ICCJ. Decizia nr. 3699/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3699/2012
Dosar nr. 27626/3/2008*
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 413/F din data de 14 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, au fost respinse ca nefondate cererile de revizuire formulate de revizuientele Ş.V., l.E. şi M. (fostă C.) M.L.
Revizuientele au fost obligate la cheltuieli judiciare statului.
S-a arătat că prin cererea formulată, petentele au solicitat revizuirea deciziei penale nr. 1560/2008, pronunţată în Dosarul nr. 3003/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, precizând că cererea este admisibilă, în principiu, în raport de disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv că nu s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
În motivare au arătat că la momentul la care s-a început urmărirea penală împotriva acestora, nu exista un cadru legal care să reglementeze drepturile şi obligaţiile organelor fiscale în materia rambursării de TVA, astfel cum rezultă din adresa nr. 622900/2008, emisă de Ministerul Finanţelor.
Este evident că în perioada 1998-1999 actele normative în vigoare în materia rambursărilor de TVA nu cuprindeau normele procedurale privind drepturile şi obligaţiile organului fiscal în exercitarea controlului. Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2627/1998 conţinea numai documentaţia pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite agenţilor economici ce solicitau rambursări de TVA; cu privire la realitatea operaţiunilor nu existau prevederi exprese în actele normative date în aplicarea O.G. nr. 3/1992 republicată care stabilea cadrul legal privind taxa pe valoarea adăugată.
Petentele au arătat că toate aceste aspecte au în cauză caracterul unei împrejurări noi, fiind aduse la cunoştinţa acestora prin adresa nr. 622900/2008; au mai precizat că în perioada anilor 1998-1999 cadrul legal general aflat în vigoare la data pretinsei săvârşiri a faptelor nu prevedea interacţiunea din art. 36 din Legea nr. 345/2002, adică exact faptele pentru care acestea au fost condamnate, fiind abrogată în mod expres din Legea nr. 5722008 privind C. fisc., intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2004.
Inexistenţa faptelor calificate drept infracţiuni, dată fiind împrejurarea nesemnării o de către revizuiente a proceselor-verbale de control cu propunerea de rambursare de TVA, a rezultat din adresa nr. 117373/2000, emisă de D.G.F.P.S. Prin acest înscris doveditor organul fiscal competent recunoaşte împrejurarea inexistentei unor procese-verbale de control semnate de revizuienta Ş.V. şi care au stat la baza rambursărilor de TVA către mai multe societăţi comerciale. Relevantă este şi împrejurarea că revizuienta Ş.V. nu a semnat procesele-verbale de control menţionate în actul de inculpare şi pe baza cărora s-a stabilit vinovăţia şi respectiv condamnarea sa.
A solicitat ca instanţa să aibă în vedere imposibilitatea obiectivă a revizuientelor de a stabili caracterul real sau fals al documentelor justificative prezentate de contribuabili in cadrul controlului fiscal, în vederea obţinerii rambursărilor de TVA, astfel cum au rezultat din conţinutul adresei nr. 33366/2001, emisă de M.F.J.
O altă împrejurare nouă ce trebuie avută în vedere de instanţă, constă în stabilirea recuperării sumei de 11.470.640 RON în sarcina administratorului SC S. SRL în cadrul procedurii insolvenţei acestei societăţi comerciale, cu consecinţa înlăturării răspunderii revizuientelor în ceea ce priveşte plata acestei sume, împrejurare care dovedeşte netemeinicia hotărârilor de condamnare a revizuientelor pentru un prejudiciu al cărui cuantum este incert, ce urmează a fi recuperat de la administratorul societăţii o aflat in procedura insolvenţei.
De asemenea, instanţa trebuie să în vedere că deşi prin actul de sesizare revizuientele nu au fost trimise în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. şi ped. de art. 249 C. pen., în primă instanţă acestea au fost achitate, ulterior condamnate, pentru ca instanţa supremă să menţină această dispoziţie din decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Examinând cererile de revizuire formulate de petente, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1206/2005, pronunţată în Dosarul nr. 5781/2001 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a dispus în baza prev. art 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatelor Ş.V., l.E. şi M.L. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen. În baza prev. art. 334 C. proc. pen. a schimbat calificarea încadrării juridice din art. 2151 alin. (1) şi (2) cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 26 rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) cu art. 41 alin. (2) în art. 36 din Legea nr. 345/2002 şi respectiv art. 26 rap. la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplic. art. 13 C. pen.
În baza prev. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpata Ş.V. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 26 rap. la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) şi respectiv art. 249 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpata l.E. pentru infracţiunea prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13, art. 41 alin. (2) şi art. 249 alin. (1) C. pen.
În baza prev. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpata M.L. pentru infracţiunea prev. de art. 289 C. pen. cu art. 41 alin. (2) şi art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 249 alin. (1) C. pen.
Prin decizia penală nr. 261/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus condamnarea celor trei inculpate la câte o pedeapsă de câte 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 71-64 C. pen. şi la câte o pedeapsă de cate 3 ani închisoare pentru fiecare inculpată pentru infr. prev. de art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-au constatat graţiate integral pedepsele aplicate.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pentru inculpate sub aspectul infracţiunii prev. de art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Prin decizia penală nr. 1560/2008 pronunţată în Dosarul nr. 300/3/2001 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile inculpatelor, s-a casat decizia penală nr. 261/2007, numai cu privire la greşita condamnare a inculpatelor pentru infracţiunea prev. de art. 323 C. pen., s-au descontopit pedepsele rezultante şi s-a menţinut soluţia achitării inculpatelor conform prev. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea prev. de art. 323 alin. (1) C. pen., dispusă prin sentinţa penală nr. 1206/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia l-a penală.
În fapt, din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat că în luna august 1999, urmare unui control efectuat de Ministerul Finanţelor, au fost constatate o serie de nereguli privitoare la rambursările de TVA acordate de Administraţia Financiară a sectorului YY Bucureşti, a căror angajate erau petentele.
În raport de împrejurarea că s-a invocat în cauză dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constând în mai multe adrese, dar şi de complexitatea cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 403 C. proc. pen., după ascultarea concluziilor procurorului şi ale părţilor, tribunalul a constatat ca cererea de revizuire este promovată în condiţiile legii, iar din actele depuse a concluzionat că sunt date suficiente, dispunând admiterea în principiu a acesteia.
S-a arătat că s-a procedat la studierea detaliată şi de fond a adreselor nr. 622900/2008; 117373/2008; 33366/2001, emise de D.G.F.M.P. şi respectiv Direcţia de Legislaţie în Domeniul TVA a Ministerului de Finanţe, tribunalul constatând următoarele:
Adresa nr. 33366/2001 emisă de Administraţia Financiară sector YY către Direcţia de audit Intern din cadrul D.G.F.P.C.F.S. – M.B. - consemnează rezultatele constatate în urma controalelor efectuate la Administraţia Financiară sector YY Bucureşti, adresa care se regăseşte în dosarul de fond. În acest context, această adresă şi mai exact conţinutul ei nu a putut fi reţinută de instanţă ca reprezentând o împrejurare nouă în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen., nefiind deci o probă nouă.
De asemenea, tribunalul a constatat că analiza normelor de lucru şi a reglementarilor aplicabile în cauză se regăsesc şi în motivarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, considerent în raport de care tribunalul a apreciat ca aceasta apărare a fost avută în vedere de instanţa de apel ca şi apărare a fondului, fiind analizata in detaliu şi cuprinsa in considerentele deciziei, ca atare.
Deşi, şi din acest punct de vedere apărarea revizuientelor-petente în sensul că ar fi apărut elemente noi legate de existenţă a faptei penale şi a vinovăţiei inculpatelor, nu a putut fi primită de instanţă.
Totodată s-a reţinut că susţinerea petentelor, în sensul că s-ar fi avut în vedere de către instanţele de apel şi respectiv de recurs, un prejudiciu care nici măcar nu a fost stabilit în concret, de asemenea, nu a putut reprezenta o împrejurare nouă în sensul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., ci cel mult o critică adusă soluţiilor în apel şi respectiv în recurs, dar care de asemenea a fost avută în vedere de instanţe la momentul soluţionării cailor de atac.
Tribunalul a constatat, de asemenea, că susţinerea petentelor privind lipsa probelor care să ateste vinovăţia acestora a constituit, de asemenea, o apărare de fond ce nu mai poate fi avută in vedere la soluţionarea cererii de revizuire.
S-a mai reţinut că au existat o serie de modificări de acte normative şi în special cele cuprinse în Legea nr. 345/2002, iar ordonanţa O.G. nr. 11/1996 a fost ulterior modificată prin Legea nr. 108/1996 şi ulterior prin O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, dar aceasta a fost şi raţiunea pentru care instanţele de apel şi de recurs au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 13 C. pen.
În practica judiciară în materie s-a stabilit opinia, constând în ideea că probele noi ce constituie temei de revizuire pot fi avute în vedere numai în măsura în care acestea dovedesc netemeinicia hotărârii atacate.
În acest context, instanţa a avut în vedere că deşi adresa nr. 622900/2008 formal este o împrejurare nouă, ea neregăsindu-se în dosarul cauzei, ea reprezintă o apărare de fond, iar lipsa cadrului care să fi stabilit normele procedurale privind drepturile şi obligaţiile organului fiscal în exercitarea controlului, nu este de natură a înlătura vinovăţia sau măcar un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii, de vreme ce Ordinul M.F. nr. 2627/1998 stipula în mod expres documentaţia pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite agenţilor economici ce solicitau rambursări de casa pe valoarea adăugată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel revizuientele Ş.V., l.E. şi M. (fostă C.) M.L.
Prin decizia penală nr. 253 din 26 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva deciziei din apel revizuientele au formulat recurs.
Prin decizia penală nr. 2309 din 08 iunie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu opinie majoritară, a admis recursurile declarate de revizuiente, a casat decizia penală şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti.
Decizia recurată s-a casat pe motivul prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., reţinându-se, în esenţă, de către instanţa supremă că se impune trimiterea spre rejudecare apelurilor avându-se în vedere că instanţa de apel nu a analizat punctual criticile revizuientelor.
Motivele de apel ale revizuientelor au vizat, pe de o parte, contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul sentinţei penale în sensul că, deşi, iniţial, instanţa a reţinut că există împrejurări noi, admiţând în principiu cererea de revizuire, ulterior, a respins-o pe fond, considerând, în contradicţie cu argumentele anterior susţinute, că nu există aspecte noi în cauză.
Pe fond, apelantele au arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., sens în care au solicitat desfiinţarea sentinţei penale şi admiterea cererilor de revizuire.
Prin decizia penală nr. 78/A din 7 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a respins ca nefondate, apelurile declarate de revizuientele Ş.V., l.E. şi M. (fostă C.) M.L. împotriva sentinţei penale nr. 413/F din 14 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la motivul de nelegalitate al sentinţei instanţei de fond, ce priveşte existenţa contradicţiilor dintre considerente şi dispozitiv, Curtea a apreciat că este neîntemeiat. Instanţa de fond a analizat cu prilejul verificării admisibilităţii cererii de revizuire, îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege. Ulterior, după admiterea în principiu a cererii de revizuire a analizat, pe fond, temeinicia motivelor invocate în susţinerea cererii de revizuire. în consecinţă, Curtea a apreciat că nu există contradicţii pe acest aspect între considerentele şi dispozitivul sentinţei penale apelate.
În ceea ce priveşte motivele de netemeinicie a sentinţei penale atacate, Curtea a reţinut următoarele:
În speţă, revizuirea, ca şi o cale extraodinară de atac, vizează înlăturarea erorilor judiciare datorate necunoaşterii adevăratei situaţii de fapt de către instanţele care au pronunţat hotărârile în fond şi în căile ordinare de atac.
În acest sens, raportat la cazul de revizuire invocat, art. 394 lit. a) C. proc. pen., trebuie să se dovedească de către revizuiente existenţa unor fapte sau împrejurări noi, adică a unor elemente de fapt, stări sau situaţii noi, care nu au fost cunoscute de instanţe şi care conduc, în mod evident, la pronunţarea unei hotărâri de achitare.
În consecinţă, Curtea a constatat că revizuirea vizează remedierea unor erori comise în stabilirea situaţiei de fapt, numai în această situaţie fiind posibilă înfrângerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii de condamnare pronunţate împotriva celor trei revizuiente.
Analizând împrejurările invocate de apelante, Curtea a apreciat că acestea nu au caracterul de noutate cerut de lege, necesar pentru admiterea cererii de revizuire.
Astfel, s-a arătat de către apelante că împrejurările noi constau în absenţa unui cadru legislativ privitor la obligaţiile fiscale ale inspectorilor fiscali, lipsa unei baze informaţionale referitoare la documentele fiscale, imposibilitatea obiectivă a verificării tuturor furnizorilor şi absenţa oricărei baze legale incriminatoare a faptelor inculpatelor.
În acest sens, Curtea a constatat că procedura ce trebuia a fi urmată de către inculpate în cadrul raporturilor de serviciu a fost precizată în mod expres în considerentele deciziei penale pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată în considerentele deciziei din recurs a fost descris la larg cadrul normativ aplicabil activităţilor infracţionale ale inculpatelor revizuiente.
Pe de altă parte, împrejurarea că revizuientele nu aveau posibilitatea şi nici obligaţia să verifice facturile depuse de către agenţii economici a constituit o apărare a acestora în faţa instanţei de apel, astfel cum rezultă din considerente deciziei Curţii de Apel.
De asemenea, inexistenţa obligaţiei de a verifica realitatea operaţiunilor consumate în documente a fost o apărare reiterată şi în faţa instanţei de recurs, instanţa supremă pronunţându-se pe acest aspect.
În plus, instanţa de recurs a mai arătat că precizările Ministerului Finanţelor nu sunt concludente în cauză şi nu sunt de natură a înlătura răspunderea penală a inculpatelor revizuiente.
Mai mult, se arată în motivarea instanţei de recurs referitor la vinovăţia inculpaţilor, inclusiv a revizuientelor, că din declaraţiile date pe parcursul procesului penal inculpaţii au cunoscut împrejurarea că cererile de rambursare nu aveau suport legal întrucât firmele nu aveau activitate comercială sau derulaseră relaţii comerciale confirmate de documentele întocmite exclusiv pentru a da o aparenţă de legalitate.
Şi, nu în ultimul rând, motivaţia lipsei unei baze legale pentru condamnarea inculpatelor revizuiente nu poate constitui o împrejurare nouă necunoscută de instanţe, în condiţiile în care apărarea inculpatelor revizuiente privind abrogarea dispoziţiilor Legii nr. 345/2002 a fost motivată pe larg în considerentele deciziei pronunţate în apel şi reluată în considerentele deciziei instanţei de recurs, apreciindu-se că nu este vorba de o dezincriminare a faptelor comise de către inculpatele revizuiente.
În acelaşi sens, motivul de recurs vizând greşita condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 36 din Legea nr. 345/2002 a fost analizat pe larg de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1560 din 07 mai 2008.
Faptul că s-a realizat avizarea negativă a mai multor cereri de rambursare de către inculpatele l.E. şi Ş.V. a fost avut în vedere de instanţa de recurs.
În consecinţă, Curtea constată că niciuna din împrejurările invocate de către revizuiente nu satisfac cerinţele prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Înscrisurile la care fac referire apelantele revizuiente emise de către Ministerul Finanţelor, din care rezultă împrejurările invocate de către acestea, nu atestă împrejurări noi specifice cererii de revizuire, elementele rezultate fiind deja împrejurări cunoscute instanţelor de judecată.
În ceea ce priveşte înscrisurile emise ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare acestea sunt mijloace de probă noi, dar care nu atestă împrejurări noi, fiind acte depuse în completarea probatoriului deja administrat.
Or, pe calea revizuirii nu e posibilă continuarea judecăţii prin prelungirea administrării unor împrejurări deja cunoscute de către instanţele care au judecat cauza în fond, apel şi recurs.
În acest sens, invocarea concluziilor unei expertize contabile extrajudiciare care le exonerează de răspundere pe cele trei revizuiente condamnate nu are relevanţă în cauză, nefiind admisibilă prelungirea probatoriului pe calea unei cereri de revizuire.
Pronunţarea unei hotărâri în materie comercială privind procedura falimentului SC S. SRL nu este de natură a revizui latură civilă a hotărârii de condamnare, în condiţiile în care răspunderea civilă a revizuientelor a fost stabilită urmare a condamnării acestora pentru infracţiuni ce au condus la prejudicierea bugetului statului şi nu au fost aduse argumente contrare cu caracter de noutate specifice revizuirii privind latura civilă a cauzei.
De asemenea, pronunţarea unei soluţii de netrimitere în judecată într-o altă cauză penală având ca obiect restituiri de TVA nu are relevanţă cu privire la admiterea cererii de revizuire, în condiţiile nu s-au invocat fapte probatorii noi în prezenta cauză.
Având în vedere că s-au analizat anterior împrejurările apreciate de apelante ca noi şi necunoscute instanţelor de judecată, Curtea nu a mai apreciat necesar analizarea în detaliu a înscrisurilor depuse de acestea, înscrisuri care atestă împrejurările la care apelantele au făcut referire.
În plus, Curtea a arătat că, potrivit dispoziţiilor procedural penale, cerinţa prevăzută de art. 394 lit. a) C. proc. pen. se referă la faptele probatorii - respectiv fapte sau împrejurări noi - şi nu la mijloacele de probă invocate de către revizuient.
În consecinţă, Curtea a constatat că motivele invocate de revizuiente reprezintă, în esenţă, critici aduse hotărârilor de condamnare, ce vizează atât latura penală, cât şi latura civilă, fără a se aduce elemente noi, specifice revizuirii, reprezentând, de fapt, o interpretare proprie de către apelante a considerentelor hotărârilor pronunţate.
Împotriva deciziei penale nr. 78/A din 7 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, au declarat recurs revizuenţii l.E., M. (fostă C.) M.L. şi Ş.V.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 27626/3/2008*.
Motivele de recurs au fost depuse, în scris la dosarul cauzei, şi susţinute oral de apărătorul ales al revizuienteor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 8 noiembrie 2012, moment la care a au avut loc dezbaterile. A fost invocat motivul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Recurentele au invocat aceleaşi motive aduse ca argument şi în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel.
I.1. S-a criticat de către reviziuiente hotărârea instanţei de apel sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente în materie în cauză, care a constat în aceea că s-a considerat că adresa nr. 62200 din 15 mai 2008 emisă de Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia de Legislaţie în Domeniul TVA nu este o împrejurare nouă în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
S-a precizat că prin această adresă Ministrul Finanţelor a încunoştinţat revizuientele că prin aceste normative în vigoare în perioada 1998-1999 şi aplicabile în materia specială a rambursărilor de TVA „nu erau stabilite norme procedurale privind o drepturile şi obligaţiile organului fiscal în exercitarea controlului". De asemenea s-a precizat că „Ordinul M.F. nr. 2627/1998 conţinea numai documentaţia pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite agenţilor economici care solicitau rambursări de TVA". Totodată s-a precizat că „în ceea ce priveşte realitatea operaţiunilor sau eventuale controale încrucişate, nu existau prevederi exprese în actele normative date în aplicarea O.G. nr. 3/1992, care stabilea cadrul legal privind TVA".
Pentru aceste argumente recurentele revizuiente au invocat inexistenţa unei baze legale de condamnare a lor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 36 din Legea nr. 345/2002, condamnare ce a constat în lipsa oricăror norme procedurale şi prevederi exprese în actele normative în această materie, dar şi inexistenţa unei baze legale de condamnare a lor pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită prin art. 289 C. pen.
2. În ceea ce priveşte adresa nr. 117373 din 14 aprilie 2000 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, Administraţia Financiară a sectorului YY s-a precizat că organul fiscal competent recunoaşte împrejurarea relevantă a inexistenţei unor procese-verbale de control semnate de recurentele revizuiente procese-verbale ce ar fi stat la baza rambursărilor de TVA, procese-verbale menţionate în rechizitoriu şi pe baza cărora s-a stabilit vinovăţia şi agravanta continuităţii şi cu atât mai mult cu cât un număr de 8 rambursări au fost respinse de către recurenta Ş.V. fiind aprobate de directorul principal de credite. În baza acestor procese-verbale, precizează recurentele, au fost condamnate, condamnare care, în opinia lor a fost dispusă în lipsa probelor care să dovedească săvârşirea de către recurente a faptelor încadrate drept infracţiuni.
3. De asemenea au precizat recurentele că prin adresa nr. 33366 din 14 februarie 2001 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, Administraţia Financiară a sectorului YY Bucureşti, instanţa de apel a apreciat greşit că nu reprezintă o împrejurare nouă, argumentând revizuientele că „deşi nu se referă la cazul nostru, aceste constatări dezvăluie împrejurări relevante în speţă atât în ceea ce priveşte inexistenţa bazei legale a condamnării noastre, cât şi a imposibilităţii obiective a controlului de către inspectori ai caracterului real sau fals al documentelor fiscale prezentate".
4. S-a mai invocat adresa din 15 mai 2002 emisă de Ministerul de Finanţe către Ministerul de Interne, criticând hotărârea instanţei de apel pentru aprecierea greşită în ceea ce priveşte această adresă în sensul că nu dovedeşte o împrejurare nouă în cauză, precizând recurentele că această adresă vizează faptul că răspunderea pentru neregularităţile apărute în diverse etape ale circuitului economic la care s-a făcut referire aparţine numai participantului care a derulat respectivele operaţiuni conform prevederilor legale în materie, reprezentanţii Ministerului de Finanţe, respectiv recurentele de faţă, neavând temei pentru a refuza rambursarea TVA. Se mai precizează că „orice contribuabil plătitor de TVA are rol de colector al acestui impozit, plătitor efectiv fiind consumatorul final".
5. Au mai invocat ca împrejurări noi, adresele noi înregistrate sub nr. 404.211 din 3 noiembrie 1999 şi nr. 465.958 din 05 noiembrie 1999 care dovedesc o împrejurare nouă, deoarece se precizează că: „documentaţia prevăzută la pct. 2 din Ordinul M.F. nr. 2627/1998 nu se depune la organele fiscale, aceste documente trebuie să se afle la sediul agenţilor economici şi pe baza lor organele fiscale teritoriale, în urma verificărilor, vor stabili determinarea corectă a TVA colectată, precum şi a celei deductibilă, conform prevederilor art. 3 din Ordinul M.F. nr. 2627/1998."
6. De asemenea, au mai invocat decizia nr. 718 din 12 mai 2001 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, care dovedeşte o împrejurare nouă în sensul că: „constatările organelor de control potrivit cărora facturile în cauză provin de la societăţi comerciale care nu desfăşoară nici o activitate şi nu păstrează nici o evidenţă contabilă la sediile declarate la Oficiul Registrului Comerţului, şi nu s-a făcut dovada că aceste societăţi au achitat la bugetul de stat TVA aferentă sumelor înscrise în conturile de vânzare nu reprezintă argumente care să poată justifica neadmiterea la deducere a TVA deoarece cumpărătorul nu poate fi tras la răspundere pentru neregulile constatate în activitatea furnizorului".
7. S-au mai invocat adresele nr. 735.506 din 16 septembrie 2010 şi nr. 913.387 din 06 octombrie 2010 emise de Ministerul Finanţelor Publice, care au fost emise ulterior pronunţării hotărârii supusă revizuirii, precizând că aceste adrese dovedesc inexistenţa cadrului legal care să reglementeze obligaţiile organelor fiscale în materie de rambursare TVA, exemplificând răspunsurile adresate de Ministerul Finanţelor în sensul că: "legislaţia în materie de rambursare TVA din perioada 1999-15 martie 2000 nu conţine prevederi prin care inspectorii fiscali să efectueze verificări suplimentare ale circuitului economic", „în cazul în care se constată nereguli în desfăşurarea activităţilor economice la un contribuabil care se solicită rambursarea de TVA, organele de inspecţie fiscală au obligaţia să refuze rambursarea TVA, pentru a preveni prejudicierea bugetului de stat".
ll. S-a mai criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegala apreciere a instanţei a raportului de expertiză extrajudiciară ca nefiind dovedită în constatarea nevinovăţiei revizuientelor pentru faptele pentru care au fost condamnate de instanţe pe fondul cauzei, acesta în fapt, în opinia reviuzientelor, constituind o împrejurare nouă în dovedirea nevinovăţiei acestora.
lll. S-a mai criticat greşita apreciere a instanţei de apel pe motivul că „pronunţarea unei hotărâri în materie comercială privind procedura falimentului SC S. SRL nu este de natură a revizui latura civilă a hotărârii de condamnare, în condiţiile în care răspunderea civilă a revizuientelor a fost stabilită ca urmare a condamnării acestora pentru infracţiuni ce au condus la prejudicierea bugetului de stat", precizând revizuientele că urmare a procedurii falimentului deschisă împotriva acestei societăţi comerciale s-a stabilit un prejudiciu, dispunându-se chiar tragerea la răspundere penală a administratorului B.A., pentru un pasiv de 11.470.640 RON.
IV. S-a mai criticat hotărârea de apel în sensul greşitei aprecieri că „pronunţarea unei soluţii de netrimitere în judecată într-o altă cauză penală având ca obiect restituire de TVA nu are relevanţă cu privire la admiterea cererii de revizuire, în condiţiile în care nu s-au invocat fapte probatorii noi în prezenta cauză". Au argumentat revizuientele că, pentru aceleaşi fapte, în dosarul de urmărire penală nr. 536/D/P/2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b) şi d) C. proc. pen. pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală şi pentru că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
Examinând cauza de faţă sub toate aspectele prin prisma motivelor de recurs invocate raportat la ambele hotărâri pronunţate în cererea de revizuire a deciziei penale nr. 1560 din 7 mai 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3003/3/2001, Înalta Curte constată că recursurile revizuientelor l.E., M. (fostă C.) M.L. şi Ş.V. sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
I. Toate adresele invocate de recurentele revizuiente la pct. I.1-7 din motivele de recurs şi prezentate în considerentele prezentei hotărâri, nu relevă împrejurări noi care să constituie motiv de revizuire în sensul art. 384 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a recurentelor revizuiente.
Unele dintre adresele precizate au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei de condamnare a inculpatelor, în toate gradele de jurisdicţie, şi au fost analizate de instanţele de condamnare, iar altele, respectiv, adresa nr. 735.506 din 16 septembrie 2010 şi nr. 913.387 din 06 octombrie 2010 emise de Ministerul Finanţelor Publice, chiar dacă au fost cunoscute după pronunţarea deciziei definitive de condamnare nu reprezintă împrejurări noi care să poată dovedi netemeinica hotărârii de condamnare.
S-a reţinut, în mod just de către ultima instanţă în soluţionarea cauzei pe fond, în amănunt, aplicarea cadrului legislativ în ceea ce priveşte vinovăţia recurentelor revizuiente, respectiv că inculpatele au deţinut în cadrul Administraţiei Financiare sector YY Bucureşti, diferite funcţii respectiv, l.E. - director adjunct, Ş.V. - şef serviciu, M.L. - inspector de specialitate, exercitând doar activităţile specifice acestor funcţii, în procedura de acordare a rambursărilor de TVA, fără să existe sub aspectul laturii obiective această asociere.
Astfel, după înregistrarea unei cereri de rambursare într-un registru special de evidenţă ţinut în cadrul Administraţiei Financiare, directorul general sau cel adjunct, prin rezoluţie o repartiza unei echipe de inspectori, în vederea efectuării verificărilor.
Rezultatul acestor verificări, se consemna într-un proces-verbal, în baza căruia membrii echipei de control întocmeau un referat pe verso-ul cererii de rambursare.
Referatul era avizat de şeful de serviciu, iar în baza propunerilor făcute prin referat directorul general sau adjunct aproba cererea de rambursare şi semna ordinul de plată ce conţinea suma aprobată şi care era virată în contul societăţii comerciale beneficiare.
Urmărind succesiunea în timp a actelor normative care au incriminat fapta de a solicita şi obţine în mod necuvenit rambursarea taxei pe valoare adăugată cu consecinţa producerii unei pagube în bugetul de stat, corect s-a apreciat de instanţa de apel că această infracţiune nu a fost dezincriminată.
La data de 12 decembrie 2001, când prima instanţă a fost investită, prin actul de sesizare, inculpaţii recurenţi au fost trimişi în judecată între altele şi pentru săvârşirea infracţiunii continuate de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., participaţia acestora fiind reţinută, fie sub forma complicităţii, fie sub forma autoratului, motivat de faptul că până în anul 2002, rambursările nelegale de TVA nu erau reglementate de o lege specială.
Prin Legea nr. 345 din 01 iunie 2002 privind taxa pe valoare adăugată aplicabilă până la 31 decembrie 2003, sunt incriminate şi pedepsite cu închisoare de la 1 la 7 ani „determinarea, cu rea-credinţă de către persoane impozabile a sumei taxei pe valoarea adăugată de rambursat şi obţinerea nelegală, în acest fel, a unor sume de bani de la organele fiscale".
Astfel, art. 36 din Legea nr. 345/2002, a devenit normă specială în raport cu dispoziţiile C. pen., respectiv art. 2151 ce incriminează delapidarea şi care reprezintă norma generală.
Chiar dacă dispoziţiile normei speciale au fost abrogate prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. intrată în vigoare la 01 ianuarie 2004 aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, ce întruneau elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, reglementările art. 2151 C. pen., continuând să-şi producă efectele, pe durata cât norma specială nu mai era activă.
În plus, infracţiunea prevăzută de legea specială, a fost preluată sub aspectul conţinutului, ulterior, în art. 8 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005, care prevede limite mai mari de pedeapsă respectiv de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Practic, activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi nu a fost exclusă nici un moment de legiuitor din sfera ilicitului penal, fiind incriminată de C. pen. sau Legile speciale nr. 345/2002 şi nr. 241/2005, aşa încât este nefondată critica comună invocată de inculpaţi privind greşita condamnare pentru o infracţiune abrogată.
Odată stabilită succesiunea în timp a normelor incriminatoare, instanţa de apel a reţinut legal că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabilă.
Un prim raţionament juridic corect a fost de alegere a normelor legii speciale apreciate incidente în cauză, reglementări care au prioritate sub aspectul aplicabilităţii, comparativ cu dispoziţiile codului penal având în vedere caracterul de norme speciale.
Ulterior, între cele două legi speciale s-a ales ca fiind mai favorabilă, Legea nr. 345/2002 utilizându-se judicios drept criteriu de comparare, pe cel esenţial, al limitelor de pedeapsă.
Prin interpretarea coroborată a probelor strânse atât în faza nepublică, dar şi în cadrul cercetării judecătoreşti, cu respectarea principiilor care guvernează procesul penal, instanţa de apel a reţinut temeinic şi motivat în sarcina inculpaţilor funcţionari ai Administraţiei financiare sectror YY Bucureşti (cu excepţia inculpaţilor N.F. şi D.C.S.) săvârşirea infracţiunii prev. de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. sub forma complicităţii, autori ai faptei fiind inculpaţii ce administrau firmele beneficiare ale rambursărilor nelegale de TVA.
Taxa pe valoarea adăugată, ca principal impozit indirect şi principala sursă de alimentare a bugetului de stat a fost reglementată iniţial prin O.G. nr. 3/1992 şi O.G. nr. 1178/1996 prin care au fost aprobate normele metodologice pentru aplicarea acestei ordonanţe.
Pentru simplificarea normelor şi completarea O.G. nr. 31/1992 Guvernul României a modificat actul normativ prin O.G. nr. 34/1997, O.U.G. nr. 56/1997, O.G. nr. 2/1998, H.G. nr. 512/1998, O.U.g. nr. 17/2000, la care s-au adăugat ordine ale miniştrilor de finanţe pentru aprobarea normelor metodologice sau modificarea acestora, toate având ca obiect, modul de aplicare al TVA.
Prin Ordinul M.F. nr. 2627 din 24 decembrie 1998, a fost prevăzută expres în art. 2 documentaţia necesară în vederea verificării, analizării şi aprobării rambursării, menţionând printre altele: jurnalele de vânzare, respectiv de cumpărare în care sunt înregistrate operaţiunile pentru care se solicită rambursarea, facturi fiscale şi alte documente specifice aprobate conform legii, legal întocmite din care să rezulte taxa pe valoarea adăugată deductibilă şi orice documente pe care organele fiscale le consideră necesare pentru justificarea sumelor solicitate la rambursare.
Comun acestor reglementări, care s-au adoptat succesiv, este interdicţia de ducere a taxei pe valoarea adăugată, dacă documentele nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
Altfel spus, actele supuse controlului efectuat de inspectorii fiscali în vederea examinării legalităţii deducerilor de TVA, nu puteau fi analizate decât conform principiului, „tempus regit actum" respectiv potrivit normelor legale aplicabile în momentul naşterii fiecărui raport juridic.
S-a mai reţinut că apărarea recurenţilor inculpaţi, angajaţi ai administraţiei financiare, în sensul că deficienţele în activitatea de verificare şi rambursare nelegală de TVA, se explică doar prin fluctuaţia excesivă a legislaţiei în materie ce determina dificultăţi în asimilare, şi inexistenţei unei obligaţii de a verifica realitatea operaţiunilor consumate în documente, nu poate fi primită.
Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, răspunderea penală pentru acest gen de infracţiune ar reveni exclusiv reprezentanţilor societăţilor care solicită rambursări de TVA în baza unor documente, care nu s-ar impune a fi verificate de organul fiscal sub aspectul realităţii operaţiunilor.
Controalele efectuate de inspectorii de specialitate s-au dovedit formale, permiţând în final aprobarea rambursărilor nelegale de TVA.
Situaţiile evidenţiate de instanţa de apel cu titlu exemplificativ, constând în procese-verbale întocmite în lipsa documentelor justificative, uneori în lipsa cererii de rambursare sau cele în care inexistenţa raporturilor comerciale era evidentă, unite cu declaraţiile inculpaţilor administratori ai firmelor din care rezultă că nu aveau activitate comercială, sau au înfiinţat societăţile la sugestia unor funcţionari ai administraţiei, sunt probe care fac dovada vinovăţiei inculpaţilor în săvârşirea infracţiunilor continuate prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen.
Faţă de aceste probe, precizările Ministerului de Finanţe făcute în corespondenţa angajată cu Ministerul de Interne la o dată la care se efectuau cercetări penale pentru acelaşi gen de fapte la o altă unitate teritorială financiară, nu sunt concludente în cauză, neputând absolvi de răspundere penală pe inculpaţi.
În continuare s-a arătat că probatoriul anterior amintit se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor B.I., B.N., B.N., B.A., B.E.C., C.O.N., O.l., N.V., C.C., C.E., P.M., P.C., N.L., D.M.S., B.C., B.M.V., A.G.D., P.N.E., şi dovedeşte vinovăţia acestora în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., în calitate de autori, firmele administrate de ei sau în care aveau statut de asociat beneficiind de restituiri nelegale de TVA.
Potrivit declaraţiilor date la urmărirea penală şi menţinute la instanţă, majoritatea acestora cunoşteau că cererile de rambursare nu aveau suport legal, întrucât firmele nu aveau activitate comercială, sau nu derulaseră relaţiile comerciale confirmate de documentele întocmite exclusiv pentru a da o aparenţă de legalitate, aspecte dezvoltate de instanţa de apel în hotărâre şi care nu se impun a fi reluate.
În fapt, în prezenta cauză, toate aceste adrese invocate nu numai că nu constituie naşterea de motive sau împrejurări care noi să instituie desfiinţarea deciziei de condamnare a recurentelor ci, în fapt, reprezintă doar interpretări ale actelor normative aplicabile în materie, de către organele administrativ fiscale, nefiind susceptibile de a anula puterea actelor normative ce au fost reţinute pe tot parcursul procesual al cauzei pe fond şi care au stat la baza soluţionării cauzei.
Chiar dacă aceste adrese emise de organele fiscale ar avea caracterul unor acte administrative în sensul instanţelor de contencios constituţional, care oricum nu fac parte din categoria actelor normative fiscale, nu pot conduce la valorificarea lor în sensul aprecierii stabilirii unei vinovăţii, sau nu, în cadrul legii penale nefiind, de drept, prevăzute cu regim sancţionator penal.
În plus, aceste adrese (unele dintre ele, aşa cum precizează şi revizuientele în prezentul recurs), au fost aduse la cunoştinţa instanţelor la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţele pronunţându-se în cadrul hotărârilor pronunţate.
Astfel, revizuientele susţin că legislaţia în vigoare la data faptelor nu impunea inspectorilor să verifice veridicitatea operaţiunilor economice atestate în dosarele firmelor ce solicitau rambursarea TVA, ori această susţinere se referă la o problemă de drept şi nu la o situaţie de fapt, problemă cu privire la care nu poate fi incident cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
În cauză nu sunt incidente cazurile de revizuire enumerate limitativ de dispoziţiile legale citate mai sus, nefiind vorba de fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la data pronunţării, ci de apărări ale revizuientelor ce nu ar fi fost reţinute de instanţă.
II. Referitor la critica recurentelor vizând nerelevanţa concluziilor expertizei contabile extrajudiciare, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată.
Împrejurarea nouă invocată de recurente în acest raport de expertiză extrajudiciară întocmit de expert Ş.E., constă în aceea că se precizează că: "doamnele Ş.V., l.E. şi M.M.L. nu se fac vinovate de încălcarea prevederilor lepale privind rambursările de TVA, răspunderea revenind administratorilor societăţilor comerciale şi a persoanelor care au condus contabilitatea", şi că în raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul penal nr. 00155/2000 de la I.G.P.-Direcţia de Cercetări penale nu s-au avut în vedere documentele şi reglementările consemnate în raportul de expertiză extrajudiciară". Împrejurare care a determinat schimbarea fundamentală a opiniei instanţelor în ceea ce priveşte soluţia cauzei deduse judecăţii.
Cererea formulată de către revizuiente nu poate fi admisă nici ca urmare a invocării acestui argument. Astfel, din economia dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii, drept cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pe care a fost întemeiată cererea, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare. În acest sens, constituie asemenea fapte sau împrejurări orice întâmplare, situaţie, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau de o condamnare.
Prin urmare, pentru a exista cazul de revizuire menţionat, faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate în cauză trebuie să fie noi. Or, nu pot fi considerate probe noi, în sensul cerut de lege, mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate (bunăoară, propunerea unor martori noi, care ar cunoaşte un fapt discutat în faţa instanţei de fond) sau reiterarea cererilor formulate în faţa instanţelor în căile de atac (cum este, în cauză, efectuarea unei noi expertize contabile). Cu atât mai puţin, nu se poate solicita, pe calea revizuirii, readministrarea probelor sau reaprecierea lor. Nu se învederează deci împrejurări noi, necunoscute instanţei de fond, ci aceleaşi împrejurări, pentru care se încearcă să se obţină o prelungire a probaţiunii şi o nouă analiză a probelor deja administrate, în scopul modificării soluţiei deja pronunţate, pe calea revizuirii, aspect ce nu poate fi primit de instanţa de recurs.
În speţă, se cere primirea ca împrejurare nouă, printr-o expertiză contabilă extrajudiciară, efectuată în afara cadrului procesual, pe cheltuiala părţii interesate. Dincolo de faptul că instanţa se îndoieşte de aprecierea acestei expertize cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de o expertiză contabilă, nu lasă loc la aprecieri subiective din partea persoanei care o întocmeşte, putând fi vorba cel mult de erori de calcul, care nu ar fi putut fi omise însă cu ocazia judecării cauzei, în condiţiile în care probele au fost discutate în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate nu numai în primă instanţă, dar şi în apel şi recurs, ambele căi de atac fiind respinse ca nefondate revizuentei.
Cât despre existenţa sau nu a unor norme legale care să fie încălcate de către inculpate sau vinovăţia acestora din urmă, acestea sunt atributul exclusiv al organelor judiciare, nefiind de competenţa unui expert contabil.
În această ordine de idei, în acord cu prima instanţă, şi instanţa de apel, Înalta Curte reţine că susţinerea revizuentelor în sensul că legislaţia în vigoare la data faptelor nu impunea inspectorilor să verifice veridicitatea operaţiunilor economice atestate la dosarul firmelor ce solicitau rambursarea de TVA se referă la o problemă de drept şi nu la o faptă sau la o împrejurare care să fie avută în vedere pentru a considera incident cazul de revizuire de la art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru împrejurări sau fapte noi nu este foarte limitată.
În speţă, se reţine că împrejurările noi invocate de revizuiente îl constituie aprecierea conţinutului unui raport de expertiză extrajudiciară, întocmit, la solicitarea exclusivă a revizuientelor prin care se susţine nevinovăţia acestora şi, raport care conţine înscrisuri ce nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză în faza de urmărire penală.
Acceptând chiar o interpretare mai extinsă a noţiunii de împrejurări sau fapte noi, în sensul că şi raportul de evaluare a imobilului s-ar încadra în această categorie, Înalta Curte constată că, în speţă, nu este întrunită cumulativ cealaltă condiţie impusă de art. 394 alin. (2) C. proc. pen., dar şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care impune ca desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale" ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanţei, numai după terminarea procesului.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenţie trebuie interpretat în contextul preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanţele pronunţată o hotărâre definitivă/irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999-VII, pct. 61, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Acest principiu subliniază faptul că niciuna din părţi nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă decizie într-o cauză. Atribuţia de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare, neîndeplinirea justiţiei şi nu pentru substituirea unei revizuirii.
Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel sau recurs simulat, iar simpla posibilitate de a avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (cauza Riabik împotriva Rusiei nr. 52854/1999, pct. 52, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - 2003-X; cauza Stanca Popescu împotriva României nr. 8727/03, hotărârea din 7 iulie 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă - defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite", iar nu „circumstanţele noi". Circumstanţele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului sunt „nou descoperite", în timp ce circumstanţele, care privesc cazul dar au luat naştere după proces sunt „noi".
Simpla divergenţă de păreri, chiar şi între doi experţi, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental şi nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat (C. Stanca Popescu vs. România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr. 69529/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004).
III. Referitor la modificarea prejudiciului - în sensul exonerării revizuientelor de la plata acestuia - după rămânerea definită a hotărârii de condamnare nu este de natură a atrage revizuirea laturii civile soluţionată prin hotărârea penală definitivă a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte constatând că acest prejudiciu a fost stabilit ca urmare a dovedirii vinovăţiei recurentelor reviziuiente pentru faptele de natură penală comise.
Sentinţa comercială invocată în sensul stabilirii prejudiciului SC S. SRL pentru un pasiv în cuantum de 11.470.640 RON, recuperare ce a fost stabilită de către judecătorul sindic în sarcina administratorului B.A. nu poate genera o împrejurare sau faptă nouă în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
IV. De asemenea, critica hotărârii instanţei de apel în sensul greşitei aprecieri, în sensul că invocarea unei alte cauze prin care s-a dispus netrimiterea în judecată având ca obiect restituiri de TVA, s-a apreciat de instanţa de apel că nu constituie fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, în cauza prezentă pentru soluţionarea cererii de revizuire, nu poate fi primită nici de Înalta Curte.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se înfrânge autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive care conţine o gravă eroare de fapt. Cazurile de revizuire, expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. vizează în unanimitate erori de fapt strecurate în hotărâri definitive care conşin o rezolvare a fondului cauzei privind părţile, cadrul procesual, împrejurările create, situaţia de fapt, probele administrate deduse judecăţii cauzei respective a cărei revizuire se solicită şi nu poate constitui ca împrejurare nou creată în dovedirea nevinovăţiei revizuintelor, soluţionarea unei alte cauze care nu are incidenţă în speţa se faţă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de revizuenţii I.E., M.(fostă C.)M.L. şi Ş.V. împotriva deciziei penale nr. 78/A din 07 martie 2012 a Cuţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentele la cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de revizuenţii I.E., M. (fostă C.) M.L. şi Ş.V. împotriva deciziei penale nr. 78/A din 07 martie 2012 a Cuţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurenţii revizuenţii la plata sumei de câte 150 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1416/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1477/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
