ICCJ. Decizia nr. 3602/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3602/2012

Dosar nr. 3873/110/2010

Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 124/D din data de 20 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 33 lit. a) C. pen.

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracţiunea prevăzută art. 174 - 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi s-a dispus condamnarea inculpatului T.J., cetăţean român, căsătorit, recidivist, pentru săvârşirea infracţiunilor:

a) vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 73 lit. b) şi art. 76 lit. d) C. pen., la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare şi;

b) port ilegal de armă albă, prevăzută de art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, modificată prin Legea nr. 355/2004, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la 700 RON amendă penală.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. d) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea cuţitului aflat la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău, bun care a fost folosit la săvârşirea infracţiunii.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificat prin art. 1 pct. 34 din O.U.G. 72/2006, a fost obligat inculpatul la plata următoarelor sume: 2079,66 RON, către partea civilă Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părţii vătămate H.R.I. în perioada 7 octombrie 2008 - 15 octombrie 2008 şi 338,20 RON, actualizată la data executării, către partea civilă Serviciu de Ambulanţă Bacău, reprezentând cheltuielile de transport efectuat la data de 7 octombrie 2008 cu partea vătămată H.R.I.

În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă H.R.I. a renunţat la pretenţiile civile.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 4/P din 20 februarie 2009, inculpatul T.J., căsătorit, recidivist, a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infracţiuni:

-tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi;

-port ilegal de armă albă, prevăzut de art. 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că la data de 7 octombrie 2008, în intervalul orelor 14,00 - 14,30, în timp ce se afla în parcarea din apropierea podului "Buha" de pe raza comunei G.F., cu un cuţit (briceag), pe care-l purta fără drept asupra sa, l-a înjunghiat pe H.R.I., provocându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale şi care au fost de natură să-i pună în primejdie viaţa.

Prin Decizia penală nr. 64 din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel s-a dispus desfiinţarea în totalitate a Sentinţei penale nr. 446/D din data de 18 decembrie 2009 a Tribunalul Bacău şi s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, fiind menţinute actele procedurale efectuate.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub. nr. 3837/110/2010.

Analizând întregul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Partea vătămată H.R.I. este locuitor al comunei G.F. din judeţul Bacău, în timp ce inculpatul T.B.J. este locuitor al satului P.L., comuna L. de J., judeţul Harghita.

Deşi cei doi îşi au domiciliul în judeţe diferite, localităţile sunt apropiate, astfel încât animalele sunt lăsate să pască pe aceleaşi păşuni.

Cu aproximativ 2 ani în urmă, între fraţii F. din judeţul Harghita şi fraţii H. din judeţul Bacău a avut loc un conflict violent, procesul penal judecându-se în judeţul Harghita, victimă fiind F.L. care a suferit un traumatism.

Din această cauză F.L. evită să intre în satul vecin din judeţul Bacău pentru a nu se mai întâlni cu bărbatul cu care s-a judecat anterior şi care a fost condamnat ca urmare a conflictului violent petrecut în urmă cu doi ani. Aşa se explică de ce nu a avut curaj să vină singur în comuna G.F. pentru a-şi recupera mânzul luat din greşeală de altcineva de pe păşune.

Astfel, că la data de 7 octombrie 2008 s-a înţeles cu T.J. ca să meargă împreună cu căruţa trasă de un cal, în judeţul Bacău, G.F. pentru a-şi recupera animalul. În căruţă se mai afla ruda sa F.S. şi numitul B.D..

Pentru recuperarea mânzului s-a stabilit telefonic locul de întâlnire cu persoana de legătură, la podeţul "Buha" din apropierea unui depozit de materiale de construcţii, numai că acolo erau aşteptaţi de fraţii H., R.G. cumnatul lor şi G.L.

Inculpatul T.J. nu-i cunoscuse anterior pe fraţii H. şi nici pe tinerii care-i însoţeau.

Martorul G.L., pus pe ceartă şi înarmat cu o bâtă (coadă de ţapină) i-a luat la întrebări pe cei care venise cu căruţa staţionată pe marginea drumului, în apropierea podeţului "Buha", cu privire la motivul prezenţei lor în acel loc.

Cu acel prilej F.L. a fost lovit cu bâta în regiunea capului şi a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ, fiindu-i provocate leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3 - 4 zile de îngrijiri medicale (certificat medico-legal din 9 octombrie 2008).

Tinerii care au coborât din căruţă l-au pus pe fugă pe G.L., care a reuşit să se ascundă în depozitul cu materiale de construcţii, în conflict intervenind fraţii H. care se înarmase cu ţigle (cărămizi) luate de pe jos şi aruncau cu acestea înspre cei care venise din judeţul Harghita, deci şi înspre T.J.

În aceste împrejurări T.J. a intrat în panică, s-a speriat în aşa măsură încât a deschis briceagul pe care-l purta în mod obişnuit asupra sa cu care l-a înjunghiat pe H.R.I. în abdomen.

În felul acesta a luat sfârşit conflictul, cei din judeţul Harghita urcându-se în căruţă şi plecând de unde au venit, în timp ce localnicii s-au îndreptat spre dispensarul din comună pentru a i se acorda un ajutor victimei H.R.I.

Cu ambulanţa chemată de personalul dispensarului, victima a fost transportată la Spitalul din Moineşti unde a fost internat la ora 17,15, iar la ora 18,00 a beneficiat de o intervenţie chirurgicală de urgenţă pentru diagnostic "Plagă toraco abdominală penetrantă cu secţiune faţă anterioară gastrică şi arteră intercostală 8 complicate cu hemoperitoneu".

Din cuprinsul certificatului medico-legal din octombrie 2008 eliberat de C.M.L. Moineşti a rezultat că H.R.I. a prezentat un traumatism abdominal obiectivat prin plaga înjunghiată penetrantă în cavitatea abdominală cu interesarea peretelui gastric şi hemoperitoneu. Leziunea s-a putut produce prin lovire cu un obiect înţepător - tăios (posibil cuţit) şi poate data din 7 octombrie 2008. Deşi victima a fost spitalizată doar 8 (opt) zile a avut nevoie de 25 - 30 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare. Leziunea abdominală a fost de natură a pune în pericol viaţa victimei.

Situaţia de fapt reţinută de instanţă a fost probată cu declaraţiile părţii vătămate, certificat medico-legal din octombrie 2008, raport de expertiză medico-legală din 23 februarie 2011 emis de I.M.L. Iaşi, declaraţiile martorilor R.G., H.A., G.L., F.L., F.S., coroborate cu declaraţiile inculpatului.

Instanţa de fond a apreciat că în drept, fapta inculpatului, care, la data de 7 octombrie 2008, în intervalul orelor 14,00 - 14,30, în timp ce se afla în parcarea din apropierea podului "Buha" de pe raza comunei G.F., cu un cuţit (briceag), pe care-l purta fără drept asupra sa l-a înjunghiat pe H.R.I., provocându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale şi care au fost de natură să-i pună în primejdie viaţa, sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea martorului G.L. care a generat conflictul şi l-a lovit pe F.L. cu bâta în regiunea capului şi a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ şi din partea părţii vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu ţigle (cărămizi) luate de pe jos şi a aruncat cu acestea înspre cei care venise din judeţul Harghita, deci şi înspre T.J., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de vătămare corporală gravă şi port ilegal de armă albă, prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 73 lit. b) şi art. 11 alin. (1) pct. 1, modificată prin Legea nr. 355/2004, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

S-a apreciat că tentativa la omor se deosebeşte de vătămarea corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. sub aspectul laturii subiective. Dacă în primul caz făptuitorul acţionează cu intenţia de omor, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, punerea în primejdie a vieţii survenind în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanţă cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat; el acţionează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea.

Poziţia psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, respectiv: instrumentul folosit de inculpat (cuţit), regiunea corpului lovită (în zona abdomenului), numărul şi intensitatea loviturilor (o singură lovitură nu de mare intensitate), raporturile dintre inculpat şi partea vătămată anterioare săvârşirii faptei (nu existau raporturi de duşmănie între părţi). Instanţa a considerat că este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuşi la o încadrare juridică greşită a faptei.

Astfel, împrejurarea că inculpatul a folosit un cuţit, deci un instrument apt de a produce moartea victimei, s-a apreciat că nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un asemenea obiect se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale, în condiţiile în care inculpatul a lovit cu cuţitul partea vătămată în zona abdomenului, provocându-i leziuni superficiale (25 - 30 zile îngrijiri medicale) deşi avea posibilitatea să aplice mai multe lovituri şi să vizeze şi alte zone vitale (zona capului sau a toracelui). De asemenea, în caz de îndoială în ceea ce priveşte intenţia inculpatului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acţionat, cu intenţia de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, ca în speţa de faţă, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen., deoarece îndoiala profită inculpatului (in dubio pro reo).

S-a considerat că dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen., referitoare la vătămarea corporală gravă nu prevăd, ca element circumstanţial de agravare, portul, fără drept, a unui instrument apt să provoace una dintre urmările prevăzute şi, în consecinţă, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele enumerate în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi lovirea unei persoane provocându-i-se leziuni care au pus în primejdie viaţa acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 11alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, aflate în concurs real.

În temeiul art. 345, având în vedere că faptele există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite de către inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, s-a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă şi port ilegal de armă albă, prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea 61/1991, modificată prin Legea nr. 355/2004, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Instanţa de fond a motivat că la individualizarea pedepselor a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. şi anume: limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen. şi în Legea nr. 61/1991, gradul de pericol social al faptelor, aducându-se atingere relaţiilor sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei şi relaţiile privitoare la convieţuirea socială, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta (prin lovirea în public a părţii vătămate H.R.I. cu un cuţit ce-l avea asupra sa fără drept, provocându-i leziuni ce au necesitat un număr de 25 - 30 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare şi care a fost de natură a pune în pericol viaţa victimei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea martorului G.L. care a generat conflictul şi l-a lovit pe F.L. cu bâta în regiunea capului şi a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ şi din partea părţii vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu ţigle (cărămizi) luate de pe jos şi a aruncat cu acestea înspre cei care venise din judeţul Harghita, deci şi înspre T.J., fiind astfel îndeplinite condiţiile circumstanţei atenuante a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.).

Instanţa de fond a arătat că a avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului care, este cunoscut cu antecedente penale, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. şi care a recunoscut parţial săvârşirea faptei.

Astfel, din fişa de cazier judiciar a rezultat că prin Sentinţa penală nr. 1.141 din data de 25 septembrie 2001 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi violare de domiciliu, din a cărei executare a fost liberat la data de 12 octombrie 2004, rămânând neexecutat un rest de 363 zile închisoare, pedeapsă considerată ca executată la data comiterii faptelor.

În baza acestor criterii, instanţa de fond a apreciat că o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare cu executare pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă şi o pedeapsă de 700 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de port ilegal de armă albă sunt apte să răspundă scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 33 lit. a) C. pen., la aplicarea pedepsei rezultante instanţa a avut în vedere tratamentul sancţionator propriu concursului de infracţiuni prevăzută de art. 34 lit. d) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa a reţinut că natura faptelor săvârşite, gravitatea acesteia şi ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care exerciţiului acestora a fost interzis pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău şi inculpatul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a criticat hotărârea apelată, susţinând că aceasta este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

În baza probatoriului administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, în mod corect calificarea juridică a faptelor care au fost săvârşite de inculpatul T.J. este a unei infracţiuni de omor (deosebit de grav şi nu doar calificat, aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare), în concurs real cu infracţiunea de port nelegal de armă, ambele în stare de recidivă postexecutorie.

Din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat, în mod neechivoc, faptul că inculpatul T.J. la data de 7 octombrie 2008, în timp ce se afla într-un loc public, a aplicat părţii vătămate H.R.I. o lovitură cu cuţitul în zona abdomenului, cauzându-i o plagă toraco-abdominală penetrantă (concretizată într-o cicatrice liniară post operatorie de 20 cm lungime), cu secţiune faţă anterioară gastrică şi arteră intercostală 8, hemiperitoneu, şoc hemoragic post traumatic, leziuni ce necesită 25 - 30 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi care au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei, potrivit certificatului medico-legal din octombrie 2008 al S.J.M.L. Bacău - Cabinetul de Medicină Legală Moineşti, concluzii confirmate prin raportul de expertiză medico-legală din februarie 2011 al I.M.L. Iaşi.

Parchetul a considerat că fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, întrucât inculpatul, înarmat cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), a aplicat o lovitură ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală cu lezare de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care s-a adăugat atitudinea infractorului, imediat după săvârşirea faptei, practica judiciară a instanţei supreme, în acest sens, fiind constantă (Decizia nr. 1.227 din 2 aprilie 2009 a I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 4.526 din 14 decembrie 2010 a I.C.C.J., secţia penală, Decizia penală nr. 107 din 18 ianuarie 2010 a I.C.C.J., secţia penală).

Mai mult decât atât, menţiunea de punere în primejdie a vieţii utilizate în actele medico-legale, priveşte aspecte medicale, în timp ce tentativa la infracţiunea de omor şi deosebirea acesteia de vătămarea corporală gravă vizează strict aspecte juridice, existând posibilitatea reţinerii infracţiunii de tentativă la omor şi atunci când fapta se realizează prin lovirea victimei cu un obiect vulnerant în abdomen, cu consecinţa unei evisceraţii, fără a pune în primejdie viaţa victimei şi chiar şi în ipoteza în care, urmare a unei intervenţii chirurgicale, victima a avut nevoie de un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale decât 25 - 30, cum este cazul speţei de faţă.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat de parchet că, în mod greşit, s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., calificarea juridică a faptei comisă de acesta fiind cea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. aşa cum în mod corect a reţinut aspectul de nelegalitate al calificării juridice date prin rechizitoriu, instanţa de recurs în motivarea Deciziei penale nr. 64 din 1 iunie 2010.

Potrivit cazierului judiciar al inculpatului, acesta a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., art. 100 C. pen. şi art. 109 C. pen., prin Sentinţa penală nr. 19 din 15 februarie 1994, a Tribunalului Harghita, definitivă prin Decizia penală nr. 56/A din 21 iunie 1994 a Curţii de Apel Tg. Mureş, sentinţă ataşată la dosarul cauzei în cursul cercetării judecătoreşti, după casarea cu trimiterea spre rejudecare.

Această condamnare anterioară a inculpatului, tot pentru o infracţiune de omor, coroborată cu atitudinea adoptată de inculpat după comiterea agresiunii asupra părţii vătămate la data de 7 octombrie 2008, de părăsire a locului faptei şi dezinteres manifest faţă de starea părţii vătămate, constituie în opinia parchetului criterii complementare în aprecierea poziţiei psihice a inculpatului, care pledează pentru reţinerea intenţiei în comiterea infracţiunii de omor.

O altă critică se referă la eroarea gravă de fapt, comisă de instanţa de judecată, atunci când a reţinut în sarcina inculpatului T.J., circumstanţa atenuantă a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Circumstanţa atenuantă legală a provocării constă în săvârşirea infracţiuni sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, pentru atingerea demnităţii persoanei, sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. şi intensitatea acestora, nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, aşa cum s-a întâmplat în speţă, ci trebuie stabilite, în mod concret, pe bază de probe, în principal, prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.

În prezenta cauză, se consideră că nu se poate reţine starea de provocare, nici prin utilizarea criteriilor subiective şi nici a celor obiective, deoarece argumentele avute în vedere de instanţă la motivarea reţinerii scuzei provocării nu sunt confirmate de mijloacele de probă administrate în cauză în mod nemijlocit de însăşi instanţa de judecată.

Însăşi instanţa de judecată a reţinut că tulburarea sau emoţia pe fondul căreia a acţionat inculpatul a fost determinată de o provocare din partea martorului G.L., care a generat conflictul şi l-a lovit pe F.L., care a căzut la pământ şi din partea părţii vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu ţigle (cărămizi), luate de pe jos şi a aruncat cu acestea înspre cei care veniseră din judeţul Harghita, deci şi înspre inculpat, care făcea parte din acelaşi grup cu F.L.

Din probele administrate în cauză rezultă că partea vătămată a ajuns la faţa locului în timp ce exista deja un conflict, iar starea de tulburare a inculpatului era deja instalată, astfel că nu s-a putut considera că a avut loc o nouă provocare din partea părţii vătămate, în condiţiile în care doar depoziţiile martorilor aflaţi în "tabăra" inculpatului indică faptul că partea vătămată a aruncat cu ţigle.

Existenţa stării de provocare nu se prezumă, ci se verifică în raport cu momentul săvârşirii infracţiunii, iar nu cu împrejurările ulterioare, ţinându-se seama de gradul de intensitate al tulburării în raport cu persoana făptuitorului, cu circumstanţele faptei, cu relaţiile dintre inculpat şi victimă, care în speţa de faţă nu sunt întrunite.

Parchetul a criticat sentinţa penală apelată şi sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei chiar în ipoteza în care s-ar aprecia, ignorând considerentele expuse anterior, că fapta inculpatului realizează elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Astfel, pe de o parte, s-a apreciat că instanţa trebuia să dispună reducerea despăgubirilor civile la jumătate, atunci când a dispus obligarea inculpatului la plata acestora, ca efect al reţinerii circumstanţei atenuante a scuzei provocării.

Pe de altă parte, s-a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului de 1 an şi 6 luni închisoare, orientată spre minimul special, pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. şi 700 RON amendă pentru infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, după ce s-a dat eficienţă prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., nu corespunde exigenţelor scopului pedepselor, astfel cum este definit acesta în art. 52 C. pen.

S-a considerat că, prin pedepsele aplicate, instanţa de fond nu a apreciat în mod plural criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., neţinând seama în mod adecvat şi de gradul de pericol social în concret al faptelor comise şi periculozitatea reală a inculpatului.

Inculpatul s-a dovedit a fi o persoană violentă, iar infracţiunile cu efect tanatogenerator sunt infracţiuni de un pericol social deosebit, deoarece aduc atingere celui mai important drept al omului, dreptul la viaţă şi, implicit, perturbă grav ordinea de drept.

În raport de natura şi împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor de către inculpatul T.J., de gravitatea acestora (ştiut fiind că portul unei arme albe, în speţă, un cuţit, insuflă persoanei posesoare o stare de încredere, de siguranţă), urmarea produsă şi cea care s-ar fi putut produce, valorile ocrotite de legea penală, cărora li s-a adus atingere prin săvârşirea faptelor, circumstanţele personale ale inculpatului, corelate cu celelalte prevederi legale ce reglementează finalitatea procesului penal şi scopul pedepselor, parchetul a apreciat că pedepsele aplicate de instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea cauzei, sunt prea mici.

În motivarea scrisă a apelului şi în concluziile scrise depuse apelantul-inculpat a criticat hotărârea apelată pentru următoarele motive:

În fapt, la data de 7 octombrie 2008, numitul F.L. s-a înţeles cu T.J. să meargă împreună cu căruţa trasă de un cal în judeţul Bacău, localitatea G.F. pentru a-şi recupera un animal pierdut pe păşunea dintre localitatea mai sus arătată şi localitatea V.L. În căruţă se mai afla ruda sa F.S. şi numitul B.D.

Partea vătămata H.R.I. este locuitor al comunei G.F. din Judeţul Bacău, în timp ce inculpatul T.J. este locuitorul satului P.L., comuna L. de J., judeţul Harghita. Deşi cei doi au domiciliul în judeţe diferite, localităţile sunt apropiate, astfel încât animalele sunt lăsate să pască pe aceleaşi păşuni.

De precizat este faptul că, cu aproximativ 2 ani în urmă, între fraţii F. din judeţul Harghita şi fraţii H. din judeţul Bacău a avut loc un conflict violent, procesul penal judecându-se în judeţul Harghita, victima fiind F.L., care a suferit un traumatism. H.R.I. a fost condamnat ca urmare a conflictului violent petrecut cu doi ani in urma. Aşa se explică de ce nu a avut curaj să vină singur în comuna G.F. pentru a-şi recupera mânzul luat din greşeală de altcineva de pe păşune.

Când au ajuns în localitatea G.F. s-au întâlnit cu fraţii H., care erau însoţiţi de R.G., cumnatul lor şi G.L..

Inculpatul T.J. nu-i cunoscuse anterior pe fraţii H. şi nici pe tinerii care-i însoţeau.

Martorul G.L., pus pe ceartă şi înarmat cu o bâtă (coada de ţapină) i-a luat la întrebări pe cei care veniseră cu căruţa staţionată pe marginea drumului, în apropierea podeţului "Buha", cu privire la motivul prezenţei lor acolo.

Cu acel prilej F.L. a fost lovit cu bâta în regiunea capului şi a spatelui, lovitura fiind puternică sus-numitul a căzut la pământ, pierzându-şi conştiinţa.

În conflict au intervenind fraţii H. care erau înarmaţi cu cuţite şi aruncau asupra celor din V.L. cu cărămizi şi bâte.

Ulterior agresorii s-au îndreptat spre inculpatul T.J., atacându-l cu bâte şi cărămizi, iar partea vătămata H.R.I., înarmată cu un cuţit, a încercat să-l atace.

În aceste împrejurări, T.J. a intrat în panică, s-a speriat în aşa măsură încât a deschis briceagul pe care-l purta în mod obişnuit asupra sa şi făcând un gest spontan de apărare din eroare l-a înjunghiat pe H.R.I. în abdomen.

În ceea ce priveşte primul motiv de apel s-a considerat că în mod greşit instanţa de fond nu a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 44 C. pen., întrucât fapta a fost săvârşită în stare de legitimă apărare.

Potrivit legii, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa. Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi împrejurările în care s-a produs atacul.

Legitima apărare se caracterizează prin riposta apărării la un atac. Actul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, adică să fie material, direct, imediat şi injust. Apărarea să fie necesară (pentru înlăturarea atacului), iar obiectul ei să se refere la valorile apărate de lege. Depăşirea sau excesul limitei apărării să fie din cauza unor puternice stări sufleteşti (tulburare, temere etc.).

Cu privire la acest aspect, din întregul material probator administrat în cauză a rezultat că partea vătămata H.R.I., împreună cu fratele său şi numiţii R.G., cumnatul lor şi G.L., aflând (de la persoana care îşi însuşise mânzul) că numitul F.L. (din cauza căruia fusese condamnaţi) va veni în localitatea G.F., au hotărât să-i aştepte şi să răzbune. Aşa se explică faptul că la locul de întâlnire dat de persoana care îşi însuşise mânzul se aflau cei patru bărbaţi înarmaţi cu bâte şi cuţite, putând trage şi concluzia că acestea au premeditat şi înscenat dispariţia animalului tocmai pentru a-i atrage pe acestea în localitatea G.F. şi să se răzbune (fapt reţinut şi de instanţa de fond care nu a exclus faptul ca cei patru, printre care şi partea vătămată să fi întins o capcană celor ademeniţi în localitatea lor).

Conflictul a izbucnit în momentul în care F.L. a fost lovit cu bâta în regiunea capului şi a căzut la pământ, pierzându-şi conştiinţa (fapt dovedit atât cu declaraţiile martorilor cât şi cu faptul că în dosarul de urmărire penală există certificatul medico-legal din octombrie 2008, eliberat pe numele lui F.L., care a suferit leziuni traumatice cranio-cerebrale prin loviri cu sau de corpuri dure, vindecabile in 3 - 4 zile de îngrijiri medicale.

Ulterior şi persoanele cu care era F.L. (printre care şi inculpatul T.J.) au fost atacate de cei patru agresori. Atacul celor patru a fost foarte violent, mai ales ca aceştia erau înarmaţi cu bâte şi cuţite.

S-a arătat că inculpatul T.J. a fost atacat de partea vătămata H.R.I., atât cu cuţitul, cât şi alte obiecte contondente.

Faptul că partea vătămată era înarmată cu un cuţit a rezultat din acte efectuate în cursul urmăririi penale, fiind dovedită împrejurarea că şi partea vătămată H.R.I. avea cuţit asupra sa, care i-a fost ridicat de către organele de poliţie, însă în sarcina sa nu s-a reţinut infracţiunea de port ilegal de armă alba, motiv pentru care i-a şi fost restituit în cursul urmăririi penale. Mai mult decât atât, faptul că victima era înarmată cu un cuţit, a rezultat şi din declaraţia cumnatului său R.G.

În aceste împrejurări T.J. a intrat în panică, s-a speriat în aşa măsură încât a deschis briceagul pe care-l purta în mod obişnuit asupra sa şi făcând un gest spontan de apărare din eroare l-a înjunghiat pe H.R.I. în abdomen.

Fapta a fost comisă sub stăpânirea unei puternice emoţii determinată de atacul violent al victimei, care a întrebuinţat primul violenţa şi care era înarmată cu un cuţit şi o bâtă. Această stare a fost creată atât de faptul că agresorii, sub privirile sale l-au lovit pe numitul F.L. cu bâta în cap şi peste corp, acesta pierzându-şi conştiinţa (neştiind dacă mai trăieşte sau nu), precum şi de faptul că agresorul (partea vătămată) era înarmată cu un cuţit şi era şi în stare de ebrietate, existând riscul ca acesta să nu realizeze ceea ce făcea.

În concluzie, s-a considerat că fapta a fost comisă în stare de legitimă apărare, din moment ce sunt întrunite, cumulativ, toate cerinţele prevăzute în art. 44 alin. (2) C. pen., între care şi existenţa unui atac imediat, inculpatul lovind victima într-un gest de apărare de atacul victimei, care era în stare de ebrietate şi era înarmată cu un cuţit, dar şi datorită faptului că atacul victimei prezenta un pericol care să ameninţe grav viaţa inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul său - aplicarea de lovituri cu bâta în cap şi înarmat cu un cuţit, fiind în măsură să justifice o asemenea ripostă.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel invocat, în subsidiar, s-a considerat că instanţa de fond trebuia să procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., motivat de faptul că victima a fost spitalizată doar 8 zile şi a avut nevoie de 25 - 30 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, ceea ce îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală.

Totodată, se arătă că în timpul judecării procesului la fond, între inculpat şi partea vătămată a intervenit împăcarea, ceea ce impunea instanţei să înceteze procesul penal luându-se act de împăcarea părţilor (art. 181 alin. (3) C. pen.).

La termenul din 28 mai 2009 partea vătămată a făcut cunoscut că nu mai are pretenţii civile în cauză şi că s-a împăcat cu inculpatul.

Apelantul-inculpat a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că leziunea abdominală a fost de natură a pune în pericol viaţa victimei.

În acest sens, se contestă atât concluziile certificatului medico-legal din octombrie 2008, eliberat de C.M.L. Moineşti, cât şi expertiza medico-legală.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză, s-a arătat că expertul nu a stabilit în baza propriilor constatări dacă leziunea provocată a fost de natură a pune viaţa în pericol victimei. Concluziile expertului nu se referă la constatările făcute cu ocazia examinării părţii vătămate, ci se refera la actele medicale anterioare. Expertul nu a stabilit dacă leziunile avute provin în urma evenimentului din 7 octombrie 2008. Leziunile reţinute de expert nu sunt de natură să concluzioneze că victimei i-a fost pusă viaţa în pericol, sens în care, s-a solicitat efectuarea unei contraexpertize medico-legale la I.M.L. Bucureşti.

În subsidiar, s-a solicitat instanţei redozarea pedepsei aplicate de instanţa de fond, în sensul aplicării unei pedepse mai blânde, care să ţină cont de împrejurările în care s-a săvârşit fapta.

Prezent în faţa Curţii, instanţa de apel i-a prezentat apelantului-inculpat învinuirile care i se aduc prin actul de sesizare al instanţei şi faptele pentru care a fost condamnat de instanţa de fond, precum şi prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, faptul că are dreptul să nu facă nici o declaraţie la instanţa de control judiciar, că tot ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, iar dacă acceptă să dea declaraţii are obligaţia să spună tot ce ştie cu privire la învinuirile care i se aduc.

Apelantul-inculpat nu a dat declaraţie, prevalându-se de dreptul la tăcere.

Prin Încheierea din data de 22 noiembrie 2011, Curtea, având în vedere concluziile concordante ale certificatului medico-legal eliberat de Cabinetul de Medicină Legală Moineşti şi raportul de expertiză întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi, prevederile O.G. nr. 1/2000, privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi ale H.G. nr. 774/2000, privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000, precum şi faptul că Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, nu are competenţa de a efectua expertize medico-legale decât pentru judeţele din sudul ţării, a respins cererea apelantului-inculpat, privind efectuarea unei contraexpertize la Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti.

Prin Încheierea din data de 24 septembrie 2011, Curtea a pus în discuţia părţilor şi a dispus reaudierea martorului G.L., audierea acestui martor, efectuându-se la termenul de judecată din data de 13 martie 2012.

Având în vedere şi motivul de apel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, privind schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit.i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., aşa cum a fost trimis inculpatul în judecată, în tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit.i) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum şi dispoziţiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen., prin Încheierea din data de 06 decembrie 2011, s-a dispus efectuarea de Serviciul de Medicină Legală al Judeţului Bacău, în condiţii de internare la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău - Secţia Psihiatrie, a unei expertize medico-legale psihiatrice a inculpatului.

Prin Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din data de 11 ianuarie 2012 a Serviciul de Medicină Legală al Judeţului Bacău, s-a concluzionat că inculpatul nu prezintă tulburări psihice cu semnificaţie majoră în prezent şi că păstrează discernământul asupra faptelor şi consecinţelor acestora.

Prin Decizia penală nr. 41 din 23 martie 2012 Curtea de Apel Bacău, secţia penală cauze minori şi familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 124/D din data de 20 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău, cu privire la soluţionarea laturii penale a cauzei.

A desfiinţat sentinţa penală apelată sub aceste aspecte, a reţinut cauza spre rejudecare şi în fond;

În temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în tentativă la infracţiunea de omor calificat deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În temeiul art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 lit. c) C. pen., cu art. 37 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) şi art. 80 C. pen., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat deosebit de grav, a fost condamnat inculpatul T.J., căsătorit, fără ocupaţie, recidivist, la pedeapsa principală de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi aplică inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru o durată de 3 (trei) ani.

În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, cu art. 37 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. şi art. 80 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat, la pedeapsa principală de 2 (două) luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea celor două pedepse principale în pedeapsa cea mai grea, cea de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare.

Pedeapsă de executat - pedeapsa principală rezultantă de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru o durată de 3 (trei) ani.

A interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea cuţitului folosit la săvârşirea infracţiuni, bun aflat la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat T.J. împotriva Sentinţei penale nr. 124/D din data de 20 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul-inculpat să plătească statului suma de 650 RON cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt necorespunzătoare probelor administrate, a dat faptelor săvârşite de inculpat o încadrare juridică greşită, aplicând pedepse nelegale.

Instanţa de apel a considerat că raportat la obiectul vulnerant folosit de către inculpat, regiunea corpului vizată, intensitatea loviturii, atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei, fapta acestuia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav.

De asemenea a considerat că inculpatul nu a săvârşit infracţiunea în legitimă apărare şi nici nu a fost provocat de către partea vătămată.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.J., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17, 171, 18 şi 14 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i), 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., în cauză neexistând intenţia inculpatului de a ucide partea vătămată şi pe fond să se dispună achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., coroborat cu art. 44 C. pen. întrucât fapta a fost săvârşită în legitimă apărare. De asemenea inculpatul a învederat că instanţa a comis o gravă eroare de fapt prin înlăturarea declaraţiilor martorilor F., care tindeau la aflarea adevărului, instanţa reţinând o situaţie de fapt care nu corespundea realităţii.

În subsidiar, a solicitat reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) şi 74 lit. c) C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 să se constate că este absorbită de infracţiunea de vătămare corporală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. îl consideră fondat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Criticile inculpatului întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18, 17 şi 171 C. proc. pen. sunt nefondate.

În mod corect, instanţa de prim control judiciar a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) raportat la art. 176 lit. c) C. pen. şi nu infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

Încadrarea juridică este o chestiune de drept şi, prin urmare, supusă controlului instanţei de recurs.

Prin aceasta nu se aduce atingere fondului, întrucât chestiunea de fond rezidă în constatarea existenţei sau inexistenţei faptei inculpatului, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt.

Aprecierea dacă această faptă constituie infracţiune şi ce anume infracţiune este o chestiune de drept.

Dacă instanţa de fond a încadrat fapta constatată într-o formă juridică alta decât cea corectă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greşită.

Principiul învestirii in rem leagă instanţa de orice grad numai în privinţa faptei sau faptelor nu şi în privinţa încadrării juridice.

În doctrina juridică este statuat faptul că poate fi incident acest caz de casare atunci când soluţia de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni este corectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greşită, caz în care se impune casarea hotărârii atacate pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii penale.

Tentativa de omor se deosebeşte de vătămarea corporală gravă numai sub aspectul laturii subiective. Astfel, latura subiectivă a tentativei la omor se realizează prin intenţia directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând moartea victimei ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale a urmărit sau acceptat producerea ei.

În cazul în care prin actul respectiv s-a acceptat rezultatul morţii, încadrarea juridică corectă este în art. 182 alin. (2) C. pen.

Intenţia de a ucide (animus necandi) trebuie stabilită în fiecare caz în raport de împrejurările cauzei (dolus ex re) cum sunt: instrumentul folosit, regiunea corpului vizată, numărul şi intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat şi victimă, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei.

Raportat la împrejurările comiterii faptei, Înalta Curte, analizând probele dosarului, constată că inculpatul a acţionat pe fondul unui conflict declanşat spontan cu partea vătămată, lovind-o cu un cuţit în zona abdominală, deşi atacul îndreptat împotriva sa nu era făcut cu acelaşi obiect vulnerant. Deşi s-a reţinut că şi partea vătămată a avut asupra sa un cuţit, din probele administrate nu a rezultat că aceasta l-ar fi folosit asupra inculpatului. Dealtfel, atitudinea ulterioară a inculpatului după săvârşirea faptei duce la concluzia că inculpatul, deşi nu a urmărit moartea victimei, a acceptat producerea acesteia, prin abandonarea şi neacordarea vreunui ajutor victimei.

Faptul că în timpul procesului partea vătămată şi inculpatul s-au împăcat nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte încadrarea juridică decât prin prisma circumstanţelor atenuante, care de altfel au fost reţinute inculpatului. Încadrarea juridică a faptei inculpatului în infracţiunea de tentativă la omor este susţinută de modul în care inculpatul a acţionat, de obiectul folosit, de zona vizată, de intensitatea loviturilor aplicate, cât şi de atitudinea ulterioară a acestuia după săvârşirea faptei.

Instrumentul folosit de către inculpat era apt să producă moartea.

Lovitura aplicată de către inculpat părţii vătămate cu cuţitul a vizat un organ vital (abdomenul) şi a fost de mare intensitate (plagă penetrantă în zona abdominală cu lezare de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei). Astfel, această zonă, chiar la nivelul cunoştinţelor comune, este considerată, pe lângă torace, cap, zonă vitală, inculpatul trebuia să-şi dea seama că prin acţiunea sa, care a vizat o asemenea regiune a corpului, se pot produce leziuni de natură să producă moartea. În antecedenţa infracţională a inculpatului se mai regăseşte o infracţiune de omor, din ale cărei consecinţe inculpatul trebuia să înveţe ceva, neputându-se susţine că era la primul impact cu legea penală şi nu cunoştea consecinţele acţiunii sale violente. Nu se poate reţine faptul că inculpatul a lovit victima la întâmplare, fără a viza o regiune sau organ vital, că nu a acţionat cu intenţia de a ucide, neputându-se reţine în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

Cu privire la solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. raportat la art. 44 C. pen., întrucât fapta a fost săvârşită în stare de legitimă apărare (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.) Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 44 C. pen.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Pentru a se reţine că o faptă a fost săvârşită în stare de legitimă apărare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a)să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

b)fapta să se fi săvârşit ca urmare unui atac material direct, imediat şi injust;

c)atacul să fie îndreptat contra persoanei sau contra unui interes public;

d)atacul să prezinte un pericol grav;

e)apărarea să fie proporţională cu gravitatea şi împrejurările atacului şi;

f)apărarea să rămână în limitele necesare.

Această ultimă condiţie rezultă din dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen., care sancţionează depăşirea limitelor apărării. Potrivit acestei condiţii, apărarea trebuie să înceapă în momentul declanşării atacului sau imediat după începerea atacului şi trebuie să se termine odată cu înlăturarea atacului. Sau cu alte cuvinte, apărarea trebuie să se facă în intervalul de timp de la începerea atacului şi până la înlăturarea atacului.

Apoi, se cere ca apărarea să fie proporţională sau să fie mai uşoară, (de exemplu, în caz de atac contra vieţii, se poate răspunde cu apărarea contra vieţii agresorului, iar în caz de atac contra integrităţii corporale să se răspundă cu apărarea contra integrităţii corporale a agresorului).

Apărarea, apoi, este legitimă până în momentul în care atacul este înlăturat, respins. Cu alte cuvinte, apărarea este legitimă până la limita înlăturării atacului şi a pericolului ce-l împiedică, până la respingerea agresorului şi a încetării pericolului. Dincolo de această limită începe depăşirea de legitimă apărare şi eventuala răzbunare.

Depăşirea legitimei apărări există în următoarele cazuri:

a) când s-a pornit la o acţiune "de apărare" înainte de a se fi declanşat un atac material, direct, imediat şi injust (cel ce bănuieşte un atac şi ripostează, cel ce nu are în faţă un atac obiectiv şi material şi loveşte);

b) când apărarea a depăşit intervalul de timp dintre atac şi respingerea atacului (după ce agresorul a fost imobilizat "apărarea" continuă, aplicându-se lovituri care nu mai erau necesare, situaţie când nu mai este apărare, ci răzbunare);

c) când există disproporţie dintre atac şi apărare (când în mod vădit la un atac de o anumită intensitate se răspunde cu o apărare de o intensitate mai mare, disproporţionat de mare şi de o natură mult mai gravă; astfel este cazul celui lovit - atac contra integrităţii corporale, se răspunde cu apărarea contra vieţii).

Or, aşa cum rezultă din actele dosarului nu sunt îndeplinite aceste condiţii, apărarea inculpatului nu a fost proporţională cu gravitatea şi împrejurările atacului, nu a rămas în limitele necesare, existând o vădită disproporţie între atac şi apărare, inculpatul răspunzând cu o apărare de o intensitate mai mare, disproporţionată faţă de atac şi de o natură mult mai gravă, practic inculpatul a înjunghiat partea vătămată, fără ca aceasta să folosească împotriva inculpatului aceeaşi armă sau acţiunea acesteia să fie la fel de violentă.

Critica recurentului inculpat cu privire la greşita reţinere în sarcina sa a infracţiunii prevăzută de art. 1 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, infracţiune care este absorbită de infracţiunea mai gravă, Înalta Curte o consideră neîntemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, casteletului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire.

Expresia folosită de legiuitor "dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă" se interpretează în sensul că, prin voinţa legiuitorului, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele apte să provoace moartea enumerate în acest text poate fi prevăzut ca element constitutiv sau ca element circumstanţial de agravare în conţinutul unei infracţiuni complexe.

Dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen., sau art. 20 C. pen., raportat la art. 174 C. pen., referitoare la vătămarea corporală gravă, sau tentativă la omor, nu prevăd, ca element circumstanţial de agravare, portul, fără drept, a unui instrument apt să provoace una dintre urmările prevăzute şi, în consecinţă, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele enumerate în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi lovirea unei persoane provocându-i-se leziuni care au pus în primejdie viaţa acesteia, astfel că în cauză au fost săvârşite două infracţiuni în concurs, iar nu o singură infracţiune.

Cât priveşte faptul că, pentru partea vătămată, parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de Legea nr. 61/1991, este lipsită de relevanţă sub aspectul reţinerii vinovăţiei inculpatului şi pentru această infracţiune.

Examinând criticile aduse hotărârii instanţei de apel şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (instanţa a comis o gravă eroare de fapt, în sensul înlăturării greşite a declaraţiilor a doi martori care tindeau la aflarea adevărului, reţinând o stare de fapt care nu corespundea realităţii), Înalta Curte le consideră neîntemeiate.

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

Înalta Curte apreciază că, în mod justificat, au fost înlăturate de către instanţa de prim control judiciar declaraţiile martorilor F.L. şi F.S. întrucât conţineau numeroase aspecte contradictorii (au susţinut că partea vătămată a aruncat cu ţigle către inculpat, că partea vătămată doar l-a ameninţat pe inculpat cu o ţiglă în mână şi cu un cuţit în cealaltă mână) şi care nu se coroborau cu celelalte probe administrate, stabilind o situaţie de fapt, pe baza probatoriului administrat, care corespunde realităţii.

Examinând recursul inculpatului prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte îl consideră fondat.

Raportat la împrejurările în care s-a săvârşit fapta se impune reţinerea în favoarea inculpatului, a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., motiv pentru care, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului, va casa în parte decizia recurată şi rejudecând, va descontopi pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor şi ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., va reduce pedepsele aplicate inculpatului de la 4 ani şi 6 luni închisoare la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i), 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., art. 73 lit. b) C. pen., art. 80 C. pen., şi de la 2 luni închisoare la o lună închisoare pentru art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., 74 alin. (2) C. pen., 76 alin. (1) lit. e) C. pen., art. 80 C. pen., 73 lit. b) C. pen., inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Circumstanţa atenuantă legală a provocării constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, pentru atingerea demnităţii persoanei, sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Tulburarea sau emoţia pe fondul căreia a acţionat inculpatul a fost determinată de o provocare venită atât din partea martorului G.L., care a generat conflictul şi l-a lovit pe F.L., care a căzut la pământ, cât şi din partea părţii vătămate, care intervenind în conflict s-a înarmat cu ţigle, luate de pe jos şi a aruncat cu acestea înspre cei care veniseră din judeţul Harghita, deci şi înspre inculpat.

Faptul că partea vătămată a intervenit în conflict, ulterior declanşării lui, nefiind cea care l-a generat, nu înlătură existenţa circumstanţei atenuante legale a provocării, întrucât în psihicul inculpatului a fost produsă starea de puternică tulburare sau emoţie specifică provocării, ca urmare a pericolului la care inculpatul s-a considerat expus din partea grupului de persoane din care făcea parte victima.

În cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune şi reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. pen., aşa cum a solicitat inculpatul, fiindu-i reţinute ca şi circumstanţe atenuante dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen.

Rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ceea ce priveşte adaptarea conduitelor destinatarilor legii penale şi dezvoltarea conştiinţei juridice şi morale a membrilor societăţii şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.

Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârşească din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.

Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.

Astfel, pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare cum a fost redusă atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare aleasă este una justă, de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatului şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei penale nr. 41 din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală cauze minori şi de familie.

Casează, în parte decizia penală recurată şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului T.J. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen. şi art. 80 C. pen. de la 4 ani şi 6 luni închisoare la 3 ani şi 6 luni închisoare, cu reţinerea şi a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen.

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului T.J. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din legea nr. 61/1991 republicată, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. şi art. 80 C. pen. de la 2 luni închisoare la 1 lună închisoare, cu reţinerea şi a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen.

Menţine pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. aplicată inculpatului T.J. prin decizia recurată.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. contopeşte pedepsele principale, urmând ca inculpatul T.J. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de inculpat, rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba maghiară desemnat pentru inculpatul T.J. se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3434/2012. Penal. Traficul de minori (Legea...  ICCJ. Decizia nr. 4198/2012. Penal. Infracţiuni la legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3602/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs