ICCJ. Decizia nr. 917/2013. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 917 /20 14
Dosar nr. 5160/30/2013
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 259/PI din 3 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5160/30/2013, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (1) şi alin. (7) C. proc. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 73 lit. b) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen., art. 80 C. pen., a fost condamnat inculpatul C.I.G., la o pedeapsă de 2 ani şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1836 din 27 iunie 2011 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin nerecurare la data de 8 iulie 2011 şi s-a dispus executarea acestei pedepse, alăturat de cea aplicata inculpatului în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa totală de 3 ani închisoare, în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 20 ianuarie 2013.
În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost obligat inculpatul să plătească Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă T. suma de 5.444,19 RON, reprezentând cuantumul cheltuielilor de spitalizare aferente perioadei de internare a victimei la unitatea spitalicească.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţilor civile B.R.C., B.R.P. şi B.A., prin reprezentant legal C.E., câte 10.000 RON fiecăreia, daune morale, precum şi câte 125 RON, reprezentând daune materiale-rentă lunară începând cu data de 1 februarie 2013 şi până la împlinirea vârstei de 18 ani pentru fiecare din cele trei minore.
S-a luat act că numita C.E. nu a formulat pretenţii civile în cauză în nume propriu.
În baza art. 163 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului acordat prin prezenta hotărâre celor 3 părţii civile minore, B.R.C., B.R.P. şi B.A., prin reprezentant legal C.E.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.400 RON, cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus plata sumei de 100 RON din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş, reprezentând onorariului avocatului din oficiu.
În baza art. 190 alin. (5) C. proc. pen. s-a dispus plata sumei de 1.589 RON din fondurile Ministerului Justiţiei către I.M.L. Timişoara, reprezentând contravaloarea expertizelor medico-legale şi a buletinelor de analiză întocmite în cauză.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat un picior din masă din lemn, corp delict la dosarul cauzei, urmând ca celălalt corp delict, respectiv un plic ce conţine o eprubetă în care se află posibile urme biologice ridicat de la faţa locului, să urmeze dosarul cauzei.
S-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş nr. 63/P/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 22 aprilie 2013 sub număr unic de Dosar nr. 5160/30/2013 a fost trimis în judecată inculpatul C.I.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în data de 19 ianuarie 2013, pe fondul unor neînţelegeri survenite între inculpat şi tatăl său vitreg, victima B.I., inculpatul a lovit victima de mai multe ori cu un par din lemn, în zona capului. Urmare leziunilor suferite, victima a fost transportată la Spitalul Municipal din Timişoara şi apoi la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă T. Din actele medico-legale preliminare a rezultat că victima B.I. prezintă leziuni traumatice care sunt rezultatul lovirii cu/de corpuri/planuri dure, aceste leziuni necesită pentru vindecare 90 zile îngrijiri medicale şi aceste leziuni au pus în primejdie viaţa victimei. în data de 25 ianuarie 2013, victima B.I. a decedat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă T.
Fiind audiat, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei în modalitatea descrisă în rechizitoriu, invocând în favoarea sa dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. cerere admisă de către prima instanţă.
Coroborând întreg probatoriul administrat în cauză în faza de urmărire penală, prima instanţă a constatat că starea de fapt expusă în rechizitoriu a fost dovedită în totalitate, stare de fapt care şi-a însuşit-o.
Conform dispoziţiilor art. 183 C. pen., infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se referă la faptele prevăzute în art. 180-art. 182 C. pen., care au avut ca urmare moartea victimei.
Având în vedere probele administrate în cauză, prima instanţă a constatat că fapta inculpatului C.I.G. de a suprima viaţa victimei B.I., prin aplicarea de lovituri cu un par în zona capului, care a murit după 6 zile la spital, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 183 C. pen., inculpatul punând în executare hotărârea de a aplica victimei o corecţie, însă s-a produs rezultatul letal pe care acesta nu l-a urmărit.
La stabilirea vinovăţiei inculpatului, prima instanţă a avut în vedere în primul rând declaraţia dată de acesta la primul termen de judecată, când inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei în modalitatea descrisă în actul de inculpare, solicitând aplicarea procedurii prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
Inculpatul C.I.G. a declarat că în seara zilei de 19 ianuarie 2013 a fost la serviciu şi a vorbit la telefon cu mama sa, C.E., care i-a relatat că victima B.I. a consumat din nou băuturi alcoolice şi provoacă scandal în familie. Ulterior, a discutat din nou cu mama sa la telefon şi a înţeles că, pentru calmarea victimei, au fost solicitate organele de poliţie de la Secţia 4 Poliţie. Când a ajuns acasă, inculpatul a găsit-o pe mama sa în curte, adăpostindu-se/ascunzându-se din calea victimei, observând totodată urme de violenţă la nivelul feţei mamei sale. Inculpatul a încercat să calmeze victima, dar a devenit şi el ţinta ameninţărilor acesteia, după care victima a strâns de mai multe ori pe martora C.E. de gât cu mâinile. Mai mult chiar, la un moment dat, a pus şi un cuţit de bucătărie la gâtul acesteia, sugerând că o va omorî. Inculpatul, revoltat de acest comportament al victimei, a ieşit în curte şi a luat un par din lemn (un picior de masă de mobilier) şi a reintrat în camera în care se afla victima. În momentul în care a observat că victima se ridică de la masă, inculpatul a lovit pe acesta cu parul din lemn, le nivelul capului, în spatele urechii stângi. Victima a căzut jos şi s-a lovit cu faţa de beton. A dat să se ridice şi l-a mai lovit o dată după cap, în zona cefei, cu acelaşi par de lemn. L-a mai lovit încă o dată cu părul în zona coastelor, după care acesta a început să sforăie. Mama sa şi V.E. au intervenit şi l-au oprit să nu-l mai lovească.
Declaraţia inculpatului se coroborează cu cea a martorilor C.E., B.A. şi V.E., care confirmă, în declaraţiile date, faptul că inculpatul C.I.G. a lovit victima de mai multe ori cu un par de lemn, la nivelul capului şi a spatelui.
Astfel, martora C.E. a arătat că inculpatul a lovit victima de mai multe ori, menţionând iniţial că inculpatul a luat un picior de masă din lemn şi l-a lovit pe B.I. în cap, iar acesta a picat jos şi nu s-a mai ridicat.
Martora B.A. a declarat că inculpatul l-a lovit pe tatăl său în cap de două ori, acesta căzând la pământ. În timp ce încerca să se ridice, acesta l-a mai lovit odată în zona spatelui, ulterior intervenind prietenul ei care l-a oprit să mai dea.
Martorul V.E. declară şi el că inculpatul l-a lovit cu piciorul de masă în cap pe B.I., acesta căzând pe jos, după care, văzând că vrea să se ridice, l-a lovit de câteva ori peste spate, până când B.I. a căzut lovindu-se cu capul de podea.
Cu ocazia reaudierii acestor martori, în data de 17 aprilie 2013, aceştia au încercat să atenueze vina inculpatului şi să confere un caracter de legitimă apărare acţiunilor acestuia, arătând că în mod sigur, victima a intenţionat să lovească pe numita C.E. cu cuţitul, lucru care sigur s-ar fi întâmplat dacă nu intervenea inculpatul. Tot ei arată, însă, că inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri cu parul, deşi după prima lovitură victima căzuse jos şi scăpase cuţitul din mână, cuţitul fiind aruncat în curte de către numita C.E.
Prima instanţă a mai reţinut că existenţa faptei este confirmată şi prin procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto, în bucătărie, pe pardosea fiind descoperit sânge uman, astfel cum s-a stabilit în urma expertizei bio-criminalistice.
La stabilirea vinovăţiei inculpatului, prima instanţă a ţinut seama şi de împrejurarea că între activitatea desfăşurată de acesta şi decesul victimei există un raport de cauzalitate, fiind evident că, fără loviturile aplicate de inculpat, rezultatul letal nu s-ar fi produs. În acest sens, pot fi observate concluziile raportului medico-legal de necropsie din 26 ianuarie 2013 a I.M.L. Timişoara, din care rezultă că victima B.I. prezenta mai multe leziuni de violenţă, situate la nivelul capului (piramidă nazală, parietal median, fronto-parietal drept, suprasprâncenos), leziuni care pot fi rezultatul lovirii cu şi de corpuri/planuri dure. Se concluzionează că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat contuziei şi dilacerării cerebrale, cerebeloase şi de trunchi cerebral, consecutivă unui traumatism cranio-cerebral sever, cu fractură cominutivă de boltă şi bază craniană, hematom sub şi extradural bilateral, hemoragie leptomeningee şi intraventriculară. Dintre leziunile de violenţă indicate în raportul medico-legal de necropsie, doar cele de la nivel cerebral au legătură de cauzalitate cu decesul.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, prima instanţă a apreciat că inculpatul a acţionat iniţial cu intense, urmărind exercitarea unor acte de violentă sau producerea unor vătămări corporale, ori aplicarea unor „corecţii fizice” victimei, dar s-a produs un rezultat mai grav, pe care inculpatul, faţă de materialitatea actelor de agresiune, fie l-a prevăzut, dar nu l-a acceptat, fie nu I-a prevăzut, dar putea şi trebuia să-l prevadă, în speţă aflându-ne în prezenţa praeterintenţiei.
Din materialul probator rezultă că inculpatul C.I.G. a lovit pe victima B.I. cu un par din lemn, iniţial aplicând o singură lovitură în zona capului. După ce victima a căzut jos, i-a aplicat încă o lovitură în zona capului, apoi una în zona abdominală. Este adevărat că zonele vizate de inculpat sunt zone vitale, dar având în vedere situaţia conflictuală anterioară, motivele care au generat această situaţie, concluziile raportului medico-legal de autopsie din care rezultă că leziunile care au condus la deces au fost cauzate atât ca urmare a acţiunii directe, dar şi ca urmare a căderii şi lovirii de planuri dure (planşeul din beton), precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, prima instanţă apreciind că, prin agresiunea exercitată, inculpatul a urmărit numai aplicarea unei corecţii fizice victimei şi nu uciderea acesteia. Şi atitudinea ulterioară a inculpatului (acordarea de ajutor, solicitarea serviciului de ambulantă) conduce la concluzia că faţă de rezultatul mai grav (moartea victimei), atitudinea inculpatului se caracterizează prin culpă.
Mai mult, prima instanţă a apreciat că în privinţa acestuia operează prevederile art. 73 lit. b) C. pen., constând în „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţi persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă”. Comportamentul violent al victimei, anterior datei de 19 ianuarie 2013, caracterul aproape permanent şi de durată al acestuia, faptul că atunci când a ajuns acasă inculpatul şi-a văzut mama care prezenta semne vizibile de violenţă, stând ascunsă în curtea locuinţei, ameninţările cu bătaia proferate de victimă asupra membrilor familiei şi inclusiv asupra inculpatului, etc, au declanşat o stare emoţională puternică care au determinat pe inculpat să lovească victima, să o pedepsească pentru toate actele de agresiune fizică şi verbală la care a fost supus el şi membrii familiei în toată această perioadă de timp. Chiar inculpatul a arătat în declaraţia dată că regreta săvârşirea faptei, ca nu a crezut că va fi aşa grav, ca nu a realizat atunci, ca el a intervenit în apărarea mamei sale, pentru că inculpatul a spus că după ce-şi bea ultimul pahar o va omorî pe mama şi va da foc la casă.
Pentru aceste considerente, prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei, conform dispozitivului prezentei sentinţe penale.
Împotriva sentinţei penale nr. 259/PI din 3 iulie 2013 pronunţată de Tribunalului Timiş în Dosarul nr. 5160/30/2013 a declarat apel inculpatul C.I.G., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 12 iulie 2013, sub nr. 5160/30/2013.
În motivarea apelului inculpatul a solicitat aplicarea şi a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate.
Prin decizia penală nr. 202/A din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul C.I.G., împotriva sentinţei penale nr. 259/PI din 3 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5160/30/2013.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat următoarele:
Instanţa de apel îşi însuşeşte starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
S-a apreciat că vinovăţia inculpatului, cu privire la infracţiunea reţinută prin actul de sesizare al instanţei, a fost dovedită potrivit declaraţiilor inculpatului, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raport medico-legal de necropsie, declaraţiile martorilor C.E., V.E. şi din care rezultă faptul că inculpatul la data de 19 ianuarie 2013 pe fondul unor neînţelegeri survenite între inculpat şi tatăl său vitreg, victima B.I., a lovit victima de mai multe ori cu un par de lemn în zona capului, iar aceasta a decedat la data de 25 ianuarie 2013.
De altfel, starea de fapt nu a fost contestată de către inculpat acesta beneficiind de aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. privind recunoaşterea de vinovăţie motiv pentru care instanţa va analiza criticile formulate în apel privind aplicarea circumstanţei atenuante şi reducerea pedepsei.
La individualizarea judiciară a pedepsei s-a apreciat că instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.: dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.
La stabilirea pedepsei în cazul inculpatului s-a avut în vedere gravitatea faptei, pericolul social care a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la viaţa persoanei, dar şi atitudinea sinceră a inculpatului pe tot parcursul procesului penal şi situaţia personală a acestuia potrivit înscrisurilor depuse în circumstanţiere.
Cu privire la persoana inculpatului, instanţa de apel a constatat că acesta nu este la primul contact cu legea penală, deoarece potrivit fişei de cazier judiciar a fost condamnat la 8 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru o infracţiune privind legea circulaţiei pe drumurile publice, este recidivist săvârşind fapta în stare de recidivă postcondamnatorie.
De asemenea potrivit înscrisurilor depuse în circumstanţiere a rezultat faptul că inculpatul este angajat în muncă la SC G.K. SRL Timişoara având un comportament adecvat la locul de muncă.
În privinţa împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
A rezultat că pentru reţinerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate. De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acţiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.
Instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite aceste dispoziţii legale, deoarece aşa cum rezultă din probatoriul administrat victima a avut un comportament violent atât înainte de data săvârşirii faptei cât şi la acea dată, când a lovit-o pe mama inculpatului şi l-a ameninţat pe inculpat cu bătaia şi i-a spus că-i va omorî mama şi va da foc la casă, iar inculpatul a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări având drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
Instanţa de apel a înlăturat solicitarea inculpatului privind aplicarea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. deoarece aspectele favorabile inculpatului constând în prezenţa inculpatului în faţa autorităţilor şi comportarea sinceră în cursul procesului au fost valorificate de către prima instanţă la stabilirea pedepsei prin orientarea acesteia sub minimul special prevăzut de textul de lege.
Având în vedere circumstanţa atenuantă judiciară arătată mai sus şi ţinând cont de limitele de pedeapsă reduse cu o treime în urma aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., de recunoaştere a faptelor imputate şi de comportamentul inculpatului de-a lungul procesului penal, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţa i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, motiv pentru care nu se impune reducerea pedepsei aceasta fiind corect individualizată raportat la dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, s-a apreciat că aceasta a fost corect soluţionată, inculpatul neformulând critici sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii, inculpatul C.I.G. a declarat recurs, iar la data de 12 martie 2014, prin cererea depusă la dosar, a precizat personal că îşi retrage recursul formulat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3854 alin. (2), teza a II-a C. proc. pen., părţile îşi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător.
Deoarece retragerea recursului s-a făcut personal de inculpat, până la încheierea dezbaterilor, în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 369 C. proc. pen., Înalta Curte urmează a lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul C.I.G.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
la act de retragerea recursului declarat de inculpatul C.I.G. împotriva deciziei penale nr. 202/A din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3846/2013. Penal. Trafic internaţional de... | ICCJ. Decizia nr. 105/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
