ICCJ. Decizia nr. 1265/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1265/2013

Dosar nr. 34156/3/2007*

Şedinţa publică din 11 aprilie 2013

Asupra recursului penal de faţă;

Prin sentinţa penală nr. 954 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia l penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul L.L.B. pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul L.L.B. pentru infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

S-a constatat că inculpatul L.L.B. a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 18 mai 2007 - 28 septembrie 2007.

În baza art. 118 lit. f) C. pen. rap. la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea a 49.918,4 grame heroină, 5,08 grame heroină şi 5,06 grame heroină rămase în urma analizelor de laborator şi depuse la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. cu dovada din 10 iulie 2007, în vederea distrugerii, cu păstrarea de contraprobe.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus restituirea către inculpatul L.L.B. a următoarelor bunuri: 1 telefon mobil marca S., 1 acumulator telefon mobil, 1 cartelă SIM, 1 telefon mobil marca N., 1 acumulator telefon mobil şi 1 cartelă SIM, depuse la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Poliţia de Frontieră Aeroport Internaţional Bucureşti cu dovada din data de 27 august 2007.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus restituirea către inculpatul L.L.B. a sumei de 1.876.00 euro depusă la Banca C.R. conform ordinului de încasare din data de 29 august 2007.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus restituirea către inculpat a automarfarului, a remorcii şi a cheilor (1 set) de la automarfar, aflate în custodia Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Arad - Sectorul Poliţiei de Frontieră Curtici.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus cu privire la cheltuielile judiciare, avansate de stat, ca acestea să rămână în sarcina statului.

Pentru a hotăra astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:

- Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nr. 186/D/P/2007 din 09 octombrie 2007 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului L.L.B., cetăţean bulgar, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi trafic internaţional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

Prin actul se sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că la data de 16 mai 2007, lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră - Direcţia de Combatere a Infracţionalităţii Transfrontaliere şi din cadrul Inspectoratului General al Politiei Române - Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate - Direcţia Antidrog au sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor Criminalitate Organizată şi Terorism, cu privire la faptul că, în noaptea de 15/16 mai 2007, un autotren condus către inculpatul L.L.B., cetăţean bulgar, a părăsit teritoriul Bulgariei, intrând pe teritoriul României, transportând o importantă cantitate de heroină, având ca destinaţie Germania.

Astfel, în noaptea de 16/17 mai 2007, inculpatul L.L.B. a fost depistat în timp ce încerca să iasă din România, prin punctul de trecere al frontierei Nădlac, judeţul Arad, la volanul autotrenului.

Aşa cum rezultă din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, cu ocazia percheziţiei efectuate, asupra autotrenului şi a remorcii mai sus menţionate, în roata de rezervă fixată în spatele cabinei autotrenului, au fost găsite şi ridicate 100 pachete ambalate în bandă adezivă de culoare maro, ce conţineau o substanţă pulverulentă, care a reacţionat pozitiv la testul efectuat cu trusa narcotest pentru heroină.

Cele 100 pachete descoperite au fost sigilate şi ridicate în vederea expertizării, iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 18 mai 2007 s-a stabilit că probele înaintate în cauza privind pe numitul L.L.B., erau constituite din: proba nr. 1 - 31.583,7 grame substanţă care conţinea heroină, cu o concentraţie de 55,4% ± 2% şi proba nr. 2 - 18.357,1 grame substanţă care conţinea heroină, cu o concentraţie de 60,6% ± 2%.

Heroina (diacetilmorfină) face parte din Tabelul Anexă nr. I din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Cantităţile de 5,0 grame (proba nr. 1) şi 5,06 grame (proba nr. 2), substanţe care conţineau heroină, ambalate şi sigilate, au fost predate organelor de cercetare penală, drept contraprobe.

Cantităţile de 31.575,7 grame (proba nr. 1) şi 18.342,7 grame (proba nr. 2) substanţe care conţineau heroină, rămase după efectuarea analizelor de laborator şi reţinerea contraprobelor, împreună cu ambalajele celor 10 pachete alese aleatoriu din proba nr. 1 (173,8 grame) şi din proba nr. 2 (124,0 grame), ambalate şi sigilate, au fost predate organelor de cercetare penală.

Cu ocazia percheziţiei efectuate asupra inculpatului L.L.B. au fost găsite suma de 1.876 euro, două telefoane mobile - marca S. şi N., precum şi unele înscrisuri.

Din adresa din 18 mai 2007 a Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate - Direcţia Antidrog a rezultat că autorităţile competente bulgare au comunicat organelor de poliţie române, la data 17 mai 2007 că inculpatul este membrul unui grup infracţional organizat, condus de către cetăţeanul bulgar V.B.V., specializat în transportul unor importante cantităţi de heroină, pe ruta rutieră Turcia - Bulgaria - România - Ungaria - Austria - Germania.

De asemenea, autorităţile competente bulgare au comunicat şi faptul că, la data de 17 mai 2007, la Lesovo, punct de trecere a frontierei dintre Turcia şi Bulgaria, a fost reţinut cetăţeanul bulgar V.B.V. în timp ce transporta cantitatea de aproximativ 106,569 kilograme heroină, drogurile fiind disimulate în roţile de rezervă ale unui autotren cu care circula înmatriculat în Bulgaria, Sofia, modul de operare fiind identic cu cel al inculpatului L.L.B.

Totodată, autorităţile bulgare au comunicat faptul că, în cursul anului 2005, respectiv 2006, autorităţile competente turce au capturat cantităţile de 153 kilograme heroină şi 179 kilograme heroină, de la alţi membri ai acestei reţele de narcotraficanţi, din care face parte şi inculpatul. Aceleaşi aspecte au rezultat şi din adresa din 29 august 2008 a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, respectiv a faptului că autorităţile competente turce investighează o reţea de narcotraficanţi implicată în organizarea unor transporturi importante de heroină, de ordinul zecilor şi sutelor de kilograme la fiecare transport, pe ruta rutieră Turcia - Bulgaria - România - Ungaria, având ca destinaţie finală Olanda şi Germania.

S-a reţinut de Parchet că, audiat fiind, inculpatul L.L.B. a avut o atitudine nesinceră şi a încercat în mod pueril să acrediteze ideea că nu cunoştea că într-una dintre cele două roţi de rezervă ale autotrenului şi remorcii sale, cu care se deplasa, fuseseră ascunse cele 100 pachete, ce conţineau cantitatea aproximativ 50 kilograme heroină.

Autorităţile judiciare bulgare au efectuat cercetări cu privire la numitul V.B.V. (arestat întrucât la data de 17 mai 2007 a fost prins în flagrant pe teritoriul Bulgariei în timp ce transporta disimulată în aceeaşi modalitate cantitatea netă de 99.128,22 grame heroină cu concentraţia de 57%), membru al aceleiaşi reţele internaţionale de traficanţi de droguri din care face parte şi inculpatul L.L.B., astfel că în cauză s-a dispus efectuarea unei comisii rogatorii internaţionale.

La data de 27 iunie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a trimis Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, spre a fi transmisă autorităţilor judiciare competente bulgare, o cerere de comisie rogatorie internaţională, prin care li s-a solicitat să trimită, în copie, certificate pentru conformitate, actele procedurale întocmite cu ocazia prinderii în flagrant, Ia data de 17 mai 2007, la Lesovo, punct de trecere a frontierei dintre Turcia şi Bulgaria, a cetăţeanului bulgar V.B.V., în timp ce transporta cantitatea de aproximativ 100 kilograme heroină, drogurile fiind disimulate în roţile de rezervă ale unui autotren-cu care circula (înmatriculat în Bulgaria, Sofia), precum şi a actelor procedurale efectuate ulterior, în cursul cercetărilor, inclusiv procesul-verbal de depistare, raportul de analiză a drogurilor descoperite, declaraţiile făptuitorului şi ale altor persoane audiate, procese-verbale redare în scris a convorbirilor telefonice interceptate, în situaţia în care există asemenea mijloace de probă, precum şi suportul pe care fost înregistrate aceste convorbiri.

Totodată, prin aceeaşi cerere de comisie rogatorie internaţională li s-a solicitat autorităţilor judiciare bulgare să trimită orice alte mijloace de probă relevante, pe care le deţin cu privire la activităţile infracţionale desfăşurate de către cetăţeanul bulgar V.B.V. sau de alţi membri ai reţelei traficanţi de heroină din care face parte acesta.

De asemenea, Ii s-a solicitat autorităţilor judiciare bulgare să permită ca la audierea numitului V.B.V. să participe şi o echipă formată din procurori şi ofiţeri de poliţie judiciară români, iar persoanei audiate să-i fie prezentate şi planşe cu fotografiile persoanelor cercetate.

La data de 12 septembrie 2007 organele de urmărire penală române s-au deplasat în Bulgaria, unde în baza cererii de comisie rogatorie judiciară internaţională mai sus menţionată, au participat la audierea de către autorităţile competente bulgare, în prezenţa unui traducător de limba bulgară-română, cetăţeanului bulgar V.B.V. care a declarat că îl cunoaşte pe inculpatul L.L.B. pe care de altfel l-a recunoscut de pe planşa foto prezentată cu ocazia efectuării audierii, arătând însă că nu au discutat, nici măcar telefonic, în momentele anterioare arestării preventive.

De asemenea, a mai declarat că inculpatul „nu fost angajat în firmele sale”, precum şi că nu i-a dat acestuia nici un telefon mobil pentru a ţine legătura cu el, aşa cum susţine inculpatul cercetat în prezenta cauză, iar în cursul lunii mai 2007 nu a efectuat vreun transport pentru firma sa, deoarece după „intrarea Bulgariei în Uniunea Europeană, şoferii care efectuează transporturi îşi găsesc singuri drumurile de făcut în statele U.E. şi fac transporturile, iar beneficiul este împărţit în mod egal”.

Cetăţeanul bulgar V.B.V. a mai declarat şi faptul că, la momentul arestării sale folosea numărul de telefon care a fost găsit şi în agenda unuia dintre telefoanele mobile găsit în momentul prinderii în flagrant asupra inculpatului L.L.B., respectiv în telefonul marca N.

Totodată, autorităţile competente bulgare au înaintat înscrisurile solicitate prin comisia rogatorie internaţională din care rezultă faptul că, drogurile descoperite aproximativ 100 kilograme de heroină, au fost disimulate în aceeaşi modalitate ca şi cantitatea de aproximativ 50 kilograme heroină din prezenta cauză, adică în roţile de rezervă ale autotrenului.

Faptele s-au stabilit pe baza următoarelor mijloace de probă: proces-verbal din data de 17 mai 2007 de efectuare a controlului autotrenului şi a remorcii cu numere de înmatriculare de Bulgaria în care a fost depistat inculpatul L.L.B. şi planşă foto, raport de constatare tehnico-ştiinţifică din 18 mai 2007 al Inspectoratului General al Poliţiei Române - Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, procese-verbale întocmite de către lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră - Direcţia de Combatere a Infracţionalităţii Transfrontaliere şi din cadrul Inspectoratului General al Poliţei Române - Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate - Direcţia Antidrog, declaraţii inculpat L.L.B., înscrisuri comunicate în baza cererii de comisie rogatorie internaţională de către autorităţile competente bulgare.

În faza de cercetare judecătorească a fost audiat inculpatul L.L.B. şi martorii J.S.S., D.G.A., P.N. Inculpatul a solicitat şi tribunalul a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Examinând ansamblul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 17 mai 2007 a fost identificat de către Poliţia de Frontieră, la ieşirea din ţară prin punctul de frontieră Nădlac, judeţul Arad, automarfarul marca R. înmatriculat în Bulgaria condus de inculpatul L.L.B., cetăţean bulgar. În urma percheziţiei efectuate asupra autotrenului şi remorcii, în roata de rezervă fixată în spatele cabinei autotrenului, au fost găsite 100 (50 kilograme) pachete ce conţineau o substanţă pulverulentă şi care potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 18 mai 2007 a stabilit că acestea conţineau heroină.

În urma percheziţiei corporale efectuate asupra inculpatului L.L.B. au fost găsite suma de 1.876 euro, două telefoane mobile - marca S. şi N., precum şi mai multe înscrisuri, ce au fost ridicate de organele de urmărire penală.

Inculpatul L.L.B. a susţinut constant atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti că nu a avut cunoştinţă de drogurile găsite în roata de rezervă. Astfel, a relatat că este angajat la firma M.I.T., unde lucrează ca şofer pe autocamionul marca M., proprietatea sa personală şi efectuează periodic transporturi internaţionale. La data de 03 mai 2007 autocamionul i s-a defectat şi a fost nevoit să îMucă la service-ul auto din Sofia. În acest context, la solicitarea numitului V.B.V. a început să efectueze curse pentru societatea M., o altă firmă de transport al cărui patron era persoana sus-menţionată. La data de 09 mai 2007, la cererea numitului V.B.V., s-a deplasat în Turcia cu un autocamion cu remorcă pentru a aduce în Bulgaria 4 autoturisme din Istambul. S-a întors în Bulgaria la data de 11 mai 2007 cu cele patru autoturisme, documentele de transport predându-le numitului V.B.V. La data de 14 mai 2007 a fost sunat de sus-numitul V.B.V., care i-a solicitat să plece în Germania cu un alt autocamion pentru a aduce în Bulgaria autoturisme second hand. A preluat autocamionul în după-amiaza zilei de 15 mai 2007 de la un service auto şi s-a deplasat cu acesta spre Germania tranzitând România, unde, la punctul de frontieră Nădlac, a fost oprit de autorităţile române, care în urma percheziţiei au găsit drogurile ascunse în roata de rezervă a autotrenului. În legătură cu bunurile găsite asupra sa, inculpatul a declarat că îi aparţineau, solicitând restituirea acestora. De asemenea, a precizat că numitul V.B.V. înainte de plecarea în cursă i-a dat un telefon mobil marca S., găsit la percheziţia corporală, pentru ca pe traseu să îi comunice locaţia din Germania unde urma să ajungă.

Aşadar, constant inculpatul a declarat că nu a cunoscut de existenţa drogurilor ascunse în roata de rezervă a automarfarului, astfel că revine organelor judiciare sarcina să dovedească că, dimpotrivă, a cunoscut această împrejurare, deci că a avut ştiinţă că heroina a fost ascunsă în roata de rezervă pentru a ajunge la destinaţie.

S-a constatat că probele referitoare la vinovăţia inculpatului nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăţia acestuia, iar în acest caz se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, soluţia ce se impune este achitarea inculpatului de către instanţa de judecată.

Începând cu data de 20 decembrie 2006, inculpatul a fost angajat ca şofer la firma de transport M.I.T., proprietatea numitului D.G.A., şi efectua curse cu autocamionul său personal marca M., folosind licenţa de transport a firmei M.I.T., astfel cum rezultă din declaraţia notarială a numitului D.G.A., declaraţia martorului D.G.A. din cursul cercetării judecătoreşti, nota de serviciu M.I.T. şi talon autotren marca M. depus la termenul din 16 iulie 2009. La data de 03 mai 2009 autocamionul său a fost grav avariat, necesitând importante reparaţii şi înlocuiri de subansamble, schimbarea pistoanelor, a segmenţilor, ş.a., motiv pentru care a dus autovehiculul în service-ul mărcii M. din Sofia. Realitatea acestor împrejurări a fost dovedită pe parcursul procesului (pe care Parchetul nici nu le aminteşte în cuprinsul actului de sesizare) cu declaraţia inculpatului coroborată cu nota de serviciu emisă de M.I.T., declaraţia martorului D.G.A. şi factura de achiziţie piese depusă la termenul de judecată din 16 iulie 2009.

În aceste condiţii, inculpatul acceptă propunerea numitului V.B.V., patronul societăţii M.I.T. de a efectua o cursă în Germania (contra cost) cu un automarfar marca R. cu remorcă pentru a aduce în Bulgaria autoturisme second hand. Inculpatul declară că a acceptat propunerea întrucât urma să fie plătit pentru cursa efectuată şi apoi pentru a-şi achiziţiona piesele necesare autocamionului său din Germania, la un preţ mult mai scăzut decât cel din Bulgaria. În acelaşi sens a declarat şi martorul D.G.A. audiat în cursul cercetării judecătoreşti, precizând şi că între inculpat şi numitul V.B.V. nu existau relaţii de prietenie, relaţii apropiate.

În continuare, la data de 15 mai 2007, inculpatul se prezintă la parcarea aparţinând societăţii P. unde se aflau autocamioanele societăţii M.I.T. pentru a primi autovehiculul cu care urma să efectueze cursa, cheile acestuia şi documentele de transport. Martorul J.S.S., angajat al societăţii numitului V.B.V. relatează că în conformitate cu dispoziţiile primite de la patronul său pregătise documentele pentru automarfarul marca R. cu remorcă pentru a le preda inculpatului ce urma să plece în Germania. La data de 15 mai 2007 s-a întâlnit cu acesta înntr-o parcare şi i-a predat documentele de transport, cheile şi automarfarul, pe care inculpatul l-a examinat, a verificat funcţionarea stopurilor şi a farurilor şi dacă nu are componente lipsă. Au mers împreună la o staţie de alimentare cu carburant, iar după alimentare inculpatul a plecat în cursă spre Germania. Martorul a mai precizat că anterior datei menţionate, inculpatul nu mai făcuse nicio cursă cu autovehiculul respectiv, iar în parcarea amintită automarfarul se afla de câteva zile, fiind adus în acel Ioc de numitul V.B.V.

S-a observat de către prima instanţa că din nicio probă administrată de Parchet în acuzare nu rezultă că inculpatul a avut cunoştinţă de existenţa drogurilor, iar în acest sens nu există nicio interceptare a vreunei convorbiri telefonice purtată între inculpat cu vreo altă persoană referitoare la droguri, vreo activitate de urmărire sub acoperire a inculpatului anterioară depistării sale sau depoziţia vreunui martor. S-a arătat că există la dosar o adresă a Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Direcţia Antidrog din care reiese că Direcţia Generală de Combaterea Crimei Organizate din Bulgaria au comunicat că inculpatul L.L.B. este un membru al grupării infracţionale conduse de V.B.V., însă această comunicare nu poate fi reţinută ca probă în acuzare în sensul dispoziţiilor procesual penale, cu atât mai mult cu cât adresa emisă de autorităţile bulgare aflată la dosarul de urmărire penală şi despre care Parchetul face menţiune în cuprinsul rechizitoriului, prezentând-o ca şi probă în acuzare, este în limba engleză, nefiind tradusă de un traducător autorizat.

S-a mai precizat ca autorităţile bulgare au comunicat că la data de 17 mai 2007 în cooperare cu Serviciul Naţional de Combatere a Crimei Organizate din Bulgaria au descoperit cantitatea de 106,569 kg heroină disimulată în roata de rezervă a automarfarului înmatriculat în Bulgaria şi condus de numitul I.E.V., în cabina autocamionului fiind descoperit şi cetăţeanul bulgar V.B.V. (persoana mai sus amintită ce i-a solicitat inculpatului să efectueze cursa cu automarfarul depistat de autorităţile române). Cei doi au fost depistaţi la trecerea prin punctul de frontieră Lesovo dinspre Turcia. S-a dispus arestarea numiţilor I.E.V. şi V.B.V., astfel cum rezultă din actele aflate în dosarul de urmărire penală de către Tribunalul regional Yambol pentru trafic de droguri. Prin încheierea de încetare parţială a acţiunii penale emisă de Parchetul Judeţean Yambol se reţine că la data de 15 mai 2007 numitul V.B.V., proprietarul SC M.I.T. din Sofia, l-a rugat pe numitul I.E.V. să efectueze în Turcia un transport pentru a aduce în Bulgaria autoturisme. S-au deplasat împreună cu un automarfar marca M. cu remorcă, iar în Turcia, V.B.V. a procurat cantitatea de 99.123,22 gr. heroină de la o persoană şi ascuns-o în roţile de rezervă ale automarfarului, fără ca numitul I.E.V., şoferul autovehiculului, să cunoască această împrejurare. La controlul vamal la punctul de trecere Lesovo spre Bulgaria a fost depistată heroina în roata de rezervă. În cursul urmăririi penale numitul I.E.V. a declarat că nu cunoştea şi nici nu presupunea că în roata de rezervă se află heroină, astfel că autorităţile bulgare constatând că la dosar nu există probe categorice şi concludente pe baza cărora să se tragă concluzia indubitabilă că numitul I.E.V. a participat la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, a dispus faţă de acesta încetarea acţiunii penale şi anularea măsurii de prevenţie.

S-a constatat că situaţia de fapt descrisă este oarecum asemănătoare cu cea din prezenta cauză, în sensul că inculpatul L.L.B. a fost solicitat de numitul V.B.V. - proprietarul SC M.I.T. să efectueze o cursă în Germania, că heroina a fost ascunsă în roata de rezervă a automarfarului, în speţă fără a se stabili de cine anume şi că inculpatul a relatat constant că nu a cunoscut împrejurarea că heroina se afla în roata de rezervă a autovehiculului.

S-a menţionat că <parchetul susţine în cuprinsul actului de sesizare că numitul V.B.V. este membru al aceleiaşi reţele internaţionale de traficanţi de droguri din care face parte şi inculpatul L.L.B., deşi nu există nicio dovadă în acest sens, la dosar neexistând nici măcar o convorbire telefonică purtată între cei doi, martorii audiaţi relatând că între aceştia nu existau relaţii de prietenie, relaţii apropiate. În aceste condiţii, s-a apreciat că este evident că susţinerea Parchetului se bazează pe comunicarea autorităţilor bulgare depusă la dosar în limba engleză, netradusă după cum se arăta mai sus.

În cursul urmăririi penale, s-a procedat la ascultarea numitului V.B.V., arestat în Bulgaria, care a declarat că îl cunoaşte pe inculpat şi că nu îşi. aminteşte să-I fi rugat să efectueze vreo cursă în Germania, că automarfarul cu care a fost depistat inculpatul folosea licenţa firmei sale M.I.T. pentru efectuarea de transporturi internaţionale. Susţinerea sa este combătută de declaraţiile inculpatului şi ale martorilor D.G.A., J.S.S., care au relatat exact contrariul după cum mai sus s-a arătat.

Martorul asistent P.N., audiat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, a declarat că a asistat la percheziţia autotrenului condus de inculpat, iar în roata de rezervă a fost găsită heroină.

S-a constatat, aşadar, că toate aceste elemente de fapt reţinute de instanţă şi anume cursa ocazională făcută de inculpatul L.L.B. spre Germania la solicitarea numitului V.B.V., încredinţarea autovehiculului, a cheilor şi documentelor de transport inculpatului de către martorul J.S.S. (angajat al numitului V.B.V.) chiar în ziua plecării în cursă, o similiaritate a situaţiei inculpatului cu cea petrecută la data de 17 mai 2007 pe care şi Parchetul o reţine, dar în sensul acuzării, faptul că numitul V.B.V. este arestat de autorităţile bulgare pentru trafic de heroină, care au reţinut că a procurat cantitatea de 99.123,22 gr. heroină de la o persoană şi ascuns-o în roţile de rezervă ale automarfarului, fără ca şoferul autovehiculului respectiv să cunoască această împrejurare, apoi relatarea martorului J.S.S., în sensul că automarfarul condus de inculpat a fost adus în parcare de numitul V.B.V. dovedesc că, în fapt, inculpatul L.L.B. nu a cunoscut împrejurarea că în roata de rezervă se aflau ascunse droguri.

S-a subliniat că situaţia nu este aceeaşi cu cea a transportului unui pachet, a unui colet sau al primirii acestuia din străinătate, întrucât în acest caz există o îndoială, iar în caz de îndoială făptuitorul nu trebuie să treacă la executarea acţiunii, în caz contrar va răspunde pentru faptă sub forma intenţiei indirecte (în acest sens „Drept penal român partea generală”, C. Mitrache).

În concluzie, s-a apreciat că probele în acuzare sunt insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie consacrată de dispoz. art. 5² C. proc. pen. şi nu dovedesc fără urmă de îndoială că inculpatul cu intenţie a transportat şi a introdus pe teritoriul României heroină.

Întrucât s-a apreciat de către judecătroul fondului că faptelor inculpatului L.L.B. le lipsesc unul dintre elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi de trafic internaţional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, şi anume intenţia, tribunalul a dispus achitarea acestuia sub aspectul ambelor infracţiuni în temeiul dispoz. art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. împotriva acestei hotărâri a formulat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând desfiinţarea acesteia, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, respectiv că instanţa fondului a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, eroare determinată de interpretarea greşită a probelor existente, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul a săvârşit fapta, motiv pentru care trebuie şi condamnat.

Prin decizia penală nr. 66 din 08 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut că probele administrate nu conduc la concluzia că inculpatul face parte dintr-o reţea de traficanţi de droguri, astfel că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.

S-a precizat ca potrivit art. 345 C. proc. pen., instanţa hotărăşte, prin sentinţă, asupra învinuirii inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, condamnarea pronunţându-se dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

S-a arătat că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că inculpatul a fost surprins în noaptea de 16/17 mai 2007, la Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, judeţul Arad, încercând să treacă frontiera de stat în Ungaria, conducând un autotren, iar în roata de rezervă fixată în spatele cabinei autotrenului, au fost identificate 100 pachete ambalate în bandă adezivă de culoare maro, ce conţineau (conform constatărilor tehnico-ştiinţifice făcute ulterior) heroină.

Inculpatul L.L.B., cetăţean bulgar, a declarat că a părăsit teritoriul Bulgariei în data de 15/16 mai 2007 şi avea ca destinaţie Germania, de unde trebuia să transporte înapoi autoturisme second-hand şi că nu avea cunoştinţă de faptul că în autotren există heroină.

Această apărare a fost îmbrăţişată de instanţa de fond, care a şi dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 2 alin. (1) şi (2) şi de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., considerând că faptelor inculpatului le lipsesc unul dintre elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc şi de trafic internaţional de droguri de mare risc, şi anume intenţia, respectiv că probele în acuzare sunt insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 5² C. proc. pen. şi nu dovedesc fără urmă de îndoială că inculpatul cu intenţie a transportat şi a introdus pe teritoriul României heroină.

S-a menţionat că este de necontestat aspectul că inculpatul L.L.B. a preluat autotransportorul prin predarea cheilor şi a documentelor de transport de la martorul J.S.S. (angajat al numitului V.B.V. - proprietarul autotransportorului), dar nu există nicio dovadă că între inculpat şi V.B.V. există relaţii de prietenie, relaţii apropiate sau de natură a duce la concluzia că ambii fac parte dintr-o reţea internaţională de traficanţi de droguri (declaraţii martori, lipsă convorbiri telefonice înregistrate între cei doi etc), astfel că hotărârea instanţei de fond a fost considerată ca fiind temeinică şi legală, şi a fost menţinută, prin respingerea apelului promovat de Parchet, conform disp. art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., făcându-se aplicarea disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Bucureşti, invocând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹pct. 9, 10, 17²şi 18 C. proc. pen.

În motivele scrise de recurs şi în susţinerea orală procurorul a criticat decizia sub următoarele aspecte:

a) hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sub acest aspect s-a invocat faptul că instanţa de apel nu şi-a motivat, în niciun mod, soluţia adoptată limitându-se a face referiri doar la lipsa probelor care să confirme existenţa unor relaţii de prietenie între inculpat şi V.B.V., relaţii de natură a conduce la concluzia că ambii fac parte dintr-o reţea internaţională de trafic de droguri.

b) instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate de procuror ceea ce echivalează cu nepronunţarea unor cereri esenţiale în sensul dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

c) decizia instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legale în materia confiscării.

d) hotărârile pronunţate în cauză sunt rezultatul unei erori grave de fapt ceea ce a condus la greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea de trafic internaţional de droguri.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru motivarea, în condiţiile legii, a apelului declarat în cauză.

În subsidiar s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi condamnarea inculpatului L.L.B. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 3 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.

Prin decizia penală nr. 3887 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, împotriva deciziei penale nr. 66 din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul L.L.B.

A fost casată decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Parchetului la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, menţinându-se actele procedurale îndeplinite până la data de 22 februarie 2011.

Cu privire la onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, s-a dispus să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul interpretului de limba bulgară s-a dispus să fie plătit din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide în sensul celor de mai sus, instanţa supremă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 383 alin. (1) C. proc. pen. decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului.

Nu poate fi acceptată o hotărâre care nu este motivată, care nu este fundamentată pe o motivare raţională de natură să convingă asupra legalităţii şi temeiniciei ei. Lipsa de motivare nu permite instanţei de control judiciar să stabilească dacă soluţia adoptată corespunde cu legea şi adevărul.

S-a apreciat că în cauza dedusă judecăţii sunt incidente dispoziţiile art. 385⁹ teza I C. proc. pen., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, decizia instanţei de apel fiind complet nemotivată, împiedicând astfel instanţa de recurs să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei date.

Singura menţiune, din cuprinsul deciziei, referitoare la lipsa probelor care să dovedească existenţa unor relaţii de prietenie între inculpat şi V.B.V., respectiv implicarea acestora în traficul internaţional de droguri, nu echivalează cu o motivare în sensul cerut de dispoziţiile legale enunţate anterior.

S-a mai arătat că în motivele de apel procurorul a făcut trimitere, punctual, la probele care - în opinia acuzării - dovedesc vinovăţia inculpatului, astfel că instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe motivat asupra acestora, să-şi însuşească argumentaţia sau, dimpotrivă, să o înlăture.

S-a mai reţinut că s-a făcut referire, în motivele de apel, la împrejurarea că inculpatul, după ce s-a întors din Turcia cu acelaşi autovehicul, acesta nu a mai fost dat altei persoane, iar în data de 15 mai 2007 inculpatul a plecat pentru a efectua un transport, plecând din Bulgaria spre România, precum la măsurile de precauţie luate de inculpat în legătură cu această cursă.

S-a reţinut că instanţa de fond a înlăturat un înscris înaintat de autorităţile bulgare - acuzarea susţinând că din conţinutul acestuia rezultă că inculpatul este membru al unei grupări internaţionale de trafic de droguri condusă de V.B.V. deoarece nu a fost tradus în limba română.

S-a arătat că instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv, avea obligaţia să dispună traducerea înscrisului sau dacă aprecia că această probă nu este necesară să motiveze respingerea ei.

S-a menţionat că sub acest aspect motivarea instanţei de fond - însuşită de instanţa de apel - în sensul că această probă, administrată în faza de urmărire penală, se impune a fi înlăturată deoarece actul nu a fost tradus, nu poate fi acceptată.

S-a precizat că în rejudecare, instanţa de apel urmează să motiveze în fapt şi în drept soluţia, cu examinarea prealabilă şi a celorlalte critici de legalitate invocate de procuror, iar dacă dezbaterile converg spre completarea probatoriului, instanţa de apel va aprecia, motivat, asupra necesităţii administrării probelor necesare stabilirii adevărului.

În consecinţă, apelul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia l penală, sub nr. 34156/3/2007*, cu prim termen de judecată la data de 31 ianuarie 2012, când cauza a fost amânată în vederea soluţionării cererii de abţinere formulată de unul din membrii completului de judecată, care făcuse parte din completul care pronunţase în primul ciclu procesual decizia nr. 66 din 08 martie 2011, casată prin decizia nr. 3887 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Inculpatul a fost reaudiat în faţa instanţei de apel, aşa cum rezultă din declaraţia acestuia de la dosar apel.

La termenul de judecată din data de 03 aprilie 2012, constatându-se lipsa interpretului de limbă bulgară, cauza a fost amânată la data de 24 aprilie 2012, când s-a rămas în pronunţare, pronunţare care a fost amântă succesiv, la datele de 08 mai 2012, 15 mai 2012, 22 mai 2012, când s-a pronunţat o încheiere de repunere pe rol a cauzei, în vederea judecării în complet de divergenţă, cu termen la data de 28 iunie 2012, când din nou s-a amânat pentru lipsa interpretului, la data de 18 septembrie 2012, când au avut loc dezbaterile, pronunţarea fiind amânata la data de 25 septembrie 2012, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Prin decizia penală nr. 252 din 25 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în majoritate, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi, rejudecând pe fond:

A fost condamnat inculpatul L.L.B. după cum urmează:

În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, faptă din data de 15/16 mai 2007, la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege), pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., pentru infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc, faptă din data de 15/16 mai 2007, la pedeapsa de 7 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.(cu excepţia dreptului de a alege), pe o perioada de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv 7 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. şi art. 65 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.(cu excepţia dreptului de a alege), pe o perioada de 2 ani după executarea pedepsei rezultante de mai sus.

Pedeapsa complementară se va executa în condiţiile prevăzute de art. 66 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la 18 mai 2007, la 28 septembrie 2007.

Inculpatul va fi lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, în condiţiile art. 71 C. pen.

În baza art. 111 C. pen., art. 112 lit. e) C. pen. rap. la art. 117 C. pen., s-a luat faţă de inculpat, măsura de siguranţă a expulzării, care se va aduce la îndeplinire, după executarea pedepsei închisorii, în condiţiile prev. de art. 117 alin. (3) C. pen.

În baza art. 118 lit. f) C. pen. rap. la art: 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-au confiscat următoarele: 49.918,4 grame heroină, 5,08 grame heroină şi 5,06 grame heroină rămase în urma analizelor de laborator şi depuse la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. cu dovada din 10 iulie 2007 în vederea distrugerii, cu păstrarea de contraprobe.

În baza art. 118 lit. b) teza I C. pen. rap. la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea de la inculpatul L.L.B. a următoarelor bunuri: 1 telefon mobil marca S., 1 acumulator telefon mobil, 1 cartelă SIM, 1 telefon mobil marca N., 1 acumulator telefon mobil şi 1 cartelă SIM, depuse la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Poliţia de Frontieră Aeroport Internaţional Bucureşti cu dovada din data de 27 august 2007.

În baza art. 118 lit. b) teza I C. pen. rap. la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea de la inculpatul L.L.B. a sumei de 1.876.00 euro depusă la Banca C.R. conform ordinului de încasare din data de 29 august 2007.

În baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. s-a dispus restituirea către firma utilizatoare SC M.I.T., Sofia, a automarfarului, a remorcii şi a cheilor (1 set) de la automarfar, aflate în custodia Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Băneasa.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli judiciare către stat, aferente fondului cauzei.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare, aferente fazei procesuale a apelului, rămân în sarcina statului, iar suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului din oficiu al inculpatului, precum şi onorariul cuvenit interpretului de limbă bulgară, contravaloarea a patru ore, vor fi înaintate din fondurile Ministerului Justiţiei.

Examinând sentinţa atacată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea de Apel, în opinie majoritară, a constată următoarele:

Prin motivele de apel, aflate la filele la dosarul de apel nr. 34156/3/2007, procurorul a formulat mai multe critici privitoare la legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, vizând greşita interpretarea a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, lipsa rolului activ, prin încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi art. 287 alin. (1) C. proc. pen., precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 referitoare la aflarea adevărului.

Se observă că principalul motiv de apel al Parchetului se referă la comiterea unei grave erori de fapt de către instanţa de fond, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpatului L.L.B., în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) şi (2) şi de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., celelalte motive de apel circumscriindu-se acestor critici, fiind derivate din ele, precum şi interdependente.

În consecinţă, pornind la analizarea acestui motiv de apel, Curtea reţine întocmai situaţia de fapt din rechizitoriu, prezentată în cele de mai sus, care astfel nu mai trebuie reluată, impunându-se ca în cele ce urmează să se dea eficienţă disp. art. 385¹⁸ C. proc. pen.

Aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul de urmărire penală inculpatul era angajat ca şofer la firma de transport M.I.T. cu sediul în Sofia, proprietatea numitului D.G.A., şi efectua curse cu autocamionul proprietate personală (conform susţinerilor acestuia) marca M., folosind licenţa de transport a firmei M.I.T.

La data de 03 mai 2009, autocamionul inculpatului a suferit mai multe avarii, necesitând reparaţii şi înlocuirea unor subansamble.

Încă de la început, inculpatul a declarat că, în aceste împrejurări, a fost contactat de numitul V.B.V., administrator al firmei comerciale unipersonale M.I.T. V.B.V., cu sediul în Sofia, aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul instanţei de fond, care i-a solicitat să efectueze curse pentru societatea menţionată.

Astfel, la data de 09 mai 2007, la cererea numitului V.B.V., inculpatul s-a deplasat în Turcia - Istambul, conducând un autocamion cu remorcă proprietatea firmei sus-numitului, pentru a aduce în Bulgaria 4 autoturisme second hand. S-a întors în Bulgaria la data de 11 mai 2007 şi la data de 14 mai 2007 a fost sunat de numitul V.B.V. care i-a solicitat să plece în Germania cu un alt autocamion, pentru a aduce în Bulgaria autoturisme second hand, propunere pe care a acceptat-o.

Situaţia de fapt prezentată anterior, rezultată din declaraţiile inculpatului, coroborate cu cele ale celor doi martori J.S.S., D.G.A., şi cu înscrisurile de la dosar, nu este de natură să nască dubii, în condiţiile în care ea reiese şi din rechizitoriu, fiind îmbrăţişată atât de prima instanţă cât şi de instanţa de apel, în rejudecare.

Ceea ce se impune a fi însă clarificat de către Curte, având în vedere declaraţiile inculpatului şi modul în care acestea au fost interpretate, prin raportare şi la celelalte probe administrate în speţă, de către judecătorul fondului, constă în modalitatea în care s-au desfăşurat evenimentele, după ce la data de 14 mai 2007, inculpatul a fost sunat de numitul V.B.V. care i-a solicitat să plece în Germania, pentru a aduce în Bulgaria autoturisme second hand, propunere pe care inculpatul a acceptat-o.

Atunci când a analizat poziţia procesuală a inculpatului, respectiv declaraţiile pe care acesta Ie-a dat în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, declaraţii care aparent se coroborează cu declaraţiile martorilor propuşi în apărare, şi cu înscrisurile depuse tot de către inculpat, prima instanţă nu a observat că aceste declaraţii s-au schimbat, devenind contradictorii, cu privire la aspecte esenţiale ale cauzei, schimbări intervenite în funcţie de modalitatea în care inculpatul a înţeles să se apere şi să producă probe în sprijinul acestei apărări.

Astfel, pe data de 18 mai 2007, când a fost audiat de procuror, inculpatul L.L.B. a declarat că pe data de 14 mai 2007, seara, a fost sunat de V.B.V., care i-a cerut să plece în Germania, pentru a aduce autoturisme second hand, fără ca acesta să-i spună la ce firmă sau în ce oraş trebuie să meargă, şi fără să-i dea numele vreunei persoane de contact.

A mai precizat că în după amiaza zilei de 15 mai 2007 a mers la un service auto indicat de V.B.V., unde s-a întâlnit cu acesta, prilej cu care V.B.V. i-a înmânat un telefon marca S., cu cartelă telefonică germană, pentru a-l putea contacta în cursul deplasării, fiindu-i totodată predat de către V.B.V. autocamionul marca R. şi platforma ataşată acestuia.

Mai arată inculpatul în aceeaşi declaraţie că a condus autotrenul până în localitatea Vraţa, unde a oprit timp de 10 minute pentru a-şi cumpăra o sticlă de apă, produse alimentare şi ţigări, continuându-şi drumul până la P.C.T.F. Vidin-Calafat, fără să mai oprească, astfel încât pe teritoriul României a intrat în jurul orelor 12.00-13.00, deplasându-se pe ruta Calafat - Orşova - Caransebeş - Timişoara - Nădlac, oprindu-se o singură dată la Orşova, unde s-a odihnit o oră, stând de vorbă la o cafenea cu mai mulţi şoferi bulgari pe care i-a întâlnit întâmplător.

Când a fost audiat de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, inculpatul a făcut aceleaşi declaraţii, menţionând în plus faptul că a preluat autotrenul de la o parcare de lângă calea ferată şi nu direct de la firma lui V.B.V., deoarece parcarea aparţinea aceleiaşi firme, acolo făcându-se şi întreţinerea maşinilor firmei.

O poziţie asemănătoare a adoptat inculpatul şi când a fost audiat de instanţa de fond pe data de 28 februarie 2008, când însă a apărut prima schimbare a declaraţiei în sensul că nu a mai oprit la Orşova, ci la Caransebeş şi Timişoara, fără a face alte precizări.

Cu ocazia reaudierii de către instanţa de fond, din data de 16 iulie 2009, apar schimbări semnificative în declaraţia inculpatului.

Astfel, inculpatul a susţinut că documentele maşinii, cheile şi autotrenul i-au fost predate de un angajat de la firma lui V.B.V., numitul J.S.S., care a şi dat declaraţii în cauză, în calitate de martor.

A mai susţinut că nu s-a mai întâlnit pe data de 15 mai 2007 cu V.B.V., care doar l-a sunat cu o zi înainte pentru a-l ruga să facă cursa din Germania, şi i-a spus la telefon că a doua zi va veni un angajat de la firmă, care îl va duce la o parcare care se numeşte P., şi care îi va da cheile, documentele şi autotrenul, lucru care s-a şi întâmplat, şi în plus persoana care a venit să-l ia, i-a dat şi suma de 2.000 euro care reprezenta contravaloarea deplasării sale şi cheltuielile aferente, inculpatul solicitând totodată să i se restituie suma de 1.875 euro, care au mai fost găsiţi asupra sa cu ocazia surprinderii de către organele de poliţie.

Inculpatul a evitat însă să ofere vreo explicaţie asupra modului în care a ajuns în posesia sa telefonul marca S. şi cartela telefonică germană, cu care trebuia sa ţină legătura cu V.B.V., şi care au fost găsite asupra sa, la momentul depistării de către organele de poliţie, aspect care deşi foarte important, a fost trecut cu vederea de către prima instanţă care nu a observat schimbarea de declaraţie a inculpatului, în raport cu cele susţinute constant la urmărirea penală.

Tot în cuprinsul declaraţiei din data de 16 iulie 2009, inculpatul a mai susţinut că nu era obligatoriu ca în cursa către Germania sau o altă ţară să fie şi un al doilea şofer şi a precizat că îşi menţine toate declaraţiile date până la aceea dată, deşi erau contradictorii.

În condiţiile în care cele precizate de inculpat la data de 16 iulie 2009, contraziceau cele menţionate de acesta la data de 18 mai 2007, şi mai mult, declaraţia inculpatului din data de 16 iulie 2009 a fost data după audierea de către instanţa de fond a martorilor J.S.S. şi D.G.A., se impune concluzia că versiunile oferite de către inculpat au suferit modificări în funcţie de probatoriul pe care acesta a reuşit să-l construiască în special în timpul cercetării judecătoreşti, precum şi în cursul efectuării urmăririi penale, această concluzie fiind rezultatul analizei momentelor la care au fost solicitate şi administrate în ambele faze procesuale probele în apărarea inculpatului.

Astfel, în cursul urmăririi penale, inculpatul deşi asistat de apărător ales nu a solicitat administrarea probei cu martori, conform notei de probatorii, probă care a fost administrată numai în cursul cercetării judecătoreşti, la fond, când, într-o primă fază, la termenul de judecată din data de 28 februarie 2008, dată la care a fost audiat şi inculpatul, au fost depuse la dosar declaraţiile notariale ale celor doi martori menţionaţi anterior, pentru ca ulterior aceştia să fie audiaţi de instanţă.

Martorul J.S.S. a declarat că lucrează ca mecanic la M.I.T. - V.B.V., iar pe data de 15 mai 2007, în jurul prânzului, L.L.B. a sosit la parcarea în care firma respectivă îşi ţine autocamioanele, i-a predat acestuia autotrenul marca R., apoi l-a condus pe acesta la o staţie de alimentare cu carburant din din Sofia, unde s-a făcut alimentarea cu combustibil, cu această ocazie L.L.B. neîntâlnindu-se cu V.B.V.

Audiat de instanţa de judecată pe data de 27 martie 2008 martorul J.S.S. a declarat că lucrează ca mecanic la firma S.T., că autotrenul cu care s-a făcut cursa se afla într-o parcare publică în afara garajului firmei, care nu avea parcare proprie, astfel încât îşi ţinea camioanele într-o parcare publică, nepăzită, plătind pentru acest serviciu, că se afla parcat acolo de câteva zile, fiind adus de V.B.V., care i-a spus lui personal când l-a adus să pregătească documentele necesare deoarece L.L.B. trebuia să plece în cursă în Germania.

A mai precizat martorul J.S.S. că L.L.B. i-a spus că îşi va cumpăra şi piesele necesare efectuării reparaţiei autocamionului marca M., precizând martorul şi faptul că se pleca cu bani din Bulgaria suficient să se ajungă la destinaţie şi să se întoarcă.

Cel de-al doilea martor D.G.A., a declarat că L.L.B. lucrează de doi ani ca şofer la firma sa M.I.T. pe un autocamion marca M., care de fapt este proprietatea inculpatului, dar lucrează în baza licenţei firmei M.I.T., autocamionul defectând-se la sfârşitul lunii aprilie 2007, motiv pentru care la sfârşitul lunii mai L.L.B. l-a sunat şi i-a cerut voie să facă un transport până în Germania pentru V.B.V., cu un autocamion al acestuia din urmă, cu această ocazie urmând să achiziţioneze şi piesele necesare reparării autocamionului marca M. defect, care se găseau greu în Bulgaria.

În declaraţia dată în faţa instanţei la data de 22 mai 2008, martorul D.G.A. a susţinut şi faptul că în parcarea publică în care V.B.V. îşi ţinea camioanele se aflau multe maşini parcate, această parcare nefiind păzită.

Aşa cum s-a precizat anterior, după apariţia la dosarul cauzei a acestor declaraţii, inculpatul L.L.B. şi-a schimbat pentru prima dată declaraţiile în sensul că în România a oprit de două ori, prima oară la Timişoara şi a doua oară la Caransebeş, pentru odihna obligatorie, precum şi faptul că a acceptat să facă acel drum pentru bani, adică 400-500 euro în funcţie de km parcurşi, şi pentru a cumpăra piese pentru autocamionul marca M. defect, precizând totodată că mecanicul J.S.S. a verificat plinul autotrenului.

După administrarea acestor probe, instanţa de fond la termenele de judecată din datele de 28 martie 2008, 24 aprilie 2008 şi 22 mai 2008 a dispus emiterea unei adrese către Primăria Cartierului Orlandovţi din localitatea Sofia, prin care s-a solicitat să se comunice dacă în acest cartier există parcare şi dacă în perioada mai 2007 era folosită de firma M.I.T.

La termenul de judecată din data de 19 iunie 2008, în urma solicitării apărătorului inculpatului, s-a emis o adresă cu acelaşi conţinut către Primăria Raionului Serdika, Sofia, deşi s-a dispus revenirea cu adresă la Primăria Cartierului Orlandovţi, şi nu la o altă primărie. Prin adresa din data de 27 august 2008 Primăria Raionului Serdika a răspuns că: „administraţia acestui raion nu a dat anterior şi nu dă în prezent teren comunal cu destinaţia parcări în cartierul Orlandovţi. Nu dispunem de informaţii referitoare la faptul dacă în luna mai 2007 firma M.I.T. a folosit o parcare în cartierul Orlandovţi”.

Având în vedere acest răspuns care infirmă cele susţinute de inculpat şi de cei doi martori, la termenul de judecată din data de 09 octombrie 2008, la solicitarea apărătorului inculpatului, instanţa a dispus emiterea unei adrese către M.I.T. prin care s-a solicitat să se comunice dacă în perioada 2007 acesta firmă folosea parcarea din cartierul Orlandovţi.

Adrese cu acelaşi conţinut şi către acelaşi destinatar au fost emise şi la datele de 11 noiembrie 2008 şi 05 decembrie 2008, iar la data de 03 februarie 2009, Ia solicitarea apărătorului inculpatului s-a schimbat destinatarul adresei, revenindu-se în acelaşi sens, la acelaşi destinatar, la data de 26 februarie 2008.

Prin adresa din 27 februarie 2009, societatea P. a comunicat că: „din decembrie 2004 şi până în prezent - 27 februarie 2009, service-ul auto P. SRL foloseşte obiectivul teren construcţie monolită şi parcare aflat în cartierul Orlandovţi, unde efectuează principala sa activitate - reparaţii de autobuze şi camioane”.

Având în vedere că această adresă venea în totală contradicţie cu apărările inculpatului, s-a procedat la reaudierea inculpatului la termenul de judecată din data de 16 iulie 2009, după cum s-a menţionat, dată la care acesta expune o nouă versiune a celor petrecute în perioada 14-17 mai 2007.

Astfel a arătat faptul că documentele maşinii şi autotrenul i-au fost predate de un angajat al firmei lui V.B.V., că el personal a verificat autotrenul, inclusiv roţile de rezervă, în sensul că a lovit cu piciorul în ele, pentru a se asigura ca sunt în regulă, însă nu Ie-a scos din locaşul lor, precizând că aşa se procedează de regulă pentru verificarea presiunii.

A mai declarat că pe 14 mai 2007 a fost sunat de V.B.V., care l-a întrebat dacă pe 15 mai poate să plece în Germania, şi i-a spus că pe 15 mai un angajat de la firmă va veni la domiciliul său şi-l va duce la parcarea care se numeşte P., lucru care s-a şi întâmplat. Angajatul de la firmă i-a dat suma de 2.000 euro, care reprezentau contravaloarea deplasării sale, cheltuielile aferente, taxele de drum, plata feribotului şi alimentarea cu carburant pentru întoarcere. A precizat şi faptul că nu ştia de drogurile din roata de rezervă şi faptul că nu era obligatoriu ca în cursa spre Germania să fie necesară prezenţa celui de-al doilea şofer.

Curtea observă că prima instanţă nu numai că a eludat contradicţiile dintre declaraţiile inculpatului, minimalizându-le importanţa, dar, mai mult, nu a constatat o altă contradicţie flagrantă din apărarea inculpatului, hotărâtoare în soluţionarea pricinii, în sensul că deşi pe de o parte, martorul J.S.S. a declarat că el a fost cel care a verificat autotrenul cu care inculpatul urma să se deplaseze în Germania, pe de altă parte, inculpatul, în declaraţia din data de 16 iulie 2009, a precizat că el personal a fost cel care a făcut aceste verificări.

Curtea constată că în mod evident în această declaraţie inculpatul îşi pliază poziţia în funcţie de toate probele pe care reuşise să le administreze, până la acel moment, astfel încât să fie exonerat de răspundere penală.

Tot la termenul de judecată din 16 iulie 2009, apărătorul inculpatului a depus o serie întreagă de înscrisuri, respectiv factură piese achiziţionate, listă olografă cu piese necesare, găsită asupra inculpatului la momentul reţinerii, declaraţie administrator D.G.A. referitoare la situaţia juridică a autocaminului marca M., certificat înmatriculare M., din care rezultă că proprietatea maşinii aparţine soţiei inculpatului, contract leasing pentru autotren marca R., licenţe M.I.T., verificare tahograf M.I.T.

Contradicţii între susţinerile inculpatului şi actele de la dosar, care ca şi contradicţiile între propriile declaraţii ale inculpatului, precum şi cele între declaraţia inculpatului din data de 16 iulie 2009 şi declaraţia martorului J.S.S., există şi cu privire la proprietatea autocamionului marca M., dar şi cu privire la felul în care urmau să fie achiziţionate piesele pentru repararea acestuia.

Se observă că autocamionul marca M., (despre care prima instanţă a reţinut că este proprietatea inculpatului, că s-a defectat şi că acesta a plecat spre Germania şi pentru a cumpăra piesele necesare reparaţiei), la data de 15 mai 2007 se afla în realitate în proprietatea firmei M.I.T. - D.A., an de fabricaţie 1997, fiind înmatriculat prima dată pe data de 03 iunie 1998, a doua oară fiind înmatriculat la data de 05 decembrie 2005, proprietar fiind indicat M.I.T. - D.A., (conform certificatului de înmatriculare din dosarul de fond), iar a treia oară a fost înmatriculat pe data de 10 noiembrie 2008, pe numele L.L.B.E., soţia inculpatului, (conform certificatului de înmatriculare de la dosarul de fond).

Din înscrisurile depuse de inculpat, respectiv o informare a Agenţiei Naţionale a Veniturilor - Direcţia Teritorială Sofia pentru M.I.T. - D.A., rezultă că acesta a devenit angajatul acestei societăţi începând cu luna decembrie 2006, astfel încât pe de o parte nu există nici o probă care să ateste existenţa unor relaţii de orice natură între inculpat şi acesta firmă la data de 05 decembrie 2005, şi niciun înscris care să ateste că autocamionul marca M. s-a aflat vreodată în proprietatea inculpatului, acesta fiind doar proprietatea M.I.T. - D.A., până la data de 10 noiembrie 2008, când în vederea preconstituirii unei probe a fost înstrăinat şi apoi înmatriculat pe numele soţiei inculpatului.

În aceste condiţii, declaraţia notarială a martorului D.A., declaraţia aceluiaşi martor din cursul cercetării judecătoreşti, nota de serviciu M.I.T. şi talonul M., depus la termenul din 16 iulie 2009, apar ca fiind neconforme cu realitatea fiind contrazise de înscrisuri emanând de la autorităţi publice asupra cărora nu există dubii.

Pe de altă parte nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să ateste realitatea defecţiunilor care ar fi apărut în jurul datei de 03 mai 2007 la autocamionul marca M. sau efectuarea vreunei reparaţii în aceea perioadă la acest autovehicul.

Totodată, piesele despre care inculpatul susţine că dorea să le cumpere din Germania pentru efectuarea reparaţiei, au fost achiziţionate tot de către M.I.T. (conform facturii existente la dosar fond) la data de 15 septembrie 2007, contra sumei de 7.010,84 leva, ceea ce dovedeşte încă o dată că autocamionul marca M. era la data respectivă proprietatea acestei societăţi şi nu a inculpatului.

Trebuie precizat, totuşi, că nu există nicio dovadă a faptului că respectivele piese au fost folosite pentru efectuarea vreunei reparaţii la acest autocamion.

Curtea mai observă că atunci când a fost reţinut, inculpatul avea asupra sa suma de 1.876 euro, fără a poseda alte sume de bani într-o altă monedă sau mijloace de plată electronice (carduri), astfel încât, în aceste condiţii se pune în mod legitim întrebarea cu ce bani ar fi cumpărat inculpatul piesele de schimb din Germania, dat fiind faptul că singurii bani cu care a plecat în cursă au fost cei 2.000 euro, pe care i-a primit de la V.B.V., din care doar 400-500 euro (după cum chiar inculpatul declară) reprezentau contravaloarea cursei, restul reprezentând cheltuielile cu combustibilul şi taxele aferente cursei, (rovignete, taxe de autostradă, taxe de parcare, etc.), iar contravaloarea pieselor în 15 septembrie 2007 a fost de 7.010,84 leva, sumă care depăşea contravaloarea în leva a celor 2.000 euro, la cursul valabil şi în anul 2007.

Toate acestea denotă faptul că prin apărarea pe care şi-a construit-o, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că deplasarea sa în Germania s-a făcut într-un stop legitim, şi nu în scopul traficului de droguri.

În ceea ce priveşte explicaţiile oferite de inculpat cu privire la destinaţia sa din Germania, la societatea sau persoanele de la care trebuia să încarce autoturismele second hand, numărul. acestora, lipsa documentelor de călătorie şi a carnetului TIR, lipsa celui de al doilea şofer, traseul urmat, numărul opririlor, în opinia Curţii acestea nu sunt credibile, chiar şi fără a mai analiza împrejurarea că sunt contrazise şi de legislaţia internaţională aplicabilă transporturilor rutiere internaţionale şi transporturilor din cadrul UE, menţionată de Parchet, motiv pentru care Curtea nu apreciază necesară o analiză aprofundată a acestor aspecte legislative şi nici a contraargumentelor inculpatului, cu excepţia următoarelor precizări:

Apărarea inculpatului în sensul că numitul V.B.V. nu i-ar fi comunicat nici măcar numele oraşului german în care trebuia să ajungă, apare ca fiind neverosimilă, prin prisma legislaţiei amintite, pentru că nicio plecare transfrontalieră nu se face până nu se întocmeşte un document - foaie de parcurs din care să rezulte ruta de deplasare a autovehiculului, cu precizarea perioadei deplasării şi a numărului de înmatriculare a acestuia, scopul deplasării sau felul încărcăturii, document care trebuie să se afle în posesia conducătorului auto.

În aceste condiţii, este evident că inculpatul ştia pe ce rută urma să se deplaseze, din Bulgaria spre Germania şi că urma să ţină legătura telefonic cu numitul V.B.V. începând cu data de 15 mai 2007, până la revenirea în Bulgaria, mai ales că, la percheziţia efectuată asupra sa, s-a găsit un telefon mobil marca S., despre care a declarat că l-a primit de la numitul V.B.V., care i-a spus că nu-l poate folosi decât pentru primirea de apeluri, nu şi la iniţierea de apeluri, precum şi un telefon mobil marca N., în memoria căruia apărea de asemenea numărul lui V.B.V.

La toate acestea trebuie adăugat faptul că după ce inculpatul a fost reţinut de autorităţile române, V.B.V. a încercat conform înţelegerii să ia legătura cu acesta atât pe telefonul cu cartelă germană, pe care inculpatul îl primise la plecarea în cursă, cât şi pe telefonul propriu al acestuia.

În acest sens V.B.V. l-a sunat pe inculpat de pe ambele telefoane pe care autorităţile bulgare le-au găsit asupra sa cu ocazia reţinerii.

Toate aceste precauţii luate de inculpat şi numitul V.B.V. în legătură cu această cursă dovedesc faptul că ambii cunoşteau reala deplasare a autovehiculului condus de inculpat în perioada 16-17 mai 2007 - transportarea cantităţii de cca. 50 kg heroină achiziţionată din Turcia, introdusă în Bulgaria şi apoi, prin România, Ungaria, Austria, transportarea spre Germania.

Că inculpatul a acţionat după un plan bine stabilit rezultă şi din faptul că din telefonul mobil marca S. au fost şterse apelurile primite, iar în agenda telefonică nu existau numere memorate, întrucât lista de apeluri primite era goală, ca şi agenda telefonică, aşa cum rezultă din actul aflat la dosarul de urmărire penală.

De asemenea, din actul aflat la dosarul de urmărire penală rezultă că inculpatul, în agenda telefonică a telefonului personal marca N., ridicat de organele poliţiei la data de 17 mai 2007, avea numărul de telefon al persoanei V., care este numitul V.B.V., întrucât acesta a recunoscut în faţa organelor poliţiei judiciare, când a fost interogat, că numărul îi aparţine, aşa cum rezultă din actul aflat la dosarul de urmărire penală.

La dosarul de urmărire penală a fost depus şi răspunsul la comisia rogatorie efectuată de autorităţile bulgare la solicitarea autorităţilor române, din care rezultă printre altele că V.B.V. a declarat că îl cunoaşte pe L.L.B., dar că nu-şi aduce aminte dacă acesta a fost angajatul lui pentru a efectua o cursă în Germania cu un autotren marca R. în perioada 16-17 mai 2007, nici dacă s-a întâlnit cu acesta şi nici dacă i-a dat vreun telefon pentru a fi folosit pentru a ţine legătura pe perioada transportului, susţinând totodată că întotdeauna îl suna pe L.L.B. de pe telefonul său personal pe telefonul acestuia al cărui nr. se afla în agenda telefonului său, iar la efectuarea curselor în Uniunea Europeană nu există obligativitatea unui al doilea şofer pe autocamion.

Nu este o simplă coincidenţă nici faptul că, la data de 17 mai 2007, la punctul de frontieră din Bulgaria, Lesovo, autorităţile bulgare, cu ocazia controlului efectuat asupra vehiculului proprietatea firmei de transport a numitului V.B.V., condus de acesta şi un angajat al său, alternativ, au descoperit cantitatea de 106,569 kg heroină, ascunsă într-o roată de rezervă a automarfarului, împachetată identic cum s-a descoperit cantitatea de cea 51,543 kg heroină în autovehiculul condus de inculpatul L.L.B., aşa cum rezultă din actul aflat la dosarul de urmărire penală.

Cu referire la aceste aspecte, la dosarul de urmărire penală există o adresă a Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Direcţia Antidrog din care reiese că Direcţia Generală de Combaterea Crimei Organizate din Bulgaria au comunicat că inculpatul L.L.B. este un membru al grupării infracţionale conduse de V.B.V., despre care instanţa de fond a apreciat că nu poate fi avută în vedere ca probă în acuzare în sensul dispoziţiilor procesual penale, datorită faptului că adresa emisă de autorităţile bulgare aflată la dosar urmărire penală şi despre care se face menţiune în cuprinsul rechizitoriului, fiind prezentată ca probă în acuzare, este în limba engleză nefiind tradusă de un traducător autorizat.

Astfel, prima instanţă nu a observat ca la fila următoare din dosarul urmărire penală, exista traducerea acestei adrese, e drept neautorizată, ca de altfel şi setul de înscrisuri de la dosar apel, primul ciclu procesual, care reprezintă traducerea în limba română neautorizată a documentelor înaintate de autorităţile bulgare, în limba bulgară, ca răspuns la cererea de asistenţă juridică internaţională.

Trebuie precizat că deşi în apel, primul ciclu procesual, s-a dat relevanţă probatorie, în favoarea inculpatului, respectivelor înscrisuri, în condiţiile în care aşa cum s-a arătat nu erau traduse de un traducător autorizat, la fond au fost luate în considerare doar acele înscrisuri care în opinia instanţei dovedeau nevinovăţia inculpatului, iar cele două adrese menţionate anterior, emise de instituţii cu atribuţii in combaterea traficului de droguri, şi care coopereză în mod direct în baza Convenţiei O.N.U. din 1988 împotriva traficului Ilicit de droguri şi de substanţe psihotrope („Convenţia de la Viena”), pe care atât România, cât şi Bulgaria au ratificat-o, şi care reprezentau practic modul de sesizare al organelor de urmărire penală, având valoarea conferită de dispoziţiile art. 221 C. proc. pen., nu au fost reţinute ca relevante, întrucât nu erau traduse, aspect nereal, după cum s-a precizat, chiar dacă traducerea nu era una autorizată.

Curtea apreciază că nu poate reţine ca pertinentă susţinerea Parchetului referitoare la faptul că inculpatul acceptând propunerea lui V.B.V. de a efectua cursa în Germania, a plecat spre această destinaţie cu acelaşi vehicul cu care efectuase anterior, tot la solicitarea lui V.B.V., cursa în Turcia, astfel încat în perioada 09-11 mai 2007, după revenirea în Bulgaria, acest autovehicul nu a fost în posesia altei persoane, decât inculpatul.

În combaterea acestui argument din cuprinsul motivelor de apel, Curtea reţine că declaraţiile inculpatului şi ale martorului J.S.S. sunt constante în a arăta că cea de a doua cursă, în Germania, trebuia să se efectueze cu un autotren marca R., în timp ce cursa în Turcia a fost efectuată cu un alt autotren, în acest sens fiind şi susţinerile reprezentantului Parchetului de la termenul de judecată din data de 18 septembrie 2012, în faţa instanţei de apel, în rejudecare, prilej cu care s-a învederat, referitor la roata de rezervă a autotrenului marca R. că nu corespundea ca şi caracteristici cu cele specifice roţii de rezervă a unui asemenea autotren, aparţinând de altfel autotrenului cu care se efectuase de către inculpat cursa în Turcia, potrivit aceloraşi caracteristici tehnice.

Această situaţie trebuia coroborată de prima instanţă cu contradicţiile evidente care apar din simpla lecturare a declaraţiilor inculpatului, contradicţii care se referă la data şi locul în care s-a întîlnit cu V.B.V., unde era parcat autotrenul cu care a plecat spre Germania, cine era proprietarul parcării respective, cine i-a dat telefonul marca S. cu cartela unui operator de telefonie german, cine i-a dat cei 2.000 euro, cine i-a dat documentele de călătorie, cine a efectuat controlul, înainte de preluarea de către inculpat a autotrenului marca R., care a fost traseul de la plecarea din parcare şi până la trecerea frontierei bulgaro-române, care a fost traseul în România, câte opriri a făcut pe teritoriul României şi în ce localităţi.

Curtea consideră că logica juridică a interpretării conţinutului prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/000, care încriminează două infracţiuni de pericol exclud pronunţarea unei achitări în baza disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen., pe lipsa intenţiei ca element constitutiv al acestora, în condiţiile specifice ale speţei de faţă, întrucât, dacă s-ar împărtăşi punctul de vedere al primei instanţe ar însemna că inculpatul a cunoscut existenţa pachetului cu droguri în roata de rezervă a autotrenului pe care îl conducea, însă nu a ştiut ce anume conţine acest pachet, astfel încât lipseşte intenţia ca element constitutiv al laturii subiective a celor două infracţiuni de trafic de droguri.

Din temeiul de drept al achitării dispuse de către prima instanţă rezultă că infracţiunile există, că elementele obiective ale acestora sunt întrunite, lucru de care nu se îndoieşte nici instanţa de fond, dar nu au fost comise cu vinovăţie de inculpat.

În aceste condiţii, firesc ar fi fost ca după ce s-a concluzionat în sensul celor de mai sus, respectiv că traficul internaţional de droguri şi traficul de droguri, ca infracţiuni, există, au fost comise cu vinovăţie sub forma intenţiei de către o persoană reală, care în opinia primei instanţe nu a fost inculpatul, soluţia de achitare trebuia să se bazeze pe disp. art. 10 lit. c) C. proc. pen. - faptă comisă de altă persoană.

Curtea observă că, aşa cum şi-a formulat apărarea, inculpatul susţine că nu a cunoscut că în roata de rezerva a tirului au fost încărcate şi droguri; prin urmare s-ar fi aflat în eroare cu privire la natura mărfurilor transportate, ceea ce ar conduce la achitare, în baza art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., şi nu în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Apărarea sa este, însă, contrazisă de probele administrate în cauză, după cum rezultă din considerentele expuse.

Asa cum s-a arătat, în cursul urmăririi penale s-a primit adresa din 18 mai 2007 a I.G.P.R. - D.G.C.C.O. - Direcţia Antidrog, din care rezultă că autorităţile competente bulgare au comunicat organelor de poliţie române, la data de 17 mai 2007, faptul că inculpatul L.L.B. este membru al unui grup infracţional organizat, condus de către cetăţeanul bulgar V.B.V., specializat în transportul unor importante cantităţi de heroină, pe ruta Turcia - Bulgaria - România - Ungaria - Austria - Germania.

Tot autorităţile bulgare competente au comunicat că, la data de 17 mai 2007, la Lesovo - punct de trecere între Turcia şi Bulgaria, a fost reţinut cetăţeanul bulgar V.B.V., care transporta cantitatea de cca. 106,569 kilograme heroină, drogurile fiind disimulate în roţile de rezervă ale autotrenului înmatriculat în Bulgaria şi condus de acesta, modul de operare fiind identic cu cel al inculpatului L.L.B.

Din toate aceste acte, coroborate cu atitudinea procesuală a inculpatului pe parcursul soluţionării cauzei, care a încercat să denatureze realitatea, construindu-şi o apărare în acest sens, dar care însă nu a reuşit să evite contradicţiile flagrante evidenţiate în cele de mai sus, atât dintre propriile declaraţii, cât şi dintre aceste declaraţii şi celelalte probe administrate în apărarea sa, rezultă că inculpatul a avut cunoştinţă de conţinutul roţii de rezervă a autotirului pe care îl conducea.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut în rechizitoriu că inculpatul a cunoscut că transportă droguri, pe care Ie-a introdus în ţară şi a încercat să le ducă în Germania, astfel că soluţia de achitare a primei instanţe, nu poate fi primită.

Mai mult, Curtea observă că hotărârea primei instanţe, este contrară legii şi prin această hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii chiar şi în condiţiile în care soluţia de achitare pronunţată ar fi fost adoptată şi de instanţa de apel în rejudecare, având în vedere modul în care instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la restituirea bunurilor.

Astfel, instanţa de fond a dispus restituirea către inculpatul L.L.B. a următoarelor bunuri: 1 telefon mobil marca S., 1 acumulator telefon mobil, 1 cartelă SIM, a sumei de 1.876 euro depusă la Banca C.R. conform ordinului de încasare din data de 29 august 2007 şi a automarfarului, a remorcii şi a cheilor (1 set) de la automarfar, aflate după opinia instanţei în custodia Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Arad - Sectorul Poliţiei de Frontieră Curtici.

În ceea ce priveşte telefonul marca S., acumulatorul şi cartela SIM, este de observat că probatoriul administrat confirmă faptul că acest telefon îi aparţinea lui V.B.V. şi nu inculpatului, aşa încât aceste bunuri nu trebuiau să fie restituite inculpatului, ci lui V.B.V., sau să dispună confiscarea acestora, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 rap. la art 118 lit. b) teza I C. pen., dat fiind faptul că au fost folosite în mod expres doar pentru coordonarea transportului de droguri.

Aceeaşi este situaţia în ceea ce priveşte suma de 1.876 euro care au fost daţi inculpatului tot de către acelaşi V.B.V., drept plată a transportului drogurilor în Germania, astfel încât suma trebuia restituită lui V.B.V., sau să se dispună confiscarea acestora, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 rap. la art 118 lit. b) teza I C. pen.

În ceea ce priveşte automarfarul, a remorcii şi a cheilor (1 set) de la automarfar, din actele existente la dosarul cauzei rezultă că acestea sunt proprietatea SC T.L. SA, având ca utilizator M.I.T. V.B.V., astfel încât aceste trebuiau restituite proprietarului sau utilizatorului şi nu inculpatului, care nu are niciun drept asupra acestora.

În acest sens, nu s-a observat că mijloacele de transport se află în custodia I.G.F.P. Băneasa, şi nu în custodia Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Arad - Sectorul Poliţiei de Frontieră Curtici, cum în mod greşit s-a reţinut în dispozitivul hotărârii instanţei de fond.

Chiar dacă în cauză probele care conduc Ia concluzia vinovăţiei inculpatului sunt indirecte, după cum s-a susţinut şi de Parchet, ele nu Iasă loc unei asemenea îndoieli, încât să se dea eficienţă regulii „in dubio pro reo”, întrucât este cunoscut din practica judecătorească că o condamnare nu întotdeauna poate fi determinată de probe directe, mai ales în cazul infracţiunilor, cum este cazul şi în speţa dedusă judecăţii, care prin modalitatea în care au fost comise, nu permit existenţa unor probe directe care să poată fi ulterior administrate.

A raţiona altfel ar însemna ca prevelarea de regula „in dubio pro reo”, să se absolutizeze la toate situaţiile în care vinovăţia unui inculpat nu poate fi dovedită decât în mod indirect, ceea ce este nu numai nelegal, dar şi periculos, putându-se crea impresia unei lacune legislative care să permită achitarea tuturor celor care comit fapte penale, în lipsa posibilităţii dovedirii vinovăţiei lor pe baza unor probe directe.

Tot din practica judecătorească este cunoscut că probele, chiar şi indirecte, trebuie să fie suficient de puternice pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie, respectiv să fie de aşa natură încât să poată fi apreciate ca fiind neechivoce, caracteristică specifică nu numai probelor directe, dar şi celor indirecte.

Raportând la speţa de faţă toate aceste principii, Curtea consideră că probele în acuzare analizate în cele de mai sus au demonstrat pe deplin nesinceritatea inculpatului, faptul că acesta a încercat pe tot parcursul soluţionării cauzei să-şi dovedească nevinovăţia, prin probe „pro causa”, şi mai mult au relevat lacune şi contradicţii în apărare, hotărâtoare în soluţionarea cauzei.

Or, în condiţiile în care inculpatul nu ar fi avut nimic de ascuns, este evident că apărarea sa nu ar fi putut fi combătută de probe indirecte şi nici nu ar fi fost caracterizată de schimbări inexplicabile de atitudine.

Mai mult, în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, comise în modalitatea reţinută în cauza de faţă, posesia asupra drogurilor, este un element definitoriu, care dă naştere unei puternice prezumţii de vinovăţie, chiar dacă nu una absoluta, prezumţie care, relativă fiind, poate fi răsturnată prin dovada contrarie.

În speţă, Curtea constată pe de o parte, că apărarea inculpatului nu a fost în măsură să răstoarne o asemenea prezumţie, iar pe de altă parte, că probele indirecte ce au fost administrate în acuzare au înlăturat prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.

În consecinţă, Curtea, în majoritate, rejudecând apelul, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 3887 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 954 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia l penală, a desfiinţat sentinţa apelată şi rejudecând pe fond, a dispus condamnarea inculpatului L.L.B. pentru fiecare din cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, respectiv pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, faptă din data de 15-16 mai 2007 şi pentru infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, faptă din data de 15-16 mai 2007, cu aplicarea finală a disp. art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., cele două fapte fiind săvârşite în concurs real de infracţiuni.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului L.L.B. instanţa a ţinut cont de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile generale ale C. pen., limitele de pedeapsă fixate în partea specială şi în textele încriminatoare din legea specială, gradul de pericol social al faptelor săvârşite, apreciat de instanţă ca fiind ridicat având în vedere natura faptelor, modul de acţionare, persoana şi conduita inculpatului, care nu a recunoscut faptele şi nu în ultimul rând consecinţele unor asemenea fapte.

De menţionat că la data de 18 mai 2007 inculpatul a fost reţinut, iar prin încheierea din 18 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus arestarea preventivă pe o durată de 29 de zile, măsura fiind prelungită succesiv până la 28 septembrie 2007, când Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus punerea în libertate a inculpatului.

Totodată, pe linie de individualizare a pedepselor instanţa retine şi împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale, este căsătorit, are un copil minor in întreţinere, are 57 de ani, iar in cadrul grupării conduse de Vasilev, rolul sau era de simplu executant al ordinelor Iui Vasilev, fara nici un fel de iniţiativa organizatorica, toate aceste elemente determinând aplicarea in favoarea inculpatului a disp. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., respectiv, circumstanţa atenuanta prevăzuta de textul de lege menţionat, cu consecinţa reducerii cuantumului

„pedepsei-aplicate pentru fiecare infracţiune, .sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.

În consecinţă, instanţa îi va aplica inculpatului pedepse în cuantumuri orientate sub minimul special prevăzut de lege, respectiv, la jumătate acestui minim şi rezultat din aplicarea 74 alin. (1) lit. a) C. pen., rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea finală a disp. art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) cp., cele două fapte fiind săvârşite în concurs real de infracţiuni.

De asemenea, în baza art. 65 alin. (2) C. pen., instanţa îi va aplica inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a),b, C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege), pe o perioada de 2 ani după executarea pedepsei principale, pentru fiecare infracţiune pedeapsa complementară fiind obligatorie a fi aplicată în cazul reţinerii acestor doua infracţiuni, aşa cum rezultă din textul de lege incriminator, astfel încât această pedeapsă complementară fiind aplicată pentru ambele fapte săvârşite de inculpat, instanţa, după ce va face aplicarea disp. art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) Cpen., şi va contopi pedepsele stabilite şi va aplica inculpatei pedeapsa cea mai grea, în baza art. 35 alin. (3) C. pen. şi art. 65 alin. (2) C. pen. îi va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a),b, C. pen.(cu excepţia dreptului de a alege), pe o perioada de 2 ani după executarea pedepsei rezultante de mai sus, această pedeapsa complementara urmând să fie executată in condiţiile prevăzute de art. 66 din codul penal.

La aplicarea pedepsei complementare, Curtea, având in vedere ca inculpatul este cetăţean străin, a reţinut şi cele hotărâte prin decizia pronunţata in recurs in interesul legii nr. 24 din 16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitei - Secţiile Unite, prin care a fost admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit ca pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, prevăzuta in legea penala romana in conţinutul art. 64 C. pen., se aplica in condiţiile art. 65 din acelaşi cod şi inculpaţilor cetăţeni străini, aceasta decizie fiind obligatorie, potrivit art. 414 indice 2 alin. (3) din Codul de procedura penala.

Chiar daca aplicarea unei asemenea pedepse complementare, in conţinutul arătat, este desueta in raport de disp. art. 34 şi art. 35 din Constituţia României, potrivit cărora exercitarea acestor drepturi este prevăzuta expres numai pentru cetăţenii romani, cetăţenii străini, neavand pe teritoriul statului roman nici dreptul de a alege şi de a fi ales in organele puterii de stat şi in funcţii elective, nici dreptul de a ocupa o funcţie ce implica

* r • X

exerciţiul, autoritatii.de stat, Curtea nu poate face-abstracţie- de disp. art. 65 alin. (2) C. pen., şi nici de decizia nr. 24 din 16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitei - Secţiile Unite.

Pe de alta parte, deşi la prima vedere aplicarea textului menţionat ar ramane fara obiect cată vreme Curtea apreciază ca se impune luarea fata de inculpat a măsurii de siguranţa a expulzării, în baza art. 111 C. pen., art. 112 lit. e) C. pen. rap. la art. 117 C. pen., măsura de siguranţă care se va aduce la îndeplinire, după executarea pedepsei închisorii, în condiţiile prev. de art. 117 alin. (3) C. pen., iar potrivit art. 66 C. pen., pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi incepe după executarea pedepsei inchisorii, după graţierea totala sau a restului de pedeapsa, ori după prescripţia executării pedepsei, când practic inculpatul va fi expulzat, in realitate situaţia poate fi cu totul alta.

Astfel, in condiţiile in care, expulzarea este singura măsura de siguranţa pentru care legea nu prevede un termen pentru care poate fi luata, in practica stabilindu-se insa ca nu poate fi pentru totdeauna, astfel incat, condamnatul poate cere la un moment dat revocarea ei, cu posibilitatea revenirii in tara din care a fost expulzat, este evident ca la momentul unei eventuale intoarceri in România, in intervalul de timp pentru care a fost dispusa pedeapsa complementara, aceasta isi va găsi pe deplin eficienta juridica.

Se cuvine precizat ca la dispunerea măsurii de siguranţa a expulzării, Curtea a avut in vedere ca rămânerea inculpatului pe teritoriul României prezintă pericol social, raportat la infracţiunile săvârşite şi la persoana inculpatului care nu a recunsocut comiterea lor, precum şi faptul ca nu exista motive serioase de a se crede ca acesta risca sa fie supus la tortura, sau la alte asemenea tratamente in tara de origine.

În opinie separată, s-a apreciat că apelul Parchetului este nefondat.

S-a reţinut astfel că potrivit art. 69 cpr.pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Chiar dacă inculpatul ar face declaraţii contradictorii sau mincinoase cu privire la unele aspecte ale situaţiei de fapt, aceste declaraţii nu pot constitui o probă legală de dovedire a vinovăţiei penale, în lipsa unor probe certe în acest sens (art. 69 C. proc. pen.).

Conform art. 63 alin. (1) C. proc. pen., constituie probe numai elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Este în afara acestei norme legale, neconstituind probă, simpla coroborare a contradicţiilor din situaţia de fapt, ce rezultă din probele administrate. Ori acuzarea nu oferă, în speţă, probe, ci doar interpretări, în lipsa unor probe solide de vinovăţie.

Pentru a stabili vinovăţia penală a inculpatului L.L.B., Parchetul trebuia să indice declaraţii de martori, înscrisuri, înregistrări audio sau video, fotografii, mijloacele materiale de probă, constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize [art. 64 alin. (1) C. proc. pen.], care să stabilească cert că acesta cunoştea că transportă droguri în interiorul roţii de rezervă al autotrenului sau că era implicat în vreun fel în traficul de droguri.

Însă niciuna din aceste mijloace de probă administrate, nu confirmă, nici măcar indirect, faptul că inculpatul ar fi cunoscut despre existenţa drogurilor în roata de rezervă a autotrenului, ce nu-i aparţinea şi pe care îl folosea pentru a efectua cursa pentru o firma de transport.

Parchetul nu poate înlătura apărarea inculpatului, oricâte „contradicţii” ar decela în declaraţiile acestuia (luate pe parcursul timpului de către diferite organe de cercetare penală), în lipsă de probe certe care să stabilească implicarea acestuia în traficul de droguri. Este de asemenea evident faptul că inculpatul, la plecarea în cursă, nu putea ca printr-o verificare obişnuită să descopere drogurile din roata de rezervă a autotrenului.

Şi cum nu s-au indicat de către Parchet probe materiale de vinovăţie sub acest aspect, prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnata, hotărârea primei instanţe nu poate fi modificată, apelul Parchetului fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul L.L.B., invocând următoarele cazuri de casare:

- art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel nu s-a conformat deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, cu ocazia rejudecării cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, nu a fost tradusă autorizat adresa poliţiei bulgare din 17 mai 2007 şi nu s-a stabilit conformitatea între filele scrise în limba bulgară şi traducerea neasumată de un traducător, aflate la dosarul cauzei;

- art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel şi-a însuşit practic criticile Parchetului care reprezentau o înşiruire de neadevăruri, pronunţând condamnarea inculpatului pe baza aceluiaşi material probator avut în vedere şi de prima instanţă atunci când a dispus achitarea inculpatului.

Inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs, dar a fost reprezentat de avocat ales.

La termenul la care au avut loc dezbaterile a fost depus la dosar un act în limba bulgară, însoţit de traducere, invocându-se imposibilitatea de prezentare a inculpatului din motive medicale, fără a se solicita însă amânarea cauzei.

Nici prin motivele de recurs şi nici oral, la vreunul dintre termenele de judecată, inculpatul nu a solicitat administrarea vreunei probe.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., acesta are în vedere fie situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, fie situaţia în care omisiunea a vizat nepronunţarea asupra unor probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.

În speţă, inculpatul a criticat o pretinsă neconformare a instanţei de rejudecare Ia dispoziţiile obligatorii cuprinse în hotărârea instanţei de casare, aspect care nu poate fi cenzurat însă în limitele cazului de casare invocat, care are în vedere nepronunţarea asupra unor cereri formulate de părţi sau asupra unor probe administrate în cauză, esenţiale pentru soluţionarea acesteia.

În realitate, neconformarea instanţei de rejudecare la hotărârea instanţei de recurs reprezintă o nerespectare a unor dispoziţii legale, mai precis a art. 385¹⁸ C. proc. pen., care fixează limitele rejudecării.

Noua hotărâre pronunţată în aceste condiţii de către instanţa de rejudecare este contrară legii, fiind criticabilă din perspectiva altui caz de casare, respectiv art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen.

Analizând situaţia din speţă, Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului sunt nefondate.

Astfel, din decizia de casare rezultă că s-a pus în discuţie traducerea unui singur înscris, respectiv a celui prin care autorităţile bulgare comunicau faptul că inculpatul este membru al unei grupări internaţionale de trafic de droguri condusă de numitul V.B.V.

Mai precis, instanţa de control judiciar a avut în vedere împrejurarea că instanţa de fond a înlăturat acest înscris din probatoriul cauzei, întrucât nu fusese tradus în limba română, situaţie în care s-ar fi impus ca instanţa de apel fie să dispună traducerea înscrisului respectiv, fie să motiveze respingerea probei, neputând fi acceptată înlăturarea înscrisului pentru că nu ar fi fost tradus.

Este adevărat că instanţa de rejudecare nu a procedat la traducerea respectivului înscris şi a făcut referire la existenţa lui în motivarea deciziei de condamnare, reţinând însă că în dosarul de urmărire penală, la fila imediat următoare celei la care se găsea înscrisul în litigiu, se afla traducerea adresei transmise de Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate din Bulgaria din limba engleză în limba română.

În aceste condiţii, problema unei noi traduceri a aceluiaşi înscris în cursul judecăţii s-ar fi putut pune doar în situaţia în care se contesta conţinutul traducerii iniţiale, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii, faptul că în cauză nu există o traducere autorizată a adresei primite de la autorităţile bulgare, ci doar o traducere efectuată de autorităţile statului român care au primit astfel o sesizare de la autorităţile statului vecin, nu afectează conţinutul acesteia, inculpatul nefiind în niciun el prejudiciat prin conduita omisivă a instanţelor de judecată.

De altfel, ceea ce instanţa de trimitere a pus în discuţie în decizia de casare a fost inexistenţa unei traduceri (ceea ce nu este cazul în speţă), iar nu efectuarea unei traduceri autorizate, astfel încât nu se poate susţine că s-ar fi impus o obligaţie în sarcina instanţei de rejudecare pe care aceasta să nu o fi respectat.

Practic, inculpatul se prevalează de un aspect formal, fără a dovedi prejudiciul care i s-a produs, în condiţiile în care nu a contestat conţinutul traducerii existente în dosarul de urmărire penală.

În privinţa celorlalte înscrisuri despre care se face vorbire în motivele de recurs (cele trei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din Bulgaria, în limba bulgară), este de observat în primul rând că instanţa de trimitere nu a făcut nicio referire şi nu a impus nicio obligaţie în legătură cu acestea în decizia de casare.

În al doilea rând, aceste hotărâri judecătoreşti au fost traduse în procedura de judecată în apel în primul ciclu procesual chiar de către interpretul de limbă bulgară de care inculpatul a beneficiat în acea fază procesuală (dl. H.R.R.), aspect care rezultă implicit din adresa aflată la acelaşi dosar.

Ca şi în cazul precedent, nici de această dată inculpatul nu a invocat vreo problemă de conţinut a traducerii în limba română, pe care de altfel trebuia să o aducă la cunoştinţa instanţei de fond în faţa căreia actele au fost traduse, ci doar un aspect formal, respectiv inexistenţa unei traduceri autorizate a acestora, care de altfel nici nu corespunde adevărului (faptul că înscrisurile cuprinzând traducerea în limba română nu poartă ştampila traducătorului care a efectuat-o, nu are nicio relevanţă, câtă vreme este cert că acesta a fost chiar interpretul desemnat de prima instanţă de apel să asigure traducerea procedurii judiciare din limba bulgară în limba română şi invers, pe durata judecăţii în primă instanţă şi apel).

De altfel, toate aceste înscrisuri invocate de inculpat nu au fost determinante în soluţia pe care instanţa de apel a adoptat-o şi pe care acesta a înţeles să o critice în prezenta cauză.

Fată de aceste considerente, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs formulat de inculpat este nefondat.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., inculpatul a susţinut practic că instanţa de apel şi-a însuşit motivele de apel formulate de Parchet şi a ajuns la o soluţie diametral opusă adoptate de instanţa de fond, deşi în realitate nu există probe care să demonstreze vinovăţia inculpatului.

În ce priveşte probatoriul pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare dispusă de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte constată că inculpatul a fost reaudiat de către instanţa de rejudecare, ocazie cu care a arătat că îşi menţine declaraţiile date anterior, fără a dori să facă alte completări.

În acelaşi timp, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, soluţia de condamnare dispusă de instanţa de apel s-a bazat în principal pe analiza declaraţiilor contradictorii ale inculpatului prin prisma înscrisurilor aflate la dosar - ajungându-se la o soluţie diametral opusă celei iniţiale printr-o reinterpretare a probatoriului cauzei, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, vinovăţia inculpatului a fost stabilită în esenţă pe baza propriilor declaraţii şi a unor înscrisuri, mai puţin pe baza probelor testimoniale.

Or, potrivit art. 378 alin. (2) C. proc. pen., în vederea soluţionării apelului instanţa poate da o nouă apreciere probelor administrate în fata primei instanţe, nefiind aşadar obligată să administreze probe noi şi nici să readministreze probatoriul existent, decât în măsura în care acesta sau parte din el este esenţial pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei trimise în judecată.

Referitor la cazul de casare invocat, Curtea reţine că pentru a fi în prezenţa acestuia trebuie să existe o reflectare inexactă, denaturată a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecinţa greşitei reţineri a faptei imputate inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.

Această contrarietate evidentă şi esenţială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanţa l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., acesta din urmă necăzând sub incidenţa cazului de casare analizat.

Altfel spus, eroarea gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greşită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.

Pe de altă parte, simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă, recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existenţă sau inexistenţă o afirmă în mod eronat instanţa de fond sau apel ori al cărei cuprins este redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a constatat pe de o parte existenţa unor probe care conduc la concluzia că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie fapta imputată, iar pe de altă parte că probatoriul administrat în apărare de către inculpat, inclusiv declaraţiile acestuia, nu demonstrează lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie, în condiţiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

Deşi a invocat faptul că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt atunci când a stabilit vinovăţia sa, inculpatul critică în realitate modul în care instanţa de apel a analizat probatoriul administrat în apărare, îndeosebi declaraţiile date de acesta pe parcursul procesului penal.

Este real faptul că sarcina probaţiunii în acuzare aparţine organului de urmărire penală, însă odată administrate probe în acest sens este rândul inculpatului de a dovedi că acestea nu conduc în realitate la stabilirea vinovăţiei sale.

În speţă, inculpatul a fost depistat în noaptea de 16/17 mai 2007, în timp ce încerca să iasă din România la volanul unui autotren înmatriculat în Bulgaria, iar în urma percheziţiei efectuate cu acest prilej, în roata de rezervă fixată în spatele cabinei autotrenului au fost găsite 100 de pachete ce conţineau heroină.

Simplul fapt al prinderii inculpatului conducând un autotren în care se afla disimulată o cantitate importantă de droguri conduce după sine la concluzia că inculpatul este implicat în traficul internaţional de droguri, fiind în sarcina sa să probeze lipsa de temeinicie a acestei acuzaţii.

În apărarea sa, inculpatul a susţinut că nu a cunoscut despre drogurile disimulate în roata de rezervă a autotrenului pe care îl conducea.

Inculpatul a acceptat astfel să dea declaraţii în cauză, ceea ce înseamnă că acesta şi-a asumat riscul ca, în tot sau parte, ceea ce declară să poată fi folosit şi împotriva sa.

Un asemenea caz este şi acela în care, cum este şi situaţia în speţă, declaraţiile inculpatului sunt inconstante, diferite în legătură cu aspecte considerate a fi esenţiale, ceea ce creează dubii cu privire la voinţa reală a acestuia de a contribui la aflarea adevărului.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, declaraţiile inculpatului s-au schimbat pe parcursul soluţionării cauzei, urmărind să confirme postfactum probatoriul administrat în apărare.

Cu alte cuvinte, nu probatoriul în apărare a venit în susţinerea declaraţiilor inculpatului, ci invers, ceea ce ridică un semn de întrebare cu privire la buna-credinţă a inculpatului şi Ia scopul real urmărit de acesta: stabilirea adevărului sau încercarea de a se sustrage de la răspunderea penală.

Or, contrar celor arătate în susţinerea recursului, inculpatul şi-a modificat declaraţia iniţială care îl lega explicit de numitul V.B.V., arestat în aceeaşi zi cu inculpatul la frontiera turco-bulgară pentru un transport de heroină efectuat în condiţii similare cu cele constatate în cazul inculpatului (drogurile fiind ascunse în roţile de rezervă).

Astfel, dacă în faza de urmărire penală a recunoscut că numitul V.B.V. i-a predat autocamionul, împreună cu un telefon mobil şi o cartelă preplatită, în cea de-a doua declaraţie dată în faţa instanţei de fond, după ce a administrat probe în apărare, el a susţinut doar faptul că autotrenul i-a fost predat de către un angajat al lui V.B.V. (în persoana martorului J.S.S., pliindu-se astfel pe declaraţia acestuia), evitând să ofere explicaţii cu privire la telefonul mobil şi cartela telefonică şi lăsând astfel să se înţeleagă că nu a avut un contact direct cu numitul V.B.V.

Mai mult, în cea de-a doua declaraţie dată în faţa instanţei de fond, inculpatul a arătat că suma găsită asupra sa făcea parte din cei 2.000 euro care îi fuseseră înmânaţi de acelaşi martor (iar nu numitul V.B.V.) ca şi contravaloare a deplasării sale şi a cheltuielilor aferente acesteia.

În acest conext, este de observant că prin apărarea sa inculpatul a încercat că acrediteze ideea că deplasarea în Germania a făcut-o şi dintr-un interes personal, acela de a cumpăra piese de schimb pentru propriul autocamion care se defectase.

Or, dincolo de împrejurarea că proprietatea inculpatului asupra acelui autocamion la momentul respectiv nu a fost confirmată de înscrisurile aflate la dosar, el nu a putut explica cum ar fi putut să achiziţioneze din Germania piesele de schimb invocate, câtă vreme nu avea asupra sa suma de bani necesară, în condiţiile în care cei 2.000 euro trebuiau să acopere inclusiv cheltuielile aferente deplasării, iar valoarea pieselor de schimb (cumpărate postfactum conform unui înscris depus la dosar) era aproape dublul sumei totale ce-i fusese înmânată.

De asemenea, inculpatul nu a putut preciza care era exact destinaţia sa în Germania (încercând să acrediteze ideea puerilă că aceasta urma să i se precizeze ulterior telefonic de către numitul V.B.V.), după cum nu a putut oferi o explicaţie pentru faptul că pentru comunicarea cu acesta din urmă se folosea un telefon mobil şi o cartelă preplătită, deşi inculpatul avea asupra sa şi propriul telefon mobil.

Toate aceste oscilaţii constatate în declaraţiile date în cauză de către inculpat, ca şi explicaţiile neconvingătoare pe care acesta Ie-a dat unor chestiuni importante (cum ar fi scopul şi destinaţia călătoriei sale, modul în care comunica cu numitul V.B.V.) sunt de natură a înlătura apărarea pe care inculpatul şi-a construit-o, aceea de victimă inocentă a altor persoane cu adevărat implicate în traficul de droguri.

În privinţa probelor administrate de inculpat în apărare, acestea sunt fie nerelevante, fie în contradicţie cu alte probe aflate la dosar (a se vedea declaraţia martorului S. în comparaţie cu declaraţiile iniţiale ale inculpatului sau declaraţia martorului A. în comparaţie cu înscrisurile aflate la dosar).

Prin urmare, inculpatul nu a demonstrat lipsa de temeinice a probelor de vinovăţie aflate la dosar, în condiţiile în care a fost prins în flagrant, astfel încât nu se poate susţine că, prin soluţia de condamnare dispusă în cauză, instanţa de apel ar fi comis o gravă eroare de fapt.

Aşa fiind, recursul declarat de către inculpat este nefondat şi va fi respins conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu consecinţa obligării acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.L.B. împotriva deciziei penale nr. 252 din 25 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba bulgară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1254/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune...		ICCJ. Decizia nr. 1375/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

ICCJ. Decizia nr. 1265/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1265/2013. Penal