ICCJ. Decizia nr. 776/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 776/2012
Dosar nr. 105/35/2012
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Prin propunerea formulată în data de 1 martie 2012 în Dosarul nr. 18/P/2012, D.N.A. - serviciul teritorial Oradea a solicitat, în raport de dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în baza art. 1491 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului S.I., pentru o perioadă de 29 de zile.
S-a arătat că, prin rezoluţia din 23 februarie 2012, D.N.A. - secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva numitului S.I., sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi că, ulterior prin ordonanţa din data de 28 februarie 2012, organele de urmărire penală din cadrul D.N.A. - serviciul teritorial Oradea au dispus extinderea cercetărilor penale şi începerea urmăririi penale faţă de învinuitul S.I., sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, faptă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut că, din actele de urmărire penală efectuate în cauză rezultă că, în cursul lunii noiembrie 2011, denunţătorul R.M.I. a fost condamnat în primă instanţă de către Judecătoria Oradea pentru comiterea infracţiunii de complicitate la furt calificat, fiindu-i aplicată pedeapsa închisorii de 4 ani şi 3 luni cu executare şi că, atât în faza de urmărire penală cât şi în cea a cercetării judecătoreşti, denunţătorul a fost asistat de avocatul S.I., din cadrul Baroului Bihor.
Fiind nemulţumit de hotărârea pronunţată de Judecătoria Oradea, denunţătorul a formulat recurs, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Oradea, unde aceasta a fost, de asemenea, asistat de avocatul S.I., care i-a promis că „va rezolva problema”, deoarece la Curtea de Apel Oradea sunt „oameni mai luminaţi”.
S-a reţinut apoi că, în acest context, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, în cursul lunii februarie 2012, în perioada în care cauza se afla pe rolul Curţii de Apel Oradea în recurs, prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o asupra judecătorilor de la această instanţă, inculpatul a pretins şi primit în două rânduri suma totală de 7.000 euro de la denunţător, sub pretextul că banii ar urma să fie daţi mai departe judecătorilor implicaţi în judecarea recursului, în vederea pronunţării unei hotărâri favorabile, respectiv o condamnare cu suspendarea executării pedepsei.
Astfel, potrivit susţinerilor denunţătorului, în data de 19 ianuarie 2012 s-a întâlnit cu apărătorul său ales, av. S.I., pe holul Judecătoriei Oradea, discutând cu acesta despre situaţia sa procesuală, cu această ocazie inculpatul comunicându-i denunţătorului că a discutat despre dosarul său cu judecătorii de la Curtea de Apel Oradea care fac parte din completul de judecată din recurs, iar pentru obţinerea unei soluţii favorabile trebuie să dea suma de 6.000 euro, respectiv câte 2.000 euro pentru fiecare dintre judecători.
Denunţătorul a arătat că inculpatul i-a relatat că, în urma discuţiei avute cu judecătorii de la Curtea de Apel Oradea aceştia i-ar fi spus că, în schimbul sumei de 6.000 euro, ar putea pronunţa o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Totodată inculpatul i-a precizat denunţătorului că nu poate să obţină o soluţie de achitare, întrucât a fost arestat în faza urmăririi penală, iar practica instanţei este de a nu pronunţa achitări în cauzele în care inculpaţii au fost arestaţi preventiv.
Se arată apoi că în data de 30 ianuarie 2012, denunţătorul R.M.I. a avut o întâlnire cu inculpatul S.I., organele specializate procedând la înregistrarea discuţiilor în mediul ambiental purtate de aceştia, discuţii care demonstrează realitatea aspectelor susţinute de denunţător prin autodenunţul formulat. Se redau pasaje din convorbirile interceptate, concluzionându-se că din acest dialog rezultă că avocatul S.I. a discutat cu judecători de la Curtea de Apel Oradea despre situaţia juridică a denunţătorului, astfel cum i-a spus şi în data de 19 ianuarie 2012, dar că nu se punea încă problema remiterii celor 6.000 de euro pretinşi în data de 19 ianuarie 2012, deoarece nu are „încă nicio undă verde”.
În continuare denunţătorul l-a asigurat pe inculpat că a pregătit „cum au vorbit atunci” suma de bani pretinsă, respectiv 6.000 euro şi că poate să-i aducă când doreşte inculpatul. Se face referire apoi la faptul că discuţia dintre cei doi a continuat, denunţătorul întrebându-l pe inculpat când trebuie să-i aducă, că ştie că trebuie să-i dea la judecători, inculpatul replicând Da, da, să ai grijă”.
Tot din această convorbire a fost redat pasajul în care denunţătorul l-a întrebat pe inculpat „da pentru dumneavoastră cât tre’ să vă mai dăm”, inculpatul răspunzând na, lasă că… vedem.
Procurorul a susţinut că din aceste convorbiri rezultă fără niciun dubiu că cei 6.000 de euro sunt bani pretinşi de către inculpat pentru judecători.
În data de 6 februarie 2012 denunţătorul s-a întâlnit cu inculpatul la biroul acestuia şi i-a înmânat suma de 6.000 euro, organele de anchetă decizând să nu intervină pentru constatarea infracţiunii flagrante în scopul stabilirii destinaţiei ulterioare a sumei de bani şi pentru a vedea ce soluţie se va pronunţa în cauză.
În convorbirea dintre cei doi, care a avut loc în 6 februarie 2012, cu ocazia remiterii celor 6.000 de euro, denunţătorul arată că pentru ăia de la Curte, 6.000. Pentru dumneavoastră nu mai trebe să vă…, inculpatul replicând lasă, nu, iar mai apoi „mă, nu mai tot vorbi!”.
Se mai arată că, din probele de la dosar s-a stabilit că în data de 21 februarie 2011, după ce cauza a rămas în pronunţare, inculpatul l-a chemat de urgenţă pe denunţător la sediul instanţei, ocazie cu care i-a pretins o sumă de bani pentru a fi remisă judecătorilor Curţii de Apel Oradea, respectiv suma de 1.000 euro, pretinderea banilor fiindu-i comunicată denunţătorului cu ajutorul unui bileţel pe care avocatul a notat cuantumul sumei de bani. Banii au fost remişi inculpatului Sava în aceeaşi zi, în jurul orelor 14,30 la sediul cabinetului acestuia.
Cauza a rămas în pronunţare în data de 28 februarie 2012, denunţătorul fiind condamnat la o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere, astfel cum i-a promis inculpatul S.I. cu ocazia pretinderii banilor.
Se precizează că, prin ordonanţa din 1 martie 2012 s-a dispus reţinerea învinuitului pentru o perioadă de 24 de ore, începând cu orele 00,40 şi, că prin ordonanţa din aceeaşi dată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a arătat că se impune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului întrucât sunt întrunite condiţiile cerute de art. 143 C. proc. pen. şi există cazul de arestare preventivă prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Examinând propunerea pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, instanţa a constatat următoarele:
Potrivit art. 148 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi există vreunul din cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-f) ale art. 148.
Din analiza normelor care disciplinează instituţia arestării preventive, curtea a reţinut că o condiţie sine qua non o reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, respectiv existenţa unor probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.
De asemenea, potrivit art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană, o persoană poate fi privată de libertate în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente atunci când există suspiciuni rezonabile că a săvârşit o infracţiune.
Existenţa acestor probe sau indicii temeinice, respectiv a suspiciunii rezonabile, trebuie să se refere la săvârşirea unei anumite infracţiuni concret determinate, iar prin existenţa acestor suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune.
Prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie fac referire la noţiunea de suspiciuni, întrucât nu este necesar ca la momentul arestării anchetatorii să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzaţie. Plauzibilitatea bănuielilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esenţial al protecţiei oferite de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie împotriva privărilor arbitrare de libertate. Nu este suficient ca bănuiala să se bazeze pe buna credinţă a autorităţilor, deoarece caracterul plauzibil al bănuielii presupune existenţa unor fapte sau informaţii apte, aşa cum s-a arătat mai sus, să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea. Ceea ce poate trece drept plauzibil depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei.
Or, din datele existente în cauză nu există indicii temeinice, cu atât mai puţin probe care să justifice luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Astfel, infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., constă în primirea sau pretinderea de bani ori alte foloase sau acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşite de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să se lezeze relaţiile sociale a căror existenţă şi dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea şi prestigiul pe care trebuie să le aibă funcţionarii organelor, instituţiilor statului, serviciilor publice şi care impun înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea şi probitatea acestora.
Subiect activ nemijlocit al infracţiunii este persoana care răspunde cerinţei esenţiale de a avea influenţă sau a lăsa să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului.
În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material al laturii obiective rezidă în acţiunea de traficare a influenţei reală sau presupusă pe lângă un funcţionat, care poate fi săvârşită prin modalităţi alternative - primirea ori pretinderea de bani ori alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri -, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia.
Întreaga construcţie juridică a infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen. impune concluzia că autorul faptei face uz de trecerea sa reală sau presupusă pe lângă un funcţionar, aspect ce rezultă din însăşi denumirea marginală a textului de incriminare. Infracţiunea presupune şi o intervenţie promisă, ce ar urma să se facă pe lângă funcţionar, pe baza influenţei pe lângă acesta, în scopul de a-l determina să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.
Cumpărătorul de influenţă plăteşte sau acceptă să plătească, prin traficantul de influenţă, serviciile funcţionarului pe care le doreşte, astfel încât el nu este interesat de faptul că banii sau alte foloase primite ori pretinse sunt destinate traficantului ori altei persoane.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de cunoaşterea de către cumpărătorul de influenţă a faptului dacă banii ori alte foloase au fost primite, pretinse sau acceptate de către traficant pentru sine sau pentru altul.
Acţiunile care alternativ pot constitui element material la laturii obiective a infracţiunii sunt: autorul să acţioneze, să săvârşească faptele prevalându-se de influenţa reală sau presupusă pe care o are sau lasă se creadă că o are pe lângă funcţionar; primirea ori pretinderea de bani sau foloase trebuie să fie săvârşită de către autor pentru a-l determina pe funcţionar, pe lângă care are influenţă sau lasă să se creadă aceasta să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.
Acţiunea trebuie săvârşită mai înainte ca funcţionarul, pe lângă care s-a pretins influenţa şi promis că va interveni, să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu şi care este cerut, sau cel mai târziu în timpul efectuării lui, concomitent cu aceasta.
Din punct de vedere al laturii subiective infracţiunea se poate comite numai cu intenţia calificată de scop.
Revenind la speţă, instanţa a constatat că, formal, din propunerea de arestare preventivă rezultă că ar fi îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca fapta reţinută în sarcina inculpatului să fie încadrată juridic în dispoziţiile art. 257 C. pen.
Deşi în acest moment al procesului penal instanţa nu este îndrituită de a face o analiză pe fondul acuzaţiei, în sensul verificării îndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii, totuşi, fiind în prezenţa unui propuneri prin care este vizată libertatea persoanei, raportându-se şi la dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. - săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală -, are obligaţia să facă o verificare sumară relativ la acuzaţia ce i se aduce inculpatului.
Denunţul şi declaraţiile numitului R.M.I. (filele 7-10, 158-173) nu se coroborează cu nicio altă probă administrată până în prezent în faza de urmărire penală, nedovedindu-se că inculpatul a pretins de la denunţător vreo sumă de bani susţinând că o va folosi pentru a-şi trafica influenţa asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Oradea, investiţi cu judecarea cauzei privindu-l pe denunţător, sau că i-ar fi dat de înţeles acestuia că are o influenţă reală sau presupusă asupra acestora.
Din actele aflate la dosar rezultă că, într-adevăr, denunţătorul i-a remis inculpatului, cu două ocazii diferite suma de 7.000 de euro, aspect neconstatat de către acesta (filele 7-10, 158-173, 176-188, 203-205 din dosarul de urmărire penală şi declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei - filele 19-21), însă inculpatul a dovedit caracterul licit al pretinderii şi primirii acestei sume, cu contractul de asistenţă juridică şi chitanţa fiscală.
Organele de urmărire penală nu au putut produce o probă care să conducă la suspiciunea rezonabilă că această sumă de bani a fost dată de către denunţător ştiind sau crezând că inculpatul, traficându-şi influenţa, va determina magistraţii învestiţi cu judecarea recursului să pronunţe o soluţie în favoarea acestuia.
Astfel, din procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate în data de 30 ianuarie 2012 (filele 38-41) nu rezultă despre ce înţelegere este vorba între cei doi, atunci când inculpatul susţine că nu are nicio undă verde să… şi nici care este obiectul acestei înţelegeri (fila 38). În continuarea discuţiilor, denunţătorul arată că a pregătit vreo 6000 de euro, fără să precizeze cu ce titlu, iar apoi, din convorbiri rezultă aspecte ce se circumscriu relaţiei client-avocat (inculpatul i-a cerut denunţătorului să recunoască faptele, i-a indicat ce să declare, solicitându-i să recurgă la procedura de judecare simplificată, denunţătorul cerându-i avocatului să rezolve ceva cu ei, or, din discuţie nu se înţelege dacă este vorba de vreo modalitate de rezolvare a problemei legate de latura civilă a cauzei sau de altceva, însă inculpatul îi spune din nou că trebuie să recunoască rechizitoriul).
Este de observat că dialogul nu este clar, sunt redate jumătăţi de fraze, incoerente, iar încercările denunţătorului de a canaliza discuţia în sensul dorit au rămas fără rezultat, cu nicio ocazie inculpatul personal nepretinzându-i denunţătorului vreo sumă de bani pentru a-şi trafica influenţa pretinsă sau reală asupra judecătorilor. Totodată, interceptările redate nu demonstrează nici faptul că inculpatul a primit suma de bani în scopul sus-menţionat şi nici faptul că a lăsat să creadă că are influenţă asupra magistraţilor. Împrejurarea că denunţătorul a încercat de nenumărate ori să facă legătură între suma de bani şi judecători şi să-l provoace pe inculpat în sensul de a spune ceva despre influenţa sa, rezultă din discuţiile purtate între cei doi, inclusiv în datele de 3 februarie 2012 (filele 58-63) şi 6 februarie 2012 (filele 95-100), însă aceste demersuri nu şi-au atins scopul, inculpatul, prin răspunsurile date, nelăsând să se înţeleagă că are influenţă sau ar putea avea influenţă asupra judecătorilor, relevante în acest sens fiind susţinerile acestuia, respectiv mă nu tot vorbi de astea şi de împrumuturi şi de judecători, că n-are nicio…. (fila 40), mă nu mai tot vorbi (fila 99).
De altminteri, dialogurile purtate între cei doi nu vizează exclusiv acest subiect (a se vedea şi procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate din 2 februarie 2012 - filele 43-54), ci mai degrabă maniera în care trebuie făcută apărarea în cauză, posibilităţi de amânare a cauzei, precum şi un alt dosar pe care denunţătorul afirmativ îl avea pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.
Din ansamblul înregistrărilor ambientale, iar nu din pasaje desprinse din context, instanţa constată că acuzarea se bazează doar pe deducţii, care nu pot constitui indicii temeinice în sensul cerut de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
Susţinerile procurorului din referatul cu propunere de luare a măsurii arestării preventive că avocatul i-a promis denunţătorului că-i va rezolva problema la Curtea de Apel Oradea, nu sunt susţinute de probele administrate până în acest moment în cauză, afirmaţia denunţătorului (filele 8 şi 120) că la Curtea de Apel Oradea sunt judecători „mai luminaţi” fiind singulară. De altfel, această afirmaţie pretins a fi făcută de către inculpat nu este de natură să ducă la concluzia că acesta ar fi lăsat să se înţeleagă că hotărârea instanţei de fond se va reforma ca urmare a influenţei pe care ar avea-o asupra judecătorilor de la instanţa de control judiciar, ci se circumscrie relaţiei client-avocat. Este evident că o astfel de „expresie” constituie, de regulă, un argument pe care orice avocat îl invocă în faţa clientului său atunci când promovează o cale de atac, fiind evident că judecătorii de la o instanţă superioară au mai multă experienţă şi sunt percepuţi ca având o valoare profesională mai înaltă.
De asemenea, pretinderea denunţătorului că suma de 1.000 de euro i-a fost cerută prin intermediul unui bileţel, pe care avocatul a notat cuantumul sumei, nu este probată, la dosarul cauzei neexistând un astfel de înscris, ci doar acela pe care inculpatul a notat numărul dosarului, al rechizitoriului şi menţiunea „declaraţie conform art. 3201 C. proc. pen.” (fila 56), pe care de altfel denunţătorul a şi dat-o la Biroul notarului public M.G.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că în speţă nu sunt motive verosimile, care să justifice bănuiala că inculpatul a comis infracţiunea de care este acuzat, cerinţă obligatorie conform normelor interne şi europene (a se vedea art. 681 C. proc. pen. şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cauza CEDO 30 august 1990 Fox Campbell et Hartly c/a Regatul Unit, paragraful 32).
În cauză, inculpatul a susţinut şi a făcut dovada că a încheiat un contract de asistenţă juridică cu denunţătorul, în data de 10 ianuarie 2012, semnat de către acesta, contract în care s-a inserat următoarea clauză: „suma de 7.000 euro reprezintă onorariu de succes în ipoteza obţinerii unei soluţii cu suspendare, dată la care se va elibera chitanţa, în caz contrar, restituindu-se suma de 7.000 euro” (fila 112). La data pronunţării deciziei penale nr. 238/R/2012 a Curţii de Apel Oradea (fila 154) s-a emis chitanţa din 28 februarie 2012 pentru suma de 30.000 lei - fila 114 (echivalentul sumei de 7000 euro), iar în şedinţa publică din 1 martie 2012, apărarea a depus la dosar registrul-jurnal de încasări şi plăţi pe anul 2011 al Cabinetului Avocaţial Individual Ioan Sava (filele 22-23, dosarul instanţei)din care rezultă că celelalte sume de bani încasate de la denunţător pe baza chitanţelor din 30 octombrie 2011 (fila 116) şi 24 februarie 2011 (fila 117) sunt menţionate în ordine cronologică.
Actele depuse de procurorul de şedinţă la dosarul cauzei, respectiv împuternicirile avocaţiale, ambele din 10 ianuarie 2012, emise pe seama clienţilor S.G. şi R.M.I. nu sunt de natură a dovedi că inculpatul şi-a preconstituit acte în apărare, în raport de faptul că numai una dintre ele are regim special şi, mai mult de atât se poate observa că dintre cele trei împuternici avocaţiale depuse de către apărătorii aleşi ai inculpatului(filele 13-15, dosarul instanţei) doar cea cu nr. 43/2012 are regim special(fila 15, dosarul instanţei).
Este de relevat faptul că, la percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa inculpatului s-au găsit trei bancnote cu cupiura de 200 euro ale căror serii corespunde cu seriile unui număr de trei bancnote predate de D.N.A. denunţătorului (X02471327255, X00380228591 şi N00471128898 - filele 66 şi 140).
În cauză mai există o incertitudine informaţională, rezultată din împrejurarea că deşi organele de anchetă i-au remis denunţătorului - persoană a cărei credibilitate poate fi pusă la îndoială, faţă de antecedenţa sa penală -, sumele de 6.000 de euro în data de 6 februarie 2012 (filele 92-93) şi de 1.000 euro în data de 21 februarie 2012 (fila 109), au decis să nu intervină pentru constatarea infracţiunii flagrante, pierzând astfel urma banilor. Explicaţia procurorului că s-a urmărit destinaţia ulterioară a sumei de bani şi s-a aşteptat pronunţarea soluţiei în cauză nu este de natură să înlăture această incertitudine sau să constituie un argument în sprijinul acuzării.
Astfel fiind, curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta de care este acuzat. Actele de la dosar nu sunt de natură a crea convingerea instanţei că există motive plauzibile în sensul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia de la Strasbourg, care să justifice privarea de libertate a inculpatului în condiţiile în care suspiciunea se întemeiază doar pe susţinerile denunţătorului care nu se coroborează cu actele de la dosar aşa cum rezultă din motivele anterior expuse.
Potrivit art. 148 alin. (1) C. proc. pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele prevăzute în art. 143 şi există unul dintre cazurile prevăzute de 148 alin. (1) lit. a)-f) şi alin. (2) C. proc. pen.
În speţă parchetul a susţinut că există cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Deoarece în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., instanţa, în baza art. 1491 alin. (9) teza a II-a C. proc. pen., a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului, considerent pentru care nu a mai analizat îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Împotriva Încheierii nr. 1/PI din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Oradea s-a exercitat calea de atac a recursului de către Parchet.
Se invocă că parcurgerea motivării instanţei de fond în adoptarea soluţiei respingerii propunerii de arestare Preventivă întemeiată exclusiv pe inexistenta temeiurilor prevăzute de art. 143 C.proc.pen relevă o vădită neconcordantă între conţinutul real al mat erialului probatoriu administrat în cauză şi interpretarea conferită acestuia de instanţă. Susţinerile instanţei conform cărora „denunţul şi declaraţiile numitului R.M.I. nu se coroborează cu nicio altă probă administrată.”, respectiv că, „inculpatul a dovedit … caracterul licit al pretinderii şi primirii acestei sume, cu contractul de asistenţă juridică şi chitanţa fiscală” sunt, indiscutabil, rezultatul ignorării unor aspecte probatorii evidente cu relevanţă juridică în planul conturării infracţiunii pentru care s-a formulat propunerea de arestare preventivă.
În realitate, probaţiunea administrată în cauză relevă o adevărată structurare a activităţii infracţionale, care a presupus parcurgerea mai multor etape, urmărite îndeaproape de inculpat:
1. Acreditarea ideii de către inculpatul - avocat că există o deschidere relaţională largă către judecătorii Curţii de Apel, dincolo de limitele impuse de exercitarea drepturilor apărător în procesul penal, respectiv crearea în mintea denunţătorului a convingerii că inculpatul - avocat are o influenţă reală asupra judecătorilor din completul de recurs.
2. Pretinderea urmată de remiterea - primirea sumelor de bani, respectiv a sumei de 6.000 euro şi, ulterior, suplimentarea acestui cuantum cu suma de 1.000 euro.
3. Încercarea, ulterioară săvârşirii infracţiunii, de a masca folosul material al traficului în onorariu de succes.
Aşa fiind, în recurs procurorul a solicitat să se admită în rejudecare propunerea de arestare preventivă, astfel cum a fost formulată în scris, arătând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv există probe şi indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi există în mod corespunzător cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a relevat că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care rezidă în sentimentul de insecuritate creat celor care au luat la cunoştinţă despre comiterea infracţiunii şi în stimularea temerii că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social.
În cauză, pericolul social concret pentru ordinea publică rezultă din pericolul social al infracţiunii şi din calitatea deţinută de inculpatul S.I. - avocat în cadrul Baroului Bihor.
Instanţa de recurs reţine următoarele:
Dincolo de aspectele teoretice aşezate în plan juridic, vizând atât sfera de abordare a instituţiei arestului preventiv cât şi cea privind infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în integralitatea lor, faptul că inculpatul ar fi procedat în modul reclamat în cuprinsul propunerii de arest preventiv este relevat de discuţia denunţătorului coroborată cu conţinutul discuţiilor ambientale purtate între denunţător şi inculpat.
Relevante sub acest aspect sunt:
A) discuţia purtată în data de 30 ianuarie 2012:
R.M.I.: - Ă… ştiţi pentru ce ... pentru ce am vorbit cu dumneavoastră.
S.I.: - Da!
R.M.I.: - Aţi reuşit să vorbiţi? Îi ok?
S.I.: - Am vorbit, da încă . nu am nicio undă verde, să.
R.M.I.: - Aha! Că io am pregătit, v-am spus, cum am vorbit atuncea, am pregătit vreo 6.000 de euro pentru adică, toţi îs pregătiţi, Înţelegeţi? 2.500 ii am azi şi 3.500 îmi vin mâine şi pot să vi-i aduc când dori . ziceţi dumneavoastră! Vă rog foarte mult! La dosar … referitor la dosar! Decât să plătesc acolo, pagube la … o grămadă de pagube, nu puteţi rezolva cu ei ... ceva, Încă . în plus? Că … mai dau ceva! Nu, nu-i problemă! Înţelegeţi? Hm?
S.I.: - Da" păi, alea-s . tu tre" să recunoşti rechizitoriu
R.M.I.: - Da. Şi cum . o să mă întrebe pe mine? Că acuma, dumneavoastră ştiţi! Că io.
S.I.: - O laie! O să vorbim să nu te ... că ... atâta …
Parcurgerea pasajului, având în prim plan afirmaţia inculpatului – avocat „Am vorbit, da”, face trimitere la aspectul că inculpatul i-a confirmat în mod expres şi explicit denunţătorului că, deja relaţionarea cu judecătorii a avut loc. Faptul că, în momentul imediat următor, inculpatul a afirmat că „încă . nu am nicio undă verde …”, arată că relaţionarea respectivă, deşi a avut loc, nu a dobândit până în acel moment caracter de certitudine .
Faptul că, în cadrul aceleiaşi discuţii, denunţătorul se îndreaptă spre inculpat cu o nouă cerere de a rezolva, pe lângă chestiunea legată de aplicarea unei pedepse în regim suspensiv de executare, inclusiv problema despăgubirilor, demonstrează că inculpatul l-a convins pe denunţător că influenţa sa asupra judecătorilor ar fi reală.
Aşadar, obiectiv, discuţia dintre cei doi se poartă asupra soluţiei exprese a instanţei de judecată şi nicidecum asupra diligenţelor avocaţiale.
B) discuţia purtată în aceeaşi zi, ulterior:
R.M.I.: Când tre să vi-i aduc. Că ştiu că tre să-i daţi şi dumneavoastră la judecători, acolo!
S.I.: Da, da să ai grijă!
R.M.I.: Da vă rog foarte frumos, domnu.
S.I.: Ţi-am spus, că am vorbit!.
Aşadar, sub nicio formă nu s-ar pune problema destinaţiei licite a acestor sume de bani din moment ce, în mod expres, se arată că acestea urmau să ajungă la completul de judecată, cu toată prudenţa în manifestare necesară în acest sens. Inculpatul - avocat îl atenţionează pe denunţător să fie prudent şi să manifeste grijă în privinţa modului în care acţionează.
C) discuţia purtată de denunţător cu inculpatul în aceeaşi zi cu cele mai sus redate, dar ulterioară:
R.M.I.: - Tre" să recunoaştem? Aha! Na . Sau . auziţi, zi . o zis şi soţia! Dacă ar fi . mai dau in plus şi trei-patru mii, numa" să fie odată. să reuşim o achitare! Dar, ştiţi ce vreau să vă întreb? Referitor la dumneavoastră! Că o zis şi soţia să vă întreb! Aia 6.000 îs pentru ei! Da" pentru, pentru (…) pentru dumneavoastră? Cât tre" să vă mai dăm.
S.I.: Na, lasă că vedem.
R.M.I.: Cum
S.I.: O să vedem cum va fi.
Acest pasaj nu face notă discordantă cu celelalte redate la literele A) şi B) şi este în măsură să evidenţieze preexistenţa unei prevalări de influentă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Oradea din partea inculpatului, unica în măsură să permită un astfel de dialog cu privire la sumele de bani destinate completului. De asemenea, nu asistăm la un monolog ci la un veritabil dialog între cele două persoane.
D) discuţia purtată de denunţător cu inculpatul în data de 06 februarie 2012, în jurul orelor 14.00 (cu ocazia remiterii sumei de 6.000 euro către inculpatul - avocat):
S.I.: - Bun.
R.M.I.: - Pentru ăia de la Curte, 6 mii. Pentru dumneavoastră nu mai trebuie să.
S.I.: Lasă, nu.
R.M.I.: - Bun! Nu, că.
S.I.: - Mă! Nu mai tot vorbi! Spune-i la socru-tău să vină să mă caute.
R.M.I.: - Atuncea, la dimineaţă? Bun! Bun! La să fie la dimineaţă?
S.I.: - Să vină, amu, că la 9 avem procesul !
În ceea ce priveşte aspectele referitoare la pretinderea, urmată de remiterea - primirea sumei de 6.000 euro, din punct de vedere probatoriu, sunt părţi integrante ale aceloraşi coordonate probatorii relevate mai sus, care pot şi trebuie să fie analizate din aceeaşi per spectivă.
Referitor la suma de 1.000 euro, pretinsă cu acelaşi titlu denunţătorului de către inculpat, probaţiunea existentă în cauză, de această dată, se limitează într-adevăr la declaraţia denunţătorului coroborată cu declaraţiile inculpatului, dat e atât în faţa organelor de anchetă, cât şi în faţa instanţei de judecată de fond şi recurs.
Toate aceste elemente învederate apar a fi suficiente, în viziunea instanţei de recurs, în a putea face trimitere la incidenţa art. 143 C. proc. pen. în cauză.
Deşi netransformate în probe, cu un caracter cert, indubitabil, toate cele descrise constituie indicii temeinice desprinse din datele existente în cauză, din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana anchetată ar fi săvârşit infracţiunea expres reclamată de trafic de influenţă având ca obiect primirea unei sume modice totale de 7.000 euro de la denunţătorul R.M.I.
În alt plan, dar condiţionat de cele arătate, nu se poate desprinde necesitatea dispunerii celei mai severe măsuri preventive în cauză, în condiţiile în care ancheta penală are un anumit caracter complex şi care astfel se transpune printr-o anumită dilatare temporală, în cuprinsul căreia va trebui să se răspundă unor detalii învederate de inculpat vizând aşa-zisa „undă verde” ce ar fi vizat o chestiune strict juridică, de practică judiciară în materia aplicării art. 3201 C. proc. pen. prin prisma interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sau, clarificarea naturii discuţiei dintre cele două persoane direct implicate, respectiv dihotomia dintre noţiunile concrete de dialog şi monolog. În plus, în speţă se reţine perfectarea unui contract de asistenţă juridică purtând numărul 1 din 10 ianuarie 2012 în cuprinsul căruia s-a inserat menţiunea achitării sumei de 1.000 la data de 10 februarie 2012 şi achitării sumei de 7.000, fără precizarea monedei, precum şi a două chitanţe, despre care se susţine de acuzare că au caracter fictiv.
În concluzie, nevoia de a asigura ordinea publică şi buna desfăşurare a procesului penal, inclusiv privit prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care s-au desprins anumite precepte în materie de incidenţă a măsurilor preventive, reclamă nu doar o analiză de condiţionalitate în luarea măsurilor ci şi o privire aprofundată pe culoarul alternativităţii în alegerea acestora, Înalta Curte apreciind că obligaţia de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile faţă de inculpat, începând cu 16 martie 2012, este aptă să satisfacă toate cerinţele unei normale desfăşurări a procesului penal.
Aşa fiind, opinând în acest sens, vor avea incidenţă dispoziţiile art. art. 145 pct. 11, fiind de instituit obligaţiile legale aferente în acest sens.
O notă aparte vizează trimiterea la obligaţiile facultative prevăzute legal la art. 145 pct. 12, respectiv cea de a nu se apropia de denunţător şi nici de martori şi să nu comunice direct sau indirect cu aceştia, cadrul probator incipient anterior descris făcând necesară o astfel de protecţie, precum şi obligaţia de a nu desfăşura profesia în exercitarea căreia se pretinde că ar fi săvârşit faptele. Inclusiv această din urmă măsură ce va fi dispusă speră, în viziunea instanţei de recurs, să împace juridic raportul între pretinderea săvârşirii unei fapte grave, de către un avocat, de comitere a unei infracţiuni ce aduce atingere relaţiilor de serviciu, cu „pata” adusă procesului de înfăptuire corectă, morală a justiţiei, pe de o parte, şi atitudinea organelor de stat, care puse în faţa unor astfel de prezumtive fapte trebuie să acţioneze ferm, cu eficienţă, având în vedere permanent obiectivul îndreptării celor în cauză, a îndepărtării eventuale a lor şi din profesia în exercitarea căreia se pretinde că ar fi săvârşit faptele, pe de altă parte.
Procesual, se va admite recursul procurorului, se va casa încheierea recurată şi rejudecând se va aplica inculpatului măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pe 30 de zile, cu instituirea obligaţiilor legale.
Văzând şi dispoziţiile art. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva încheierii nr. 1/PI din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 105/35/2012, privind pe inculpatul S.I.
Casează încheierea recurată şi rejudecând în fond, în temeiul art. 136 lit. c) şi art. 1451 C. proc. pen., aplică inculpatului S.I. - măsura preventivă a obligării de a nu părăsi tara, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 16 martie 2012 si pana la data de 14 aprilie 2012 inclusiv.
În temeiul art. 145 pct. 11 şi art. 145 pct. 12, impune inculpatului ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi tara să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezente la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa conform programului întocmit de supraveghetor şi ori de câte ori este chemat;
- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar ;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
- să nu se apropie de denunţător şi nici de martori şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
- să nu desfăşoare profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta.
Atrage atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării cu rea credinţă a obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. (3) C. proc. pen.
Dispune aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, în sumă de 25 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 577/2012. Penal. Prelungirea duratei... → |
|---|
