ICCJ. Decizia nr. 494/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Mărturia mincinoasă (art. 260 C.p.), favorizarea infractorului (art. 264 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 494 /20 14
Dosar nr. 13121/86/2012
Şedinţa publică din 11 februarie 2014
Deliberând asupra recursurilor de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 35 din 18 februarie 2013, Tribunalul Suceava a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de „tentativă la omor calificat", prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea de „vătămare corporală gravă", prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
A fost condamnat inculpatul B.I.P., la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de „tentativă la omor calificat", prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit. b), art. 76 alin. (1) lit. b) şi art. 76 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen. raportat la art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru o perioadă de 2 ani.
În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 19 august 2012, la zi şi în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
În temeiul art. 346 alin. (1) raportat la art. 347 C. proc. pen., art. 14 C. proc. pen. şi art. 998, art 1000 alin. (3) C. civ., inculpatul B.I.P. a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.P.G. SRL, să plătească părtii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava suma de 2932,23 RON, cu titlu de daune materiale iar părţii civile M.M. suma de 238,94 RON cu titlu de daune materiale şi 3000 RON cu titlu de daune morale.
A fost respinsă cererea părţii civile M.M. de obligare a inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.
În baza art. 191 alin. (1), (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 2666,34 RON.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut în fapt că, la data de 17 august 2012 ,în jurul orelor 03.45 dimineaţa, martorii I.B. şi B.I.M., vrând să intre în sala de jocuri din Bulevardul G.E. au constatat că uşa era închisă. În local se mai aflau la ora respectivă jucători, respectiv martorii B.F.C., A.F. şi prietena lui Z.R., supraveghetoarea sălii, martora S.R.M. şi persoana care se ocupa de curăţenie, martorul A.C.
Martorii I.B. şi B.I.M. au bătut în uşă cu picioarele, moment în care supraveghetoarea sălii s-a speriat şi a activat butonul de panică, urmarea fiind că dispeceratul firmei de pază a informat echipajul mobil că trebuie să se deplaseze pentru intervenţie în acel loc, astfel cum rezultă din fişa din dosar urmărire penală. Întrucât nu li se deschidea uşa, I.B. l-a apelat telefonic pe H.A., administratorul sălii de joc, solicitându-i să li se permită accesul în sală. Fiind contactată telefonic de către H.A., S.R.M. a deschis uşa celor doi, I.B. şi B.I.M. zis „O.", aceştia adresând injurii şi reproşând supraveghetoarei că nu i-a lăsat să intre în sala de joc. În acest context, pe fondul provocării determinate de insultele proferate de M.M. atât către supraveghetoarea sălii cât şi la adresa sa, în pofida faptului că erau de faţă membrii echipei de intervenţie (aspect ce a cauzat inculpatului starea de tulburare specifică stării de provocare) inculpatul B.I.P. l-a lovit cu pumnii succesiv în zona feţei şi în zona capului, partea vătămată ca urmare a loviturilor fiind condusă spre aparatele de joc. Fiind lovită în continuare cu pumnii, partea vătămată a căzut pe mochetă după care inculpatul a lovit-o în zona cranio-cerebrală cu picioarele (fiind încălţat cu bocanci), de mai multe ori. După aceste serii de lovituri inculpatul a luat unul din scaunele din sală şi l-a lovit pe M.M. n zona pieptului. Martorul I.B. a fost singurul care a încercat să-l oprească pe inculpat dar nu a reuşit, fiind îmbrâncit de acesta. Ceilalţi martori nu au intervenit, fie de teama reacţiei inculpatului, fie pentru a nu se implica în incidente de acest gen.
În privinţa încadrării juridice a faptei comise de inculpat, tribunalul a avut în vedere că latura subiectivă în cazul tentativei de omor se consideră realizată atât atunci când se prevede rezultatul faptei, urmărindu-se producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă conform art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen.), cât şi atunci când se prevede rezultatul faptei şi, deşi nu este urmărit, este acceptată posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă potrivit art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen.). În timp ce la intenţia directă făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate s-ar produce.
Totodată, s-a reţinut că esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. ori în vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. este stabilirea formei şi modalităţii de vinovăţie cu care a săvârşit infracţiunea. În timp ce în cazul faptelor prevăzute în art. 182 alin. (2) teza ultimă C. pen., inculpatul acţionează cu praeterintenţie în sensul că, urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce o consecinţă mai gravă şi anume punerea în primejdie a vieţii acesteia, consecinţă care depăşeşte intenţia făptuitorului şi în raport cu care el se află în culpă, în cazul tentativei de omor acesta acţionează numai cu intenţie. Ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei de tentativa la infracţiunea de omor este tocmai latura subiectivă cu privire la rezultat, intenţie în primul caz, culpă în cel de-al doilea.
Astfel, există tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă ori de câte ori inculpatul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
În consecinţă, prima instanţă a concluzionat că din împrejurările şi modul în care a fost săvârşită fapta - inculpatul lovind victima cu pumnii atât când victima era în poziţie verticală cât şi după ce a căzut, ulterior cu picioarele şi un scaun, zona vizată, în special zona cranio-cerebrală, numărul mare de lovituri („nenumărate", „atât de repede îl lovea în acest mod încât nici n-am putut să-mi dau seama câte lovituri i-a aplicat" după cum rezultă din declaraţiile martorilor) şi intensitatea acestora - fractură temporală stânga şi temporală dreapta cu interesarea stâncii, fractură ram mandibular stâng, fractură cominutivă perete lateral sinus maxilar stâng cu hematosinus, rezultă fără dubiu că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, chiar dacă nu a urmărit rezultatul - suprimarea vieţii victimei, a acceptat posibilitatea producerii lui. Probatoriul administrat nu susţine varianta apărării în sensul că leziunile s-au produs prin cădere.
În surprinderea poziţiei psihice pe care inculpatul a avut-o în momentul comiterii infracţiunii s-a pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat loviturile repetate, cu intensitate, este de natură să conducă la ideea că inculpatul a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial tanatogenerator ridicat - zona cranio-cerebrală, iar orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni reliefează intenţia indirectă de a ucide.
Raportul de constatare medico-legală a relevat că leziunile cranio-cerebrale au pus în primejdie viaţa victimei, salvarea acesteia datorându-se tratamentului medico-chirurgical aplicat în timp util.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului care a aplicat multiple lovituri de intensitate ridicată cu pumnii, picioarele şi corp contondent dur, într-un loc public, agresiune ce a interesat zone vitale ale victimei M.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi nu constituie vătămare corporală gravă prevăzută de art 182 alin. (2) C. pen. câtă vreme viaţa victimei a fost salvată numai prin asistenţa medicală calificată şi de urgenţă, rezultatul mai grav, decesul, neproducându-se datorită tocmai intervenirii acestei cauze independente de voinţa inculpatului care a acceptat cu uşurinţă posibilitatea ca acţiunea lui să ducă la moartea celui lovit.
S-a remarcat că inculpatul după ce a lovit victima a lăsat-o în nesimţire, pe trotuar, serviciul de urgenţă 112 fiind contactat ulterior de H.A.
Instanţa a reţinut ca fiind incidenţă circumstanţa atenuantă legală a provocării cu referire la săvârşirea tentativei la omor calificat. Starea de tulburare caracteristică circumstanţei atenuante a provocării constă în reacţia psihică produsă făptuitorului de actul provocator al persoanei vătămate şi care determină comiterea infracţiunii. Existenţa sa se verifică în raport cu momentul săvârşirii acesteia, iar intensitatea ei se apreciază ţinându-se seama de persoana făptuitorului şi de circumstanţele în care s-au produs faptele.
Provocarea presupune o anumită spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub stăpânirea unei puternice tulburări produsă printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei, aceste cerinţe fiind întrunite în speţă prin atitudinea victimei care a adresat cuvinte insultătoare iniţial supraveghetoarei de la bar, ulterior inculpatului, în pofida faptului că acesta se afla acolo tocmai pentru a aplana un alt conflict, pentru a asigura ordinea, iar partea vătămată i-a lezat demnitatea, aspect ce a cauzat inculpatului starea de tulburare specifică stării de provocare.
Având în vedere aceste aspecte instanţa a apreciat că, în plan subiectiv, inculpatul a avut reprezentarea unui act de provocare de o gravitate suficientă pentru a-i determina o puternică stare de tulburare, ceea ce l-a determinat să comită fapta de care este acuzat.
Instanţa nu a reţinut ca fiind dovedit aspectul invocat de inculpat în sensul că partea vătămată şi-a dus mâna sub bluză, sugerându-se că ar fi existat posibilitatea să aibă un instrument de lovire cât timp afirmaţia nu este susţinută prin celelalte probe administrate în cauză.
De asemenea, instanţa nu a reţinut circumstanţele atenuante invocate de apărare privind conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, respectiv atitudinea şi comportarea sinceră în cursul procesului, probele din dosar nesusţinând cele invocate. Astfel, deşi inculpatul era încadrat în muncă, a mai fost implicat în incidente soldate cu acte de violenţă astfel cum se desprinde din înscrisurile de la dosar, iar în ce priveşte atitudinea ulterioară comiterii faptei, din declaraţiile martorilor I.B. şi L.V. a rezultat că acesta a încercat să influenţeze relatările lor către organele judiciare, solicitându-i lui H.A. să şteargă înregistrările efectuate de camerele de supraveghere.
Fapta inculpatului este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţiunea complexă a individualizării tratamentului penal, instanţa a ţinut seama că acţiunea violentă a inculpatului era să aibă drept consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti ceea ce demonstrează că reinserţia viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse juste şi proporţionale care să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului, de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 şi art. 52 C. pen.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a constatat că Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava s-a constituit parte civilă solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 2932,23 RON cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare a părţii vătămate M.M.
De asemenea, partea vătămată M.M. s-a constituit parte civilă în cauză solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 2000 RON daune materiale şi 498.000 RON daune morale.
S-a solicitat obligarea inculpatului la plata acestor despăgubiri, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava, angajatorul inculpatului de la momentul săvârşirii faptei.
Faţă de dispoziţiile art. 1357, art. 1373 şi art. 1382 C. civ., raportate la situaţia de fapt reţinută, s-a constatat că acţiunea civilă introdusă de Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava este întemeiată, fiind probat cuantumul prejudiciului rezultat ca urmare a internării şi investigaţiilor la care a fost supusă victima, precum şi celelalte elemente conform situaţiei de fapt reţinute şi dovedite.
De asemenea, în speţă s-a dovedit existenţa raportului contractual între inculpat şi partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava, inculpatul săvârşind fapta (ce a cauzat victimei M.M. leziuni necesitând spre vindecare 75-80 zile, cu punerea în primejdie a vieţii persoanei) în contextul exercitării atribuţiilor de serviciu.
Referitor la daunele materiale solicitate de către partea civilă M.M., instanţa a reţinut ca fiind dovedite doar sumele reprezentând cheltuieli cu medicamentele, astfel cum rezultă din chitanţele şi reţetele depuse la dosar, în cuantum de 238,94 RON, iar privitor la restul pretenţiilor materiale s-a avut în vedere că declaraţiile martorilor P.V. şi B.M. fac referite la cheltuielile efectuate de M.J. care nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În ce priveşte daunele morale, s-a reţinut că leziunile fizice au produs în mod inerent şi suferinţe psihice, conducând totodată la imposibilitatea părţii civile M.M. de a-şi desfăşura în mod obişnuit activităţile cotidiene, cu scăderea calităţii vieţii. Pe de altă parte, instanţa a avut în vedere că această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite, să nu constituie un izvor de îmbogăţire fără just temei în favoarea părţii vătămate care, prin atitudinea provocatorie, a avut partea sa de vinovăţie, aspect reflectat prin reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante a provocării.
Instanţa a apreciat că acordarea unei sume de bani cu acest titlu se impune ca o compensare a tuturor acestor suferinţe, motiv pentru care, prin raportare la gravitatea urmărilor produse, la disconfortul şi suferinţa provocate de leziunile suferite, a acordat pârtii vătămate suma de 3000 RON.
S-a apreciat, totodată, că susţinerile martorilor P.V. şi B.M. în sensul că părţii civile M.M. i-ar fi fost afectată memoria, sunt simple presupuneri ale acestora bazate pe cazuri nerelevante sub acest aspect.
Cererea părţii civile M.M., de obligare a inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că plata onorariului avocaţial a fost efectuată de M.J. şi nu M.M., astfel cum rezultă din chitanţa depusă la dosar.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, inculpatul B.I.P., partea vătămată M.M. şi partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava.
Reprezentantul Ministerului Public a criticat sentinţa sub aspectul modului de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului şi reţinerii in favoarea acestuia a stării de provocare.
Inculpatul B.l.P. a susţinut că pedeapsa ce i-a fost aplicată este prea severă atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţii de executare, iar cu privire la latura civilă a cauzei a susţinut că suma acordată părţii vătămate cu titlu de daune morale este prea mare.
Partea vătămată M.M. a criticat sentinţa atât în ce priveşte modul de soluţionare a laturii penale cât şi a celei civile, arătând că greşit a fost reţinută starea de provocare în favoarea inculpatului, că pedeapsa aplicată acestuia este prea blândă în raport de fapta comisă şi că sumele la care acesta a fost obligat cu titlu de despăgubiri civile sunt derizorii.
Partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava a susţinut în motivarea apelului că nu a fost legal citată la judecata în fond a cauzei, din acest motiv fiind în imposibilitate de a-şi face apărările, respectiv de a formula o cerere de chemare în garanţie a societăţii cu care are încheiat un contract de asigurare.
Prin decizia penală nr. 114 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori: a fost admis recursul declarat de inculpatul B.I.P.; au fost admise apelurile declarate de partea vătămată M.M. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva aceleiaşi sentinţe; au fost respinse apelurile declarate de inculpatul B.I.P. şi de partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava, după care:
A fost desfiinţată în parte sentinţa mai sus menţionată şi în rejudecare: A fost condamnat inculpatul B.I.P. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. la pedeapsa de 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare (în loc de 3 ani şi 6 luni închisoare).
A fost obligat inculpatul B.I.P. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava să plătească părţii vătămate M.M. suma de 2000 RON daune materiale (în loc de 238,94 RON), suma de 10000 RON daune morale (în loc de 3000 RON) precum şi suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a faptei din tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., a fost în mod corect respinsă de prima instanţă, ca nefondată. De asemenea, în speţă, nu poate fi reţinută în favoarea inculpatului scuza legală a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea victimei produsă prin violenţă. Totodată, s-a reţinut că chiar dacă inculpatul a acreditat ideea că şi lui i-au fost adresate cuvinte injurioase, aspect susţinut doar de o parte dintre martorii oculari atunci când au fost audiaţi în instanţă în prezenţa inculpatului, nici această împrejurare nu poate fi considerată ca un act de natură a se reţine că a fost provocat, în sensul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. Cât priveşte critica adusă modului de individualizare a pedepsei instanţa de apel a constatat că, urmare a înlăturării circumstanţei atenuante legale prev. de art. 73 lit. b) C. pen. nu mai sunt incidente în cauză dispoziţiile legale care obligă instanţa să procedeze la reducerea pedepsei sub cuantumul minim prevăzut de lege, astfel încât limitele de pedeapsă ce urmează a fi avute în vedere în procesul de reindividualizare judiciară sunt de la 7 ani şi 6 luni, la 12 ani şi 6 luni închisoare.
Curtea de apel a pus accent pe aspectul că pedeapsa este în măsură să realizeze finalitatea urmărită numai dacă prin felul şi măsura sa reflectă gravitatea faptei, gradul de vinovăţie şi periculozitatea făptuitorului, dacă este raţională, convingătoare, justă şi echitabilă. În aceeaşi măsură, instanţa de apel a apreciat că reţinerea uneia sau mai multor împrejurări drept circumstanţe atenuante este atributul instanţei de judecată şi, deci, lăsată la aprecierea acesteia. Într-o atare apreciere, se ţine seama de gradul concret de pericol social al faptei comise, de modalitatea în care aceasta a fost săvârşită, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de elementele care caracterizează persoana făptuitorului. Totodată, dacă instanţa a constatat existenţa unora din împrejurările enumerate exemplificativ de legea penală, nu este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, ci le va aprecia în raport cu pericolul social concret al faptei, cu ansamblul împrejurărilor în. care s-a săvârşit infracţiunea, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce şi cu periculozitatea infractorului, spre a decide dacă au caracter atenuant sau nu.
Or, raportându-se la speţa de faţă, funcţie de aspectele învederate, ţinând cont de fapta comisă de inculpat, în contextul descris şi demonstrat, de împrejurările şi modalitatea în care aceasta a fost săvârşită şi de urmarea gravă produsă, instanţa de apel a apreciat că nu se impune a se da curs dispoziţiilor art. 74 C. pen., considerând că o pedeapsă cu închisoarea, în cuantumul minim prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie este în măsură să contribuie atât la reeducarea inculpatului, cât şi la asigurarea scopului de prevenţie generală, în sensul că acesta îşi va putea forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
La stabilirea pedepsei, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că inculpatul apelant este tânăr, căsătorit, cu un copil minor în întreţinere, că nu are antecedente penale însă a mai comis anterior fapte de lovire ceea ce denotă că este o persoană violentă predispusă la săvârşirea de infracţiuni, care nu s-a preocupat de îndreptarea comportamentului antisocial, ci a perseverat în manifestarea acestuia.
De asemenea, inculpatul nu a avut o atitudine procesuală corectă, încercând să ascundă iniţial comiterea infracţiunii şi recunoscând-o parţial pe tot parcursul procesului şi nu a acordat victimei nici un ajutor, nici imediat după agresarea acesteia, şi nici ulterior.
Cât priveşte critica adusă modului de soluţionare a laturii civile a cauzei, s-a constatat că în mod neîntemeiat prima instanţă a acordat părţii vătămate, constituită parte civilă în cauză cu suma de 2000 RON reprezentând daune materiale, doar contravaloarea unor medicamente, motivând că celelalte cheltuieli au fost efectuate de numita M.J.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de relevat că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul despăgubirilor morale stabilindu-se prin apreciere ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În consecinţă, ţinând seama şi de împrejurarea că starea de provocare a fost înlăturată, instanţa de apel a apreciat că se justifică majorarea cuantumului daunelor morale acordate, la suma de 10.000 RON, cea solicitată de partea vătămată cu acest titlu fiind exagerată, în condiţiile în care nu s-a dovedit cu probe certe (acte medicale) că suferă şi în prezent, urmare a leziunilor ce i-au fost cauzate. Dacă, în viitor, starea sănătăţii părţii vătămate va fi afectată datorită leziunilor produse prin fapta inculpatului, are posibilitatea să solicite pe cale separată şi alte sume cu titlu de despăgubiri.
Cât priveşte cererea părţii vătămate de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat, reiterată prin motivele de apel formulate în scris, instanţa de apel a constatat că şi aceasta este întemeiată, în mod greşit prima instanţă apreciind că, atât timp cât chitanţa eliberată de avocat este pe numele mamei inculpatului, suma consemnată cu titlu de onorariu, nu poate fi acordată. Din contractul de asistenţă juridică întocmit de cabinet avocat C.P. la data de 23 august 2012, rezultă că a fost încheiat pentru clientul M.M., făcându-se menţiunea în cuprinsul actului că „M.J. achită onorariul pentru partea vătămată M.M. care este internat în spital", cuantumul onorariului fiind stabilit la suma de 2000 RON. Aşadar, faptul că partea vătămată nu a achitat personal apărătorului onorariul s-a datorat în mod evident stării sale de sănătate grav afectate, avansul în sumă de 900 RON fiind plătit de mama sa la data de 23 august 2012, dată la care el era internat în spital, iar diferenţa de 1100 RON s-a achitat la 2 octombrie 2012, când partea vătămată se afla încă în perioada de îngrijiri medicale.
Cât priveşte apelul părţii responsabile civilmente SC R. SRL Suceava, Curtea de apel a constatat, în primul rând, că acesta nu este tardiv aşa cum a susţinut reprezentanta Parchetului, cererea de apel fiind depusă la instanţa de. fond la data de 4 martie 2013, în interiorul termenului prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., de 10 zile de la comunicarea sentinţei, care a avut loc la data de 25 februarie 2013.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs recurentul-inculpat B.I.P. şi recurenta-parte responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava.
Recurentul-inculpat B.I.P. a arătat că recursul se întemeiază pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 şi 14 C. proc. pen., iar în subsidiar pct. 172 C. proc. pen. şi a susţinut că se impune aplicarea art. 5 C. pen. care vizează aplicarea legii penale mai favorabile (motivarea cazurilor de casare a fost menţionată în partea introductivă a deciziei, nefiind necesară reluarea acesteia).
Examinând recursul declarat de recurentul-inculpat B.I.P. şi recurenta-parte responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
În cauză, decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, la data de 16 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin recursul susţinut oral de acesta nefiind motivat în scris, în termenul legal prevăzut de art. 38510 C. proc, pen, apărătorul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 172 şi 14 C. proc. pen., solicitându-se, în final, aplicarea legii penale mai favorabile; inculpatul B.I.P. a criticat decizia penală pronunţată sub aspectul că s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de noul C. pen.
Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat, raportat la intrarea în vigoare a noului C. pen. la data de 01 februarie 2014 şi, în consecinţă, a incidenţei instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 C. pen.
Examinând cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârşirea infracţiunii de către inculpat, instanţa de recurs constată că se impune aplicarea legii penale noi, care este mai favorabilă sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de legiuitor.
Infracţiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.
La momentul comiterii faptei, infracţiunea, în modalitatea faptică reţinută de instanţa de fond, era incriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior fiind sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (limite înjumătăţite având în vedere „tentativa"). Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
În ceea ce priveşte condiţiile de existenţă a tentativei, dar şi dispoziţiile de drept penal material care prevăd reducerea limitelor de pedeapsă, Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în art. 32 C. pen.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut, în cursul dezbaterilor, că pedeapsa aplicată inculpatului de instanţa de apel se situează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul C. pen., situaţie care nu ar impune reducerea acesteia cu motivarea invocată de apărare că „s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de legea actuală".
Această constatare a acuzării este reală însă, luând în considerare modificarea intervenită prin eliminarea formei calificate a omorului ca urmare includerii circumstanţei agravante a comiterii faptei în loc public, dar şi reducerea limitelor de pedeapsă, rezultă că legea nouă este mai favorabilă, în cauză justificându-se totuşi reducerea pedepsei ce urmează a fi executată de inculpat, prin readaptarea acesteia în raport cu noile limite (sub pedeapsa de 7 ani şi 6 luni aplicată de instanţa de apel), în recurs - ulterior Legea nr. 2/2013, care a modificat art. 3859 pct 14 C. proc. pen. anterior - nefiind posibilă o reindividualizare judiciară propriu-zisă a pedepsei în conformitate cu criteriile generale de individualizare.
Conform art. 12 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Potrivit hotărârii de condamnare, inculpatului i s-au interzis ca pedeapsă complementară interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, iar ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei, a interzicerii exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat. Aceste pedepse au corespondentul art. 66 lit a) şi b) C. pen., respectiv: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
Aşadar, se constată că pedeapsă complementară a interzicerii exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen, anterior, pe o perioadă de 2 ani are corespondent în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. în vigoare, urmând a se executa în acest conţinut referitor la recursul recurentei-părţi responsabile civilmente SC R. SRL Suceava, Înalta Curte apreciază că în ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., invocat de SC R. SRL Suceava, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, făcând parte din cazurile de casare care pot fi avute în vedere din oficiu, constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.
Însă, din ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de recurs - ulterior Legii nr. 2/2013, neputând proceda la reexaminarea/reevaluarea probelor şi modificarea situaţiei de fapt - constată că instanţele au stabilit o corelaţie corectă între faptele reţinute şi textul de lege incriminator.
De asemenea, se constată că procedura de citare cu această parte, după introducerea sa în cauză la termenul de judecată din 26 noiembrie 2012, a fost legal îndeplinită pentru termenul următor din data de 3 decembrie 2012 prin semnarea citaţiei şi aplicarea ştampilei societăţii, pentru celelalte termene de judecată acordate ulterior în cauză, aceasta având termen în cunoştinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite recursul declarat de inculpatul B.I.P. în limitele arătate, prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen.
Înalta Curte în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava împotriva aceleiaşi decizii.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului, iar suma de 350 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Va obliga recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Admite recursul declarat de inculpatul B.I.P. împotriva deciziei penale nr. 114 din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, decizia atacată şi sentinţa penală nr. 35 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Suceava, secţia penală, numai sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi reduce pedeapsa la 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. aplicată inculpatului pentru tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.
În baza art. 65 C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 19 august 2012 la 11 februarie 2014.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului rămân în sarcina statului, iar suma de 350 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
II. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4169/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 465/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
