați, a fost scos din ţară la data de 06 septembrie 2005 de către inculpatul B.D., şi transportat pe câmpul de rulote anterior menţionat.
Aici, minorul a cerşit în mai multe locaţii şi a săvârşit mai multe sustrageri de bunuri. Minorul a fost prins şi cercetat de către autorităţile franceze pentru un furt prin efracţie în grup, săvârşit la data de 09 septembrie 2005 şi pentru un furt săvârşit la data de 31 octombrie 2005.
Sumele de bani obţinute din activităţile infracţionale menţionate, au fost folosite de către inculpaţi pentru asigurarea traiului zilnic, iar o parte din bani au fost trimişi în ţară, pentru a contribui la traiul celorlalţi membrii ai familiei.
La rândul său, inculpatul B.D., locuieşte în mun. Timişoara, neavând nici un fel de ocupaţie. Pentru asigurarea sumelor de bani necesare traiului, el s-a deplasat în ţările occidentale, de unde a cumpărat autoturisme şi piese auto, pe care le-a comercializat în România. De asemenea, inculpatul s-a mai ocupat şi de transportul cetăţenilor români în afara ţării şi în ţară.
Începând cu anul 2005, inculpatul a închiriat o rulotă pe câmpul de la Bonneuil sur Marne. Astfel el a avut posibilitatea să constate că cea mai mare parte a cetăţenilor români care locuiau acolo, precum şi minorii aflaţi cu aceştia, obţin venituri din cerşit şi din sustrageri de bunuri.
La data de 06 august 2005, inculpatul a transportat-o în Franţa pe minora P.Ş., care a fost însoţită de inculpaţii B.A. şi B.N.
Ulterior, la data de 06 septembrie 2005, inculpatul l-a transportat pe câmpul de rulote pe minorul B.F., fiul inculpaților B.A. şi B.N., care de asemenea a fost pus să cerşească de către părinţi şi încurajat să săvârşească sustrageri de bunuri.
În prima parte a anului 2005, inculpatul B.D. a revenit în ţară, unde a avut mai multe discuţii cu numita H.C., fostă P.C. Aceasta a fost de acord ca fiul ei, P.M., să fie transportat în Franţa pentru a cerşi, sens în care i-a făcut o împuternicire notarială inculpatului B.D. pentru a putea ieşi din ţară împreună cu minorul.
Astfel, la data de 17 august 2005, inculpatul B.D. a părăsit ţara împreună cu minorul P.M. şi s-au deplasat pe câmpul de rulote de la Bonneuil sur Marne. În perioada care a urmat, minorul P.M. a fost obligat de către inculpat să cerşească şi să comită sustrageri de bunuri. O parte din sumele astfel obţinute erau însuşite de către inculpatul B.D., iar restul au fost trimişi în ţară numitei H.C.
La data de 26 ianuarie 2006, în timpul descinderii poliţiei franceze, minorul a fost găsit într-o rulotă, împreună cu inculpatul B.D., iar apoi în data de 28 martie 2006 P.M. a fost adus în ţară de către mama sa.
Instanţa mai reţine că în timpul şederii pe câmpul de rulote, inculpatul B.D. a cumpărat telefoane mobile sustrase de minori, pe care le-a transportat în ţară, unde le-a comercializat.
Inculpații I.L. şi I.J. sunt căsătoriţi şi au doi copii, pe numiţii N.D. şi I.A.M. Pentru că nu aveau un loc de muncă şi surse de venit, inculpații au plecat în Franţa, unde au început să cerşească şi să lucreze fără forme legale, iar în cursul anului 2002, aceștia s-au instalat pe câmpul de rulote de la Bonneuil sur Marne.
În luna martie 2005, numita H.V., i-a solicitat verişoarei sale, inculpata I.L., să-l transporte pe fiul său V.F.M., zis „P.”, în Franţa. Inculpata a acceptat, iar după obţinerea documentelor notariale, la data de 03 aprilie 2005, au părăsit ţara pe la PTF Turnu, şi s-au deplasat în Franţa.
Aici, minorul a fost cazat în rulota celor doi inculpați şi încurajat de aceştia să săvârşească sustrageri de bunuri. În perioada care a urmat, pe parcursul anului 2005, minorul V.F.M. a săvârşit mai multe sustrageri, fiind prins şi cercetat de autorităţile franceze pentru următoarele fapte: 24 mai 2005 - tăinuirea unui furt, 23 mai 2005 - furt la ţintă, 05 iunie 2005 - furt agravat în grup, 12 iunie 2005 - tentativă de furt, 22 iulie 2005 - furt la ţintă, 26 august 2005 - furt la ţintă şi 01 septembrie 2005 - furt la ţintă.
În timpul cercetărilor, minorul s-a prezentat în faţa autorităţilor judiciare franceze cu date de identitate false, declarând că poartă următoarele nume: P.A., C.I., I.T., N.F., P.C. Bunurile sustrase, în principal telefoane mobile, au fost predate de minor celor doi inculpați, care le-au vândut în diferite localuri publice sau persoanelor de pe câmpul de rulote care se ocupau cu achiziţionarea de bunuri sustrase.
La data de 15 decembrie 2005 inculpata I.L. a venit în ţară, apoi la data de 19 decembrie 2005 s-a întors în Franţa, pe câmpul de rulote din Bonneuil sur Marne, fiind însoţită de fiul său minor N.D.
Ajuns în Franţa, minorul a fost folosit la cerşit şi a vândut ziare şi flori, în mai multe locaţii publice, împreună cu părinţii săi.
În data de 24 ianuarie 2006, cu ocazia controlului efectuat pe câmpul de rulote, cei doi minori au fost găsiţi într-o rulotă, împreună cu inculpatii I.L. şi I.J.
Minorii au fost aduşi în ţară la data de 25 februarie 2006 de către cei doi inculpați.
Inculpații N.I., zisă „S.” şi B.N., zis „N.”, trăiesc în concubinaj şi au împreună trei copii, respectiv pe numiţii B.R. zis „ I.”, B.N. şi N.C.
Începând cu anul 2003, cei doi concubini, împreună cu copiii lor, s-au deplasat în Franţa şi s-au instalat într-o rulotă de pe câmpul de rulote de la Bonneuil sur Marne. Aici, minorii B.R. şi B.N. au fost puşi de părinţi să procure bani din prestarea mai multor activităţi cum sunt cerşetoria, vânzarea de flori, spălarea parbrizelor autoturismelor. Sumele de bani astfel obţinute au fost luate de la minori şi folosite de părinţi pentru traiul zilnic. În fiecare zi, minorii obţineau din activităţile prestate sume de bani cuprinse între 10-20 de euro.
Transportul minorilor din ţară în străinătate, în vederea exploatării, s-a făcut în cele mai multe cazuri de către cei doi părinţi inculpaţi, după cum urmează: B.N. a plecat însoţit de mama sa la 11 mai 2003, 14 decembrie 2004, iar de tatăl său B.N. la data de 23 aprilie 2003. B.R., a plecat în Franţa însoţit de N.I. la 23 februarie 2003 şi 14 decembrie 2004.
Pe lângă activităţile infracţionale menţionate, B.R. şi B.N. au fost implicaţi şi în săvârşirea de sustrageri de bunuri. Minorul B.R., a săvârşit următoarele infracţiuni: 12 iunie 2005 - furt în grup, 17 august 2005 - furt, 26 august 2005 - furt în grup şi 01 septembrie 2005 - furt.
În timpul cercetărilor, minorul s-a prezentat cu identităţi false, folosind următoarele nume: P.I., B.C., N.C., C.
Infracţiunile de sustragere de bunuri în care a fost implicat minorul B.N. au fost următoarele: 05 iunie 2002 - furt în grup, 09 decembrie 2002 – furt agravat, 11 ianuarie 2003 – furt, 20 ianuarie 2003 – furt în grup, 22 ianuarie 2003 - tentativă de furt, 19 februarie 2003 – tentativă de furt, 25 februarie 2003 – furt simplu şi tentativă de furt, 03 martie 2003 – furt simplu, 14 martie 20033 - furt în grup, 24 martie 2003 – furt la ţintă, 04 aprilie 2003 – furt la ţintă, 31 mai 2003 – furt în grup, 11 iunie 2003 - furt în grup, 10 iunie 2003 – furt, 25 iunie 2003 – furt la ţintă în grup, 02 iulie 2003 - furt la ţintă, 14 august 2003 - furt în grup, 09 decembrie 2003 - furt în grup, 16 decembrie 2003 – tăinuirea unui furt, 28 decembrie 2003 - furt în grup, 05 ianuarie 2004 - furt în grup, 12 martie 2004 - furt în grup, 08 aprilie 2004 - furt, 15 aprilie 2004 - tentativă de furt prin înşelăciune în grup, 26 aprilie 2004 - tentativă de furt în grup, 28 aprilie 2004 – furt în grup, 22 august 2004 - furt la ţintă, 23 august 2004 - furt la ţintă, 31 august 2004 - furt în grup, 02 septembrie 2004 - tăinuirea unui furt, 27 septembrie 2004 - tentativă la furt, 20 octombrie 2004 - furt de accesorii, 04 ianuarie 2005 - furt la ţintă în grup, 23 ianuarie 2005 - furt în grup, 28 februarie 2005 - furt în grup.
Identităţile false folosite de minorul B.N. în timpul cercetărilor efectuate de către poliţia franceză au fost: C.I.F., C.D., B.C., D.C., B.I., C.I., P.D., N.C., C.N., B.R., M.B., N.M., N.I., N.C., S.S., G.M., S.V., P.C., N.C.
Organele de urmărire penală au mai reţinut că activităţile de pe câmpul de rulote erau coordonate de către inculpaţii N.F., zis „M.” şi soţia sa, N.C., zisă „R.”, precum şi de fiul acestora, inculpatul N.M., zis „I.”.
Aceştia erau plecaţi de mai mult timp în Franţa, vorbeau limba franceză, iar N.F. a fost angajat la o firmă de pompe funebre.
În cursul anului 2002, cu aprobarea autorităţilor locale şi a poliţiei, a fost înfiinţată tabăra de rulote din B.M., districtul V.M., în care s-au instalat 17 rulote în care locuiau cetăţeni români proveniţi din Banat.
Pentru că se aflau de mai multă vreme în Franţa şi pentru că vorbeau limba franceză, N.F. şi N.C., în opinia organelor de urmărire penală, s-au impus ca şi lideri ai taberei. Astfel, ca urmare a demersurilor iniţiate de către N.F. şi a solicitărilor acestuia, autorităţile locale au montat pe câmpul de rulote mai multe pubele, iar serviciile de asistenţă socială din cadrul primăriei şi mai multe asociaţii umanitare au acordat ajutor oamenilor cazaţi în rulote, le-au oferit sume de bani, alimente, pături şi alte bunuri strict necesare traiului.
În ciuda ajutorului primit, traiul cetăţenilor români cazaţi pe câmpul de caravane era dificil, în condiţiile în care nu aveau locuri de muncă, nu aveau căldură pe timpul iernii şi nu erau conectaţi la reţeaua electrică, la canalizare şi la reţeaua de apă.
În lipsa locurilor de muncă, pentru a-şi putea asigura un nivel de trai minim, cetăţenii români aflaţi pe câmpul de caravane din localitatea B.M., au început să cerşească, să vândă flori, ziare, brichete şi să comită sustrageri. În activităţile infracţionale săvârşite de către persoanele din locaţia menţionată, au fost angrenaţi şi copiii, care prin diferite forme de constrângere sau prin abuz de autoritate, au fost exploataţi prin obligarea la practicarea cerşetoriei şi la săvârşirea de sustrageri. În acest fel, începând cu anul 2002 şi continuând şi în anii următori, pe câmpul de caravane B.M. au apărut activităţile infracţionale specifice traficului de persoane sau traficului de minori, cum sunt, racolarea, transportarea, exploatarea victimelor şi tăinuirea bunurilor provenite din infracţiuni.
Organele de urmărire penală au considerat că, în calitate de lideri ai taberei, N.F., N.C. şi fiul acestora N.M., au susţinut activităţile infracţionale şi au profitat de pe urma acestora.
În sarcina acestora au fost reţinute următoarele fapte:
- au permis accesul pe câmpul de caravane a cetăţenilor români cu copii minori, care nu aveau nici o sursă de venit şi nici o posibilitate legală de a munci în Franţa, ştiind că pentru a putea trăi, noii veniţi erau obligaţi să apeleze la mila publicului, prin activităţi de cerşetorie, sau să săvârşească sustrageri de bunuri.
- au oferit cazare în rulote infractorilor care au exploatat copii.
- de asemenea, aceștia s-au ocupat de integrarea în tabără a noilor veniţi şi de dirijarea rulotelor şi a maşinilor care intrau pe acel câmp.
- la instalarea pe câmpul de rulote au perceput de la fiecare familie o taxă de instalare de 100-150 euro. În opinia procurorului, această activitate a constituit o complicitate la trafic de minori, pentru că inculpaţii ştiau că familiile care se instalează în acele rulote nu vor avea din ce să trăiască, decât din săvârşirea unor activităţi infracţionale.
- au pretins lunar, de la fiecare familie cazată pe câmpul cu rulote, câte un telefon celular, ştiind că aceste bunuri provin din sustragerile săvârşite de minori.
- deşi au ţinut legătura cu autorităţile franceze, pe care le informau despre problemele care apăreau în rândul persoanelor cazate în rulote, inculpații au acoperit activităţile infracţionale care s-au desfăşurat pe acest câmp.
- au tolerat pe câmpul de rulote persoane care profitau de pe urma sustragerilor săvârşite de către minori. Este vorba de inculpaţii B.D., N.M., I.J., C.M., I.Ş. şi numiţii S. şi M., care preluau bunurile sustrase de minori la preţuri reduse, apoi le revindeau cu un alt preţ, astfel încât să obţină un câştig.
- la data de 28 iulie 2003, inculpatul N.M. l-a transportat în Franţa, pe câmpul de rulote, pe minorul B.N. şi pe mama sa N.I., inculpatul cunoscând faptul că minorul B.N. era exploatat de părinţii săi prin obligarea la practicarea cerşetoriei şi la comiterea de sustrageri de telefoane mobile.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 infracţiunea de trafic de minori este o infracţiune comisivă, cu conţinut alternative, ce se poate realiza prin desfăşurarea uneia dintre următoarele acţiuni: recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.
Noţiunea de exploatare a fost definită de art. 2 din Legea nr. 678/2001, legiuitorul stabilind, la lit. a) şi e), că prin exploatare se înţelege executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat ori cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate, precum şi efectuarea oricăror activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Instanţa a reţinut că sarcina de a creşte şi educa un minor nu poate fi îndeplinită întotdeauna cu uşurinţă. Însă, creşterea şi educarea unui minor trebuie să aibă întotdeauna la bază anumite principii, cel mai important dintre acestea fiind acela potrivit căruia părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile numai în interesul copilului. Sub acest aspect, a observat faptul că faţă de persoana copilului minor, părinţii au drepturi şi îndatoriri, însă atâta timp cât ocrotirea părintească există în interesul minorului, pe primul plan sunt obligaţiile şi nu drepturile părinteşti.
Printre obligaţiile fundamentale ale părinţilor faţă de copiii minori se regăsesc şi îndatorirea de supraveghere a minorului, care presupune îndrumarea copilului într-o anumită direcţie prin felul cum este crescut şi împiedicat de la săvârşirea anumitor acte.
În acelaşi sens, instanţa a reţinut că unul dintre drepturile fundamentale ale copilului vizează dreptul acestuia la respectarea personalităţii şi individualităţii sale, care presupune şi neaplicarea unor tratamente umilitoare sau degradante.
Or, în prezenta cauză, aşa cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză, instanţa a constatat că părţile vătămate B.V., B.F., P.M., N.D., V.F.M., B.R. şi B.N., au fost supuşi, chiar de părinţii sau rudele lor, unor tratamente umilitoare şi degradante, fiind determinaţi să cerşească în locuri publice, să sustragă bunuri în locuri publice sau să desfăşoare munci cu încălcarea oricăror norme legale în materie.
În ceea ce priveşte poziţia inculpaţilor faţă de acuzaţiile ce le-au fost aduse, instanţa a constatat că aceasta este contradictorie.
Inculpata B.A. (fostă G.), în cursul urmăririi penale, a recunoscut în parte săvârşirea faptei. Astfel ea a arătat că s-a gândit să le ducă pe P.Ş. şi B.V. în străinătate, pentru a câştiga un ban. Este de subliniat faptul că în momentul în care au părăsit ţara niciuna dintre părţile vătămate nu împlinise vârsta de 15 ani, astfel încât nu se punea problema încheierii vreunui contract de muncă. Inculpata a mai arătat că după ce ajungeau în Franţa, cele două părţi vătămate trebuiau să vândă flori, ziare şi să cerşească.
Inculpata a continuat, arătând că cele două fete au fost trimise să culeagă flori, pe care să le vândă ulterior, iar părţile vătămate au şi cerşit. Inculpata a mai menţionat că partea vătămată P.Ş. a rămas cu ea doar 3 zile, după care a plecat, în vreme ce B.V. a cerşit şi vândut flori timp de 1 an de zile, banii obţinuţi de către fete fiindu-i predaţi şi folosiţi la traiul zilnic.
În cursul urmăririi penale, inculpata a mai indicat faptul că majoritatea copiilor care se aflau pe acel câmp de rulote au furat telefoane mobile, în acest sens recunoscând părţile vătămate B.R. şi B.N., care locuiau împreună cu părinţii lor – N.I. şi B.N., şi care cerşeau.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a arătat doar că împreună cu B.V. au vândut flori în Franţa, fără însă a mai recunoaşte împrejurarea că au şi cerşit. În ceea ce o priveşte pe P.Ş. inculpata a precizat că aceasta nu a fost de acord să facă nimic şi a plecat din tabără fără să o mai vadă vreodată.
Inculpata B.A. a mai precizat că fiica sa B.V. a fost prinsă de mai multe ori de către organele judiciare franceze furând, dar a adăugat că ea nu ştia cu ce se ocupă copilul, o asemenea afirmaţie fiind evident necorespunzătoare adevărului, dată fiind vârsta minorei, precum şi obligaţia inculpatei de a veghea îndeaproape la supravegherea copilului.
La rândul său, inculpatul B. nu a recunoscut săvârşirea faptei. El a menţionat faptul că s-a ocupat cu comercializarea unor piese pentru maşini, pe care le aducea din străinătate, motiv pentru care, în vederea reducerii cheltuielilor, a acceptat să transporte diferite persoane din străinătate în ţară şi invers. În acest sens, inculpatul a menţionat faptul că l-a transportat din România în Franţa pe minorul P.M., sens în care a şi primit de la mama acestuia o împuternicire pentru a putea părăsi împreună ţara. De asemenea, inculpatul a recunoscut faptul că i-a transportat în Franţa pe inculpata B.V., împreună cu o minoră despre care a afirmat că este fiica ei, precum şi pe fiul acesteia, B.F.
Importantă este împrejurarea că inculpatul B. ştia care este ocupaţia celor care locuiau pe acel câmp de rulote, şi cu toate acestea a acceptat să transporte copiii în acel loc, aspect recunoscut chiar de el. Astfel, potrivit declaraţiilor inculpatului, el cunoştea împrejurarea că toţi cei care locuiau pe acel câmp de rulote se ocupau cu vânzarea de flori şi ziare şi cerşeau. În acest sens, inculpatul B. i-a recunoscut şi pe inculpaţii I.J. şi I.L. ca fiind unii dintre cei care locuiau acolo împreună cu doi copii minori.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii I.L. şi I.J., aceştia nu au recunoscut săvârşirea faptelor. I.L. a menţionat că au locuit împreună cu partea vătămată N.D. în Franţa, dar nu i-a cerut niciodată acestuia să muncească, să fure sau să cerşească, dar cu toate acestea minorul a acţionat în acest fel, fără ştirea ei. Inculpata a mai adăugat că în Franţa ea a vândut ziare şi flori, în vreme ce soţul său lucra într-un cimitir.
Aceeaşi inculpată a mai precizat că în cursul anului 2005, la rugămintea unei verişoare, l-a adus în Franţa şi pe V.F.M., care obişnuia să fure fără ca cineva să-i fi cerut acest lucru.
Declaraţiile inculpatei I.L. au fost contrazise chiar de declaraţiile soţului său, I.J., declaraţii date în cursul urmăririi penale. Astfel, inculpatul a precizat că a locuit în Franţa împreună cu I.L., N.D. şi V.F. El lucra fără forme legale într-un cimitir, iar soţia sa vindea ziare şi flori, lucru pe care l-au făcut şi cei doi minori. De asemenea, inculpatul I.J. a mai precizat că cei doi minori au şi furat în perioada în care au locuit în Franţa.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii N.I. şi B.N., în faza de urmărire penală, aceştia au recunoscut săvârşirea faptei. Ei au arătat că au locuit în Franţa într-o rulotă, împreună cu copiii B.R., B.N. şi N.C. Cei doi inculpaţi au mai învederat faptul că pe perioada cât au locuit acolo, împreună cu B.N. şi B.R., au cerşit, chiar N.I. fiind cea care i-a învăţat cum să procedeze.
În acelaşi timp, cei doi inculpaţi au menţionat că toate persoanele care locuiau pe acel câmp, inclusiv copiii, cerşeau.
În cursul cercetării judecătoreşti, cei doi inculpaţi au revenit asupra declaraţiilor lor, menţionând că nu le-au cerut celor doi minori să cerşească, însă, raportat la probele administrate în cauză, a apărut ca fiind evident că aceste declaraţii nu corespundeau adevărului.
La soluţionarea cauzei instanţa a luat în considerare şi declaraţiile părţilor vătămate.
Astfel, în faza de urmărire penală, partea vătămată B.V. a arătat că în perioada cât a stat în Franţa a vândut flori, ziare şi a cerşit, activităţi din care câştiga aproximativ 10-15 euro zilnic, bani pe care îi dădea mamei sale, inculpata B.A. Mai mult decât atât, partea vătămată a mai precizat că împreună cu alte trei fete minore au furat telefoane mobile şi portmonee.
Partea vătămată P.Ş. nu a putut fi audiată deoarece nu a fost identificată şi nu se cunoaşte locul unde se află.
Partea vătămată B.F. a menţionat că a locuit în Franţa împreună cu părinţii săi şi cu B.V., fiind transportat acolo de inculpatul B.D. El a recunoscut faptul că a cerşit în faţa unui supermarket şi a şi sustras bunuri dintr-o locuinţă.
Partea vătămată P.M. a recunoscut şi el faptul că a cerşit în perioada cât s-a aflat în Franţa, lucru pe care l-a învăţat de la părinţii săi. El a mai adăugat şi faptul că a locuit împreună cu inculpatul B., în momentul intervenţiei poliţiei franceze fiind depistaţi în aceeaşi rulotă, dar s-a ocupat singur de vânzarea florilor şi de cerşit.
Partea vătămată N.D. a arătat că a vândut ziare în Franţa, fără ştirea părinţilor săi. El a recunoscut şi faptul că a furat, dar de asemenea, fără ca părinţii săi să fi cunoscut acest lucru.
Partea vătămată V.F.M. a precizat că în perioada cât a locuit în Franţa, a vândut ziare, la fel ca şi soţii I. şi N.D. Banii obţinuţi îi preda inculpatei I.L. pentru a cumpăra mâncare şi pentru a fi trimişi acasă. Partea vătămată a recunoscut că de multe ori a mers la cerşit şi că poliţia franceză l-a surprins de mai multe ori furând.
În ceea ce-i priveşte pe B.R. şi B.N., aceştia au recunoscut faptul că aflându-se în Franţa, au cerşit împreună cu părinţii lor, învăţând de la aceştia modalitatea în care trebuie să acţioneze. De asemenea, părţile vătămate au recunoscut şi împrejurarea că au fost implicaţi în mai multe furturi, fiind depistaţi de organele de poliţie franceze.
După cum s-a putut observa atât inculpaţii, cât şi părţile vătămate, au recunoscut împrejurarea că minorii, în perioada în care s-au aflat în Franţa, au fost folosiţi la cerşit, au vândut ziare şi flori – în concepţia tuturor aceasta reprezentând o modalitate mascată de a cerşi, copiii fiind folosiţi şi la comiterea unor sustrageri repetate de bunuri.
Inculpaţii s-au apărat invocând faptul că minorii au acţionat de unii singuri, nimeni necerându-le să facă acest lucru.
O asemenea apărare nu a putut fi acceptată. A fost de observat faptul că la data desfăşurării pretinsei activităţi infracţionale, minorii se aflau la vârste fragede (12-14 ani), supravegherea părinţilor fiind obligatorie. Mai mult decât atât, aşa cum a rezultat din materialul probator comunicat de organele judiciare franceze, părinţii copiilor aveau cunoştinţă de activităţile acestora, chiar încurajându-i să procedeze în acest fel.
Astfel, partea vătămată B.V. a fost implicată în nu mai puţin de 12 furturi, prezentându-se sub identităţi false, de fiecare dată fiind eliberată de poliţia franceză după prezentarea unor adulţi care locuiau pe acel câmp de rulote.
În acelaşi sens, şi minorii B.R., B.N. şi V.F. au participat la săvârşirea a numeroase sustrageri de bunuri, prezentându-se sub diferite identităţi, eliberarea lor realizându-se numai după prezentarea unor adulţi care aveau obligaţia de a-i supraveghea.
Sub acest aspect au fost relevante procesele-verbale întocmite de organele de cercetare penală franceze şi aflate la dosarul cauzei.
Exploatarea minorilor de către părinţii lor a fost dovedită şi prin intermediul celorlalte probe administrate în cauză.
Astfel, potrivit procesului verbal de sesizare din oficiu întocmit de organele de urmărire penală, la data de 06 august 2005 numita G.R. a părăsit ţara, fiind însoţită de B.N. şi inculpata B.A.
După numai o săptămână, la data de 13 august 2005, un centru de minori din Franţa a sesizat autorităţile române că P.Ş. a fost scoasă din ţară de inculpata B.V. cu un paşaport falsificat pe numele de G.R., iar după ce aceasta a ajuns în Franţa, a fost obligată să fure.
În acest context, organele de cercetare penală au constatat că la data de 04 iulie 2005, părinţii numitei G.R. au declarat în faţa unui notar public că sunt de acord să-i facă fiicei lor un paşaport, la dosarul cauzei fiind depuse documentele care au stat la baza emiterii acestui paşaport.
Fiind audiată, G.R. a menţionat că nu a avut niciodată paşaport şi nu a călătorit niciodată în străinătate.
În acest context, organele de urmărire penală au procedat la audierea părinţilor numitei G.R., constatând că, în realitate, cea căreia îi fusese eliberat un paşaport era numita P.Ş., fiindu-i doar folosite datele de identitate ale numitei G.R.
În acest sens au fost declaraţiile martorilor G.L. şi B.I., părinţii numitei G.R., aceştia au menţionat că la solicitarea inculpatei B.V. şi a soţului acesteia, B.N., au acceptat, în schimbul unor foloase materiale, să furnizeze datele de identitate ale fiicei lor G.R., care au fost folosite la eliberarea unui paşaport pentru P.Ş.
După eliberarea paşaportului, aşa cum a rezultat din procesul verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, partea vătămată P.Ş. a părăsit ţara, sub numele de G.R., la data de 06 august 2005, fiind însoţită de inculpaţii B.D., B.A. şi B.N.
Potrivit materialului probator administrat în cauză, inculpata B.A. a procedat în aceeaşi modalitate şi la scoaterea din ţară a părţii vătămate B.V. Astfel, potrivit procesului verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, B.V. a ieşit din ţară la data de 21 august 2004, sub numele de G.L., fiind însoţită de inculpaţii B.A., B.N. şi N.I.
Martorii G.L., B.I. şi G.L. au confirmat faptul că paşaportul folosit la ieşirea din ţară a minorei B.V. a fost falsificat prin folosirea datelor de identitate ale numitei G.L., care nu a deţinut niciodată vreun paşaport şi nu a plecat niciodată în străinătate.
Acţionând în această modalitate, a fost evidentă intenţia inculpatei B.V. de a transporta cele două minore în Franţa, în scopul exploatării lor, chiar inculpata a recunoscut faptul că aducând cele două minore în străinătate a încercat să câştige bani prin intermediul lor în vederea asigurării unui trai mai bun.
Implicarea inculpatului B. în desfăşurarea activităţii infracţionale, sub aspectul transportării minorilor în Franţa, a fost confirmată şi de alte dovezi administrate în cauză.
Potrivit procesului verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, inculpatul B. a figurat în evidenţe cu mai multe intrări şi ieşiri din ţară. Astfel, la data de 06 august 2005 el a transportat, la ieşirea din ţară, pe minora P.Ş. la data de 17 august 2005 pe minorul P.M., la data de 06 septembrie 2005 pe minorul B.F., şi toate acestea în condiţiile în care cunoştea activităţile ce urmează să fie prestate de către copii în Franţa.
Fiind audiată în cauză, mama părţii vătămate P.M., numita H.C., a menţionat că a locuit în Franţa împreună cu soţul ei şi cu P.M., pe care l-au învăţat să cerşească, acesta folosind o pancartă pe care şi-o agăţa de gât. După ce s-au întors în ţară, nu au mai avut bani să se întoarcă în Franţa, motiv pentru care i-a cerut inculpatului B. să-l transporte doar pe P.M. în Franţa pentru a mai câştiga ceva bani, sens în care a fost întocmită o împuternicire prin care i s-a permis inculpatului B. să plece din ţară însoţit de copil. Martorul H. a mai indicat faptul că banii obţinuţi au fost trimişi de partea vătămată P. acasă.
În consecinţă, din analiza acestei declaraţii s-a constatat că scopul pentru care P.M. a fost trimis în Franţa a fost evident – obţinerea de bani, iar inculpatul B. a cunoscut acest lucru.
În ceea ce priveşte implicarea inculpaţilor I.L. şi I.J. în traficul de minori, instanţa a luat în considerare declaraţiile martorului H.V., mama părţii vătămate V.F. Aceasta a arătat că a rugat-o pe I.L. să-l ducă pe V.F. în Franţa, unde să-i asigure cazarea, pentru a câştiga ceva bani. Martorul a mai arătat că în perioada când partea vătămată se afla în Franţa, a primit diferite sume de bani ce iau fost trimise de V.F.
Ca atare, şi în privinţa părţii vătămate V.F. scopul pentru care acesta a fost transportat în Franţa şi cazat de soţii I., a fost evident – obţinerea de sume de bani din cerşit, desfăşurarea de activităţi în mod ilegal, sustrageri de bunuri.
Susţinerile amintite mai sus au fost confirmate şi prin procesul verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, din care a rezultat că V.F. a ieşit din ţară la data de 03 aprilie 2005, fiind însoţit de inculpata I.L.
La soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere şi declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în dosar.
În acest sens, martorii P.A., P.S. şi P.M. au menţionat că toţi inculpaţii, cu excepţia inculpatului B., au locuit pe acel câmp de rulote şi toţi, inclusiv minorii, se ocupau cu vânzarea florilor, ziarelor şi cu activităţile de cerşit.
De asemenea, cei trei martori au precizat că minorii N.D., B.V. şi V.F. furau telefoane mobile, care ulterior erau cumpărate de alte persoane ce locuiau în acel loc.
În privinţa părţii vătămate P.M., cei trei martori au menţionat că acesta era obligat de inculpatul B. să fure. Pentru aceste servicii, inculpatul B. le-ar fi dat părinţilor minorului câte 500 euro lunar.
Implicarea minorilor în desfăşurarea activităţilor de cerşit sub diferite forme, a rezultat şi din declaraţiile martorilor B.G., G.G., C.P. şi Ş.P. Aceşti martori au locuit, diferite perioade de timp, pe acel câmp de rulote şi au arătat că toate persoanele care locuiau acolo cerşeau sau vindeau flori şi ziare.
În vederea soluţionării cauzei, instanţa a luat în considerare şi actele procedurale întocmite de organele judiciare franceze.
Astfel, a ost reţinut faptul că, fiind audiat în faţa organelor judiciare franceze, inculpatul I.J. a recunoscut împrejurarea că minorii din tabără erau încurajaţi să fure. În acest sens, el a menţionat că a recuperat telefoane furate de minorul V.F., telefoane pe care le revindea. Inculpatul a mai învederat că V.F., B.V., N.D., P.F., B.F. fură, lucru pe care îl cunosc cu toţii.
Din declaraţiile inculpatului a rezultat inclusiv participarea inculpatei I.L. în activităţile de sustragere de telefoane mobile. Astfel, la data de 07 decembrie 2005 cei doi soţi I. au discutat despre faptul că V.F. nu vrea să fure la fel ca ceilalţi minori, după ce în prealabil I.L. îi ceruse lui N.D. să contacteze o anumită persoană pentru vânzarea mobilelor.
Şi partea vătămată B.R. a fost audiată în faţa organelor de poliţie franceze. Acesta a recunoscut faptul că a fost implicat în furturi, dar a adăugat şi faptul că nimeni nu i-a cerut să fure, cu toate că, uneori, telefoanele furate îi sunt confiscate de alte persoane ce se află în tabără.
În cauză a fost audiată, de către organele de poliţie franceze, şi martorul I.M.L., care a locuit în aceeaşi tabără. Aceasta a indicat faptul că inculpata B.A. şi partea vătămată B.V. au venit în Franţa pentru a fura, iar tot ceea ce sustrage minora, se împarte cu părinţii săi. Acelaşi martor a confirmat faptul că toţi copiii din tabără fură, iar pentru acest lucru alcătuiesc echipe formate din câte doi, adesea schimbându-se partenerii.
Martorul indicat mai sus a mai arătat că B.R. fura împreună cu V.F., B.R. acţionând pentru tatăl său, cei doi fiind transportaţi, de regulă, de I.J.
Numita I.M. a mai menţionat că B.A. le-a trimis la furat pe B.V. şi P.Ş., minorii obişnuind să predea lucrurile furate părinţilor, după care telefoanele mobile sustrase erau vândute în tabără şi revândute în România.
Partea vătămată V.F. le-a comunicat organelor de poliţie franceze că obişnuia să fure împreună cu B.R., care acţioneau pentru tatăl său, în vreme ce el fura pentru părinţi. Minorul a mai arătat că locuieşte în rulota soţilor I., iar scopul pentru care a venit în Franţa a fost cerşitul.
În acelaşi sens au fost şi declaraţiile minorilor B.F. şi P.Ş. date în faţa organelor de poliţie din Franţa.
În opinia instanţei, susţinerile minorilor indicate mai sus au fost credibile. Concluzia instanţei s-a bazat pe procesele-verbale întocmite de poliţiştii francezi.
Astfel, din procesele-verbale întocmite la datele de 28 octombrie 2005 şi 05 septembrie 2006 a rezultat toate sustragerile de bunuri în care au fost implicaţi B.N., B.R., V.F., P.Ş.
De asemenea, în cuprinsul proceselor-verbale de supraveghere întocmite la datele de 30 septembrie 2005 şi 05 octombrie 2005, organele judiciare franceze au consemnat faptul că minorii obişnuiau să părăsească tabăra de rulote dimineaţa devreme, formând grupuri diferite, ceea ce a confirmat varianta potrivit căreia în vederea sustragerii de bunuri erau alcătuite mai multe echipe.
Faţă de considerentele mai sus arătate, instanţa a constatat că faptele inculpaților B.A., I.L., I.J., N.I. şi B.N. de a transporta şi asigura în Franţa găzduirea minorilor B.V., P.Ş., B.F., N.D. şi V.F.M. în scopul exploatării lor, prin folosirea copiilor la cerşit, la prestarea unor activităţi fără respectarea oricăror dispoziţii legale privind executarea unor munci şi la sustragerea de bunuri, au realizat elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, faptă prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
De asemenea, în condiţiile în care exploatarea minorilor s-a realizat de către părinţi sau rude apropiate, în grija cărora copiii au fost lăsaţi, instanţa a constatat că supunerea minorilor la tratamente degradante şi umilitoare s-a realizat prin folosirea atributelor autorităţii părinteşti, inculpaţii au abuzat de aceasta şi şi-au exercitat drepturile contrar intereselor minorilor, iar în cauză au fost întrunite şi cerinţele prevăzute de art. 13 alin. (2) C. pen.
Nu în ultimul rând, instanţa a constatat că exploatarea minorilor s-a realizat prin contribuţia mai multor persoane (B.A. împreună cu B.N., N.I. împreună cu B.N., I.L. împreună cu I.J.), astfel încât în prezenta cauză au fost întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 13 alin. (3) C. pen.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.D., după cum s-a arătat deja, transportarea unui minor, în vederea exploatării acestuia, a constituit infracţiunea de trafic de minori.
După cum s-a indicat mai sus, inculpatul B.D., a ştiut scopul pentru care minorii au fost transferaţi în Franţa, a transportat părţile vătămate P.Ş., P.M. şi B.F. pe câmpul de rulote de la B.M. În acest context, instanţa a apreciat că fapta inculpatului B.D. de a transporta mai mulţi minori în Franţa, ştiind că aceştia vor fi exploataţi prin muncă, prin supunerea la tratamente umilitoare – cerşitul şi prin folosirea lor la săvârşirea unor acte de sustragere de bunuri, a realizat conţinutul legal al infracţiunii de trafic de minori, faptă prevăzută de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, transportarea minorilor realizându-se cu contribuţia părinţilor, care au abuzat de autoritatea de care dispuneau asupra copiilor.
Instanţa a mai reţinut că potrivit declaraţiilor martorilor P.A., P.S. şi P.M., inculpatul B.D. ar fi plătit o sumă de 500 euro lunar mamei minorului P.M. pentru a-l putea exploata pe acesta în Franţa, unde copilul era pus să cerşească şi să fure.
Aceste susţineri nu au fost confirmate de celelalte probe administrate în cauză, astfel încât nu au putut conduce la condamnarea inculpatului sub acest aspect.
Astfel, atât în faţa autorităţilor judiciare franceze, cât şi în faţa autorităţilor judiciare române, minorul P.M. a menţionat că a învăţat să cerşească de la părinţii săi. Minorul a recunoscut că a locuit împreună cu inculpatul B., însă s-a ocupat singur de vânzarea florilor şi de cerşit.
În acelaşi sens a fost şi declaraţia mamei copilului, H.C. Aceasta nu a recunoscut împrejurarea că ar fi primit vreo sumă de bani de la inculpat pentru copil. De asemenea, martorul a indicat faptul că ea i-a permis inculpatului B. să locuiască în rulota care-i aparţinea, împreună cu minorul, astfel explicându-se faptul că a fost găsit în acea rulotă de către poliţiştii francezi.
Toate persoanele audiate în cauză au menţionat că inculpatul B. nu locuia pe acel câmp de rulote. El trecea ocazional pe acolo, ocupându-se de comercializarea unor piese pentru maşini, iar în momentul în care sosea, locuia în rulota în care stătea şi P.M. Dar simpla împrejurare că au existat situaţii în care cei doi au locuit împreună, fără alte dovezi, nu a condus la concluzia că minorul a fost exploatat de către inculpat, atâta timp cât chiar P.M. a afirmat că a cerşit şi sustras bunuri pentru părinţii săi.
Raportându-se la probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că la data de 28 iulie 2003 inculpatul N.M. l-a transportat în Franţa, pe câmpul de rulote din B.M., pe minorul B.N. şi pe mama acestuia, N.I. După cum s-a evidenţiat deja mai sus, pe acest câmp de rulote minorul a fost supus exploatării, aspect care a fost cunoscut de către inculpat, deşi acesta contestă acest aspect.
La dosar au existat numeroase declaraţii, care deja au fost analizate şi prezentate mai sus, din care rezultă că majoritatea persoanelor care trăiau în acea tabără de rulote, inclusiv copiii, se ocupau cu cerşitul, vânzarea de ziare şi flori, ori sustragerea de bunuri. Or, la data efectuării transportului, inculpatul N.M. locuia în acea tabără, astfel încât era imposibil ca el să nu fi cunoscut scopul pentru care minorul B.N. a fost adus în Franţa de către mama sa N.I.
În consecinţă, instanţa a apreciat că fapta inculpatului N.M. de a transporta partea vătămată minor B.N. în Franţa, unde copilul a fost supus exploatării de către părinţii săi N.I. şi B.N., a realizat conţinutul legal al infracţiunii de trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, exploatarea realizându-se prin contribuţia mai multor persoane şi prin abuzul de autoritate exercitat de către părinţi.
Sub aspectul laturii subiective, toţi inculpaţii enumeraţi mai sus au acţionat cu intenţie directă. În acest sens, ei au avut reprezentarea că minorii sunt transportaţi şi găzduiţi pe acel câmp de rulote în scopul exploatării lor, scop pe care l-au urmărit prin desfăşurarea activităţii infracţionale întrucât doreau să obţină foloase materiale de pe urma copiilor.
Ţinând seama de condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, respectiv unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională şi pluralitatea de acte de executare, instanţa a reţinut în sarcina inculpaţilor şi prevederile art. 41 alin. (2) C. pen., a apreciat că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care a fost suficient de determinată şi care s-a menţinut pe parcursul desfăşurării întregii activităţi infracţionale, inculpaţii au comis mai multe acte materiale de exploatare a minorilor, fiecare dintre aceste acte materiale realizând conţinutul legal al aceleiaşi infracţiuni de trafic de minori.
Instanţa a mai reţinut că inculpaţii N.F. şi N.C. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la traficul de minori, fapte prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, organele de urmărire penală au reţinut, în esenţă, în sarcina celor doi inculpaţi faptul că fiind liderii taberei, au susţinut activităţile infracţionale şi au profitat de pe urma acestora.
Instanţa a constatat că noţiunea de lideri ai taberei nu trebuie înţeleasă în sensul că activitatea desfăşurată pe acel câmp de rulote era organizată de către cei doi inculpaţi. Este adevărat faptul că fiind singurii vorbitori de limbă franceză, cei doi inculpaţi erau cei care ţineau legătura cu autorităţile franceze. Persoanele audiate în cauză au confirmat faptul că cei doi inculpaţi au făcut multe pentru tabăra de rulote. Astfel, ei au obţinut aprobarea autorităţilor locale şi poliţiei franceze pentru înfiinţarea acelei tabere, ceea ce a condus apoi la instalarea pubelelor, la intervenţia serviciilor de asistenţă socială şi a asociaţiilor umanitare.
La fel de adevărat a fost şi faptul că înfiinţarea taberei a fost aprobată numai cu condiţia respectării ordinii publice. În acest context, intervenţiile inculpatului N.F. pentru păstrarea ordinii şi disciplinei au apărut ca fiind fireşti. În acest sens au fost declaraţiile martorilor Ş.P., care a precizat că inculpatul N.F. a asigurat odinea şi disciplina pe câmpul de rulote, G.G., care a menţionat că inculpatul N.F. i-a cerut să păstreze liniştea.
Atât părţile vătămate, cât şi inculpaţii audiaţi în cauză au menţionat că, în general, oamenii care locuiau acolo i-au recunoscut pe inculpaţii N.C. şi N.F. în calitate de lideri, întrucât erau singurii care vorbeau franceza şi puteau ţine legătura cu autorităţile. Mai mult decât atât, persoanele audiate în cauză au menţionat că cei doi inculpaţi au încercat să-i ajute pe cei care locuiau acolo, neexistând nicio altă dovadă din care să rezulte împrejurarea că cei doi inculpaţi au fost implicaţi în exploatarea minorilor. Aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, inclusiv înscrisurile prezentate de către inculpaţi, inculpatul N.F. era angajat în muncă cu forme legale, în vreme ce inculpata N.C. vindea băuturi pe câmpul de rulote şi închiria caravane în acel loc.
Susţinerile organelor de urmărire penală potrivit cărora au permis accesul pe câmpul de rulote cetăţenilor români care nu aveau nicio sursă de venit şi nicio posibilitate de a munci, persoane pe care le-au tolerat, ştiind că au profitat de pe urma sustragerilor săvârşite de minori, nu au putut fi acceptate. Cei doi inculpaţi nu erau proprietarii acelui câmp de rulote, astfel încât nu aveau posibilitatea de a împiedica accesul acolo tuturor persoanelor interesate, atâta timp cât autorităţile locale aprobaseră înfiinţarea acelei tabere. De asemenea, inculpaţii nu erau în măsură să dispună îndepărtarea vreunei persoane din acea tabără, în condiţiile în care nu dispuneau de asemenea atribuţii.
De asemenea, împrejurarea că inculpata N.C. a închiriat rulote noilor veniţi, sau că inculpatul N.F. s-a ocupat de organizarea taberei, dirijând rulotele şi maşinile celor nou sosiţi, aspecte ce au rezultat din relatările minorilor I.M.L. şi B.F., nu au condus la concluzia existenţei infracţiunii de complicitate la traficul de minori. Persoanele care închiriau rulote sau care soseau în tabără erau nou venite, astfel încât nu au putut trage automat concluzia că aceste persoane veniseră în tabără în vederea exploatării unor minori, cu atât mai mult cu cât nu se cunosc cu exactitate persoanele care au închiriat efectiv aceste rulote, aspect esenţial în cauză, în condiţiile în care toţi inculpaţii trimişi în judecată în prezenta cauză erau proprietarii rulotelor în care locuiau şi nu chiriaşi.
Organele de urmărire penală au mai reţinut şi faptul că inculpaţii N.F. şi N.C. ar fi pretins de la fiecare familie care se instala pe câmpul de rulote o taxă de instalare de 100-150 euro, iar ulterior, după instalare, câte un telefon celular. Aceste aspecte au fost reţinute doar pe baza declaraţiilor martorilor P.A., P.S. şi P.M. Instanţa a constatat că aceste declaraţii nu au fost confirmate de nicio altă persoană audiată în cauză. Niciunul dintre cei care au locuit în acea tabără, în afara familiei P., nu a amintit despre existenţa unor asemenea cereri din partea celor doi inculpaţi, astfel încât, declaraţiile familiei P. nu au putut fi coroborate cu alte mijloace de probă, instanţa a apreciat că nu sunt suficiente pentru a conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază cei doi inculpaţi.
Organele de urmărire penală au reţinut complicitatea celor doi inculpaţi şi plecând de la prezumţia că N.F. şi N.C., deşi au ţinut legătura cu autorităţile franceze, au acoperit activităţile infracţionale care s-au desfăşurat pe câmpul de rulote. Pentru lămurirea acestui aspect, instanţa s-a raporta la actele procedurale întocmite de organele judiciare franceze. Din cuprinsul acestora s-a constatat că poliţia franceză cunoştea situaţia existentă în acea tabără cu mult înainte de intervenţia din luna ianuarie 2006. În acest sens au fost observate procesele-verbale întocmite de poliţia franceză cu prilejul audierii minorilor B.R., V.S., V.F.I.M. În acelaşi sens, au fost şi procesele-verbale de supraveghere întocmite de poliţia franceză, tabăra de rulote fiind supravegheată de poliţişti câteva luni înainte de desfiinţarea acesteia. Totodată, de fiecare dată când au fost prinşi furând, minorii au condus poliţiştii francezi la tabăra unde locuiau (procesele-verbale de conducere întocmite cu prilejul îndrumării poliţiştilor în tabără de către V.F., I.M., B.R.), astfel încât nu se poate susţine că cei doi inculpaţi au ascuns autorităţilor franceze activităţile ce se desfăşurau în tabără, iar poliţia franceză nu era la curent cu faptele infracţionale comise de minori, sub acest aspect putând fi luate în considerare şi fişele de cazier judiciar ale minorilor, aceştia au fost surprinşi de nenumărate ori sustrăgând bunuri.
Pentru aceste considerente, luând în considerare faptul că după administrarea probelor în cauză au rezultat dubii în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor N.F. şi N.C., instanţa a interpretat aceste dubii în favoarea inculpaţilor, motiv pentru care, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, în privinţa lor prezumţia de nevinovăţie nefiind răsturnată.
Pentru aceste considerente, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor N.M., B.A., B.D., I.L., I.J., N.I. şi B.N. pentru săvârşirea infracţiunilor care au fost reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare, urmând ca la individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor, instanţa a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpaţilor, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Faptele inculpaţilor au prezentat un ridicat grad de pericol social, prin activităţile lor aceştia au adus o atingere gravă relaţiilor sociale referitoare la asigurarea demnităţii umane, în acelaşi timp ei au pus în pericol dezvoltarea ulterioară, fizică şi psihică, a minorilor, victime ale exploatării.
La stabilirea pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor, instanţa a avut în vedere şi persoana acestora. Inculpaţii N.M., B.A., I.L., I.J., N.I. şi B.N. nu au fost cunoscuţi cu antecedente penale, s-au aflat la prima abatere de acest gen, ceea ce denotă o periculozitate mai redusă a personalităţii acestora, motiv pentru care, raportat şi la împrejurările concrete în care au fost comise faptele, acestea fiind generate de condiţiile grele în care trăiau inculpaţii, aceştia fiind lipsiţi de locuri de muncă şi ca atare negăsind o altă modalitate de procurare a mijloacelor de existenţă, instanţa, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta a fost stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., a apreciat ca fiind suficientă aplicarea unor sancţiuni privative de libertate orientate spre minimul special, respectiv 10 ani închisoare pentru trafic de minori.
Raportându-se la pedepsele aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de minori, în temeiul art. 65 alin. (2) C. pen. instanţa a aplicat celor 6 inculpaţi şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale. Raportat la gravitatea infracţiunilor care au fost săvârşite de către inculpaţi, aceştia au fost implicaţi în exploatarea unor minori, a fost necesară interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. d) şi e) C. pen., comiterea infracţiunii de trafic de minori i-a făcut pe cei 6 inculpaţi nedemni pentru exercitarea drepturilor părinteşti.
Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. referitoare la pedeapsa accesorie, justificarea interzicerii exercitării drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator, fiind deja arătată în momentul aplicării pedepselor complementare.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.D., la termenul de judecată din 20 ianuarie 2010 instanţa, s-a raportat la fişa de cazier judiciar a acestuia, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei în sensul reţinerii stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 2816 din 01 octombrie 2001 a Judecătoriei Timişoara, inculpatul B.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pe o perioadă de 3 ani şi 4 luni termen de încercare. A ţinut seama de faptul că această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare, termenul de încercare s-a împlinit la sfârşitul anului 2004, începutul anului 2005, astfel încât, dată fiind perioada în care s-a desfăşurat activitatea infracţională în prezentul dosar (august 2005 – ianuarie 2006) această condamnare nu a atras starea de recidivă fiind împlinit termenul de încercare.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 1095 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Strehaia, rămasă definitivă prin nerecurare, inculpatul B. a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pe o perioadă de 4 ani termen de încercare stabilit în condiţiile prevăzute de art. 82 C. pen.
Instanţa a apreciat că nici această condamnare nu a putut atrage starea de recidivă, în cauză au fost incidente prevederile art. 38 alin. (1) lit. a1) C. pen. Cu toate acestea, în cauză au fost incidente prevederile art. 40 C. pen. referitoare la pluralitatea intermediară de infracţiuni, iar instanţa a procedat la reţinerea acestora şi a respins excepţia privind schimbarea încadrării juridice a faptei.
La stabilirea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului B., instanţa a avut în vedere şi persoana acestuia. Inculpatul era cunoscut cu antecedente penale, ceea a arătat perseverenţa sa în comiterea unor fapte cu un vădit caracter antisocial, împrejurare de natură să imprime personalităţii sale o periculozitate sporită. Însă, la fel ca şi în cazul celorlalţi inculpaţi, s-a ţinut seama şi de împrejurările concrete în care au fost comise faptele, acestea fiind generate de condiţiile grele în care trăiau inculpaţii, aceştia erau lipsiţi de locuri de muncă şi ca atare negăsind o altă modalitate de procurare a mijloacelor de existenţă, instanţa, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta a fost stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., a apreciat ca fiind suficientă aplicarea unei sancţiuni privative de libertate orientate spre minimul special, respectiv 10 ani închisoare pentru trafic de minori.
În temeiul art. 83 C. pen. instanţa a procedat la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 1095 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Strehaia şi a adăugat această pedeapsă la pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare.
Şi acestui inculpat instanţa i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., precum şi pedeapsa accesorie, argumentele au fost prezentate în momentul analizării situaţiei celorlalţi inculpaţi şi au fost valabile şi în ceea ce-l priveşte pe B.D.
În temeiul art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. instanţa a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile, iar în temeiul art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
2. Împotriva hotărârii amintite au declarat apeluri, în termen legal, D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii N.M., N.I., B.N., B.D., B. (fostă G.) A., I.L., I.J.
În susţinerea apelului procurorului, s-a arătat că sentinţa apelată a fost netemeinică, prin prisma motivelor avute în vedere pentru achitarea dispusă faţă de inculpaţii N.F. şi N.C.
S-a mai arătat că soţii N., au tras foloase, au obţinut câştiguri materiale din urma activităţilor infracţionale desfăşurate pe câmpul de caravane. Astfel, aceştia au permis accesul pe câmpul de caravane a cetăţenilor români cu copii minori, care nu aveau nici o sursă de venit şi nici o posibilitate legală de a munci în Franţa, ştiind că pentru a putea trăi, noii veniţi vor fi nevoiţi să apeleze la mila publicului, prin activităţi de cerşetorie, sau prin săvârşirea de sustrageri. Cei doi inculpaţi, au oferit cazare în rulote infractorilor care exploatează minori şi au perceput de la fiecare familie o taxă de instalare de 100-150 euro. De asemenea, aceştia au pretins lunar, de la fiecare familie cazată pe câmpul cu rulote, câte un telefon celular, ştiind că aceste bunuri provin din sustragerile săvârşite de minori. Aceste aspecte au rezultat din declaraţiile martorilor P.A., P.S. şi P.M., precum şi din declaraţiile date în faţa autorităţilor franceze de către I.M.L., care a declarat că N.C. zisă „R.”, era şefa taberei şi a închiriat rulote altor persoane, şi de către minorul B.F. Acesta a susţinut că N.F. s-a ocupat de integrarea noilor veniţi şi de dirijarea maşinilor şi rulotelor pe câmpul de caravane.
De asemenea s-a menţionat că instanţa nu a ţinut cont de aceste declaraţii deşii s-a considerat că ele sunt concludente şi au o forţă probantă egală cu a celorlalte probe care au dus la condamnarea celorlalţi inculpaţi.
În actul de sesizare al instanţei s-a arătat că N.F. şi N.C., au acoperit activităţile infracţionale care s-au desfăşurat pe câmpul de caravane, deşi s-au obligat faţă de autorităţile franceze să menţină ordinea în locaţia menţionată şi să se abţină de la săvârşirea de fapte antisociale.
A considerat că această atitudine a inculpaţilor sau exemplul dat de aceştia celorlalte persoane ca şi lideri ai „platzului”, coroborat cu faptul că au obţinut câştiguri materiale pe câmpul de caravane, au întărit rezoluţia infracţională a celorlalţi inculpaţi condamnaţi prin hotărârea atacată, aceştia au avut reprezentarea că pot exploata minorii prin activităţi de cerşit şi prin implicarea în sustrageri de bunuri, datorită protecţiei pe care o au din partea soţilor N. În acest fel, prin conduita menţionată, soţii N., au săvârşit acte de complicitate morală la activităţile infracţionale de exploatare a minorilor.
S-a mai menţionat că în activitatea infracţională de pe câmpul de caravane a fost implicat şi fiul inculpaţilor, N.M., care a fost condamnat pentru faptul că la data de 28 iulie 2003, a transportat în Franţa, pe câmpul de caravane pe minorul B.N. şi pe mama sa N.I. Pe lângă aceasta, în sarcina inc. N.M. s-a reţinut implicarea în activităţile infracţionale reţinute în sarcina părinţilor săi. Prin hotărârea atacată, instanţa a dispus condamnarea inc. N.M., pentru infracţiunea de trafic de minori, cu reţinerea formei continuate, ceea ce înseamnă că s-a considerat că acesta se face vinovat de transportul menţionat, precum şi de activităţile pentru care părinţi săi au fost achitaţi.
Inculpaţii apelanţi nu au motivat în scris apelul.
În apel, în faza cercetării judecătoraşi au fost audiaţi inculpaţii prezenţi şi a fost încuviinţată proba cu înscrisuri.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că apelurile inculpaţilor şi cel al procurorului au fost nefondate pentru următoarele aspecte:
Critica procurorului privind greşita achitare a inculpaţilor N.F. şi N.C. a fost nefondată.
Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la traficul de minori, faptă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001.
Faţă de cei doi inculpaţi s-a reţinut, că au sprijinit şi încurajat traficul de minori de pe câmpul de caravane B.M., prin oferirea de cazare, perceperea unor sume de bani şi primirea unor bunuri provenite din infracţiunile comise de minorii exploataţi, precum şi acoperirea în faţa autorităţilor şi a poliţiei a activităţilor infracţionale.
În cauză nu a fost dovedit faptul că cei doi inculpaţi au sprijinit şi încurajat traficul de minori de pe câmpul de caravane B.M. Aceştia s-au stabilit în Franţa in anul 1997 au locuit în diverse câmpuri de caravane până în anul 2005 când şi-au cumpărat un apartament la Paris. În cursul anului 2002, cu acordul autorităţilor franceze, cei doi inculpaţi, împreună cu mai mulţi cetăţeni din judeţul Timiş au înfiinţat câmpul de caravane din zona B.M., districtul V.M., unde au fost instalate un număr de 17 rulote. Tot ca urmare a demersurilor făcute de inculpatul N.F., pe lângă autorităţile locale, au fost instalate pe câmpul de caravane mai multe pubele, iar serviciile de asistenţă socială din cadrul primăriei şi mai multe asociaţii umanitare au acordat ajutor oamenilor cazaţi în rulote, oferindu-le sume de bani, alimente, pături şi alte bunuri strict necesare traiului.
De asemenea inculpatul N.F. s-a implicat activ şi în păstrarea ordinii şi disciplinei pe câmpul de rulote aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor Ş.P. şi G.G.
Cei care locuiau în câmpul de rulote i-au recunoscut drept lideri pe cei doi inculpaţi, deoarece aceştia erau singurii vorbitori de limba franceză, ţineau legătura cu autorităţile şi au încercat să-i ajute pe cei care locuiau acolo, neexistând probe că ar fi fost implicaţi în exploatarea minorilor.
Faptul că inculpata N.C. a închiriat caravane pe câmpul de rulote nu a reprezentat un act infracţional, deoarece inculpata nu era proprietara acestora şi nu putea limita accesul pe acest câmp de rulote atâta timp cât autorităţile franceze şi-au dat acceptul pentru înfiinţarea taberei, iar cei doi inculpaţi nu aveau atribuţii de supraveghere a acesteia.
Nu s-a reţinut faptul că inculpaţii ar fi pretins o taxă de instalare de 100-150 euro, iar ulterior, după instalare, câte un telefon celular de la cei care se instalau în câmpul de rulote, singurele declaraţii în acest sens fiind cele ale martorilor P.A., P.S. şi P.M., care nu se coroborează cu alte mijloace de probă fiind subiective aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă. De altfel, cei doi inculpaţi au obţinut venituri, inculpatul N.F. a fost angajat în muncă cu forme legale, în vreme ce inculpata N.C. vindea băuturi pe câmpul de rulote şi închiria caravane în acel loc.
De asemenea, autorităţile franceze au cunoscut situaţia infracţională pe câmpul de rulote, faptele infracţionale comise de minori, având în vedere fişele de cazier judiciar ale minorilor (aceştia fiind surprinşi de nenumărate ori sustrăgând bunuri), procesele-verbale de supraveghere întocmite de poliţia franceză, motiv pentru care nu s-a reţinut faptul că cei doi inculpaţi ar fi ascuns activitatea infracţională, răspunderea penală fiind personală.
Referitor la susţinerea că cei doi inculpaţi au fost achitaţi în timp ce fiul acestora N.M. a fost condamnat pentru faptul că la data de 28 iulie 2003, a transportat în Franţa, pe câmpul de caravane pe minorul B.N. şi pe mama sa N.I., instanţa de recurs a constatat că activitatea acestui inculpat a fost diferită de cea a părinţilor săi.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuia să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpaţilor, s-a dat eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
În ceea ce priveşte apelul inculpatului B.D., instanţa a analizat cu prioritate motivele de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare a cauzei invocate de acesta.
Un prim motiv de desfiinţare invocat, însuşit de către ceilalţi inculpaţi apelanţi a vizat încălcarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. privind nepublicitatea şedinţei de judecată .
S-a susţinut că deşi art. 24 din Legea nr. 678/2001 prevede imperativ că şedinţa de judecată este nepublică, prima instanţă a judecat cauza în şedinţă publică încălcând textele de lege invocate, astfel încât se impune desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.
Instanţa de apel a constatat că şedinţele de judecată nu sunt publice, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, numai în cauzele privind infracţiunea de trafic de minori prevăzută în art. 13 şi pornografie infantilă prevăzută în art. 18 din această lege, prin derogare de la regula publicităţii şedinţei de judecată, instituită prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 127 din Constituţie şi art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen.
Potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. instanţa de apel dispune „Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2), cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă”, iar conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. ”dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.”
Prin urmare, în cauză nu s-a aflat în cazul unei nulităţi absolute privind încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată, legea instituind o derogare de la acest principiu prin art. 24 din Legea nr. 678/2001 pentru a proteja părţile vătămate minore, astfel încât inculpaţii nu au dovedit o vătămare a drepturilor lor procesuale, nu a fost dat cazul de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare invocat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare invocat de inculpatului B.D., instanţa de apel a constatat că acesta a fost inadmisibil.
Astfel, sa susţinut că au existat neconcordanţe între considerentele sentinţei apelate şi dispozitiv, deoarece deşi în cuprinsul paginilor nr. 8, nr. 10, nr. 12 din sentinţă nu a rezultat vinovăţia inculpatului s-a constatat o lipsă de implicare a acestuia, în dispozitivul sentinţei acesta a fost condamnat.
Potrivit dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. instanţa de apel a constatat că acest motiv invocat de către inculpat nu s-a regăsit printre cazurile de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare enumerate limitativ de textul de lege.
De altfel, critica inculpatului nu a fost întemeiată nici pe fond, deoarece prima instanţă în considerentele sentinţei a arătat motivele pentru care a dispus condamnarea inculpatului.
Instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care a rezultat vinovăţia inculpaţilor apelanţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - trafic de minori.
Solicitarea inculpatului B.D. privind achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost lipsită de suport probator.
În cauză vinovăţia inculpatului a fost dovedită. Astfel, potrivit procesului verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, inculpatul B. a figurat în evidenţe cu mai multe intrări şi ieşiri din ţară. La data de 06 august 2005 el a transportat, la ieşirea din ţară, pe minora P.Ş., la data de 17 august 2005 pe minorul P.M., la data de 06 septembrie 2005 pe minorul B.F.
Inculpatul cunoştea activităţile ce urmau să fie prestate de către copii în Franţa aşa cum a rezultat din declaraţiile martorilor B.G., G.G., C.P. şi Ş.P. care au arătat că toate persoanele care locuiau acolo cerşeau sau vindeau flori şi ziare şi chiar din declaraţia inculpatului.
De asemenea partea vătămată B.F. a menţionat că a locuit în Franţa împreună cu părinţii săi şi cu B.V., fiind transportat acolo de inculpatul B.D. El a recunoscut faptul că a cerşit în faţa unui supermarket şi a sustras bunuri dintr-o locuinţă., iar partea vătămată P.M. a recunoscut şi el faptul că a cerşit în perioada cât s-a aflat în Franţa, lucru pe care l-a învăţat de la părinţii săi. El a mai adăugat şi faptul că a locuit împreună cu inculpatul B., în momentul intervenţiei poliţiei franceze fiind depistaţi în aceeaşi rulotă, dar s-a ocupat singur de vânzarea florilor şi de cerşit.
Mama părţii vătămate P.M., numita H.C., a menţionat că a locuit în Franţa împreună cu soţul ei şi cu P.M., pe care l-au învăţat să cerşească, acesta folosind o pancartă pe care şi-o agăţa de gât. După ce s-au întors în ţară, nu au mai avut bani să se întoarcă în Franţa, motiv pentru care i-a cerut inculpatului B. să-l transporte doar pe P.M. în Franţa pentru a mai câştiga ceva bani, sens în care a şi întocmit o împuternicire prin care i s-a permis inculpatului B. să plece din ţară însoţit de copil. Martorul H. a mai indicat faptul că banii obţinuţi au fost trimişi de partea vătămată P. acasă.
Vinovăţia inculpatului sub aspectul transportării minorilor în Franţa a fost dovedită prin aceste mijloace de probă, susţinerile acestuia referitoare la faptul că nu el a săvârşit această infracţiune, deoarece a transportat minorii în Franţa în vederea reducerii cheltuielilor de transport, deoarece el se ocupa cu comercializarea unor piese pentru maşini a fost nerelevantă având în vedere faptul că inculpatul cunoştea împrejurarea că toţi cei care locuiau pe acel câmp de rulote se ocupau cu vânzarea de flori şi ziare şi cerşeau.
Critica inculpatului apelant N.M. cu privire la greşita condamnare a acestuia pentru săvârşirea prevăzută de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - trafic de minori, a fost nefondată.
Inculpatul a solicitat achitarea potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. susţinând că nu poate fi vorba de trafic în cazul propriilor copii şi nepoţi, în cauză minorii nu au fost exploataţi aceştia desfăşurau activităţi privind vânzarea de flori, brichete. A mai arătat de asemenea că autorităţile franceze au aprobat înfiinţarea câmpul de rulote, iar în situaţia în care minorul se afla cu mama răspunderea aparţine mamei, iar nu inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 infracţiunea de trafic de minori este o infracţiune comisivă, cu conţinut alternativ, ce se poate realiza prin desfăşurarea uneia dintre următoarele acţiuni: recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.
Noţiunea de exploatare a fost definită de art. 2 din Legea nr. 678/2001, legiuitorul stabilind, la lit. a) şi e), că prin exploatare se înţelege executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat ori cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate, precum şi efectuarea oricăror activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Aşa cum a rezultat din textele de lege menţionate, legiuitorul nu a condiţionat răspunderea penală în funcţie de un anumit grad de rudenie între autorul infracţiunii şi partea vătămată, rezultând per a contrario că este incriminată şi fapta autorului în cazul în care pârti vătămate sunt copiii, respectiv nepoţii autorului.
De altfel, legiuitorul a prevăzut o agravantă în cazul în care “faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt săvârşite în condiţiile prevăzute la art. 12 alin. (2) sau de către un membru de familie, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (1), şi închisoare de la 10 ani la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (2)”.
Printre obligaţiile fundamentale ale părinţilor faţă de copiii minori s-au regăsit şi îndatorirea de supraveghere a minorului, care a presupus îndrumarea copilului într-o anumită direcţie prin felul cum este crescut şi împiedicat de la săvârşirea anumitor acte.
Este adevărat faptul că înfiinţarea taberei s-a făcut cu încuviinţarea autorităţilor franceze, dar la fel de adevărat a fost şi faptul că înfiinţarea taberei a fost aprobată numai cu condiţia respectării ordinii publice şi nu în scopul săvârşirii de infracţiuni.
Inculpatul N.M. l-a transportat în Franţa, la data de 28 iulie 2003 pe câmpul de rulote din B.M., pe minorul B.N. şi pe mama acestuia, N.I. Din probatoriul administrat declaraţiile martorilor B.G., G.G., C.P. şi Ş.P., declaraţiile părţilor vătămate a rezultat că majoritatea persoanelor care trăiau în acea tabără de rulote, inclusiv copiii, s-au ocupat cu cerşitul, vânzarea de ziare şi flori, ori sustragerea de bunuri. Or, la data efectuării transportului, inculpatul N.M. locuia în acea tabără, astfel încât acesta a cunoscut scopul pentru care minorul B.N. a fost adus în Franţa de către mama sa N.I.
În consecinţă, în cauză a fost dovedită vinovăţia inculpatului N.M. de a transporta partea vătămată minor B.N. în Franţa, unde copilul a fost supus exploatării de către părinţii săi N.I. şi B.N., exploatarea realizându-se prin contribuţia mai multor persoane şi prin abuzul de autoritate exercitat de către părinţi.
Solicitarea inculpaţilor N.I., B.N., B.A. (fostă G.), I.L., I.J. privind achitarea potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece fapta nu a fost dovedită, iar părinţii nu îşi pot exploata copiii a fost nefondată.
Cu privire la incriminarea faptei şi în cazul în care autori ai infracţiunii au fost părinţii, aceste apărări au fost analizate în cazul inculpatului N.M.
Vinovăţia inculpaţilor a fost dovedită în cauză. Inculpata B.A. (fostă G.), în cursul urmăririi penale, a recunoscut în parte săvârşirea faptei. Astfel ea a arătat că s-a gândit să le ducă pe P.Ş. şi B.V. în străinătate, pentru a câştiga un ban. Inculpata a mai arătat că după ce ajungeau în Franţa, cele două părţi vătămate trebuiau să vândă flori, ziare şi să cerşească.
Inculpata B.A. a mai precizat că fiica sa B.V. a fost prinsă de mai multe ori de către organele judiciare franceze furând. Martorii G.L., B.I. şi G.L. au confirmat faptul că paşaportul folosit la ieşirea din ţară a minorei B.V. a fost falsificat prin folosirea datelor de identitate ale numitei G.L., care nu a deţinut niciodată vreun paşaport şi nu a plecat niciodată în străinătate, fiind evidentă intenţia inculpatei B.V. de a transporta cele două minore în Franţa, în scopul exploatării lor.
Inculpata I.L. nu a recunoscut săvârşirea faptei, dar declaraţiile sale au fost contrazise de declaraţiile soţului său, I.J., care a precizat că a locuit în Franţa împreună cu I.L., N.D. şi V.F. El a lucrat fără forme legale într-un cimitir, iar soţia sa a vândut ziare şi flori, lucru pe care l-au făcut şi cei doi minori. De asemenea, inculpatul I.J. a mai precizat că cei doi minori au şi furat în perioada în care au locuit în Franţa.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii N.I. şi B.N., în faza de urmărire penală, aceştia au recunoscut săvârşirea faptei. Ei au arătat că au locuit în Franţa într-o rulotă, împreună cu copiii B.R., B.N. şi N.C. Cei doi inculpaţi au mai învederat faptul că pe perioada cât au locuit acolo, împreună cu B.N. şi B.R., au cerşit, chiar N.I. fiind cea care i-a învăţat cum să procedeze.
Cu toate că inculpaţii şi-au schimbat declaraţiile în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a constatat că de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - aşa cum este cazul în speţă - declaraţiile care au reflectat cel mai exact adevărul au fost cele pe care părţile le-a scris în momentele iniţiale ale urmăririi penale precum şi cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost încă în măsură să conceapă strategii de apărare, raţionament valabil şi pentru depoziţiile martorilor cu menţiunea că sunt veridice acelea în care s-au redat propriile percepţii, în mod liber, cu mâna personală, într-un moment când nu s-au aliniat unor scenarii construite în apărarea inculpaţilor.
De asemenea potrivit proceselor-verbale întocmite de către autorităţile franceze, partea vătămată B.V. a fost implicată în nu mai puţin de 12 furturi, prezentându-se sub identităţi false, minorii B.R., B.N. şi V.F. au participat la săvârşirea a numeroase sustrageri de bunuri, prezentându-se sub diferite identităţi de fiecare dată fiind eliberaţi de poliţia franceză după prezentarea unor adulţi care locuiau pe acel câmp de rulote, de undea rezultat faptul că inculpaţii au cunoscut activitatea infracţională a minorilor şi i-a încurajat în acest sens.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică reţinută faptei de către prima instanţă, acesta a fost efectuată în mod corect pentru fiecare inculpat instanţa a precizat ce acţiune din conţinutul alternativ al infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 678/2001 a fost realizată de către fiecare inculpat, precum şi în ce a constat agravantele reţinute.
Critica inculpaţilor apelanţi N.I., B.N., B.A. (fostă G.), privind individualizarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia şi schimbării modalităţii de executare în sensul aplicării prevederilor art. 81, art. 861 C. pen., a fost nefondată.
Instanţa de apel a constatat că la individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de fond a avut în vedere cu privire la toţi inculpaţii criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei a fost condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa a avut, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea a concretizat dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, au fost individualizate în aşa fel, încât inculpatul s-a convins de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.
La stabilirea pedepsei s-a avut în vedere gravitatea faptei, consecinţele acesteia privind dezvoltarea ulterioară, fizică şi psihică, a minorilor, victime ale exploatării, dar şi aspectele favorabile inculpaţilor, precum lipsa antecedentelor penale, cu excepţia inculpatului B.D., motiv pentru care nu s-a impus reducerea acesteia, pedeapsa a fost orientată spre minimul special prevăzut de lege.
Astfel, raportat la gradul de pericol social al faptei, rezultat din modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acesteia, stabilirea unei pedepse de 12 ani închisoare pentru inculpatul B.D. ca urmare a aplicării prevederilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării şi 10 ani închisoare pentru ceilalţi inculpaţi cu executare în regim de detenţie a fost justificată, raportat la dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, în regim de detenţie pentru toţi inculpaţii, a fost justificată, raportat la dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere solicitată de către inculpaţi N.I., B.N., B.A. (fostă G.), neîndeplinind condiţiile legale amintite, cuantumul pedepsei a impus executarea conform naturii sale, în detenţie.
Instanţa de apel a constatat că au fost individualizate în mod corect şi pedepsele complementare şi accesorii.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii apelanţi N.M., N.I., B.N., B.D., B.A. (fostă G.), I.L., I.J. împotriva sentinţei penale nr. 74/PI din 04 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 55/30/2009.
În sensul celor precizate, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a pronunţat decizia penală nr. 60/A din 21 martie 2011.
3. Împotriva acestei decizii au formulat recursuri, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara şi de recurenţii inculpaţi N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N., aducând ample critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Procurorul a înţeles să atace hotărârea pronunţată, sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor N.F. şi N.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Se arată în cuprinsul motivelor de recurs depuse în scris la dosarul cauzei că ambele instanţe au pronunţat hotărâri nelegale şi netemeinice în împrejurarea în care este dovedit că în anul 2002, cu acordul autorităţilor franceze, cei doi inculpaţi – N.F. şi N.C. – soţi, împreună cu mai multe persoane din judeţul Timiş, respectiv inculpaţii B.D., B.N., B. (fostă G.) A., I.L., I.J. şi N.I. au înfiinţat câmpul de caravane din zona B.M. de lângă Paris unde au fost instalate 17 rulote.
În opinia procurorului este de asemenea, probat că începând cu anul 2004 B.D., B.N., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., N.I. şi N.D. (fiul inculpaţilor intimaţi) au racolat şi transportat mai mulţi minori pe câmpul de caravane gestionate de soţii N., minorii fiind obligaţi să practice cerşetoria, ori să sustragă bunuri, activitate exploatată şi folosită în interes personal de autorii traficului de minori.
În acest context, inculpaţii N.F. şi N.C. au ţinut legătura între persoanele cazate pe platformă şi autorităţile franceze, fiind singurii vorbitori de limbă franceză, angajându-se faţă de mai multe persoane să efectueze demersuri pe lângă autorităţi pentru a le obţine dreptul de rezidenţă sau dreptul la muncă. Având astfel poziţia de „leaderi”.
Începând cu anul 2005, soţii N. s-au mutat într-un apartament din Paris, însă au continuat să întreţină legătura cu câmpul de caravane prin vizite frecvente în acel loc şi activităţi comerciale derulate de N.C.
Se apreciază de către procuror că probele cauzei demonstrează implicarea inculpaţilor N.F. şi N.C. în activitatea infracţională de trafic de minori, în calitate de lideri ai acelei tabere, susţinând activitatea de cerşetorie şi sustrageri de bunuri, activităţi care au antrenat şi minorii, aceştia fiind exploataţi prin obligarea la practicarea cerşetoriei şi furturi.
Contrar celor susţinute de inculpaţii N.F. şi N.C., procurorul arată cp cei doi au recunoscut situaţia din câmpul de caravane, au susţinut-o şi au profitat de pe urma actelor infracţionale derulate.
În acest sens, se învederează că soţii N. au tras foloase, obţinând câştiguri materiale, permiţând accesul în acea tabără cetăţenilor români cu copii minori ce nu aveau sursă de venit şi nicio posibilitate legală de a munci în Franţa, ştiind că pentru a putea trăi, noii sosiţi vor fi nevoiţi să apeleze la mila publicului, prin activitatea de cerşetorie ori săvârşirea de sustrageri.
Procurorul consideră că elocvente, în sensul celor doi inculpaţi, sunt declaraţiile martorilor P.A., P.S. şi P.M., I.M.L., iar instanţele nu au procedat la o analiză judicioasă, astfel cum s-ar fi impus, a probelor de vinovăţie existente la dosar.
Aspectul că începând cu anul 2005, cei doi inculpaţi ar fi obţinut venituri licite nu este, în opinia procurorului, de natură a îndreptăţi concluzia că inculpaţii nu au desfăşurat anterior şi chiar ulterior, anului 2005 activităţi ilicite.
Mai mult decât atât, se impune a se constata că atitudinea soţilor N. a întărit rezoluţia infracţională a autorilor traficului de minori, în împrejurarea în care N.F. şi N.C. au avut influenţă asupra autorităţii infracţionale, că pot exploata minori prin activitatea de cerşit şi prin sustrageri de bunuri, datorită protecţiei oferite, context în care este accident că cei doi inculpaţi au săvârşit, cel puţin, acte de complicitate morală la activitatea de exploatare a minorilor.
Un element semnificativ în vinovăţia inculpaţilor N.F. şi N.C. îl constituie, potrivit susţinerilor procurorului, aspectul că în acţiunile ilicite specifice traficului de minori a fost direct implicat fiul acestora, inculpatul N.M. – condamnat de instanţă, iar afirmaţia că situaţia acestuia ar fi una particulară în raport cu părinţii săi nu poate fi primită din materialele probatorii şi de logică juridică.
În realitate, inculpatul N.M. a ţinut permanent legătura cu părinţii săi, iar probele în baza cărora inculpatul N.M. a fost condamnat demonstrează, în egală măsură vinovăţia părinţilor săi.
În considerarea argumentelor înfăţişate, procurorul a solicitat Înaltei Curţi să constate incidenţa cazului de casare reglementat în art. 385 pct. 18 C. proc. pen. în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii N.F. şi N.C.
Recurentul inculpat B.D. a criticat hotărârile pronunţate, invocând într-o primă critică, încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. Se arată că, deşi dispoziţiile legii speciale prevăd că judecarea infracţiunii de trafic de minori se desfăşoară în şedinţă nepublică, atât cercetarea judecătorească la instanţa fondului, cât şi judecarea cauzei la instanţa de control judiciar a avut loc în şedinţă publică, cadru în care întreaga cercetare judecătorească (fond, apel) e lovită de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nulitate ce poate fi invocată în orice stare a procesului penal, putând fi luate în considerare şi din oficiu.
O a doua critică adusă hotărârii de către recurentul inculpat B.D. a vizat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, cu art. 41 alin. (2) C. pen., reţinute în sarcina sa, ipoteză în care îşi află aplicabilitatea dispoziţiile art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.
În acest sens, se învederează că probele administrate atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti nu demonstrează că ar fi transportat minori în scopul exploatării acestora, iar prin neobservarea laturii obiective a infracţiunii s-a ajuns la o condamnare injustă. Din această perspectivă, se învederează că simplul fapt al transportării nu constituie o modalitate de realizare a laturii obiective a infracţiunii de trafic de minori, decât în situaţia în care acţiunea e constrânsă sau i se viciază voinţa şi dacă se urmăreşte scopul prevăzut de art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, aspecte care s-ar fi impus a fi lămurite pe deplin de instanţe.
Mai mult, în sensul legii speciale, prin exploatare se înţelege, între altele, „ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire”, ori inculpatul B.D. a solicitat părinţilor minorului permisiunea de a locui în rulota pe care aceştia o deţineau pe câmpul de caravane.
În opinia recurentului inculpat, nici trecerea frontierei în repetate rânduri pe teritoriul Franţei nu poate fi considerată o activitate ilicită atâta timp cât inculpatul se ocupa de comercializarea de piese auto şi autoturisme din Franţa către România.
În privinţa minorului P.M., apărarea solicită a se avea în vedere declaraţiile date de acesta autorităţilor judiciare franceze, prin care a menţionat că a învăţat să cerşească de la părinţii săi, a locuit cu inculpatul B.D., însă s-a ocupat singur de vânzarea florilor şi de cerşit.
În ceea ce-i priveşte pe minorii P.Ş. şi B.F., se susţine că prin denaturarea probelor administrate s-a ajuns la greşita condamnare a inculpatului B.D. În acest sens, se subliniază că inculpatul a efectuat transportul minorei P.Ş., dar minora avea paşaport şi era însoţită de B.A. şi B.N., neexistând vreun scop ocult ci, dimpotrivă, dorinţa ca minorii să trăiască mai bine în Franţa.
Nici exploatarea minorului B.F. nu este recunoscută de inculpatul B.D., în împrejurarea în care transportul acestui minor s-a făcut în aceleaşi scopuri licite.
În consecinţă, apărarea a solicitat Înaltei Curţi să constate lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori şi să pronunţe achitarea sa, în lipsa laturii obiective, în acord cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) – art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În fine, o ultimă critică adusă hotărârii instanţei de fond constă în aceea că dispozitivul hotărârii contrazice dispozitivul în condiţiile în care, în considerente se menţionează că „inculpatul B.D. nu locuia pe acel câmp de rulote, el trecea ocazional pe acolo ocupându-se de comercializarea unor piese pentru maşini, iar în momentul în care sosea, locuia în rulota în care stătea şi P.M. Dar simpla împrejurare că au existat situaţii în care cei doi au locuit împreună, fără alte dovezi, nu poate conduce la concluzia că minorul a fost exploatat de către inculpat, atâta timp cât, chiar P.M. a afirmat că a cerşit şi sustras bunuri pentru părinţii săi.
În mod surprinzător, când instanţa fondului se pronunţă prin dispozitiv asupra condamnării inculpatului B.D., dispune condamnarea sa şi cu privire la fapta reţinută în privinţa părţii vătămate P.M.
Recurenţii inculpaţi I.L. şi I.J. au invocat drept motive de nelegalitate a hotărârii atacate nerespectarea dispoziţiilor imperative prin audierea părţilor vătămate minore, potrivit art. 81, 82, 85 C. proc. pen., art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, în prezenţa unui reprezentant legal. În concret, se arată că minorul parte vătămată N.D. este fiul lor şi el nu a fost asistat cu ocazia declaraţiilor date şi chiar dacă ar fi fost asistat de către inculpaţi, declaraţiile sale ar fi fost lovite de nulitate, date fiind poziţiile procesuale şi interesele contradictorii în cauză, situaţie în care s-ar fi impus ca instanţele, potrivit normelor invocate să dispună asistarea minorului de către un curator special desemnat de către Serviciul de autoritate tutelară.
Şi situaţia minorului parte vătămată N.F. (nepotul celor doi inculpaţi) este prezentată în acelaşi sens al încălcării dispoziţiilor legale privind audierea sa de către organele judiciare.
Şi recurenţii inculpaţi I.L. şi I.J. consideră că au fost încălcate prevederile legii speciale cu privire la nepublicitatea şedinţei de judecată, încălcări sancţionate, în opinia lor, cu nulitatea absolută.
În fine, într-o altă critică avansată, cei doi recurenţi inculpaţi pretind, contrar celor statuate de instanţe, că probele aflate la dosarul cauzei nu pot servi dovedirii vinovăţiei lor, întrucât pe de o parte, nu au caracterul de probe directe, iar pe de altă parte, se referă la modul cu totul generic la activităţile infracţionale pe care le-ar fi comis copiii de etnie rromă din tabăra de refugiaţi din Franţa, fără ca asemenea probe să evidenţieze care sunt aceşti copii minori, ai căror fii sunt şi în ce măsură părinţii lor au determinat sau profitat de autoritatea lor părintească, supunându-i la aceste acte de cerşetorie sau alte acte ilicite.
Recurenţii inculpaţi B.A., N.M., dar şi recurenţii inculpaţi I.L. şi I.J. au înţeles să solicite Înaltei Curţi aplicarea procedurii reglementate în art. 3201 C. proc. pen., vizând judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, cu consecinţa atenuării răspunderii penale, potrivit alin. (7) al art. 320 C. proc. pen.
Recurenţii inculpaţi N.I. şi B.N., prin apărătorii lor au solicitat, în plan subsidiar, reindividualizarea judiciară a pedepselor aplicare, în sensul reducerii cuantumului, solicitând în mod prioritar constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori reţinute în sarcina lor, cu consecinţa achitării lor, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) – art. 10 lit. d) C. proc. pen. În planul individualizării judiciare a pedepselor, recurenţii inculpaţi au solicitat, urmare a reţinerii în favoarea lor a circumstanţelor atenuante judiciare – art. 74 – reducerea pedepselor aplicate sub minimul special prevăzut de lege şi schimbarea modalităţii de executare a pedepselor, prin aplicarea art. 81 C. pen.
Recurentul inculpat N.M. a învederat instanţei de recurs greşita aplicare în cazul său a interzicerii drepturilor părinteşti cu titlu de pedeapsă accesorie şi complementară, precizând că nu este părinte.
Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs şi a criticilor avansate, a cazurilor de casare înfăţişate, dar şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2), (3) C. proc. pen., în raport cu întregul material probatoriu al cauzei, Înalta Curte expune:
Situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond în urma analizei coroborate şi judicioase a întregului ansamblu probator administrat în cauză, încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de către inculpaţi condamnaţi fiind corectă şi corespunzătoare tabloului factual.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar, într-o manieră adecvată, a concluzionat cu privire la îndeplinirea cerinţelor de tragere la răspundere penală a inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N., în egală măsură la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii ce a format obiectul judecăţii cu privire la inculpaţii N.F. şi N.C.
Efectuând primul demers analitic cu privire la activitatea infracţională derulată în prezenta cauză, Înalta Curte expune:
Este de necontestat că începând cu anul 2002, cetăţenii români au plecat în Franţa, în căutarea locurilor de muncă, iar în împrejurarea în care nu au avut posibilitatea de a deţine locuinţă ori de a închiria, s-au instalat pe un câmp din apropierea Parisului, locuind în rulote, o asemenea tabără fiind înfiinţată de o parte din inculpaţii cauzei, anume N.F., N.C., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. în zona B.M., departamentul V.M.
Activităţile infracţionale desfăşurate de inculpaţii B.D., B.A., B.N., N.M., N.I., I.L., I.J. au fost dovedite cu materialul probator al cauzei care a evidenţiat că în acţiunile de cerşetorie, sustragere de bunuri au fost antrenaţi minorii părţi vătămate, transportaţi, unii chiar de către părinţii lor (inculpaţii) ori rude apropiate în Franţa, prin constrângere sau abuz de autoritate.
De altfel, în faţa Înaltei Curţi, recurenţii inculpaţi N.M., B.A., I.L. şi I.J. au înţeles să solicite ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care au declarat că le cunosc şi le însuşesc, recunoscând în totalitate activitatea infracţională realizată.
În contextul procesual în care în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile tranzitorii în raport cu prevederile O.U.G. nr. 121/2011, intrată în vigoare la 29 decembrie 2011, Înalta Curte constată că recurenţii inculpaţi N.M., B.A., I.L. şi I.J. urmează a beneficia de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Referitor la inculpaţii B.D., B.N. şi N.I. contrar susţinerilor lor cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, ansamblul probator al cauzei relevă dincolo de orice îndoială desfăşurarea de către aceştia a unor acţiuni de transportare, găzduire a minorilor părţi vătămate B.V., P.Ş., B.F., N.D. şi V.F.M. în scopul exploatării lor, prin folosirea acestora la cerşit, la prestarea unor activităţi fără respectarea oricăror dispoziţii legale şi la sustragerea de bunuri.
A mai rezultat din probele cauzei că inculpatul B.D. avea cunoştinţă de scopul pentru care minorii părţi vătămate erau transportaţi în Franţa, procedând el însuşi la transportul acestora, în directă colaborare cu părinţii copiilor, care la rândul lor au abuzat de autoritatea de care dispun.
În consecinţă, criticile avansate de aceşti inculpaţi cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi nu pot fi primite.
Examinând modalitatea de rezolvare a acţiunii penale în cazul inculpaţilor N.C. şi N.F., în raport cu criticile aduse de procuror, Înalta Curte arată:
Prin actul de trimitere în judecată, soţii N.C. şi N.F. au fost acuzaţi de sprijinirea şi încurajarea traficului de minori pe acel campus de caravane, în concret, prin oferire de bani, dar şi primirea unor bunuri rezultate din comiterea de infracţiuni de către minorii exploataţi, şi în fine, prin ascunderea unor asemenea activităţi ilicite în faţa autorităţilor judiciare franceze, în împrejurarea în care inculpaţii erau singurii cunoscători şi vorbitori de limbă franceză.
La momentul procesual al sesizării instanţei cu privire la cei doi inculpaţi, procurorul a avut în vedere, în fundamentarea acuzaţiilor, următoarele argumente:
Soţii N. au obţinut foloase în urma activităţii desfăşurate pe câmpul de caravane, prin oferire de cazare familiilor cu minori fără venituri şi nevoiţi să apeleze la mila publicului, cărora le percepea o taxă de instalare. De asemenea, s-a mai susţinut că inculpaţii pretindeau lunar de la fiecare familie cazată pe acel câmp câte un telefon celular, având ştiinţă de provenienţa ilicită a acestor bunuri.
O altă componentă a caracterului ilicit al activităţilor derulate de către inculpaţii N.C. şi N.F. constituit-o, în opinia procurorului, atitudinea acestora de a acoperi activităţile infracţionale desfăşurate pe câmpul de rulote, contribuind astfel la întărirea rezoluţiei infracţionale a celorlalţi inculpaţi condamnaţi.
În fine, s-a mai pretind că este greu de acceptat că activitatea ilicită realizată de fiul celor doi inculpaţi – numitul N.M., condamnat în cauză, să fie disociată de cea a părinţilor săi şi primită într-un mod particular.
De altfel, în cuprinsul motivelor de recurs avansate de procuror, aceste aspecte se regăsesc în susţinerea vinovăţiei inculpaţilor N.C. şi N.F., apreciindu-se că în fapt, cei doi erau liderii taberei, cunoscând întru-totul activităţile infracţionale cu care se ocupau ceilalţi inculpaţi, încurajându-i pe aceştia prin conduita lor, dar şi profitând de pe urma acestor şi săvârşind astfel, cel puţin, acte de complicitate morală la exploatarea minorilor.
Instanţele au concluzionat însă, că în cauză, nu s-a făcut dovada, dincolo de orice dubii, că inculpaţii N.C. şi N.F. au sprijinit şi încurajat traficul de minori, ci au reţinut că aceştia, stabiliţi în Franţa din 1997 au locuit în diverse câmpuri de caravane, iar în 2005 s-au mutat într-un apartament în Paris.
Probele au evidenţiat că, cei doi inculpaţi vorbitori de limbă franceză au făcut demersuri pe lângă autorităţile franceze în vederea instalării unor pubele pe acel câmp de caravane – zona B.M. şi pentru acordarea asistenţei sociale de către un serviciu de specialitate din cadrul primăriei şi asociaţii umanitare oamenilor cazaţi în rulote, prin oferire de sume de bani, alimente, pături, alte bunuri necesare traiului.
Observând probatoriul cauzei, Înalta Curte constată că singurele declaraţii cu caracter incriminatoriu în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii N.C. şi N.F. aparţin martorilor P.A., P.S. şi P.M. – şi acestea nuanţate în faţa judecătorului fondului în raport cu cele date în faza urmăririi penale, martori care au susţinut că inculpaţii ar fi pretins de la fiecare familie instalată pe acel câmp o taxă 100 – 150 euro iar ulterior, câte un telefon celular.
Se impune a reţine însă, că aceste declaraţii sunt singulare, ele neputând fi coroborate cu ansamblul probator al cauzei, în sensul că asemenea informaţii nu sunt confirmate de nici un alt martor, inculpat, ori parte vătămată.
Prezenta cauză prezintă specificul că exploatarea minorilor s-a realizat de către părinţi ori rude apropiate, prin folosirea tocmai a autorităţii părinteşti şi exercitarea drepturilor de părinte, contrar intereselor minorilor.
Ori, într-o asemenea situaţie, simplele constatări că soţii N.C. şi N.F. au permis accesul pe câmpul de rulote cetăţenilor români cu copii minori şi fără surse de venituri, precum şi aspectul că cei doi ar fi acoperit ilegalităţile comise de conaţionalii lor nu pot constitui probe de vinovăţie.
Astfel, cum corect au reţinut instanţele, acel câmp de rulote nu era proprietatea inculpaţilor N.C. şi N.F., ci aceştia se ocupau de organizarea taberei care fusese înfiinţată de autorităţile locale, inculpaţii neavând posibilitatea de a îndepărta de acolo vreo persoană, neavând autorităţii în acest sens.
Referitor la atitudinea manifestată de cei doi faţă de activităţile ilicite derulate de ceilalţi inculpaţi, de minorii ce sustrăgeau bunuri, este de observat că autorităţile judiciare franceze desfăşurau activităţi specifice de supraveghere (poliţia franceză), aşa cum reiese din analiza actelor procedurale existente la dosarul cauzei.
Prin urmare, singura acuză formulată explicit la adresa inculpaţilor N.C. şi N.F. din perspectiva unor activităţi comerciale cu caracter ilicit ar fi aceea că ar fi condiţionat instalarea în acel câmp de rulote a celor sosii din România prin plata unei taxe de instalare şi oferirea unor bunuri, aspect confirmat, parţial, de declaraţiile celor trei martori invocaţi în precedentele declaraţii ce apar ca singulare în cadrul probator.
Aspectele ce ţin de atitudinea complice a inculpaţilor N.C. şi N.F. în raport cu activitatea inculpaţilor, în special cu cea desfăşurată de fiul lor, inculpatul N.M. nu formează convingerea că au fost implicaţi în exploatarea minorilor.
Pentru a afla adevărul şi a face o corectă aplicare a legii penale, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a aprecia complet şi just probele administrate în cauză, fără a omite de la examinarea fiecărei probe, astfel încât convingerea formată să corespundă adevărului.
Analiza probelor implică examinarea fiecărui element probator în parte, pentru a înlătura tot ce nu are legătură cu cauza, tot ce este vag şi nesigur, urmând ca în cadrul operaţiunii de sinteză, probele să fie evaluate în ansamblul lor, confirmându-se unele pe altele şi impunându-se a conduce la o concluzie univocă, caz în care se ajunge la certitudine cu privire la faptele cauzei.
În cauza de faţă, instanţa procedând la operaţiunea de apreciere a probelor, într-o manieră corespunzătoare, în mod complet şi just constatând contradicţii între informaţiile oferite urmare a audierii martorilor P. şi celelalte probe şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea de conciliere a acestor probe cu ansamblul probator, a înlăturat motivat acele probe, după o verificare serioasă, obiectivă, argumentând convingător de ce se impune a nu le da crezare.
În virtutea considerentelor ce preced, soluţia de achitare dispusă de instanţe în cazul inculpaţilor N.C. şi N.F. este apreciată ca legală şi temeinică, context în care, criticile aduse de procuror nu pot fi primite.
Examinând celelalte critici formulate de recurenţii inculpaţi împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Înalta Curte expune:
O critică având caracter comun inserată de inculpaţii recurenţi a constat în încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, modificată, vizând desfăşurarea şedinţelor de judecată şi cercetarea judecătorească atât la instanţa fondului, cât şi în apel, în sensul nerespectării nepublicităţii, apreciindu-se că astfel s-a creat o nulitate absolută în acceptul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., s-a invocat cazul de cazare reglementat în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., în sensul greşitei aplicări a legii.
În adevăr, dispoziţiile art. 24 alin. (1) din legea specială statuează că şedinţele de judecată nu sunt publice în cauzele privind infracţiunea de trafic de minori prev. de art. 13 şi pornografie infantilă prev. de art. 18 din aceeaşi legea, situaţie în care există o derogare de la regula principiului publicităţii şedinţei de judecată, instituită prin art. 6 parag. 1 din CEDO, consacrată constituţional (art. 127 din Constituţie) şi reglementat expres în conţinutul normelor procesual penale – art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen.
De asemenea, prevederile art. 3859 pct. 4 C. proc. pen., statuează că hotărârea este supusă casării dacă şedinţa de judecată nu a fost publică în afara cazurilor în care legea prevede altfel. Acest caz de casare priveşte numai încălcarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată, punând sub sancţiunea nulităţii absolute, iar nu şi încălcarea dispoziţiilor prin care se stabileşte că judecata se desfăşoară în camera de consiliu sau că şedinţa de judecată nu e publică (precum în cauza penală de faţă), aceste din urmă dispoziţii fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative. Prin urmare, nu va opera casarea atunci când, deşi legea prevedea că şedinţa nu este publică, s-a desfăşurat însă în prezenţa publicului, întrucât ceea ce a înţeles legiuitorul să ocrotească prin nulitatea absolută este publicitatea şedinţei de judecată.
De altfel, aceleaşi critici au fost reiterate şi în faţa instanţei de prim control judiciar, inculpaţii invocând nulitatea absolută.
Fără a face însă dovada vreunei vătămări personale prin încălcarea legii şi, desigur, depăşind momentul procesual în care s-ar fi putut invoca o asemenea nulitate relativă, recurenţii inculpaţi solicită casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Argumentele înfăţişate demonstrează lipsa de fundament a susţinerilor inculpaţilor.
Recurenţii inculpaţi I.L. şi I.J. au pretins ca motiv de nelegalitate a hotărârilor atacate nerespectarea dispoziţiilor imperative privind audierea părţilor vătămate, în faza de urmărire penală, în prezenţa unui reprezentant legal, în împrejurarea în care părinţii minorilor nu puteau întruni calitatea de reprezentanţi legali datorită poziţiei lor procesuale şi a contrarietăţii evidente de interese.
O asemenea susţinere iterată în faţa instanţei de recurs nu poate fi primită în considerarea următoarelor aspecte:
Solicitarea recurenţilor inculpaţi în a se constata o încălcare a dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, în faza sa de urmărire penală, cu consecinţa unei nulităţi absolute care să determine întoarcerea procedurilor judiciare într-o fază incipientă este lipsită de suport legal.
Prima condiţie care se cere a fi îndeplinită pentru a opera nulitatea unui act procesual sau procedural este încălcarea unei dispoziţii legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal atrăgând nulitatea atât încălcarea dispoziţiilor care reglementează urmărirea penală cât şi a celor care reglementează judecata în instanţa de apel, recurs. Unele din dispoziţiile ce reglementează procesul penal au fost selectate de legiuitor şi înscrise în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., încălcarea lor fiind apreciată atât de gravă, încât determină întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor şi constituind o excepţie, dispoziţiile care le prevăd trebuie interpretate restrictiv.
În prezenta cauză, nulitatea invocată nu se înscrie în această categorie, context în care, pentru a opera o asemenea nulitate cu caracter relativ, s-ar mai fi impus satisfăcută condiţia producerii unei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, dar şi invocarea sa de către partea pretins vătămată într-o anumită stare a procesului, ceea ce în cauză nu s-a produs.
De precizat că părţile vătămate minore în faza de urmărire penală au devenit pe parcursul procesului penal majore.
În consecinţă, criticile avansate sunt nefondate.
În ceea ce priveşte însă operaţiunea de individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N., Înalta Curte constată că în raport cu natura, gravitatea infracţiunii, modalitatea concretă de săvârşire, gradul de pericol social al faptelor, elementele ce caracterizează persoana inculpaţilor se impune a se reţine în favoarea acestora circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.
Individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât şi din punct de vedere al măsurii de reeducare, de realizare a unei reinserţii sociale reale a făptuitorului.
Numai într-o asemenea manieră retribuţia justă realizează şi scopul pedepsei, cel de prevenţie generală şi specială.
Aceasta înseamnă că nu se impune aplicarea unor pedepse exemplare, cu efect intimidant, ci a unor pedepse juste, echitabile, atât pentru infractor cât şi pentru societate.
Este de necontestat că activităţile infracţionale derulate de inculpaţii inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. denotă un grad de pericol social semnificativ, aducând atingere unor valori şi relaţii sociale importante şi încălcând principii, ar trebui să guverneze exercitarea drepturilor părinteşti asupra minorilor, îndeplinirea obligaţiilor faţă de aceştia, supremaţia lor, îndrumarea într-o direcţie benefică educării sale.
În acelaşi timp însă, nu trebuie omis că pedepsele prin natura, cuantumul, modalitatea de executare trebuie să asigure îndeplinirea scopurilor pedepsei.
Inculpaţii N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., au solicitat Înaltei Curţi beneficiul art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., astfel cum s-a evocat în precedent.
În contextul procesual al desfăşurării judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, a incidenţei în cazul acestor inculpaţi a procedurii simplificate, motivat de existenţa dispoziţiilor tranzitorii, răspunderea penală urmează a fi atenuată, cuantumul pedepselor aplicate fiind stabilirea, urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dar şi art. 74 lit. a) C. pen., cu consecinţa art. 76 lit. b) C. pen.
Referitor la elementele ce circumstanţiază persoana inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. se reţine că aceştia nu prezintă antecedente penale, aflându-se la primul conflict cu normele legii penale.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.D., în adevăr, acesta a suferit în antecedenţă două condamnări (una dintre ele pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă), care, însă nu atrag starea sa de recidivă, astfel cum în mod corect au constatat instanţele în examinarea statutului juridic al acestui inculpat.
Stabilirea pedepsei pentru inculpatul B.D. impune a se avea în vedere, pe de o parte, aspectul că prezintă antecedente penale, faptele săvârşite anterior nefiind încă de aceeaşi natură cu cele ce constituie obiectul prezentei judecăţi, ceea ce nu determină concluzia unei perseverenţe infracţionale specializate, iar pe de altă parte, nu trebuie omise împrejurările concrete ale comiterii infracţiunii, condiţiile grele în care îşi duceau existenţa inculpaţii, lipsiţi de locuri de muncă, în căutarea unei modalităţi de procurare a mijloacelor de existenţă. Se vor reţine şi în favoarea inculpatului B.D. dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen.
Pentru maniera ilicită în care inculpatul B.D. a înţeles să-şi asigure existenţa, urmează a fi tras la răspundere penală, însă prin aplicarea unei pedepse, în condiţiile reţinerii şi în favoarea sa a circumstanţei atenuante juridice prevăzută de art. 74 alin. (2) lit. a) C. pen., apreciindu-se că în raport cu circumstanţele reale ale cauzei, scopul general şi special al prevenţiei sociale va fi atins. Desigur, se vor aplica dispoziţiile art. 83 C. pen.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va admite recursurile declarate de recurenţii inculpaţi N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. împotriva deciziei penale nr. 60/A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Va casa, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 74/PI din 4 februarie 2010 a Tribunalului Timiş secţia penală, în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. şi în rejudecare:
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului N.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare, la 5 ani închisoare, va reține în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. b) C. pen.
Va înlătura din conţinutul pedepsei accesorii şi complementare aplicate inculpatului N.M. interzicerea drepturilor părinteşti.
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatei B. (fostă G.) A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare; va reţine în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. – art. 76 lit. b) C. pen.
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului I.J. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, reținând în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - 76 lit. b) C. pen.
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatei I.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, reținând în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - 76 lit. b) C. pen.
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului B.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 40 alin. (1) C. pen., de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare, reținând disp. art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 lit. a) C. pen.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. va interzice inculpatului B.D. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 83 C. pen., va revoca suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1095 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Strehaia (definitivă prin nerecurare), va dispune ca în final inculpatul B.D. să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 35 alin. (1) C. pen. va aplica inculpatului B.D. alături de pedeapsa principală rezultantă și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatei N.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare cu reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - 76 lit. a) C. pen.
Va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului B.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare cu reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - art. 76 lit. a) C. pen.
Va reduce durata pedepselor complementare aplicate inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., N.I. și B.N. de la 6 ani la 4 ani, făcând aplicarea art. 65 C. pen.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Va reduce, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 60/A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Suma de câte 50 RON reprezentând onorariul parțial apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B.D., N.I., N.M., și B. (fostă G.) A. până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Suma de câte 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B.N., I.L. și I.J. se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Suma de 700 RON reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimatele părți vătămate se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara vor rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare în sumă de câte 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţii inculpaţi I.L. și I.J. se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenţii inculpaţi N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. împotriva deciziei penale nr. 60/A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 74/PI din 4 februarie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia penală, în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., B.D., N.I. și B.N. şi în rejudecare:
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului N.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare, la 5 ani închisoare, reținând în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. b) C. pen.
Înlătură din conţinutul pedepsei accesorii şi complementare aplicate inculpatului N.M. interzicerea drepturilor părinteşti.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatei B. (fostă G.) A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la la 5 ani închisoare, reținând în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. – art. 76 lit. b) C. pen.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului I.J. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, reținând în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - 76 lit. b) C. pen.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatei I.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, reținând în cauză dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - 76 lit. b) C. pen.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului B.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) ș (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 40 alin. (1) C. pen., de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare, reținând disp. art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 lit. a) C. pen.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. interzice inculpatului B.D. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 83 C. pen., revocă suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1095 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Strehaia (definitivă prin nerecurare), dispunând ca în final inculpatul B.D. să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 35 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului B.D. alături de pedeapsa principală rezultantă și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatei N.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare cu reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - 76 lit. a) C. pen.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului B.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare cu reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - art. 76 lit. a) C. pen.
Reduce durata pedepselor complementare aplicate inculpaţilor N.M., B. (fostă G.) A., I.L., I.J., N.I. și B.N. de la 6 ani la 4 ani, făcând aplicarea art. 65 C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 60/A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Suma de câte 50 RON reprezentând onorariul parțial apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B.D., N.I., N.M., și B. (fostă G.) A. până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Suma de câte 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B.N., I.L. și I.J. se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Suma de 700 RON reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimatele părți vătămate se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ttimişoara rămân în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare în sumă de câte 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţii inculpaţi I.L. și I.J. se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3117/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2999/2012. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
