ICCJ. Decizia nr. 36/2012. Penal. Prelungirea duratei arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale (art. 156 şi următoarele C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 36/2012
Dosar nr. 112/2/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 10 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 112/2/2012(63/2012), în baza art. 155 şi urm. C. proc. pen. a admis propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor R.B. şi V.C., pe o durată de 15 de zile, de la 14 ianuarie 2012 la 28 ianuarie 2012.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 ianuarie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, sub nr. 112/2/2012, formulată în Dosarul nr. 585/P/2011, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 155 şi urm. C. proc. pen., prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor R.B. şi V.C., pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 14 ianuarie 2012 până la data de 28 ianuarie 2011, fiind cercetaţi sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de complicitate la furt calificat, faptă prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1)-art. 209 alin. (1) lit. e) şi lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) şi lit. c) C. pen.
În fapt s-a reţinut că la data de 29 mai 2011, inculpatul M.C. a sustras, prin spargerea geamului din faţă, lateral dreapta, al autoturismului părţii vătămate P.V.M., parcat pe strada M.V., din Municipiul Urziceni, o geantă de culoare roşu-maro, care conţinea mai multe carduri bancare, memory stick-uri şi suma de 300 RON, prejudiciul total fiind de 900 RON. La săvârşirea acestui furt au participat şi inculpaţii R.B. şi V.C.
Ulterior comiterii furtului, în aceeaşi zi, inculpatul C.C. l-a ajutat pe inculpatul M.C. să scape de urmărirea penală şi să rămână cu folosul infracţiunii, sens în care a apelat la comisarul şef de poliţie G.C., care, la rândul său, în data de 29 mai 2011, l-a ajutat pe M.C. să păstreze produsul infracţiunii de furt şi să zădărnicească urmărirea penală, ascunzându-i ofiţerului de cercetare penală, din subordinea sa, identitatea reală a autorului.
Prin referatul cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive din 9 ianuarie 2012, emis de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că prin ordonanţele nr. 585/P/2011 din datele de 23 noiembrie 2011 şi 15 decembrie 2011 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii M.C., R.B., V.G. şi V.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de furt calificat şi complicitate la furt calificat luându-se faţă de aceştia luarea măsurii reţinerii pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 23 noiembrie 2011 până la data de 24 noiembrie 2011 orele 14:00 (pentru inculpatul M.C.) 15 decembrie 2011 până la data de 16 decembrie 2011, orele 14:00 (pentru inculpaţii R.B., V.G. şi V.C.).
Prin rezoluţiile Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu nr. 510/C2/2011, nr. 773/C2/2011, nr. 765/C2/2011, nr. 761/C2/2011, nr. 764/C2/2011, nr. 762/C2/2011, nr. 763/C2/2011 Dosarele penale cu nr. 5442/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 585/P/2011), nr. 1283/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1028/P/2011), nr. 1937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1010/P/2011), nr. 2081/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1008/P/2011), nr. 1775/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1009/P/2011), nr. 157/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1012/P/2011), nr. 2102/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni (înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1008/P/2011), au fost preluate în vederea efectuării urmăririi penale de către secţia de urmărire penală şi criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin ordonanţele din datele de 5 octombrie 2011 şi 25 octombrie 2011 dosarele penale cu numerele de mai sus au fost conexate la Dosarul penal nr. 585/P/2011, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, prin rezoluţia nr. 765/C2/2011 s-a infirmat rezoluţia nr. 1937/P/2009, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, de neîncepere a urmăririi penale, iar prin rezoluţia nr. 761/C2/2011 s-a infirmat rezoluţia nr. 2081 /P/2009, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, de neîncepere a urmăririi penale.
Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpaţilor a fost motivată pe considerentele că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, lăsarea acestora în libertate prezentând un pericol concret pentru ordinea publică, fiind în continuare necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.
De asemenea, s-a învederat instanţei faptul că prelungirea măsurii arestării preventive este necesară şi pentru finalizarea urmăririi penale respectiv pentru efectuarea următoarelor activităţii: prezentarea materialului de urmărire penală inculpaţilor, administrarea probelor propuse de aceştia în măsura în care sunt concludente, pertinente şi utile soluţionării cauzei şi întocmirea rechizitoriului în cauză.
Examinând actele dosarului, judecătorul a reţinut următoarele:
Prin încheierea din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, în Dosarul nr. 10716/2/2011 s-a dispus arestarea preventiva a inculpaţilor R.B. şi V.C., faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1)-art. 209 alin. (1) lit. e), lit. i) C. pen. pentru faptul că în data de 29 mai 2011, i-au ajutat pe inculpaţii M.C. şi V.G. să sustragă prin efracţie din autoturismul părţii vătămate P.V.M. o servietă diplomat ce conţinea mai multe bunuri şi suma de 300 RON.
Prin încheiere s-a reţinut că există probe de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit fapta pentru care sunt cercetaţi şi că, în raport de dispoziţiile art. 148 lit. a), lit. f) C. proc. pen., faţă de faptul că a fost necesară emiterea unui mandat de aducere şi faţă de modalitatea concreta în care a fost săvârşită fapta şi sentimentul de insecuritate pe care l-a indus în rândul opiniei publice, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte cererea formulată de Parchet, legislaţia actuală conferă măsurii arestării preventive un caracter excepţional, situaţiile în care se poate dispune şi prelungi în timpul urmăririi penale o astfel de măsură fiind strict limitativ prevăzute de lege, urmărindu-se realizarea scopului preventiv al acesteia.
Potrivit art. 155 C. proc. pen. arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
C.E.D.O. a stabilit principiul general în această materie în hotărârea Wemhoff c. Germaniei: „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsa”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (Labita c. Italiei).
Prin prisma acestor principii generale stabilite de jurisprudenta C.E.D.O. (obligatorie pentru instanţele naţionale o data cu ratificarea de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) şi a legislaţiei interne, instanţa a analizat motivele invocate de către Parchet pentru prelungirea măsurii arestării preventive.
Judecătorul a constatat că în cauză sunt indeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. întrucât din probele administrate în cauza: declaraţia părţii vătămate P.V.M., proces-verbal de prezentare în vederea recunoaşterii după planşă foto, proces-verbal de redare convorbiri interceptate între coinculpaţii G.C., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 2011 al Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului şi C.C. din care rezultă că în schimbul predării bunurilor sustrase, G.C., în calitatea sa de organ de cercetare penală, se obliga să introducă dosarul referitor la această faptă în evidenţa cu autori necunoscuţi, declaraţie coinculpat C.C. (din care rezultă la această faptă au participat şi inculpaţii V.C. şi R.B.), declaraţie inculpat V.G., proces-verbal de efectuare a percheziţiei la domiciliul inculpatului V.C., ocazie cu care a fost găsit portofelul părţii vătămate, raportul ofiţerului care instrumenta dosarul având ca obiect furtul în discuţie şi declaraţia de martor a acestuia, rezultă suficiente elemente de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit fapta pentru care sunt cercetaţi.
Judecătorul a apreciat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale cazului prevăzut de art. 148 lit. a) C. proc. pen. întrucât înţelegerea făcută de către o rudă a unuia dintre inculpaţi pentru a fi exoneraţi de răspundere penală nu constituie un indiciu că inculpatul va încerca să se sustragă fizic de la urmărire penală sau de la judecată, sens în care trebuie interpretată această dispoziţie având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. De asemenea, simpla emitere a unui mandat de aducere, în condiţiile în care nu există dovezi că inculpaţii ştiau cu certitudine de citarea acestora, nu este de natură a conduce la concluzia că aceştia se sustrag de la urmărirea penală.
În cauză s-a apreciat că sunt, însă, îndeplinite condiţiile de existenţă ale cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.: legea prevede pentru sancţionarea infracţiunii pentru care sunt cercetaţi inculpaţii o pedeapsa mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publica.
Judecătorul a apreciat că în raport de natura şi gravitatea faptei săvârşite (infracţiune contra patrimoniului, săvârşită în timpul nopţii, într-un loc public, de mai multe persoane împreună care au acţionat coordonat), circumstanţele personale (nu au ocupaţie şi loc de muncă, au antecedente penale, dovedind un potenţial criminogen deosebit, aspecte ce, coroborate, sunt de natură a indica faptul că există posibilitatea ca inculpaţii să săvârşească noi fapte penale pentru a-şi asigura existenţa, s-a încercat exonerarea de răspundere penală prin intervenţii pe lângă organele de cercetare penală), lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publica prin sentimentul de nesiguranţa şi temere pe care îl poate determina în rândul societăţii civile.
C.E.D.O. a stabilit că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie, dar, după un anumit timp, ea nu mai este suficientă: Curtea trebuie atunci să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când se dovedesc „suficiente” şi „pertinente”, ea cercetează dacă autorităţile naţionale competente au abordat continuarea procedurii cu o diligenţă particulară. Complexitatea şi particularităţile cauzei sunt elemente ce trebuie luate în considerare în această privinţă (Tomasi c. Franţei; Letellier c. Franţei; Scott c. Spaniei; Labita c. Italiei). Nu este nici o îndoială că, chiar şi în situaţia în care un acuzat este menţinut în detenţie în baza unor necesităţi de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5 § 3 dacă, pentru acest motiv, procedura se prelungeşte pentru o perioadă de timp considerabilă (Wemhoff c. Austriei). Totuşi, celeritatea particulară la care un acuzat deţinut are dreptul, nu trebuie să afecteze eforturile magistraţilor de a-şi îndeplini sarcina cu diligenţă necesară pentru a face lumină în acea cauză (Wemhoff c. Austriei; Tomasi c. Franţei).
Faţă de aceste principii stabilite de Curte, judecătorul a apreciat că în raport de complexitatea cauzei, în care sunt cercetaţi mai mulţi inculpaţi (faţă de o parte din aceştia s-a dispus prelungirea arestării preventive până la data de 28 ianuarie 2012 prin încheierea din 23 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 10932/2/2011), cu privire la mai multe infracţiuni grave, pentru a se permite buna desfăşurare a procesului penal şi faţă de durata arestării preventive până la acest moment (de aproximativ o lună), că motivele invocate sunt suficiente pentru a dispune menţinerea măsurii.
Faţă de considerentele expuse, întrucât o parte din temeiurile reţinute la dispunerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor impune în continuare privarea de libertate a acestora, în vederea bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru a efectua actele de urmărire penală necesare finalizării acesteia, apreciind că în raport de circumstanţele cauzei şi ale inculpaţilor privarea de libertate nu se întinde dincolo de limite rezonabile apreciate în considerarea interesului public real ocrotit, instanţa a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a prelungit măsura arestării preventive a inculpaţilor pe o durată de 15 zile.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat recurs inculpaţii R.B. şi V.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând aceleaşi critici ca şi la instanţa de fond.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii R.B. şi V.C. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin încheierea din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 10716/2/2011 s-a dispus arestarea preventiva a inculpaţilor R.B. şi V.C., faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1)-art. 209 alin. (1) lit. e), lit. i) C. pen. pentru faptul că în data de 29 mai 2011, i-au ajutat pe inculpaţii M.C. şi V.G. să sustragă prin efracţie din autoturismul părţii vătămate P.V.M. o servietă diplomat ce conţinea mai multe bunuri şi suma de 300 RON.
Prin încheiere s-a reţinut că există probe de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit fapta pentru care sunt cercetaţi şi că, în raport de dispoziţiile art. 148 lit. a), lit. f) C. proc. pen., faţă de faptul că a fost necesară emiterea unui mandat de aducere şi faţă de modalitatea concretă în care a fost săvârşită fapta şi sentimentul de insecuritate pe care l-a indus în rândul opiniei publice, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru aceste acuzaţii, prin încheiere, instanţa Curţii de Apel Bucureşti, a dispus prelungirea arestării preventive a inculpaţilor pe o durată de 15 de zile.
Deşi trebuie admis că, in abstracto, există o prezumţie în favoarea libertăţii inculpaţilor, până la stabilirea definitivă a vinovăţiei acestora, instanţa apreciază că, în concret, menţinerea măsurii arestării preventive, se justifică întrucât în cauză există indicii concrete care relevă necesitatea protejării ordinii publice, al cărei conţinut îl constituie şi buna desfăşurare a procesului penal, care prevalează în raport de judecarea inculpaţilor în stare de libertate.
Probele din examinarea cărora instanţa a dedus existenta acestor împrejurări au fost detaliat expuse în cuprinsul referatului procurorului, însă la acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate până în prezent în faza de urmărire penală, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor întrucât s-ar fi antepronunţat.
În plus, trebuie subliniat specificul infracţiunilor care formează obiectul cauzei: (infracţiune contra patrimoniului, săvârşită în timpul nopţii, într-un loc public, de mai multe persoane împreună care au acţionat coordonat), circumstanţele personale (nu au ocupaţie şi loc de muncă, au antecedente penale, dovedind un potenţial criminogen deosebit, aspecte ce, coroborate, sunt de natură a indica faptul că există posibilitatea ca inculpaţii să săvârşească noi fapte penale pentru a-şi asigura existenţa, s-a încercat exonerarea de răspundere penală prin intervenţii pe lângă organele de cercetare penală), lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică prin sentimentul de nesiguranţă şi temere pe care îl poate determina în rândul societăţii civile, complexitatea cauzei, în care sunt cercetaţi mai mulţi inculpaţi (faţă de o parte din aceştia s-a dispus prelungirea arestării preventive până la data de 28 ianuarie 2012 prin încheierea din 23 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 10932/2/2011), cu privire la mai multe infracţiuni grave, pentru a se permite buna desfăşurare a procesului penal şi faţă de durata arestării preventive până la acest moment (de aproximativ o lună), că motivele invocate sunt suficiente pentru a dispune prelungirea măsurii.
Faţă de considerentele expuse, întrucât o parte din temeiurile reţinute la dispunerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor impune în continuare privarea de libertate a acestora, în vederea bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru a efectua actele de urmărire penală necesare finalizării acesteia, acte de urmărire penală care au fost corespunzător indicate în referatul de prelungire al procurorului, Înalta Curte, apreciază că sunt suficiente argumente care justifică prelungirea măsurii arestării preventive.
Aşadar, prin lăsarea inculpaţilor în libertate, în sfidarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea acestora, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei, nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la aplicarea şi respectarea legilor.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi priveşte pe inculpaţi, subzistă unul din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de fond este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului], în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 112/2/2012.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor este justificată, întrucât subzistă parte din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi prelungită atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, aprecieză că, în acest moment, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că urmărirea penală nu a fost finalizată, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpaţilor (aceştia fiind reţinuţi şi ulterior arestaţi preventiv de aproximativ o lună), nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.B. şi V.C. împotriva încheierii de şedinţă din 10 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 112/2/2012 (63/2012).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.B. şi V.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 112/2/2012 (63/2012).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 794/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 83/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
