ICCJ. Decizia nr. 1129/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 1129/2012
Dosar nr. 269/42/2012
Şedinţa publică din 11 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 06 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 269/42/2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 1491 pct. 9 C. proc. pen., a respins propunerea de arestare preventivă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul N.N. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Cu adresa nr. 613/P/2010 din 06 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în conformitate cu disp. art. 1491 C. proc. pen., a fost înaintat instanţei referatul întocmit de procuror cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul N.N., în prezent aflat în Arestul I.J.P. Prahova, pentru o perioadă de 29 de zile, de la data de 06 aprilie 2012 şi până la data de 04 mai 2012, inclusiv. Ca temei a arestării inculpatului au fost indicate cazurile prev. de art. 148 pct. 1 lit. b), c) şi f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea infractorului şi participaţie improprie la fals sub înscrisuri sub semnătură privată, fapte prev. şi ped. de art. 264 C. pen. şi respectiv art. 31 alin. (2) C. pen., rap. la art. 290 C. pen. în motivarea propunerii de arestare preventivă, s-a arătat că prin rezoluţia nr. 613/P/2010 din 03 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpat, iniţial pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 264 C. pen. şi art. 25 C. pen., rap. la art. 290 C. pen., constând în aceea că în calitate de şef operaţiuni în gradul SC O.M.V.P. SA., l-a instigat pe martorul M.S. - manager al acestei unităţi, să semneze adresa nr. 901 din 09 februarie 2012 a SC O.M.V.P. SA - Zona de producţie 7 Muntenia Est. S-a arătat că prin respectiva adresă, s-a comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, referitor la modul de valorificare şi la evaluarea valorii conductei de apă reziduală cu diametrul 10 % ţoii x 16 km, descrisă ca mijloc fix sub nr. 35015170, aparţinând societăţii, că nu există o procedură de valorificare prin vânzare ca fier vechi a conductelor casate, respectiv că nu poate fi stabilit prejudiciul, în condiţiile în care ulterior prin adresa nr. 2446 din 01 martie 2012 SC O.M.V.P. SA a comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti că această conductă este inactivă, că nu a fost casată, că poate fi valorificată ca fier vechi prin vânzare către societăţi comerciale cu care există contracte de valorificare a deşeurilor feroase şi neferoase, valoarea prejudiciului prin recuperarea ca fier vechi fiind de 604,291,59 RON, echivalentul a 591 tone de fier. Prin aceeaşi adresă, SC O.M.V.P. SA a comunicat că se constituie parte civilă în procesul penal cu această sumă. Prin Ordonanţa nr. 913/P/2010 din 05 aprilie 2012, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen., rap. la art. 290 C. pen., în infracţiunea de participaţie improprie la fals sub înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen., rap. la art. 290 C. pen., faptă aflată în concurs real conform art. 33 lit. a) C. pen., cu infracţiunea de favorizarea infractorului, prev. de art. 264 C. pen. S-a menţionat că prin contractul din 14 ianuarie 2011 dintre SC P. SA şi SC M.G.C. SRL Bucureşti, s-au stabilit preţurile de vânzare a deşeurilor feroase şi neferoase, colectate la punctul 15 al contractului respectiv, figurând preţul de 315 dolari/tonă, pentru material tubular uzat sau tijele de foraj uzate şi casate. S-a susţinut că în situaţii absolut similare, fără nicio excepţie, reprezentanţii societăţii, inclusiv prin adrese semnate personal de inculpatul N.N. (se face exemplificarea unei adrese) s-a comunicat Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Prahova, valoarea prejudiciului în cazul sustragerii de către numitul N.A. la data de 16 septembrie 2010 a patru cupoane de conductă, pre o lungime totală de 7,4 metri, respectiv suma de 150,53 RON, temeiul legal de stabilire al acestei valori fiind ultimul contract încheiat de SC O.M.V.P. SA cu firma de preluare fier vechi şi modificarea preţului pe luna septembrie 2010. Aşadar, adresa nr. 901 din 09 februarie 2012 a SC O.M.V.P. SA - Zona de Producţie 7 Muntenia Est, înaintată parchetului, (s-a susţinut în referatul procurorului), are un conţinut ce nu corespunde adevărului şi eliberarea acestei adrese cu conţinutul menţionat anterior, a fost făcută pentru a-l ajuta pe inculpatul V.E.G., cu care inculpatul N.N. ar avea o relaţie cordială şi care excede unei simple relaţii de subordonare pe linie profesională, în scopul de a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, întrucât, neexistând prejudiciu nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt calificat în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), e), şi alin. (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului V.E.G., faţă de care la data de 22 martie 2012 prin încheierea Curţii de Apel Ploieşti, s-a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o perioadă de 29 de zile în Dosarul nr. 213/42/2012. S-a indicat faptul că V.E.G. prin funcţia de conducere pe care o ocupă în cadrul unităţii, s-a aflat pe traseu în lanţul decizional referitor la emiterea adresei nr. 901 din 09 februarie 2012. A motivat procurorul că în comiterea faptelor reţinute în sarcina inculpatului N.N., intenţia acestuia de a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală efectuată în prezenta cauză, ar rezulta cu prisosinţă din actele materiale efectuate de acesta în scopul conceperii redactării unui răspuns către parchet, în cuprinsul căreia s-a menţionat că valoarea prejudiciului în cazul sustragerii de către inculpaţii T.G., C.C.M., cu complicitatea inculpaţilor I.C.P. şi V.E.G., a conductei inactive de apă reziduală 103 A ţoii x 16 km Rafinărie Câmpina, descrisă ca mijloc fix în Registrul mijloacelor fixe ale „SC O.M.V.P. SA - Asset 7 Muntenia Est este „0 ”, deci că nu există prejudiciu în urma comiterii faptei de către inculpaţii şi învinuiţii cercetaţi în prezenta cauză. Acuzaţia adusă inculpatului N.N. constă în aceea că ar fi intervenit în procesul de emitere a răspunsului către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, dându-i dispoziţie martorului V.C.C., să refacă draftul răspunsului şi să insereze în cuprinsul acestuia că nu există la nivelul SC O.M.V.P. SA o procedură de valorificare a conductelor sustrase şi că, pe cale de consecinţă,n u se poate estima valoarea prejudiciului, lucru pe care martorul V.C.C. l-ar fi făcut. S-a mai arătat în referat, că ulterior în biroul în care îşi desfăşoară activitatea martora S.F., numitul N.N. i-a solicitat inculpatului să refacă răspunsul către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, întrucât cele menţionate în cuprinsul adresei de răspuns nu sunt conforme cu realitatea şi să se introducă în conţinutul răspunsului, valoarea ce s-ar putea obţine prin valorificarea ca fier vechi către firma contractoare a conductei în litigiu, însă inculpatul N.N., uzând de funcţia de manager operaţiuni pe care o ocupă în cadrul SC O.M.V.P. SA - ASSET 7 Muntenia Est, a refuzat să facă acest lucru, motivând ca şi martorul V.C.C. că nu există proceduri de valorificare a conductei ca fier vechi. A susţinut parchetul, că pentru realizarea scopului infracţional urmărit, respectiv acela de a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală efectuată în cauză, inculpatul N.N. l-ar fi determinat pe martorul M.S. - cetăţean canadian, manager al SC O.M.V.P. SA - ASSET 7 MUNTENIA EST, să semneze răspunsul către parchet, în conţinutul căruia s-a făcut precizarea, neconformă realităţii, că nu există în cadrul SC O.M.V.P. SA o procedură de valorificare a conductelor ca fier vechi şi că nu poate fi estimată valoarea prejudiciului. S-a precizat că inculpatul nu i-a prezentat acestui manager, calcule efectuate de numiţii D.I. şi N.V., care stabileau valoarea prejudiciului creat la suma de 137.443 lei şi profitând de faptul că acesta nu este vorbitor de limba română, l-a convins să semneze adresa respectivă.
Astfel, s-a mai susţinut că urmare acestor manopere frauduloase întrebuinţate de inculpatul N.N., urmărirea penală a fost îngreunată, existând riscul real al zădărnicirii acesteia, întrucât aşa cum s-a specificat mai înainte, lipsa prejudiciului în cazul comiterii unor infracţiuni contra patrimoniului duce la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii. Urmărirea penală a fost îngreunată, fiind necesară audierea martorilor N.N., M.S., N.V., S.F., V.C.C., ridicarea corespondenţei electronice referitoare la calcularea valorii conductei în litigiu, precum şi întreprinderea unor demersuri pentru emiterea de către SC O.M.V.P. SA a adresei nr. 2446 din martie 2012 în care s-a precizat că există în cadrul SC O.M.V.P. SA proceduri de recuperare ca fier vechi a conductelor aparţinând societăţii şi că valoarea prin valorificarea celor 591 tone de fier, cât cântărea conducta în litigiu este de 604.291,59 lei, sumă cu care societatea se constituie parte civilă în procesul penal. Faţă de considerentele arătate, s-a apreciat că este necesară arestarea preventivă a inculpatului, măsura preventivă care poate asigura buna desfăşurare a urmăririi penale în prezenta cauză. Instanţa, după ce i-a făcut cunoscut inculpatului conţinutul propunerii de arestare preventivă, procedând potrivit disp. art. 150 alin. (1) C. proc. pen. şi a practicii C.E.D.O., pentru a se asigura inculpatului dreptul la un proces echitabil şi la apărare, fiind asistat de apărător ales, s-a procedat la audierea sa, după ce i s-a adus la cunoştinţă disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen. şi a fost de acord să facă o declaraţie, care a fost consemnată în scris şi depusă la dosar. Astfel, inculpatul N.N. a arătat că îşi menţine declaraţia dată în faţa procurorului şi în completare, a arătat că primul răspuns comunicat parchetului a fost făcut de către numitul V.C. - ofiţer responsabil cu serviciul pază care avea competenţa să dea acestuia relaţii - după care a fost comunicat electronic juristului N.N., cerându-i-se opinia, potrivit calităţii sale de jurist. La rândul său, acesta tot electronic a comunicat că este de acord cu conţinutul răspunsului întocmit şi care ulterior a fost redactat în format hârtie de către consilierul juridic N.N., a fost semnat şi adus în secretariat şi lăsat la mapă pentru a obţine semnătura managerului societăţii şi după obţinerea acesteia, s-a comunicat răspunsul către parchet. În ceea ce priveşte relaţia sa cu managerul unităţii, inculpatul a precizat că stă zilnic de vorbă cu acesta datorită poziţiei pe care o ocupă în societate şi în cadrul relaţiilor de serviciu pe care le are, printre altele a vorbit şi despre adresa parchetului, prin care s-a solicitat unităţii să comunice valoarea prejudiciului cu privire la acea conductă de apă reziduală şi care făcea obiectul dosarului de urmărire penală. A susţinut inculpatul că i-a spus managerului că la acel moment este foarte greu de apreciat modul de calcul al valorii prejudiciului, dacă acest mod de calcul este corect sau nu. Printre altele, managerul i-a arătat un mod de calcul al prejudiciului, la care inculpatul a făcut precizarea că din punctul său de vedere este incomplet. Cu privire la stabilirea acestui prejudiciu, a arătat că putea să-şi exprime o opinie personală, cu alte cuvinte să-şi exprime părerea, părere pe care nu putea să o impună altei persoane, deoarece celelalte persoane angrenate în acest lanţ, nu îi sunt subordonate. Potrivit sarcinilor sale de serviciu, printre altele, în cazul în care managerul pleacă din societate, preia şi sarcinile acestuia.
Examinând propunerea de arestare preventivă, în lumina textelor de lege invocate, a susţinerilor formulate în referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, precum şi argumentele apărării, Curtea a constatat că propunerea formulată de procuror nu poate fi primită, pentru următoarele considerente .
Ca temei al arestării, s-au invocat cazurile prev. de art. 148 lit. b), c) şi f) C. proc. pen.
în ceea ce priveşte temeiul prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen., Curtea a constatat că din actele şi lucrările dosarului nu există date din care să rezulte că inculpatul N.N., încearcă să zădărnicească direct sau indirect, aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloace or materiale de probă. De asemenea, referitor la cazul prev. de art. 148 lit. c) C. proc. pen., s-a apreciat că nu există nici date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. în fine, s-a invocat disp. art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat şi este pedepsită de legiuitor cu pedeapsa închisori mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Analizând articolele de lege ce guvernează instituţia arestării preventive, Curtea a constatat că disp. art. 136 alin. (1) C. proc. pen., statuează că o măsură preventivă se poate lua faţă de inculpat pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a împiedica sustragerea acestuia de la urmărirea penală.
În speţa dedusă judecăţii, pentru a se putea admite o atare cerere, s-a apreciat că este imperios necesar a fi îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dispoziţie ce stă la baza fundamentării în drept a propunerii. S-a apreciat că, în cauză nu s-a dovedit existenţa nici unei probe prevăzută de lege sau a unui mijloc de probă care să formeze convingerea că cercetarea inculpatului N.N. în stare de libertate ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal sau ar favoriza sustragerea acestuia de la urmărirea penală. în opinia instanţei, s-a arătat că este credibilă susţinerea inculpatului că numitul V.E.G., care este cercetat în stare de arest în prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, a luat la cunoştinţă de conţinutul adresei de la parchet datorită modului în care se făcea repartizarea către factorii abilitaţi să răspundă la acestea. De asemenea şi faptul că nu are cunoştinţă de modul în care răspunsul în copie comunicat parchetului în prima fază a ajuns la inculpatul V.E.G. Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de faţă, s-a arătat că are ca punct de plecare cerinţa existenţei probelor şi a indiciilor temeinice că inculpatul N.N. ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen. - text care prevede condiţia generală a măsurii arestării preventive, dar şi a reţinerii, poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Din actele existente până în prezent la dosarul cauzei, s-a apreciat că nu rezultă că inculpatul l-a favorizat pe inculpatul V.E.G. sau vreun alt inculpat, cercetat în prezenta cauză şi nici că l-ar fi determinat în vreun mod pe managerul societăţii M.S. să semneze adresa nr. 901 din 09 februarie 2012 a SC O.M.V.P. SA - Zona de producţie 7 Muntenia Est, prin care s-a comunicat parchetului că nu există o procedură de valorificare prin vânzare ca fier vechi a produselor casate şi că nu se poate stabili prejudiciul. De aceea, din analiza textului mai sus indicat (art. 143 alin. (1) C. proc. pen.) s-a apreciat că rezultă că acesta prevede o condiţie generală, valabilă, pentru toate cazurile în care se dispune sau se poate dispune arestarea, respectiv dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de acest text de lege şi condiţiile speciale ce sunt prevăzute de fiecare caz în parte de la lit. a)-f) C. proc. pen. Teza finală a textului, prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca un elemente de fapt care serveşte la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, la identificare a persoanei care a săvârşit-o şi a împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Din probele administrate în cauza de faţă de către organele de urmărire penală în ceea ce-l priveşte pe N.N., s-a apreciat că nu rezultă cu certitudine că acesta a săvârşit fapte de natură penală, în opinia instanţei, probatoriul cauzei fiind insuficient şi extrem de fragil, deoarece din declaraţia martorului M.S. - managerul SC O.M.V. SRL „nu rezultă că acesta ar fi fost determinat de inculpat sau influenţat în vreun fel să semneze acea adresă. Inculpatul şi-a expus punctul de vedere, o părere personală potrivit pregătirii sale, de care putea să ţină cont sau nu, managerul societăţii. Actele depuse în apărare azi în instanţă de către apărătorul inculpatului, s-a reţinut că, atestă fără putinţă de tăgadă că orice persoană din cadrul societăţii putea să ia la cunoştinţă de conţinutul adreselor formulate de către societate în condiţiile în care acestea erau comunicate prin metodă electronică. S-a reţinut că, toate acestea lipsesc propunerea de arestare preventivă a inculpatului, de acele indici temeinice că inculpatul ar fi săvârşit acele fapte reţinute în sarcina sa şi pentru care este cercetat.
Pentru aceste considerente, în baza art. 1491 pct. 9 C. proc. pen., instanţa a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului N.N., în sprijinul acestei soluţii fiind şi prev. art. 5 din CEDO, conform cărora, arestarea preventivă a unei persoane nu se poate face în detrimentul principiilor securităţii juridice şi protecţiei împotriva arbitrariului. Tot - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că judecătorul trebuie să fie vigilent şi să nu permită luarea unei asemenea măsuri restrictive de libertate, atunci când datele faptice nu justifică privarea de libertate a persoanei. De altfel, dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, converg cu art. 23 din Constituţia României, în sensul că lipsirea măsurii de libertate a unei persoane se poate dispune numai atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
De asemenea, s-a apreciat că, nu este lipsit de importanţă a se arăta că infracţiunile de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii în limitele de la 3 luni la 7 ani şi cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 3 luni la 2 ani închisoare sau cu amendă, nu prezintă un grad înalt de pericol social şi pentru care s-ar impune necesitatea luării măsurii arestării preventive. De aceea, pentru aceste fapte instanţa a apreciat că cercetarea inculpatului N.N. se poate face cu acesta în stare de libertate, neexistând temerea că acesta se va sustrage de la urmărirea penală sau eventual de la judecată, nici nu va zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea părţilor, martorilor, experţilor, etc.
Împotriva acestei încheieri în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, criticând-o pentru netemeinicie, motivele invocate au fost expuse pe larg în practicaua prezentei încheieri.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin încheierea din Camera de Consiliu de la 06 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 269/42/2012, s-a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, de arestare preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului N.N.
Ca temei al arestării, s-au invocat cazurile prev. de art. 148 lit. b), c) şi f) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte temeiul prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, instanţa de fond în mod corect a constatat că din actele şi lucrările dosarului nu există date din care să rezulte că inculpatul N.N., încearcă să zădărnicească direct sau indirect, aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.
De asemenea, referitor la cazul prev. de art. 148 lit. c) C. proc. pen., s-a apreciat că nu există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, iar din înscrisurile depuse la dosar pentru termenul de astăzi de către apărătorul ales al inculpatului, printre care şi fişa postului inculpatului, rezultă că inculpatul nu are atribuţii în emiterea de răspunsuri la adresele primite de societate.
Înalta Curte a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi luată atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că, propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, de arestare preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului N.N. este neîntemeiată, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., neimpunându-se luarea nici unei măsuri preventive neprivative de libertate şi cu atât mai puţin a măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
În speţa dedusă judecăţii, pentru a se putea admite o atare cerere, s-a apreciat că este imperios necesar a fi îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dispoziţie ce stă la baza fundamentării în drept a propunerii. S-a apreciat că, în cauză nu s-a dovedit existenţa nici unei probe prevăzută de lege sau a unui mijloc de probă care să formeze convingerea că cercetarea inculpatului N.N. în stare de libertate ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal sau ar favoriza sustragerea acestuia de la urmărirea penală. În opinia instanţei, s-a arătat că este credibilă susţinerea inculpatului că numitul V.E.G., care este cercetat în stare de arest în prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, a luat la cunoştinţă de conţinutul adresei de la parchet datorită modului în care se făcea repartizarea către factorii abilitaţi să răspundă la acestea.
De asemenea şi faptul că nu are cunoştinţă de modul în care răspunsul în copie comunicat parchetului în prima fază a ajuns la inculpatul V.E.G. Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de faţă, s-a arătat că are ca punct de plecare cerinţa existenţei probelor şi a indiciilor temeinice că inculpatul N.N. ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că,din probele administrate în cauza de faţă de către organele de urmărire penală în ceea ce-l priveşte pe N.N., nu rezultă cu certitudine că acesta a săvârşit fapte de natură penală, în opinia instanţei, probatoriul cauzei fiind insuficient şi extrem de fragil, deoarece din declaraţia martorului M.S. - managerul SC O.M.V. SA „nu rezultă că acesta ar fi fost determinat de inculpat sau influenţat în vreun fel să semneze acea adresă. Inculpatul şi-a expus punctul de vedere, o părere personală potrivit pregătirii sale, de care putea să ţină cont sau nu, managerul societăţii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 143 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 1491 C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale poate fi luata dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar potrivit art. 681 C. proc. pen., sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.
Din conţinutul coroborat al actelor si lucrărilor aflate la dosarul cauzei, rezulta ca aceasta condiţie instituita de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. nu este îndeplinita, în sensul că nu rezultă cu certitudine că inculpatul N.N., a săvârşit fapte de natură penală, probatoriul cauzei fiind insuficient, deoarece din declaraţia martorului M.S. - managerul SC O.M.V. SA „nu rezultă că acesta ar fi fost determinat de inculpat sau influenţat în vreun fel să semneze acea adresă. Inculpatul şi-a expus punctul de vedere, o părere personală potrivit pregătirii sale, de care putea să ţină cont sau nu, managerul societăţii, fapt care a fost reiterat de inculpat şi în declaraţia dată la termenul de astăzi în faţa instanţei de recurs.
Astfel, din actele existente până în prezent la dosarul cauzei, Înalta Curte a apreciat că nu rezultă cu certitudine că inculpatul l-a favorizat pe inculpatul V.E.G. sau vreun alt inculpat, cercetat în prezenta cauză şi nici că l-ar fi determinat în vreun mod pe managerul societăţii M.S. să semneze adresa nr. 901 din 09 februarie 2012 a SC O.M.V.P. SA - Zona de producţie 7 Muntenia Est, prin care s-a comunicat parchetului că nu există o procedură de valorificare prin vânzare ca fier vechi a produselor casate şi că nu se poate stabili prejudiciul.
În ceea ce priveşte temeiul instituit de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., mai întâi este de menţionat că textul de lege prevede îndeplinirea cumulativă a doua condiţii: prima este aceea ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat să fie mai mare de 4 ani şi cea de-a doua, cumulativă, este ca lăsarea în libertate a acestuia să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică.
Cerinţa referitoare la limita de pedeapsă s-a apreciat în mod corect de către instanţa de fond că, nu este lipsit de importanţă a se arăta că infracţiunile de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii în limitele de la 3 luni la 7 ani şi cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 3 luni la 2 ani închisoare sau cu amendă, nu prezintă un grad înalt de pericol social şi pentru care s-ar impune necesitatea luării măsurii arestării preventive.
De aceea, pentru aceste fapte instanţa a apreciat că cercetarea inculpatului N.N. se poate face cu acesta în stare de libertate, neexistând temerea că acesta se va sustrage de la urmărirea penală sau eventual de la judecată, nici nu va zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea părţilor, martorilor, experţilor, etc.
Cu privire la cea de-a doua cerinţă prevăzută de acelaşi text de lege - împrejurarea că ar exista probe în sensul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publica - înalta Curte consideră că se impun anumite considerente suplimentare.
Astfel, se reţine, în primul rând, ca regula de baza a desfăşurării procesului penal, o reprezintă judecarea inculpatului în stare de libertate, garantându-se astfel dreptul la libertate prevăzut de art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
De asemenea, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc. pen., alegerea unei masuri preventive ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
În fine, din ansamblul reglementării măsurii preventive a arestării unei persoane, instanţa de recurs reţine că aceasta trebuie să intervină ca o măsură procesuală excepţională pe parcursul procesului penal, numai cu respectarea strictă a cerinţelor de formă şi de fond impuse de lege şi numai în cazurile în care desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal impune privarea de libertate a inculpatului.
Este indiscutabil că măsura arestării preventive nu trebuie să se confunde cu eventuala condamnare a inculpatului şi nu trebuie înţeleasă ca o sancţiune aplicată acestuia, întrucât altminteri ar fi serios deturnată de la scopul ei.
Aplicând toate aceste consideraţii teoretice la situaţia din speţă, Înalta Curte apreciază că luarea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive nu se impune la acest moment.
În această ordine de idei, se are în vedere atât circumstanţele personale ale inculpatului, cât si împrejurările reale care ţin de periculozitatea faptei ce formează obiectul inculpării. Inculpatul nu are antecedente penale, are un loc de muncă stabil, are familie, are un copil în întreţinere şi realizează venituri consistente; Prin urmare, chestiunea circumstanţelor personale se poziţionează în favoarea inculpatului.
De asemenea, nu se poate ignora faptul că relevanţa penală a faptelor imputate inculpatului nu exclude de plano, orice critici. Chiar şi în acest moment al cercetărilor se impune o examinare mai amănunţită a naturii juridice a operaţiunilor desfăşurate de inculpat şi evidenţierea, dincolo de orice dubii, a caracterului penal al faptelor reţinute în sarcina sa.
Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm că nu rezultă fără dubii că inculpatul nu a contribuit la emiterea adresei nr. 901 din 09 februarie 2012 a SC O.M.V.P. SA - Z.P.V.M.E. având un conţinut ce nu corespundea adevărului, iar eliberarea acestei adrese a fost făcută pentru a-l ajuta pe inculpatul V.E.G., pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, faţă de împrejurarea că inculpatul avea o relaţie cordială cu acest din urmă inculpat, însă doar acesta, nu poate constitui motiv pentru luarea măsurii arestării preventive şi nici a unei alte măsuri preventive neprivative de libertate.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind.15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 06 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 269/42/2012 privind pe intimatul inculpat N.N.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 06 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 269/42/2012 privind pe intimatul inculpat N.N.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2221/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 1604/2012. Penal. Omorul deosebit de grav... → |
|---|
