ICCJ. Decizia nr. 620/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 620/2012
Dosar nr. 4696/2/2011/a1
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul din 18 mai 2011 emis în Dosarul nr. 171/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus printre altele punerea în mişcare şi trimiterea în judecată a inculpatului V.C. pentru săvârşirea a patru infracţiuni de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător din 16 mai 2011 emisă în Dosarul nr. 171/P/2010 de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Bucureşti, strada N.T., sector 3 înscris în CF cu nr. AA şi identificat prin nr. cadastral XX.
Pentru a se dispune astfel s-a reţinut că inculpatul V.C. în calitate de avocat al Baroului Bucureşti a pretins şi a primit sume de bani de la diferite persoane, pentru a interveni pe lângă magistraţi învestiţi cu soluţionarea dosarelor despre care a lăsat să se creadă că are influenţă.
S-a reţinut totdată că învinuitul V.C. a dobândit, ca obiect al infracţiunii de trafic de influenţă de la numiţii C.D., S.A.A.B.V., V.G., R.l.A., suma de 3.850 euro şi suma de 1.000 RON sume care nu au fost recuperate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 4696/2/2011.
La termenul de judecată din data de 9 februarie s-a luat în discuţie cererea petiţionarei V.F., cerere care viza ridicarea sechestrului asigurător instituit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin încheierea din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4696/2/2011 (1930/2011), printre altele s-a admis plângerea formulată de petenta V.F. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa din data de 16 mai 2011 emisă de procuror.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, strada N.T., sector 3, înscris în CF cu nr. AA, nr. cadastral XX, cotă aflată în proprietatea exclusivă a petentei V.F.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra cotei de 1/2 din acelaşi imobil, aflată în coproprietatea inculpatului V.C. şi a petentei V.F.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut că:
În ceea ce priveşte cererea de ridicare a sechestrului asigurător formulată de petenta V.F., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că aceasta este întemeiată în parte, fiind incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
S-a mai reţinut că acest text de lege trebuie însă coroborat cu dispoziţiile art. 163 C. proc. pen. potrivit cărora măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
În speţă, infracţiunea de trafic de influenţă nefiind o infracţiune de prejudiciu, se poate pune problema, la soluţionarea cauzei, fie a restituirii sumei către denunţător, fie a confiscării speciale a acestei sume.
Potrivit art. 163 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei, iar măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.
Textul nu face referire expresă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, însă se poate constata, din analiza art. 163 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., că sechestrul asigurător poate fi dispus numai asupra bunurilor care aparţin inculpatului ori părţii responsabile civilmente, după caz, în situaţiile prevăzute de lege.
S-a mai reţinut că în nici un caz confiscarea specială nu poate fi dispusă şi în consecinţă nici sechestrul asigurător nu poate fi dispus asupra bunurilor aparţinând unor alte persoane, decât în situaţiile prev. de art. 118 lit. b) şi c) C. pen., ce nu sunt incidente, cum este în cazul de faţă, asemenea bunuri neputând fi confiscate deoarece s-ar încălca dreptul la proprietate privată al terţei persoane, care nu este subiectul cauzei penale, drept garantat de art. 44 din Constituţia României.
S-a constatat din înscrisurile depuse la dosar că petenta V.F. este proprietara exclusivă a cotei de ½ din imobilul situat în strada N.T., astfel că această cotă nu poate face obiectul confiscării speciale şi în consecinţă nici a sechestrului asigurător.
În aceste condiţii, Curtea a admis plângerea petentei întemeiată pe dispoziţiile art. 168 C. proc. pen. şi a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra cotei de ½ din imobilul situat în Bucureşti, strada N.T., sector 3, înscris în CF cu nr. AA, nr. cadastral XX, cotă aflată în proprietatea exclusivă a petentei V.F.
Cât priveşte cealaltă cotă, de ½ din acelaşi imobil, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut măsura sechestrului asigurător deoarece această cotă se află în coproprietatea devălmaşă a inculpatului V.C. şi a petentei V.F.
A mai reţinut Curtea de Apel Bucureşti că în cazul acestui tip de coproprietate, cota parte nu este determinată şi nici nu poate fi determinată până la partajarea bunului, urmând a se stabili contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea acestuia numai cu ocazia partajului. Or, atâta vreme cât şi inculpatul este coproprietar asupra cotei de ½ din imobil, fără a se fi stabilit în ce măsură, s-a apreciat că asupra acestei cote din imobil se impune menţinerea sechestrului asigurător, neexistând temeiuri pentru a se dispune ridicarea măsurii asigurătorii, luate potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000.
Împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4696/2/2011 (1930/2011), a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cauza fiind înregistrată pe rolul înaltei Curţi sub nr. nr. 4696/2/2011/a1.
Prin motivele de recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea, în parte, a încheierii atacate doar în ceea ce priveşte soluţia vizând cererea formulată de V.F. privind ridicarea sechestrului asigurător şi rejudecând cauza sub acest aspect a solicitat respingerea plângerii formulată de aceasta.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Măsura sechestrului asigurător asupra imobilului din Bucureşti, strada N.T., sector 3 înscris în CF cu nr. AA şi identificat prin număr cadastral XX, a fost luată de către procuror, în cursul urmăririi penale prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător din 16 mai 2011 emis în Dosarul nr. 171/P/2010 de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin rezoluţia din data de 14 septembrie 2010 s-a dispus începerea urmăriri penale faţă de V.C., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Apartamentul care face obiectul instituirii sechestrului asigurător a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea din data de 9 ianuarie 2001, de C.I.A. „B.V."; care a vândut în indiviziune şi în cote părţi egale de câte ½ (jumătate) pentru fiecare, numitelor B.F. şi B.L. în calitate de cumpărătoare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea din 9 iunie 2004, numita B. (fostă B.) L. în calitate de vânzătoare prin mandatară B.A. a vândut numiţilor V. (fostă B.) F. şi V.C. în calitate de cumpărători cota de ½ din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în strada N.T., sector 3 înscris în CF cu nr. AA şi identificat prin număr cadastral XX.
Prin contractul de garanţie reală imobiliară de rangul III autentificat prin încheierea din 23 august 2007 a fost garantată obligaţia de rambursare a creditului în sumă de 135.000 CHF reprezentând echivalentul sumei de 270.756 RON calculat la cursul Băncii Naţionale a României în favoarea V.R. SA.
Asupra aceluiaşi apartament a fost instituită şi ipotecă de rang I în favoarea V.R. SA conform contractului de garanţie reală imobiliară autentificat din 21 februarie 2007 conform încheierii din 22 februarie 2007 dar şi ipotecă de rang II în favoarea V.R. SA conform contractului de garanţie reală imobiliară autentificat din 17 martie 2007 conform încheierii din 16 martie 2007.
În cererea formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, petenta V.F. a solicitat ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului în discuţie asupra cotei de ½ având în vedere că sechestrul asigurător a fost instituit de Direcţia Naţională Anticorupţie pentru presupusele fapte de corupţie de care este acuzat soţul petentei.
Petenta a mai arătat că, creditele au fost acordate petentei având drept garanţie reală imobilul ce face obiectul prezentei cauze, dar numai în considerarea veniturilor petentei şi întrucât măsurile asigurătorii se pot lua numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente a solicitat a se dispune ridicarea acestei măsuri.
A învederat petenta că instituirea şi menţinerea sechestrului asigurător asupra imobilului care nu este proprietatea exclusivă a sa fiind deţinut în coproprietate cu inculpatul, nu au temei legal câtă vreme petenta V.F. nu are calitate procesuală în cauză, petenta deţinând cota parte de ½ din imobil înainte de căsătorie şi cota parte de ½ din imobil fiind deţinută în devălmăşie cu inculpatul solicitând în consecinţă să se dispună ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra întregului imobil în discuţie iar sechestrul să vizeze exclusiv cota parte aferentă inculpatului.
Petenta a mai învederat, prin apărătorul ales în faţa instanţei de recurs, împrejurarea că asupra bunului imobil ce formează obiectul sechestrului asigurător a fost instituită ipotecă de rang I, II, III în favoarea V.R. SA ca urmare a încheierii unor contracte de garanţie reală imobiliară.
Înalta Curte constată că instituirea sechestrului asigurător s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen., iar menţinerea acestuia se justifică întrucât există în continuare posibilitatea ca, în caz de condamnare a inculpatului, să se dispună confiscarea specială.
Ridicarea sechestrului asigurător la acest moment ar eluda practic scopul pentru care a fost instituit şi anume indisponibilizarea bunului imobil pe parcursul judecării cauzei şi până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive.
Referitor la împrejurarea că asupra imobilului supus sechestrului asigurător a fost instituită ipotecă în favoarea V.R. SA, Înalta Curte constată că judecata în penal se face cu precădere înaintea celei din faţa instanţei civile, statul, în prezent prin sechestrul instituit este un potenţial creditor în rang inferior principalului creditor (V.R. SA), dreptul său de creanţă fiind doar virtual, acesta, în cazul vânzării bunului neputând fi înscris în tabloul creditorilor pentru a executa imobilul până la concurenţa sumei pentru care s-a instituit sechestrul, întrucât nu se află în posesia unei creanţe certe, lichide şi exigibile, fapt care nu poate avea loc decât în condiţiile în care inculpatul va fi condamnat şi va fi obligat la despăgubiri civile către stat.
Dispoziţiile art. 163 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că sechestrul asigurător este o măsură de indisponibilizare a bunului învinuitului sau inculpatului, aşa încât acesta nu mai este în măsură să facă acte de dispoziţie cu privire la bunul său până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive. Or, dreptul de ipotecă pe care l-a invocat petenta prin apărător ales în faţa instanţei de recurs, ca drept real accesoriu de garantare, nu are ca efect indisponibilizarea bunului, proprietarul acestuia păstrând toate atributele dreptului său, recunoscut de lege prin art. 480 şi urm. C. civ.
Pe de altă parte spre deosebire de ipoteca instituită convenţional pentru protejarea interesului creditorului, sechestrul asigurător poate fi luat pentru a asigura posibilitatea aplicării confiscării speciale, în cauza de faţă, pentru asigurarea reparării pagubei de 3.850 euro şi 1.000 RON.
Prin urmare în cazul stabilirii în mod definitiv a vinovăţiei inculpatului şi aplicării măsurii confiscării speciale, având în vedere interesul pentru care a fost instituit sechestrul asigurător, acesta ar avea un rang preferat în raport de ipoteca invocată de petenta V.F., interesul general fiind prioritar celui privat.
Executarea dispoziţiilor referitoare la confiscarea specială cuprinse într-o hotărâre penală se realizează în conformitate cu prevederile art. 439 C. proc. pen. şi nu cu cele ale art. 446 din acelaşi cod, acestea din urmă fiind aplicabile numai în ceea ce priveşte despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare.
Totodată petenta este singura în măsură să formuleze în numele său o acţiune de partaj, statul neavând calitate procedurală activă pentru a promova o astfel de acţiune.
Pentru toate aceste considerente Înalta Curte constată că, bunul imobil asupra căruia a fost instituit sechestru asigurător este un bun comun (asupra unei cote de ½) existând drepturi de proprietate devălmaşă a soţilor V.F. şi V.C. împrejurare care nu reprezintă şi un impediment dirimant în luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, deoarece situaţiile ce vor fi soluţionate în faza de executare, fie în procedura prevăzută de dispoziţiile C. proc. pen., la cererea coproprietarei petente V.F. ori a creditorului ipotecar pe calea contestaţiei la executare, fie în condiţiile dispoziţiilor 493 C. proc. civ. prin promovarea de către creditorul urmăritor (V.R. SA) a acţiunii în partaj ori prin urmărirea la alegerea acestora, doar a cotei părţi determinate a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate.
Însă, această din urmă ipoteză este exclusă în privinţa creditorilor personali ai unuia dintre soţi care, pentru a putea urmări partea debitorului lor din bunurile comune ale soţilor, trebuie mai întâi să ceară încetarea proprietăţii comune devălmaşe, în vederea determinării acestei cote.
De asemenea nici faptul că bunul imobil asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie face obiectul unei ipoteci convenţionale pentru garantarea unui credit bancar nu reprezintă un impediment în luarea şi menţinerea acestei măsuri în procesul penal, întrucât realizarea creanţei creditorului ipotecar nu poate lipsi de garanţii pe ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor, executarea fiind guvernată în final de principiul egalităţii creditorilor.
În situaţia în care se doreşte realizarea cu prioritate a creanţei celui dintâi creditor ipotecar, acesta ori debitorul trebuie să ofere garanţii îndestulătoare pentru ca statul ori alţi creditori ai inculpatului (V.R. SA) să poată executa, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale dispoziţiile privind plata despăgubirilor ori confiscarea specială.
Pentru aceste considerente în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4696/2/2011 (1930/2011).
Va casa, în parte, încheierea recurată şi, rejudecând:
Va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta V.F. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei din 16 mai 2011 în Dosarul nr. 171/P/2010.
Va menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4696/2/2011 (1930/2011).
Casează, în parte, încheierea recurată şi, rejudecând:
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta V.F. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei din 16 mai 2011 în Dosarul nr. 171/P/2010.
Menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.
Onorariul parţial cuvenit apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat V.C. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 50 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 589/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 658/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
