ICCJ. Decizia nr. 4169/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4169/2012

Dosar nr. 39206/3/2010

Şedinţa publică din 14 decembrie 2012

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului;

Prin Sentinţa penală nr. 1022 din 21 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul B.G.A. la pedeapsa de 3 ani Închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 23 iulie 2010 la data de 17 septembrie 2010.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea inculpatului de revocare a măsurii preventive.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul P.C. la pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 23 iulie 2010 la data de 17 septembrie 2010.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea inculpatului de revocare a măsurii preventive.

În baza art. 191 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 7.500 de RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a dispus restituirea către inculpatul B.G.A. a sumei de 180 de RON, achitată în plus în contul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice pentru efectuarea raportului de expertiză.

Prima instanţă, prealabil analizării fondului cauzei, a reţinut că din analiza prevederilor art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ce stabilesc în mod strict condiţiile legale de realizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, rezultă că legalitatea lor nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, acestea putând fi autorizate şi în faza actelor premergătoare. De altfel, textele menţionate prevăd faptul că interceptarea convorbirilor poate fi dispusă şi în cazul în care există date sau indicii privind pregătirea unei infracţiuni, ipoteză ce exclude în mod logic posibilitatea începerii urmăririi penale, chiar şi în reni, condiţii în care orice altă concluzie ar fi ilogică şi ar conduce la soluţii absurde. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizii precum nr. 10/2008 sau nr. 2521/2009, această ultimă decizie fiind dată chiar în soluţionarea recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 59/2009 a Curţii de Apel Constanţa, depusă de inculpatul B.G.A. în susţinerea punctului său de vedere, dar şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 101/2011, dată în soluţionarea apelul formulat împotriva Sentinţei penale nr. 206 din 18 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, invocate, de asemenea, de inculpat.

Instanţa a apreciat ca neîntemeiată susţinerea inculpaţilor în sensul că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 962 din 25 iunie 2009 s-ar fi statuat nelegalitatea interceptărilor efectuate înainte de începerea urmăririi penale. Prin această decizie, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen., ca nefondată, iar considerentele deciziei, nereiterate, de altfel, în decizii ulterioare date cu privire la acelaşi articol, nu au caracter obligatoriu în lipsa unei dispoziţii legale exprese.

De asemenea, a apreciat că nici concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză nu sunt de natură să înlăture din materialul probator înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale. Faptul că înregistrările supuse expertizării nu sunt originale şi nu sunt autentice în sens criminalistic, adică nu au fost prezentate pe suportul fizic pe care au fost create, nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze şi nu echivalează cu efectuarea unor intervenţii asupra acestora de natură a afecta legalitatea probei sau valoarea acesteia.

De altfel, în răspunsul dat la lămuririle solicitate de instanţă, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a învederat faptul că din verificările efectuate se conchide, foarte probabil, că asupra înregistrărilor supuse expertizării nu s-a acţionat prin ştergere, completare sau orice alt mod care să le modifice conţinutul.

A mai reţinut şi faptul că, la solicitarea expresă a instanţei de a indica momentul şi modalitatea în care se consideră că s-ar fi intervenit asupra înregistrărilor, inculpaţii nu au fost în măsură să indice aceste aspecte, în lipsa cărora cererea acestora de efectuare a unui raport de expertiză pare a avea doar un caracter formal.

Concluzionând, a reţinut că simpla susţinere a inculpaţilor că înregistrările sunt trunchiate, fără ca aceştia să dea detalii cu privire la modalitatea în care s-ar fi intervenit asupra acestora (ce cuvinte au fost adăugate sau ce cuvinte au fost tăiate), în afară de faptul că face ca realizarea raportului de expertiză să fie practic imposibilă (expertul necunoscând care sunt momentele din interceptare asupra cărora trebuie să îşi canalizeze atenţia pentru a determina dacă există anumite discontinuităţi şi pentru a stabili cauza acestora - a se vedea şi pct. 2 al lămuririlor transmise de ÎNEC), pune instanţa în imposibilitatea de analiza punctual asupra pertinenţei apărărilor formulate de aceştia cu privire la procesele-verbale de redare a înregistrărilor.

În plus, instanţa de fond a constatat, cu referire la inculpatul B.G.A., că deşi acestuia i-au fost puse la dispoziţie încă din cursul lunii iulie 2011 înregistrările efectuate cu mijloace proprii de martorul O.E.E. şi a fost întrebat cu privire la poziţia pe care o are cu privire la aceste înregistrări, inculpatul nu a răspuns nici acestei solicitări a instanţei, condiţii în care s-a apreciat că acesta a înţeles să nu le mai conteste.

Ulterior acestor precizări, judecătorul fondului, trecând la analiza probelor, a reţinut, în fapt, că în perioada 28 aprilie 2010 - 11 mai 2010, după o înţelegere prealabilă, pretinzând că acţionează în numele unor persoane influente, inculpaţii aceştia au solicitat denunţătorului O.E.E. încheierea unui contract de cesiune cu privire la drepturile litigioase asupra terenului în suprafaţă de 10.214 mp situat în Bucureşti, str. L., sector 6, urmând ca în schimbul acestui "preţ" persoanele influente să intervină pe lângă organele judiciare ce aveau în lucru Dosarul nr. 2020/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care denunţătorul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, pentru obţinerea unei soluţii de netrimitere în judecată.

S-a arătat că reţinerea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 este justificată de calitatea inculpaţilor de persoane ce îndeplinesc o funcţie ce implică participarea la luarea deciziilor în cadrul societăţilor comerciale (art. 1 lit. b) din Legea nr. 78/2000), ambii fiind administratori ai unor astfel de societăţi.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că pretinderea, în mod repetat, de la aceeaşi persoană a obţinerii unui folos material într-un scop unic - exercitarea influenţei asupra organelor judiciare în vederea obţinerii unei soluţii de netrimitere în judecată - reprezintă o infracţiune unică, care s-a consumat la momentul primei pretinderi, acţiunile ulterioare fiind intrinsec legate de scopul urmărit şi neavând caracterul unor acte materiale distincte, de natură a atrage reţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. referitoare la infracţiunea continuată.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost descrisă, a fost temeinic dovedită pe baza mijloacelor de probă administrate în cauză în ambele faze ale procesului penal, inclusiv a cele căror legalitate a fost demonstrată mai sus.

Instanţa de fond a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului B.G.A. - care, în perioada 28 aprilie 2010 - 11 mai 2010, atât singur, cât şi prin intermediul inculpatului P.C., a solicitat martorului O.E.E. cedarea cu titlu gratuit a drepturilor litigioase asupra terenului situat în Bucureşti, str. L., sector 6, în schimbul intervenţiei unor persoane influente pe lângă organele judiciare ce instrumentau Dosarul nr. 2020/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care denunţătorul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, pentru obţinerea unei soluţii de netrimitere în judecată - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Fapta inculpatului P.C. - care, în perioada 03 mai 2010 - 11 mai 2010, a pretins martorului O.E.E. cedarea cu titlu gratuit a drepturilor litigioase asupra terenului situat în Bucureşti, str. L., sector 6, în schimbul intervenţiei unor persoane influente pe lângă organele judiciare ce instrumentau Dosarul nr. 2020/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care denunţătorul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, pentru obţinerea unei soluţii de netrimitere în judecată - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate fiecărui inculpat - în parte - instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen., ţinând seama de gradul de pericol social al infracţiunii reţinute în sarcina acestora, de gradul de pericol apreciat ca ridicat din cauza relaţiilor sociale cărora li s-a adus atingere în concret prin săvârşirea infracţiunii - relaţiile referitoare la desfăşurarea activităţii unor magistraţi şi a unor ofiţeri de poliţie - şi din cauza caracterului organizat al activităţii infracţionale, realizate prin implicarea a două persoane şi întinsă pe o perioadă mai lungă de timp.

Instanţa de fond în procesul individualizării sancţiunii penale a avut în vedere şi faptul că inculpaţii nu s-au sfiit să recurgă la ameninţări pentru a obţine rezultatul scontat, relevante în acest sens fiind afirmaţiile legate de posibila arestare a denunţătorului, de consecinţele negative pe care refuzarea tranzacţiei le-ar fi putut avea şi cu privire la timpul limitat pe care denunţătorul îl avea la dispoziţie pentru a hotărî asupra "ofertei" prezentate: "este nasoale (...)", "vezi dacă vorbeşti, săptămâna asta că săptămâna viitoare n-o să mai avem ce face" (inculpatul B.G.A.), "mă gândesc să nu o păţeşti mai rău într-o săptămână. Că poate să dea şi ordonanţă de 20 (...) de 24 de ore, Doamne fereşte!" ",poa" să dea un ordin şi mâine nu te mai văd (...) Mâine 24 de ore (...) faci sărbătorile (...) week-end-ul acolo", "să se gândească până săptămâna care vine dar e mai greu atunci (...) şi vor fi alte condiţii", "să aibă grijă că timpul trece (...) şi că e presantă treaba" (inculpatul P.C.).

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi beneficiul patrimonial ce ar fi fost obţinut de către inculpaţi în ipoteza în care denunţătorul ar fi fost de acord cu realizarea tranzacţiei propuse - obţinerea drepturilor litigioase asupra unui teren în suprafaţă de 10.000 mp situat în municipiul Bucureşti, teren evaluat de inculpatul P.C., administratorul unei societăţi implicate în tranzacţii imobiliare, în discuţiile telefonice purtate, la suma de 5.000.000 euro.

Toate aceste elemente au justificat în opinia instanţei de fond aplicarea unor pedepse într-un cuantum superior minimului legal de 2 ani închisoare şi duc la concluzia că, în ciuda lipsei antecedentelor penale şi a unei conduite bune anterioare a inculpaţilor în societate, nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante. Circumstanţele favorabile inculpaţilor au fost avute însă în vedere la stabilirea în concret a pedepselor ce s-au aplicat.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că ambii inculpaţi sunt necunoscuţi cu antecedente penale, sunt administratori ai unor societăţi comerciale, inculpatul B.G.A. este căsătorit şi are doi copii minori în întreţinere, iar inculpatul P.C. a fost implicat şi în anumite activităţi caritabile.

S-a apreciat că aplicarea unei pedepse mai reduse în cazul inculpatului P.C. este justificată de împrejurarea că, după cum s-a reţinut mai sus, acesta a acţionat sub coordonarea inculpatului B.G.A., persoana cu rolul principal în prezentul dosar, dar şi de vârsta acestuia de peste 60 de ani.

Deşi pedepsele aplicate sunt doar puţin superioare minimului legal, raportat la faptul că instanţa a optat pentru executarea acestora în regim de detenţie, la lipsa de antecedente penale şi la elementele favorabile inculpaţilor, acestea apar ca suficiente pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Cu privire la modalitatea de executare, pe lângă gradul de pericol social ridicat al infracţiunii, la alegerea acesteia a contribuit şi atitudinea nesinceră a inculpaţilor şi lipsa oricăror regrete pentru fapta săvârşită, elemente în prezenţa cărora s-a apreciat că scopul preventiv general şi individual al pedepsei nu ar putea fi atins prin aplicarea instituţiilor prev. de art. 81 sau 86¹ C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpaţii B.G.A. şi P.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Ministerul Public a criticat soluţiei pronunţată de instanţa de fond, sub aspectul netemeiniciei, având în vedere că nu a fost aplicată pedeapsa accesorie şi complementară, cu privire la interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen., respectiv aplicarea art. 65, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen., cu privire la ambii inculpaţi, arătând că la momentul săvârşirii infracţiunilor, aceştia deţineau calitatea de asociaţi şi administratori în cadrul unor societăţi comerciale, astfel încât, se impune aplicarea dispoziţiilor art. 64 lit. c) C. pen.

Inculpaţii apelanţi, prin motivele scrise şi cele invocate oral - prin apărători - au criticat hotărârea, în esenţă, pentru greşita lor condamnare, apreciind că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a probelor, în fapt, impunându-se achitarea lor pe temeiul prev. de art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Apărarea inculpatului P.C. a mai invocat o critică subsidiară, respectiv cea a greşitei individualizări judiciare a pedepsei aplicate, apreciind că în ceea ce îl priveşte, se impunea - ca modalitate de executare - suspendarea sub supraveghere.

Prin Decizia penală nr. H8/R din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 1022 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 39206/3/2010, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 64 lit. c), în condiţiile art. 71 C. pen., pentru ambii inculpaţi.

În temeiul dispoziţiilor art. 65 C. pen. a fost interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepselor principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile inculpaţilor, pe care i-a obligat la plata sumei de câte 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Curtea a reţinut că judecătorul fondului a prezentat - în detaliu - tot materialul probator cu privire la cei doi inculpaţi. Înregistrările efectuate de martorul denunţător au fost efectuate în condiţiile legii, potrivit art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. În ceea ce priveşte susţinerea apărării că proba care constă în înregistrarea convorbirilor dintre inculpaţi şi denunţător a fost administrată nelegal, a reţinut, de asemenea, că nu are suport legal, întrucât legiuitorul, în cuprinsul art. 91¹ C. proc. pen. nu a prevăzut o astfel de condiţie, respectiv ca înregistrările să se efectueze după începerea urmăririi penale, ci legiuitorul a prevăzut să fie vorba despre o infracţiune pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu. Faţă de aspectele precizate, solicită respingerea apelurilor inculpaţilor ca nefondate A mai constatat că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt conformă probatoriului administrat în cauză (în detaliu prezentat în considerentele sentinţei pronunţate, corect evaluat şi contestat în apel, sub aceleaşi aspecte), pe care nici în prezent inculpaţii nu o recunosc.

Pe baza probelor, s-a dovedit - în mod cert - că inculpaţii au pretins obţinerea unor foloase, susţinând că acţionează în numele unor persoane influente, care aveau posibilitatea de a interveni pe lângă ofiţeri din cadrul DGPMB - SIF şi pe lângă procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (subcomisarul N.G., comisarul Ş.M., procurorul N.I., prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti - P.V., persoană ce avea posibilitatea de a interveni în cursul anchetei prin infirmarea soluţiilor date de procurorul de caz), instituţii care instrumentau dosarul în care era cercetat denunţătorul, pentru obţinerea unei soluţii de netrimitere în judecată.

Chiar dacă influenţa pe care inculpaţii au traficat-o nu le aparţinea (ceea ce face ca infracţiunea descrisă să nu constituie o formă tipică), totuşi această influenţă a reprezentat elementul principal care a stat la baza propunerii de cedare a drepturilor litigioase, iar acţiunea lor astfel cum a fost descrisă mai sus, a adus, în primul rând, atingere prestigiului şi încrederii în activitatea organelor judiciare, prin încercarea de creare a convingerii denunţătorului că acestea pot acţiona la comandă într-un sens (arestarea acestuia) sau în altul (închiderea dosarului), aspect ce a dus la încadrarea faptei săvârşite de aceştia în dispoziţiile art. 257 C. pen.

Opţiunea inculpaţilor de a alege să pretindă că influenţa traficată aparţinea altor persoane sus-puse (fostul director al Serviciului de Pază şi Protecţie şi o persoană cu funcţie de conducere în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor) a fost determinată doar de dorinţa de a asigura obţinerea folosului material vizat, nefiind de natură să schimbe elementul principal al activităţii infracţionale - promisiunea acestora că, în schimbul cedării drepturilor litigioase, se va interveni pe lângă organele judiciare competente să dispună măsuri în dosarul penal ce îl privea pe denunţător în scopul îndeplinirii unui act ce intra în atribuţiile de serviciu ale acestora.

Totodată, a mai reţinut că inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, urmărind obţinerea unui folos prin traficarea pretinsei influenţe asupra organelor judiciare.

În consecinţă, a apreciat că nu poate fi primită cererea inculpaţilor de achitare în temeiul prev. de art. 11 pct. 2, lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., sub aspectul traficului de influenţă.

De asemenea, a reţinut că instanţa de fond a dat situaţiei de fapt reţinute o încadrare juridică legală, faptele inculpaţilor, întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată.

Cât priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Curtea a apreciat că au fost avute în vedere criteriilor generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., referitoare la modalitatea şi împrejurările în care s-au săvârşit faptele, la gradul de pericol social al acestora, la limitele de pedeapsă prevăzute de lege, toate coroborate cu circumstanţele personale ale inculpaţilor.

A reţinut că din perspectiva acestor criterii nu se justifică reducerea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor şi nici schimbarea modalităţii de executare, suspendare sub supraveghere, determinat îndeosebi de valoarea mare a sumei de bani ce constituie obiectul material al infracţiunii de corupţie deduse judecăţii (5.000.000 euro), pentru obţinerea căreia inculpaţii au stăruit, prevalându-se, în mod repetat, de influenţa declarată asupra unor funcţionari publici şi speculând nevoile denunţătorului, dar şi de conduita procesuală a inculpaţilor (nesinceră şi lipsa oricăror regrete pentru fapta săvârşită), în condiţiile în care, în pofida unui probatoriu acuzator consistent şi neîndoielnic, nu îşi asumă, cu responsabilitate, consecinţele acţiunilor), prin urmare, nu se poate considera, cu temei, că scopul legal al pedepsei, definit în art. 52 C. pen., ar putea fi atins chiar şi fără privarea de libertate.

Cum în cauză, infracţiunile pentru care inculpaţii au fost condamnaţi au fost săvârşite în timp ce aceştia deţineau în cadrul unor societăţi comerciale următoarele calităţi: inculpatul P.C. avea calitatea de asociat şi administrator în cadrul SC C.S.I. SRL şi asociat în cadrul SC S.A.R.I. SRL, iar inculpatul B.G.A. avea calitatea de asociat şi administrator în cadrul SC E. SRL; asociat şi administrator în cadrul SC I.M. SRL şi asociat şi administrator în cadrul SC S.O.T. - societate pentru reconstrucţia teritoriului SRL, instanţa de prim control judiciar a apreciat că se impune interzicerea exerciţiului dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca pedeapsă complementară, constând în interzicerea dreptului de a deţine calitatea de asociat sau administrator în cadrul unor societăţi comerciale, cu privire la ambii inculpaţi, în raport cu fiecare pedeapsă principală aplicată acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii B.G.A. şi P.C., invocând în drept cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12, 17² şi 14 C. proc. pen.

Ambii inculpaţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., au solicitat, în principal, achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., motivat de faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

O altă critică comună a recurenţilor inculpaţi a vizat greşita aplicare a legii, cu referire la faptul că deşi unele probe au fost obţinute ilegal - interceptarea şi înregistrările audio video realizate în faza actelor premergătoare - acestea au fundamentat soluţia de condamnare a inculpaţilor.

Totodată, recurenţii inculpaţi, întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., au solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţii de executare, în sensul reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare şi reducerii acesteia, sub minimum special prevăzut de lege şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau 86¹ C. pen.

Înalta Curte, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate - în cadrul cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12, 17² şi 14 C. proc. pen. - cât şi din oficiu - potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. - apreciază decizia atacată ca fiind legală şi temeinică şi recursurile declarate de inculpaţii B.G.A. şi P.C. ca nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., în sensul că ambele instanţe au dispus în mod greşit condamnarea recurenţilor inculpaţi întemeiat pe probatorii obţinute nelegal şi care nu au dovedit dincolo de orice îndoială vinovăţia acestora, nu este incident în cauză.

Înalta Curte reţine că inculpaţii B.G.A. şi P.C. au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de prima instanţă, soluţie menţinută de instanţa de apel, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Probele administrate în cauză dovedesc fără echivoc că faptele există, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii atât sub aspectul laturii obiective cât şi al laturii subiective şi au fost comise de către inculpaţi.

Astfel, examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte reţine că probele administrate în cursul urmăririi penale coroborate cu cele din faza de cercetare judecătorească infirmă susţinerile recurenţilor inculpaţi privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor determinat de faptul că acţiunile lor în relaţiile cu martorul denunţător O.E.E. s-au datorat intenţiei lor de a-l determina pe acesta să cedeze drepturile litigioase asupra terenului lui C.L., care era îndreptăţit şi nu în schimbul promisiunii traficării pretinsei lor influenţe asupra unor ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul DGPMB - SIF şi magistraţi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru soluţionarea favorabilă a unui dosar penal în care martorul denunţător era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

Acţiunile ce compun elementul material al laturii obiective (sub forma primirii ori pretinderii de bani sau foloase ori acceptării de promisiuni, daruri) trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale, respectiv, autorul să săvârşească faptele prevalându-se de influenţa reală sau presupusă pe care o are sau lasă să se creadă că o are pe lângă funcţionar sau alt salariat; funcţionarul pe lângă care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă să aibă competenţa funcţională de a efectua actul solicitat şi acţiunile autorului infracţiunii să preceadă sau să fie concomitente cu îndeplinirea de către funcţionar a actului cerut.

A lăsa să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar înseamnă a induce unei persoane falsa impresie că făptuitorul are legătură apropiată cu funcţionarul ce are atribuţii în îndeplinirea actului respectiv. Deşi, influenţa pe care inculpaţii au traficat-o în cauză nu le aparţine, această pretinsă influenţă a fost determinantă pentru martorul denunţător în luarea deciziei de a accepta cedarea drepturilor litigioase şi, prin urmare, chiar şi în această formă atipică, acţiunile inculpaţilor se circumscriu elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că, raportat la succesiunea cronologică a împrejurărilor ce au conturat o situaţie de fapt reţinută de cele două instanţe şi însuşită de către instanţa de recurs, susţinerile apărării în sensul că actele efectuate de inculpaţi prin care au solicitat martorului denunţător O. de a ceda, cu titlu gratuit, drepturile litigioase asupra unui teren situat în Bucureşti, str. L., sector 6, nu au fost făcute în schimbul intervenţiei unor persoane influente pe lângă organele judiciare ce instrumentau dosarul penal în care martorul denunţător era cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, pentru adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată, sunt infirmate de probatoriile administrate.

Astfel, din denunţul formulat de martorul O.E.E. şi declaraţiile martorului B.Ş.C. rezultă că inculpatul B.G.A. era un apropiat al lui C.L. şi cunoştea împrejurarea că acesta din urma a formulat plângere penală împotriva lui O.sub aspectul săvârşirii de înşelăciune, cauza fiind înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. 2020/P/2009. Sub acest aspect relevantă este şi declaraţia martorului C.C.I.

În acest context, la datele de 28 aprilie 2009 şi 29 aprilie 2009 inculpatul B.G.A. s-a întâlnit cu martorul denunţător căruia i-a comunicat că ştie de dosar şi persoanele importante care îl sprijină pe C. în plângerea penală formulată, relatând martorului chiar aspecte referitoare la modul în care decurge ancheta (faptul că s-a început urmărirea penală faţă de acesta, că s-a schimbat procurorul care instrumenta dosarul) şi îl poate ajuta în obţinerea unei soluţii favorabile prin intermediul unor persoane influente, în schimbul cesiunii de către martor a drepturilor litigioase asupra terenului situat în Bucureşti. Pentru a crea convingerea martorului denunţător că are influenţă asupra unor persoane de care depinde soluţionarea dosarului în care acesta era cercetat, nu a negat pretinsa influenţă asupra prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti de la acea dată, confirmând martorului că după semnarea contractului de cesiune nu va mai fi necesar să se prezinte la data de 03 mai 2010 la DGPMB- SIF unde acesta a fost citat, indicând chiar numele generalului N.G. fost director al SPP. Tot cu ocazia acestor discuţii inculpatul îi precizează martorului denunţător că va obţine şi el un procent de 10% din valoarea terenului.

Toate aceste aspecte, contrar susţinerilor inculpatului sunt confirmate de martorul B., martorul denunţător O. şi chiar de inculpat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale la 28 iulie 2010, cu precizarea că inculpatul nu a recunoscut şi scopul menţionării acelei persoane, arătând că a făcut acest lucru la sugestia lui C. însă nu a precizat că persoana indicată de el îl poate ajuta pe martorul denunţător să obţină o soluţie favorabilă în dosar.

În susţinerea declaraţiilor martorului B. şi a martorului denunţător sunt şi înregistrările convorbirilor telefonice de la datele de 28 aprilie 2010 şi 29 aprilie 2010, care confirmă atitudinea inculpatului B. şi modalitatea în care prin activităţile sale i-a solicitat martorului denunţător să cedeze drepturile litigioase asupra terenului în schimbul influenţei unor persoane importante la poliţiştii judiciari şi magistraţii procurori care instrumentau dosarul acestuia, pentru obţinerea unei soluţii favorabile.

Nu pot fi primite nici apărările inculpatului B. că ar desfăşurat toate aceste activităţi urmare solicitării martorului C.L., în condiţiile în care niciunul dintre martorii audiaţi nu au confirmat acest aspect. Astfel, martorul I.M. - avocat iniţial al lui C.L. şi martorul F.I. au arătat că nu au solicitat intervenţia inculpatului B. în soluţionarea litigiului şi nici nu au cunoscut activităţile desfăşurate de inculpat în acest sens. Martorul I.M. arătă în declaraţia în faza de urmărire penală că atunci când s-a întâlnit cu B., la solicitarea acestuia din urmă şi i-a comunicat intenţiile sale printre care şi determinarea lui O. să semneze contractul de cesiune de drepturi litigioase şi că, ulterior, urma să intervină la poliţişti pentru a obţine o soluţie favorabilă martorului. În acest context, martorul a refuzat să întocmească un proiect al contractului de cesiune şi i-a cerut lui B. să nu îl implice cu nimic pentru că este împotriva intereselor clientului pe care îl reprezintă.

Sub acest aspect, prezintă relevanţă şi transcrierile convorbirilor telefonice dintre inculpat şi martorul I.M. din data de 30 aprilie 2010 precum şi înregistrările convorbirilor telefonice dintre inculpat şi martorul denunţător în care acesta nu face nicio referire la interesele martorului C.

După cele două întâlniri cu martorul denunţător, inculpatul B. i-a dat asigurări, prin intermediul martorului Br., că va fi totul bine, împrejurare în care, la data de 03 mai 2010, martorul O.E.E. a fost sunat de inculpatul P.C. care era în înţelege cu inculpatul B. aspect care rezultă din convorbirile telefonice avute de cei doi inculpaţi după întâlnirile cu martorul O.

Toate aceste acte efectuate de inculpatul B.G.A. de a-i promite martorului denunţător, în schimbul cesionării dreptului litigios asupra terenului situat în Bucureşti, intervenţia unor persoane cu influenţă asupra organelor judiciare în adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată în Dosarul nr. 2020/P/2009 în care acesta era cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă.

Şi sub aspectul laturii subiective se constată că inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege, intenţia directă, în sensul că a urmărit obţinerea pentru sine a contractului de cesiune de drepturi litigioase în schimbul traficării pretinsei sale influenţe asupra persoanelor ce pot influenţa organelor judiciare cu atribuţii în soluţionarea dosarului penal şi în care martorul denunţător avea calitatea de învinuit.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată, astfel cum corect au reţinut şi cele două instanţe, că probele administrate în cauză dovedesc că activităţile desfăşurate de către inculpatul B.G.A. în modalitatea descrisă constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi, pe cale de consecinţă, apreciază ca neîntemeiate criticile recurentului inculpat privind achitarea sa determinat de lipsa elementelor constitutive.

Neîntemeiate sunt şi criticile inculpatului P.C. privind lipsa unor probatorii care să-i dovedească vinovăţia în comiterea faptei de trafic de influenţă.

Probele administrate dovedesc împrejurarea că acesta la solicitarea inculpatului B. s-a întâlnit cu martorul denunţător O. la data de 03 mai 2010 la Biroul Notarului Public, D.P., unde pentru a-i crea convingerea martorului asupra pretinsei influenţe asupra persoanelor care l-ar putea ajuta, a dat acestuia asigurări că dacă semnează contractul de cesiune va sta liniştit, va fi sunat în 3 ore de la semnarea contractului chiar de către unul din ofiţerii judiciari care instrumentează cauza, cu referire la cms. Ş.M., pentru a i se comunica soluţia dispusă în cauză, promiţând martorului că îl va determina pe C.L., pe care deşi nu îl cunoaşte să anuleze contractul iniţial dintre ei.

Tot în întărirea convingerii martorului denunţător asupra pretinsei influenţe pe care o are asupra unor funcţionari şi obţinerii contractului de cesiune de drepturi litigioase asupra terenului, inculpatul P. îi spune martorului că a aranjat şi cu judecătorul iar cu ocazia întâlnirii din data de 04 mai 2010 îi comunică telefonic şi chiar direct martorului denunţător că cel care urma să intervină la organele judiciare ocupă o funcţie importantă în poliţie şi îl are la mână şi pe C.L., pe care îl va determina să semneze (relevante fiind transcrierile convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental de la acea dată).

În susţinerea vinovăţiei inculpatului P.C. sunt şi discuţiile dintre acesta şi martorul denunţător din data de 05 mai 2010 şi 11 mai 2010 când inculpatul continuă să confirme martorului O.E.E. că va fi simplu, după ce va da o declaraţie, se va da o soluţie de neîncepere a urmăririi penale ce îi va fi comunicată, iar la întrebarea martorului a negat constant orice implicare a lui C.L. Tot cu această ocazie îi comunică martorului şi împrejurarea că inculpatul B. este colonel S.P.P.

Nu în ultimul rând prezintă relevanţă şi discuţiile telefonice dintre inculpatul B. şi inculpatul P. din data de 29 aprilie 2010 când primul îi cere lui P. să vină la notar cu act de identitate pentru întocmirea actelor dar şi convorbirile telefonice dintre inculpatul P. şi secretarea inculpatului B., martora M.A. căruia inculpatul îi comunica rezultatul întâlnirilor cu martorul denunţător şi poziţia acestuia de a primi garanţii că după ce semnează actul totul se va rezolva.

Contrar celor susţinute de recurentul inculpat martora M.A. a declarat că nu a asistat la vreo convorbire între inculpaţi cu privire la ce acte urmau să semneze la notariat, dar fiindu-i prezentate mesajele trimise de inculpatul P. pe telefonul său mobil a arătat că transmitea mesajele destinate lui B. către acesta, fără a avea vreo implicare, acest lucru îl făcea şi pentru avocatul I.M. Or, declaraţia martorei se coroborează cu listingul mesajelor transmise de inculpatul P. şi declaraţiile martorului denunţător O.

Toate aceste probatorii conturează implicarea inculpatului P.C. în săvârşirea faptei de trafic de influenţă, şi dovedesc fără echivoc vinovăţia sa în comiterea infracţiunii, prin urmare, în cauză, nu se poate dispune achitarea sa întemeiat pe lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii.

În cauză nu este incident nici cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. - greşita aplicare a legii -, criticile comune ale inculpaţilor privind obţinerea unor probe în afara cadrului procesual nefiind întemeiate.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că prin ordonanţa procurorului din data de 29 aprilie 2010 s-a autorizat cu titlu provizoriu, în temeiul dispoziţiilor art. 91² alin. (2) C. proc. pen., pe o perioadă de 48 ore (29 aprilie - 01 mai 2010), interceptarea convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental ale inculpatului B.G.A. şi ale martorului denunţător O.E.E., ordonanţă confirmată, ulterior, de judecător care a dispus, în continuare, autorizarea interceptărilor convorbirilor telefonice ale inculpatului şi martorului denunţător.

Deşi, faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal, etapă pentru care nu este reglementată nici asigurarea exercitării dreptului la apărare, scopul efectuării acestor acte premergătoare este acela de a strânge date şi informaţii care să susţină în mod rezonabil o acuzaţie şi să fundamenteze începerea urmăririi penale. Or, potrivit dispoziţiilor art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează în cazul infracţiunilor de corupţie reglementate de Legea nr. 78/2000 dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul stabilirii situaţiei de fapt.

În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că actele premergătoare fiind efectuate în vederea începerii urmăririi penale de către organele de cercetare penală, au caracter procedural penal şi se efectuează în condiţiile prevăzute pentru actele de urmărire penală. Ca atare, respectarea cerinţelor specifice prevăzute în art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., reprezintă singura condiţie de valabilitate ca mijloace de probă în procesul penal indiferent de împrejurarea că fiind efectuate în cursul în cursul actelor premergătoare au fost sau nu consemnate în cuprinsul unui proces-verbal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 224 C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate pe bandă magnetică, aflate la dosarul de urmărire penală, efectuate în faza actelor premergătoare, cu respectarea cazurilor şi condiţiilor legale, cum este şi în cauza dedusă judecăţii constituie mijloace de probă. Cum în cauză, nu s-a dovedit că aceste mijloace de probă au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen., în mod corect, prima instanţă a apreciat că sunt obţinute legal şi nu le-a înlăturat din ansamblu probator acre susţine vinovăţia recurenţilor inculpaţi B.G.A. şi P.C.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor inculpaţi cu privire la concluziile raportului de expertiză criminalistă efectuat în cauză în cursul urmăririi penale, întrucât ÎNEC a precizat că suportul fizic pus la dispoziţia experţilor deşi nu este autentic, nu prezintă ştersături, adăugiri, completări sau alte intervenţii de natură a-i altera conţinutul, împrejurare pe care nici inculpaţii nu au putut să o susţină prin indicarea momentului şi modalităţii prin care s-ar fi alterat conţinutul acestor înregistrări.

Referitor la cazul prevăzut în art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., privind greşita individualizare judiciară a pedepsei sub aspectul modalităţii de executare, Înalta Curte constată că nici acesta nu este incident în cauză.

La individualizarea judiciară a sancţiunii penale aplicată inculpaţilor, sub aspectul cuantumului şi a modalităţii de executare, cele două instanţe au avut în vedere toate criteriile prevăzute în art. 72 C. pen., şi anume modul şi împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social concret al acesteia (infracţiune de corupţie), modalitatea de comiterea a faptelor (crearea percepţiei martorului denunţător asupra posibilităţii influenţei, prin alte persoane, a organelor judiciare în vederea obţinerii unei soluţii favorabile prin eludarea normelor legale) urmarea produsă (ştirbirea autorităţii şi atingerea adusă prestigiului unor instituţii judiciare - poliţie şi parchet), poziţia procesuală adoptată de inculpaţi atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza judecăţii, de nerecunoaştere a faptei chiar în faţa unui probatoriu evident, de a-şi minimaliza fiecare dintre ei contribuţia la comiterea faptei şi de a acredita ipoteza unui ajutor pe care urmau să îl dea numitului C.L.

Împrejurarea că recurenţii inculpaţi B.G.A. şi P.C. nu au antecedente penale, sunt persoane integrate în societate şi obţin venituri din activităţile desfăşurate prin firmele pe care le administrează, în cazul inculpatului P. - efectuarea acte caritabile şi vârsta înaintată -, sunt elemente care deşi nu au primit valenţele unor circumstanţe atenuante judiciare, au fost valorificate de către instanţa de fond în procesul de individualizare judiciară a pedepselor aplicate celor doi recurenţi (3 ani în cazul inculpatului B. şi 2 ani 3 luni în cazul inculpatului P.), al cărui cuantum a fost orientat spre minimum special prevăzut de lege penală.

Şi în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte apreciază, contrar celor susţinute de către recurenţi, că raportat la natura faptei, modalitatea de comitere, caracterul repetat al acţiunilor lor, participaţia penală a fiecăruia dintre inculpaţi, circumstanţele reale şi personale ale acestora, care deşi sunt la primul contact cu legea penală, nu au recunoscut comiterea faptelor în pofida unui probatoriu evident, au încercat să inducă organelor judiciare ideea că scopul lor a fost de a-l ajuta pe C.L. să obţină terenul respectiv, numai aplicarea unor pedepse în regim privativ de libertate este în măsură să schimbe atitudinea recurenţilor faţă de valorile sociale ocrotite de norma penală şi corespunde scopului preventiv educativ al pedepsei, astfel cum este reglementat de prevederile art. 52 C. pen.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident, pentru motivele arătate anterior, niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12, 14 şi 17² C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii B.G.A. şi P.C., apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.

Având în vedere că recurenţii inculpaţi sunt cei care se află în culpă procesuală, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe aceştia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.G.A. şi P.C. împotriva Deciziei penale nr. 118/R din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 decembrie 2012.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 4196/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 494/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3923/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3924/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 4064/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4196/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4220/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4236/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 465/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs