ICCJ. Decizia nr. 105/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 105/2013
Dosar nr. 3636/1/2012
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 208 din 04 aprilie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, a fost respinsă plângerea formulată de petenta E.G. şi în baza art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. şi a fost menţinută rezoluţia din 9 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (Dosar nr. 4713/P/2009) prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii A.E. şi D.M., pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen., 291 C. pen. şi 246 C. pen., precum şi rezoluţia din 20 decembrie 2010 nr. 1005/11/2/2010 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că persoana vătămată a formulat o plângere penală în cuprinsul căreia a reclamat că făptuitorii au eliberat doua adeverinţe ce conţin informaţii false, adeverinţe care au fost înaintate instanţei de judecată la solicitarea acesteia în Dosarele civile nr. 438/315/2007 şi 800/315/2008 aflate pe rolul Judecătoriei Târgovişte.
Persoana vătămată a arătat că aspectele menţionate în adeverinţa din 22 februarie 2008 nu sunt adevărate, deoarece la data când s-a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1000 m.p. cu casă şi 392 m.p. gârlă, că moştenitorii lui I.D. nu aveau dreptul să depună aceasta cerere, deoarece bunurile menţionate aparţineau părinţilor săi, cărora li se aprobase cererea de reconstituire, conform adeverinţei din 19 iunie 1993, eliberată de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. De asemenea, persoana vătămată a arătat că în registrul agricol de la Primăria Butimanu, la rolul lui I.D. se menţionează că acesta deţine casa de locuit dată în folosinţă în anul 1950, iar casa în litigiu a fost construită în anul 1952 când I.D. avea 13 ani. E.G. precizează că, în anul 1994, moştenitorilor lui I.D. li s-a validat terenul in litigiu, deşi aceştia nu au depus niciun act doveditor că I.D. a fost proprietarul bunului respectiv şi fără a ţine cont de sentinţa civilă nr. 2318 din 20 octombrie 1980, pronunţată de Judecătoria Buftea, în Dosarul civil nr. 2304/1980, rămasă definitivă prin decizia civila nr. 1015 din 29 decembrie 1980 a Tribunalului Judeţean Ilfov.
Referitor la adresa 450 din 22 februarie 2008, E.G. declară că şi aceasta este falsă, întrucât I.D. nu deţinea niciun act doveditor pentru bunurile menţionate în adresă şi că nu avea dreptul să deţină bunuri imobile în folosinţă pentru ca era miliţian.
Cu privire la casa in litigiu, E.G. a menţionat că aceasta a fost construita de tatăl sau E.A., în anul 1952, a locuit în aceasta până în anul 1959, iar in perioada 1960-1978 a fost locuita de bunicii săi. În anul 1978, locuinţa şi curtea aferentă au fost confiscate de regimul comunist deoarece părinţii săi mai deţineau o proprietate in oraşul Buftea, şi tot în acelaşi an, acestea au fost date în folosinţa lui I.D. În anul 1980, părinţii săi au făcut o înţelege cu I.D. prin care vindeau acestuia casa si terenul în cauză, pentru suma de 80.000 de lei, primind de la acesta un avans de 18.000 de lei, restul urmând să fie achitaţi până în anul 1984. întrucât I.D. nu a mai respectat angajamentul de a achita restul de bani, înţelegerea verbală a căzut, iar părinţii săi nu i-au mai restituit acontul lui I.D. Persoana vătămată declară că din anul 1991 şi până în prezent se judecă cu I.D. şi moştenitorii acestuia.
De asemenea, s-a precizat că cele doua adrese menţionate anterior au fost folosite în cadrul proceselor civile aflate pe rol.
Prin rezoluţia din 9 noiembrie 2010 Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte a dispus în Dosarul nr. 4713/P/2009 neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitori pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen. şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen.
În motivarea rezoluţiei s-a reţinut că adeverinţele eliberate de cei doi făptuitori în calitate de secretar al Primăriei Butimanu, respectiv de primar, conţin menţiuni conforme cu cele existente în registrele primăriei, astfel că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă săvârşirea infracţiunilor reclamate.
Prin rezoluţia din 20 decembrie 2010 prim procurorul parchetului a respins plângerea formulată de persoana vătămata împotriva soluţiei dispuse de procuror, reţinând că din copia registrului agricol rezultă că numitul I.D. deţine o casă de locuit în suprafaţă de 28 de metri, construită în 1950, astfel încât faptele nu sunt probate şi că declaraţiile părţii vătămate nu se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Analizând actele din dosar, instanţa de fond a reţinut că prin adeverinţa din 22 februarie 2008 Primăria Comunei Butimanu a răspuns solicitării numitei E.G. certificând faptul că, începând cu anul 1981, numitul I.D. figurează cu poziţie de rol agricol, unde sunt cuprinse mai multe bunuri, că poziţia are continuitate până în prezent cu menţiunea ca, după decesul lui I.D., la titularul poziţiei figurează moştenitorii I.S. şi I.F., că în rolul fiscal I.D. figurează la numărul 767 începând cu anul 1986 şi că în registrul agricol din anul 1981, voi. 6, fila 68 nu s-au găsit menţiuni cu privire la înscrisul în baza căruia s-a deschis rol agricol şi fiscal numitului I.D.
Primăria a ataşat adresei copii de pe registrul agricol si de pe registrul rol unic.
Tot la solicitarea persoanei vătămate Primăria Butimanu a eliberat adeverinţa 366 din 22 februarie 2008, din care rezultă că moştenitorilor defunctului I.D. li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1000 mp aferentă construcţiilor, fostul proprietar fiind compensat cu suprafaţa menţionată mai sus şi ca actele care au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate au fost registrul agricol pentru perioada 1986-1990, propunerea comisiei locale de validare pe anexa U, amendamentul Comisiei Judeţene Dâmboviţa din data de 15 februarie 1994.
Adresei i-au fost ataşate, de asemenea, actele menţionate în cuprinsul acesteia.
Înscrisurile eliberate de primărie au fost semnate de D.M. în calitate de primar si de A.E. în calitate de secretar şi au fost depuse de persoana vătămată în Dosarele nr. 438/315/2007 şi nr. 800/315/2008 ale Judecătoriei Târgovişte.
Instanţa de fond a constatat astfel că cele două adrese conţin date existente în registrele şi evidentele primăriei, astfel încât nu se poate susţine că ele atestă fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, care sa atragă răspunderea penală a făptuitorilor pentru infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. respectiv de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.
În cauză nu s-a constatat că cei doi funcţionari ar fi îndeplinit in mod defectuos acte care intra in sfera exerciţiului atribuţiilor de serviciu, motiv pentru care nu s-a putut reţine existenţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen.
Instanţa de fond a mai menţionat că prin demersul său persoana vătămată şi-a manifestat de fapt nemulţumirea cu privire la procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pentru I.D., procedura care însa nu intra in sfera atribuţiilor de serviciu ale celor doi făptuitori.
Actele premergătoare efectuate în cauza pun în evidentă totodată faptul ca procesele civile declanşate de-a lungul timpului au avut ca obiect tocmai stabilirea dreptului de proprietate a autorilor persoanei vătămate in contradictoriu cu I.D. si moştenitorii acestuia, procese civile in care s-au pronunţat sentinţe ce consfinţeau dreptul de proprietate al numitului I.D. asupra terenului şi casei în litigiu.
Împotriva aceste sentinţe a declarat recurs petenta E.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea acestei căi de atac petenta a precizat că doreşte tragerea la răspundere a intimaţilor.
Având cuvântul cu privire la excepţia inadmisibilităţii ridicată de apărătorul făptuitorului D.M., a precizat că nu este de acord cu situaţia în care sentinţa instanţei de fond nu poate fi recurată.
De asemenea, cu privire la tardivitatea recursului, petenta a susţinut că această cale de atac a fost formulată în termen.
Prin decizia penală nr. 1068 din 04 august 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca tardiv recursul declarat de petenta, E.G., domiciliată în Buftea, şos. Bucureşti - Târgovişte, judeţul Ilfov, împotriva sentinţei penale nr. 208 din data de 04 aprilie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte.
A fost obligată recurenta petenta la 100 lei cheltuieli judiciare către stat şi la 500 lei cheltuieli judiciare către intimatul D.M.
Apreciind asupra recursului formulat, instanţa de recurs a considerat că faţă de actele şi lucrările dosarului că acesta este tardiv, aşa cum se va arăta în continuare.
În acest sens s-a reţinut că sentinţa penală recurată de către petenta a fost pronunţată în şedinţa publică din 04 aprilie 2011, iar dezbaterile care au precedat-o au avut loc 28 martie 2011 când petenta E.G. a fost prezentă.
Data poştei de pe plicul cu care petenta a înaintat recursul formulat este 29 aprilie 2011.
Cum termenul de recurs, aşa cum prevede art. 3853 C. proc. pen., este de 10 zile şi curge pentru petenta care a fost prezentă la dezbateri de la pronunţarea sentinţei, Curtea constată că recursul formulat de către aceasta este tardiv, fiind depus la poştă după împlinirea acestui termen, care aşa cum rezultă din prevederile art. 186 şi 187 C. proc. pen., este un termen de decădere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 1516 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 51/315/2011 a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta E.G.
Împotriva acestei hotărâri petenta E.G. a formulat contestaţie în anulare, fără a indica vreun caz expres prevăzut de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., în motivarea cererii exprimându-şi nemulţumire cu privire la modul în care au fost soluţionate cauzele civile pe care le-a avut pe rolul instanţelor, care au apreciat drept probe, înscrisuri false eliberate de funcţionari din cadrul Primăriei Butimanu, prin care au fost înstrăinate proprietăţile părinţilor săi.
Înalta Curte, examinând motivele invocate, prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi următoarele C. proc. pen. constată că cererea de contestaţie în anulare este inadmisibilă, prin decizia penală mai sus menţionată fiind respinsă, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta E.G. împotriva deciziei penale nr. 1516 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 51/315/2011.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Prin urmare, pot forma obiectul contestaţiei în anulare numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei şi anume, cele prin care instanţa s-a pronunţat asupra raportului juridic de drept substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal, soluţionând acţiunea penală prin condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Raportând consideraţiile expuse cauzei dedusă judecăţii se constată că, prin decizia penală nr. 1516 din 10 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu a soluţionat fondul unei cauze penale, aceasta nefăcând parte dintre hotărârile prin care instanţa, cercetând vinovăţia unei persoane trimisă în judecată, dispune condamnarea, achitarea acesteia sau încetarea procesului penal, astfel că această hotărâre nu este susceptibilă de a fi supusă contestaţiei în anulare, nefiind îndeplinite condiţiile expres prevăzute de lege pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea E.G.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea E.G. împotriva Deciziei penale nr. 1516 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 51/315/2011.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 917/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 1117/2013. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
