ICCJ. Decizia nr. 345/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 345/2012
Dosar nr. 890/1/2012
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului D.R.S.G., respingându-se cererile acestuia privind constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că în privinţa cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestului preventiv, din actele dosarului rezultă că instanţa de fond a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv la data de 16 noiembrie 2011, iar prin Sentinţa penală pronunţată la data de 20 decembrie 2011, instanţa a dispus menţinerea măsurii arestării preventive în temeiul art. 350 C. proc. pen.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că anterior instanţa de fond a verificat măsura preventivă la intervale de timp succesive, mai mici de 60 zile. De asemenea, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestului preventiv de către instanţa de apel, la termenul din 31 ianuarie 2012, îndeplineşte cerinţa respectării termenului prevăzut de art. 160b C. proc. pen. faţă de data la care instanţa de fond a dispus, prin sentinţă, menţinerea măsurii arestării preventive.
S-a mai arătat, în cererea formulată de inculpat, că menţinerea prin sentinţă a măsurii arestării preventive, nu poate fi asimilată cu o verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive şi că inculpatul nu şi-a putut prezenta concluziile.
Potrivit dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii măsurii arestării preventive. Ca urmare, pronunţarea cu privire la menţinerea făcută în temeiul art. 350 C. proc. pen., este un accesoriu al soluţiei pe care instanţa o pronunţă pe fondul cauzei, depinde de această soluţie şi nu reclamă o dezbatere separată cu privire la acest aspect. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia penală nr. 178 din 20 ianuarie 2011.
S-a mai arătat că apelul declarat împotriva unei sentinţe, potrivit art. 370 C. proc. pen., este suspensiv de executare în lipsa unor dispoziţii speciale, care să vizeze o excepţie de la regulă, rămâne concluzia că odată atacată, cu apel, hotărârea îşi întrerupe efectul executoriu, ceea ce conduce la lipsa temeiului detenţiei.
Susţinerile inculpatului sunt nefondate. Dispoziţiile art. 350 alin. (4) C. proc. pen. prevăd că hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente, cu privire la arestarea preventivă a inculpatului, este executorie. Ca urmare, în raport cu alin. (1) şi 4 ale art. 350 C. proc. pen., dispoziţia privind menţinerea măsurii arestării preventive, cuprinsă în dispozitivul sentinţei, este executorie, conţinând o excepţie de la regula instituită de art. 370 C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată, privind constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive.
Instanţa de apel a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Prin Încheierea din data de 10 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, reţinându-se ca fiind incident temeiul de arestare preventivă reglementat de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
În raport de prevederile art. 5 din Convenţia Europeană pentru apărarea ordinii şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit infracţiunea sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea săvârşirii de noi infracţiuni, fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Probele administrate în cauză, ce au fost de altfel evaluate în cadrul hotărârii pronunţate de instanţa de fond, chiar nedefinitivă, justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat.
În speţă, este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de luare de mită, încadrată în dispoziţiile art. 254 alin. (1) şi 2 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este închisoarea mai mare de 4 ani.
Instanţa a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului, ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, infracţiune de corupţie presupusă a fi săvârşită în formă continuată, prin pretinderea şi primirea unor sume mari de bani, calitatea inculpatului - reprezentant al unei instituţii ce gestionează şi fonduri europene.
Deşi pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, această trăsătură a infracţiunii poate fi avută în vedere prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen., ce instituie criterii pentru alegerea măsurii arestării preventive.
Toate elementele expuse conduc instanţa la aprecierea existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului şi a justificării măsurii arestării preventive a acestuia, ca fiind cea mai adecvată în raport de scopul măsurilor preventive, asigurându-se astfel atât prevenţia generală cât şi specială, subzistă şi în prezent.
S-a mai apreciat că până în prezent nu a fost depăşită durata rezonabilă a unei detenţii provizorii, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Instanţa a apreciat că, la acest moment procesual, nu există argumente care să concluzioneze că în cauză ar fi suficientă o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-şi realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfăşurare a procesului penal sau să împiedice sustragerea inculpatului de la judecată, astfel încât, văzând şi dispoziţiile art. 139 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpat.
Datele personale ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului nu pot constitui temeiuri de natură a fundamenta o alta apreciere a instanţei privitoare la lipsa pericolului social concret, în cazul lăsării în libertate a acestuia, în considerarea tuturor argumentelor expuse anterior.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, ca neîntemeiată.
De asemenea, a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul D.R.S.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
O primă critică vizează nelegalitatea hotărârii atacate întrucât măsura preventivă a arestării a încetat de drept potrivit art. 140 C. proc. pen.
În subsidiar, inculpatul solicită să se constate că măsura este netemeinică şi să se dispună revocarea acesteia sau înlocuirea cu obligarea de a nu părăsi ţara.
Recursul este nefondat.
Din examinarea încheierii recurate rezultă că instanţa de apel a respins motivat cererea inculpatului de încetare de drept a măsurii arestării preventive în conformitate cu dispoziţiile art. 140 C. proc. pen.
Potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen. încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Cu ocazia dezbaterii recursului, inculpatul, prin apărătorul său, a arătat că recursul nu vizează şi acea dispoziţie din încheiere prin care s-a respins cererea de încetare de drept a măsurii arestării preventive, practic criticile pe care le aduce în analiza legalităţii măsurii arestării preventive se referă la încetarea de drept a acesteia.
Din examinarea motivelor de recurs rezultă că apărarea reia practic aceleaşi argumente pe care le-a adus pentru susţinerea cererii de încetare de drept a măsurii arestării preventive, respinsă de instanţa de prim control judiciar.
Înalta Curte reţine că arestarea preventivă a inculpatului a fost legal menţinută de către instanţa de apel, procedându-se la verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia în interiorul termenului de 60 zile prevăzut de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Înalta Curte mai observă că recursul declarat de inculpat împotriva dispoziţiei din hotărârea de condamnare prin care s-a menţinut starea sa de arest a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 115 din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, iar ulterior la 31 ianuarie 2012, instanţa a menţinut starea de arest a acestuia.
Această menţinere a stării de arest este legală în condiţiile în care instanţa de apel a efectuat verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în interiorul termenului de 60 de zile, iar recursul declarat de inculpat împotriva dispoziţiei vizând arestarea din Sentinţa penală nr. 571 din 20 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj a fost respins ca inadmisibil.
În ceea ce priveşte temeinicia hotărârii atacate, Înalta Curte constată că subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, iar acestea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
În sarcina inculpatului se reţine săvârşirea unei infracţiuni grave, infracţiune de corupţie ce se presupune că s-a comis în formă continuată şi a avut ca obiect o sumă mare de bani, infracţiune dedusă judecăţii, iar inculpatul era reprezentant al unei instituţii ce gestionează fonduri europene.
Faţă de considerentele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R.S.G. împotriva Încheierii din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 18792/63/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3438/2012. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 3665/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
