ICCJ. Decizia nr. 1375/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1375/2013

Dosar nr. 396/44/2011

Şedinţa publică din 22 aprilie 2013

Asupra recursului de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 91/F din 1 iunie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul S.B.C., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitată inculpata D.M., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. în referire la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul V.V.I., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 258 alin. (2) C. pen.

În baza art. 198 C. proc. pen. raportat la art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de acest proces au rămas în sarcina statului.

S-a reţinut că prin rechizitoriul nr. 607/P/2010 din data de 24 martie 2011 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi au fost trimişi în judecată inculpaţii S.B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă de înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. în referire la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. şi V.V.I. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 258 alin. (2) C. pen.

S-a reţinut că inculpatul S.B.C., în calitate de avocat, în perioada august 2010-decembrie 2010, a indus-o în eroare pe partea vătămată M.I., afirmând că, în calitatea sa de avocat al martorei M.I.G. (fosta soţie a părţii vătămate) în Dosarul civil nr. 2026/233/2009 al Judecătoriei Galaţi, având ca obiect partaj bunuri comune, în schimbul unei sume de bani, va face demersuri pentru ca partea vătămată să dobândească, în urma partajului, un imobil situat în Bucureşti, imobil ce se afla la masa partajabilă. Totodată, în aceeaşi perioadă de timp, deşi avea calitatea de avocat al martorei M.I.G., în Dosarul nr. 4999/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi, inculpatul i-a promis părţii vătămate M.I. că, în schimbul unei sume de bani, va obţine soluţionarea favorabilă a două dosare penal în care partea vătămată era cercetată (nr. 4999/P/2010 şi nr. 4557/P/2010 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi), dosare întocmite în urma plângerilor formulate de martorii M.I.G. şi M.M.C.

S-a reţinut că inculpata D.M. care, conform unei înţelegeri anterioare cu inculpatul S.B.C., l-a ajutat pe acesta să o inducă în eroare pe partea vătămată M.I., prin semnarea unui contract fictiv de împrumut cu partea vătămată potrivit căruia aceasta lua cu împrumut de la inculpata D.M. suma de 10.000 euro.

S-a reţinut, prin rechizitoriul indicat mai sus, că inculpatul V.V.I., în calitate de executor judecătoresc, a efectuat cu ştiinţă acte de executare silită în raza altei curţi de apel decât cea în care îşi desfăşura activitatea conform legii, cauzând, astfel, o vătămare a intereselor legale ale părţii vătămate M.I.

La data de 14 decembrie 2010, martora M.I.G. a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, prin care a arătat că, în luna august 2010 l-a contactat pe inculpatul S.B.C., în calitate de avocat, pentru a o reprezenta în procesul de partaj bunuri comune, pe care îl intentase fostului său soţ, partea vătămată M.I.

A arătat că i-a comunicat inculpatului S.B.C. modalitatea în care doreşte să fie soluţionat procesul de partaj, respectiv faptul că doreşte să-i revină apartamentul situat în Galaţi iar, părţii vătămate, apartamentul situat în Bucureşti.

I-a mai comunicat inculpatului S.B.C. că a formulat împotriva fostului său soţ, partea vătămată M.I., două plângeri penale, la secţia 3 Poliţie, una pentru furt şi alta pentru vătămare corporală. A arătat că, ulterior, şi-a retras plângerile penale formulate.

A arătat că inculpatul S.B.C., a mers la Iaşi şi sub ameninţare, în sensul că va face închisoare dacă se soluţionează nefavorabil cele două dosare penal, a determinat pe partea vătămată să încheie cu viitoarea sa soţie, D.M., un contract de împrumut în valoare de 10.000 euro.

De asemenea, în plângerea formulată, a arătat că s-a simţit înşelată de către inculpatul S.B.C., deoarece, în timp ce o reprezenta pe ea în calitate de avocat, îl consilia şi pe fostul său soţ pentru a-l „întoarce” împotriva sa.

La aceea şi dată, a formulat plângere şi partea vătămată M.I., prin care a arătat că, la începutul lunii septembrie 2010 a mers împreună cu sora sa, martora H.E. şi cumnatul său, martorul H.C., la avocatul S.B.C., ocazie cu care l-a cunoscut, şi care avea dosarul cu actele de divorţ şi partaj obţinute de fosta sa soţie, care îl angajase ca avocat în proces.

A arătat că avocatul, inculpatul S.B.C., i-a spus că are două dosare penale, în care fosta sa soţie îi formulase plângeri penale şi că „poate face puşcărie”.

A arătat că inculpatul i-a cerut iniţial 3.000 euro pentru soluţionarea celor două dosare penale, precum şi pentru dosarul având ca obiect partaj bunuri comune.

A mai arătat, că sub ameninţare, în sensul că ar putea să-şi piardă garsoniera de la Bucureşti şi să „facă puşcărie” dacă se soluţionează cele două dosare penale, inculpatul a mers la Iaşi, la data de 18 septembrie 2010, şi l-a determinat că încheie un contract de împrumut în valoare de 10.000 euro la un birou notarial, pe numele viitoarei sale soţii D.M., sumă ce urma să i-o dau după ce obţineam garsoniera de la Bucureşti şi o vindeam.

A arătat că acceptat această propunere şi că actul s-a încheiat în prezenţa sa şi a surorii sale H.E.

A mai arătat partea vătămată în plângerea formulată, că inculpatul a reprezentat-o în proces pe fosta sa soţie şi că, în luna octombrie 2010, acesta l-a contactat telefonic şi i-a cerut să se prezinte la Judecătoria Galaţi pentru a încheia cu fosta sa soţie un contract de mediere.

A fost de acord să încheie acest contract de mediere cu fosta sa soţie, în urma căruia a obţinut apartamentul din Bucureşti.

Inculpatul S.B.C. i-a reţinut actele acestui apartament şi a mers la Bucureşti, împreună cu partea vătămată să negocieze, cu un posibil cumpărător, vânzarea apartamentului.

Cu această ocazie, o cunoştinţă din Bucureşti, a sunat-o pe fosta sa soţie M.I.G., informând-o despre existenţa contractului de împrumut.

În declaraţia dată la urmărirea penală de către partea vătămată M.I., a arătat că, de fapt, la biroul avocatului S.B.C. au mers doar sora şi cumnatul său, împreună cu mătuşa sa, martora F.I., care i-au povestit că inculpatul o reprezenta în calitate de avocat, pe fosta sa soţie M.I.G., situaţie adusă la cunoştinţă de inculpat şi că pe rol existau două dosare penale formulate de fosta soţie a părţii vătămate împotriva acesteia şi că pentru a-l consilia, urmează să-i plătească 3.000 euro.

Totodată, a arătat în declaraţia sa, partea vătămată că, în ziua de 17 septembrie 2010, inculpatul S.B.C. a venit la Iaşi, ocazie cu care, prezentându-i situaţia sa, i-a cerut 10.000 euro, bani pe care aceasta nu-i avea şi pentru ca avocatul să aibă o garanţie, a încheiat contractul de împrumut în formă autentică, cu viitoarea soţie a acestuia, inculpata D.M., prin care se obliga, ca în termen de o lună de zile să-i înapoieze acestuia suma înscrisă în contract.

S-au deplasat la biroul notarial, unde notarul nu i-a citit actul şi i-a dat să semneze un contract de împrumut şi doar ulterior, a văzut că încheiase contractul cu inculpata D.M., iar ulterior a arătat că, după întoarcerea de la Bucureşti, unde încercare să vândă apartamentul, a aflat că fosta sa soţie îşi retrăsese cele două plângeri penale încă din data de 17 octombrie 2010. De asemenea, în declaraţie, partea vătămată M.I., arată că nu îşi aduce aminte să fi semnat vreo declaraţie prin care să fi arătat că şi-a schimbat domiciliul din Bucureşti în Galaţi şi că nu a încheiat niciodată un contract de asistenţă juridică cu avocatul S.B.C. Arată că nu a discutat niciodată cu inculpata D.M. despre contractul de împrumut.

La data de 17 ianuarie 2011, a fost audiată, în cadrul urmării penale, martora M.I.G., care a relatat faptul că l-a angajat pe avocatul S.B.C. pentru a o reprezenta în dosarul de partaj dintre ea şi fostul său soţ, partea vătămată M.I., arătând că doreşte obţinerea apartamentului din Galaţi, precum şi de existenţa celor două dosare penale, încheind cu acesta un alt contract de asistenţă juridică. Declară că îşi menţine declaraţiile date anterior şi, în continuarea declaraţiei, arată aceeaşi situaţie pe care a prezentat-o în plângerea formulată.

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, s-a arătat că, în faza de urmărire penală, au fost audiaţi martorii F.I.A., F.E., H.C. şi H.E., care, în declaraţiile date, au arătat că în cursul lunii august 2010, au mers la biroul avocatului S.B.C. pentru a-l angaja în procesul de partaj pe care partea vătămată M.I. îl avea cu fosta sa soţie, martora M.I.G. Cu această ocazie, inculpatul S.B.C. le-a adus la cunoştinţă că este avocatul angajat al fostei soţii şi că partea vătămată are pe rol şi două dosare penale, urmare a plângerilor formulate de fosta sa soţie şi de fiica acestora.

Martorii, împreună cu avocatul, s-au înţeles ca acesta din urmă să o consilieze pe partea vătămată, contra sumei de 3.000 euro, după care aceştia au plecat la Iaşi.

La data de 16 septembrie 2010, avocatul S.B.C. a mers la Iaşi împreună cu viitoarea sa soţie, inculpata D.M. şi cu copilul lor, ocazie cu care, inculpatul S.B.C. s-a întâlnit cu partea vătămată, cu sora şi cu cumnatul acesteia la un restaurant din Iaşi.

După discuţiile avute, prin care avocatul i-a prezentat părţii vătămate situaţia sa civilă şi penală, după care, înţelegându-se ca această să-i plătească suma de 10.000 euro, după ce va vinde apartamentul din Bucureşti, au mers la un birou notarial să încheie un contract de împrumut pentru ca avocatul să aibă o garanţie că partea vătămată îi va da banii.

Au mers la biroul notarial indicat de martora H.E. şi partea vătămată a încheiat contractul de împrumut cu inculpata D.M., care, pe toată durata discuţiilor a stat împreună cu copilul în maşină.

Martora H.E. a declarat, în faza de urmărire penală că, partea vătămată a citit contractul de împrumut, după care l-a semnat.

În faza de urmărire penală, au fost audiaţi şi martorii P.D. şi T.S. care au relatat modalitatea în care s-a încheiat contractul de mediere cu privire la acţiunea de partaj dintre partea vătămată M.I. şi martora M.I.G.

Inculpatul S.B.C., în faza de urmărire penală, a declarat aceiaşi modalitate de desfăşurare a faptelor, arătând că, de fapt, l-ar fi împrumutat pe M.I. cu suma înscrisă în contract, iar inculpata D.M. arată că inculpatul ar fi afirmat că l-a împrumutat cu bani pe un client al său.

Cu privire la fapta săvârşită şi reţinută prin rechizitoriul susmenţionat, de către executorul judecătoresc V.V.I., au fost audiaţi doi martori, respectiv G.D. şi C.G. care au arătat că lucrează în cadrul biroului de executări penale în care este executor judecătoresc V.D. şi V.V.I. şi că, în ziua de 3 noiembrie 2010, s-a prezentat la biroul la care lucrează, avocatul S.B.C. care dorea să pună în executare un titlu. Acesta a dorit să discute cu executorul V.V.I. cu care discutase în prealabil. A arătat martorele că persoanele care se prezintă la biroul lor, pot discuta cu ce executor doresc. Inculpatul S.B.C. a făcut o cerere de executare şi a părăsit biroul, întrucât executorul V.V.I. nu se afla la acel moment în birou.

Din declaraţiile martorelor a reieşit că inculpatul V.V.I. ar fi întocmit somaţia de plată, deşi nu sunt sigure, pe care, împreună cu factura şi cererea de înscriere, le-a expediat martora C.G. la O.C.P.I. Bucureşti, prin fax.

Din declaraţia inculpatului V.V.I., a reieşit că somaţia de plată şi procesul-verbal din data de 15 decembrie 2010 au fost întocmite şi semnate de către executorul judecătoresc V.D., dar s-a ocupat personal de executarea contractului de împrumut încheiat de D.M. în calitate de creditor şi M.I. în calitate de debitor.

În faza de judecată, au fost audiaţi inculpaţii S.B.C. şi D.M., care au relatat modalitatea în care s-au desfăşurat faptele aşa cum au fost prezentate în faza de urmărire penală, afirmând că, de fapt, nu a fost dată cu titlu de împrumut nici o sumă de către avocatul S.B.C. părţii vătămate M.I. ci că, acel contract de împrumut a fost încheiat deoarece partea vătămată nu avea banii necesari să plătească serviciile avocatului şi pentru ca acesta să aibă o garanţie că, la momentul vânzării apartamentului situat în Bucureşti, îi va plăti suma stabilită.

A fost audiată şi partea vătămată M.I. care a declarat, în faţa instanţei de judecată că, deşi inculpatul S.B.C. le-a comunicat că este apărătorul fostei sale soţii, acest lucru nu a contat şi au mers cu negocierile mai departe.

De asemenea, partea vătămată M.I. a arătat că, la Iaşi, a fost de acord să meargă la un notar pentru a încheia un contract de împrumut din care să reiasă că viitoarea soţie a avocatului, inculpata D.M., i-ar fi împrumutat o sumă de 10.000 euro pentru ca avocatul să fie sigură că el îi va da banii, după ce va vinde apartamentul din Bucureşti. Arată că la momentul la care a încheiat contractul de împrumut se gândea că trebuie să dea aceşti bani înapoi şi că a promis această sumă deoarece îi era frică să nu facă puşcărie. Declară, de asemenea că nu-şi aduce aminte să fi încheiat o declaraţie pe propria răspundere că locuieşte în Galaţi. Arată că a formulat plângere împotriva avocatului S.B.C., deoarece contractul de împrumut era încheiat cu soţia acestuia şi că, preţurile de vânzare al apartamentelor din Bucureşti scăzuseră la jumătate faţă de ce îi comunicase iniţial avocatul şi nu-i mai rămâneau bani să-şi cumpere o casă.

Au fost audiaţi, în faza de judecată martorii H.E., F.I.A., B.M., B.N., H.C., care au arătat aceeaşi situaţie reţinută la urmărirea penală, arătând că inculpatul S.B.C. le-a comunicat că este avocatul fostei soţii a părţii vătămate, însă acest lucru nu a contat şi s-au înţeles ca acesta să se furnizeze consultaţii juridice şi că, la momentul la care s-a stabilit încheierea contractului de împrumut, au fost în cunoştinţă de cauză şi, împreună cu partea vătămată M.I., au fost de acord cu încheierea acestui contract.

De asemenea, au fost audiate şi martorele M.I.G., F.E., M.M.D. şi M.M.C. care au arătat că au cunoştinţă de desfăşurarea evenimentelor din relatările celorlalţi martori.

Au fost audiate în faza de cercetare judecătorească martorele T.S. şi P.D. care au arătat modalitatea în care s-a încheiat contractul de mediere între partea vătămată M.I. şi martora M.I.G. cu privire la partajarea bunurilor comune.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul V.V.I., acesta s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu a dorit să dea o declaraţie în faza de cercetare judecătorească şi că îşi menţine declaraţia dată în faza de urmărire penală.

Au fost audiate martorele C.G. şi G.D. care au arătat modalitatea în care se întocmesc actele de executare silită a titlurilor şi faptul că, pentru executarea contractului de împrumut în cauză, a obţinut o încheiere de încuviinţare a executării silite de la Judecătoria Galaţi.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În luna iunie 2010 între inculpatul S.B.C., avocat în Baroul Tulcea, s-a încheiat un contract de asistenţă juridică conform căruia inculpatul se angaja să o reprezinte pe aceasta în Dosarul civil nr. 2016/233/2009 al Judecătoriei Galaţi, ce avea ca obiect partaj bunuri comune în care martora M.I.G. avea calitatea de reclamant iar, fostul său soţ, partea vătămată M.I. avea calitatea de pârât.

S-a stabilit că partea vătămată M.I. şi martora M.I.G. îşi partajau două apartamente, unul situat în Bucureşti compus dintr-o cameră şi dependinţe iar, celălalt, situat în Galaţi compus din 4 camere şi dependinţe. Deoarece părţile nu s-au înţeles asupra unui partaj voluntar, M.I.G. a formulat acţiune civilă pentru partajare bunuri comune.

Din declaraţia dată la urmărire penală, precum şi în faţa instanţei de judecată, a reieşit că martora M.I.G. i-a adus la cunoştinţă inculpatului S.B.C., că doreşte să-i fie atribuit apartamentul situat în Galaţi.

La data de 27 iunie 2010, martora M.M.C. a formulat împotriva părţii vătămate M.I., plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt, înregistrată la secţia 3 Poliţie Galaţi.

Ulterior, la data de 30 iunie 2010, partea vătămată M.I. le-a lovit pe martorele M.I.G. şi M.M.C., motiv pentru care, acestea din urmă au formulat plângeri împotriva părţii vătămate pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (1) şi alin. (1¹) C. pen. şi ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen., plângere înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi. De asemenea, martora M.I.G. a formulat şi acţiune de evacuare a părţii vătămate M.I. din apartamentul situat în Galaţi, plângere înregistrată la Judecătoria Galaţi, ocazie cu care partea vătămată a plecat în judeţul Neamţ la rude.

În luna august 2010 sora părţii vătămate, martora H.E., soţul acesteia martorul H.C. şi martora F.E., au hotărât să-i angajeze un avocat părţii vătămate pentru procesul civil de partaj. În acest sens, a mers la biroul avocatului S.B.C., pe care îl cunoştea martora F.E., fără să ştie că acesta era avocatul angajat al martorei M.I.G., fosta soţie a părţii vătămate.

Inculpatul S.B.C. le-a adus la cunoştinţă că este avocatul martorei M.I.G. şi că partea vătămată este cercetată în două dosare penale.

Martorii, care au mers la avocatul S.B.C., aşa cum au declarat în faţa instanţei de judecată, nu au fost deranjaţi de faptul că inculpatul este avocatul angajat al reclamantei, fosta soţie a părţii vătămate şi au mers mai departe cu negocierile. Inculpatul a fost de acord să le furnizeze relaţii juridice contra sumei de 3.000 euro, iar martorele au fost de acord şi cu această sumă, urmând să o informeze pe partea vătămată despre negocieri.

La data de 17 septembrie 2010, inculpaţii S.B.C. şi D.M., concubina acestuia, împreună cu copilul lor minor, s-au deplasat la Iaşi pentru a face cumpărături. Cu această ocazie, au contactat-o pe partea vătămată M.I. şi pe martorii H.C. şi H.E. cu care s-au întâlnit pe terasa unui bar din cartierul T.V.

Inculpata D.M. nu a participat la această întâlnire.

La această întâlnire, inculpatul S.B.C. a adus la cunoştinţă părţii vătămate despre existenţa celor două dosare penale, spunându-i că prin soluţionarea acestora, ar putea face „puşcărie”, aşa cum declară partea vătămată.

De asemenea, a adus la cunoştinţă părţii vătămate, că prin soluţionarea dosarelor penale avute pe rol, s-a creat o situaţie nefavorabilă a acestuia în faţa instanţei şi ar risca să piardă cele două apartamente.

Pentru consilierea părţii vătămate în vederea soluţionării favorabile a tuturor dosarelor, inculpatul a cerut acesteia suma de 10.000 euro. Atât partea vătămată, cât şi martorii au fost de acord cu această sumă. Deoarece partea vătămată nu deţinea această sumă, au convenit să meargă la un biroul notarial să încheie un contract de împrumut, pentru ca inculpatul să fie sigur că va primi această sumă, după vânzarea apartamentului din Bucureşti.

Au mers la un birou notarial, indicat de martorul H.C. şi au încheiat un contract de împrumut prin care, împrumutător era inculpata D.M. iar, împrumutat era partea vătămată M.I., pentru suma de 10.000 euro.

Din declaraţiile inculpatei D.M., a reieşit că aceasta a acceptat să fie trecută la împrumutător în acest contract deoarece i-a cerut viitorul său soţ inculpatul S.B.C. şi a considerat că negociase cu partea vătămată în acest sens.

La data de 18 octombrie 2010, martorele M.I.G. şi M.M.C. au hotărât să-şi retragă plângerile penale formulate împotriva părţii vătămate în Dosarele penale nr. 4999/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi şi nr. 4557/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi.

La data de 11 octombrie 2010 între martora M.I.G. şi partea vătămată M.I., s-a încheiat un acord de mediere cu privire la partajarea bunurilor, confirmat prin sentinţa civilă nr. 11426 din 24 noiembrie 2010 a Judecătoriei Galaţi, prin care părţii vătămate îi revenea apartamentul din Bucureşti iar, martorei apartamentul din Galaţi.

La data de 3 noiembrie 2010, inculpata D.M., prin concubinul său S.B.C., a depus la biroul executorilor judecătoreşti, unde erau asociaţi martorul V.D. şi inculpatul V.V.I., din Galaţi, o cerere de executare silită a sumei de 10.000 euro, conform contractului de împrumut încheiat la biroul notarial din Iaşi.

Odată cu cererea de executare silită, inculpatul S.B.C. a depus la biroul executorului judecătoresc şi o declaraţie a părţii vătămate prin care acesta a declarat că locuieşte în Galaţi B-dul D., pentru o perioadă nedeterminată. Inculpatul S.B.C. a arătat că doreşte să colaboreze cu inculpatul V.V.I., pe care îl cunoştea mai bine.

Martorul V.D., executor judecătoresc asociat cu inculpatul V.V.I., la data de 3 noiembrie 2010 a formulat o adresă către Judecătoria Galaţi pentru încuviinţarea executării silite a debitorului M.I., însoţită de documentele justificative.

Prin încheierea dată în Camera de Consiliu din data de 10 decembrie 2010 în Dosarul nr. 22867/233/2010, Judecătoria Galaţi a admis cererea de încuviinţare silită formulată de Biroul Executorului Judecătoresc „V.D.” şi a dispus încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat din 17 septembrie 2010, la cererea creditoarei D.M. împotriva debitorului M.I., ambii cu domiciliul în Galaţi, până la recuperarea integrală a creanţei şi a cheltuielilor de executare.

La data de 9 decembrie 2010, inculpatul S.B.C. s-a deplasat la Bucureşti, împreună cu partea vătămată împreună cu martorii F.I.A. şi H.C., pentru a încerca să vândă apartamentul unui prezumtiv compărător. Deoarece nu s-au înţeles asupra vânzării apartamentului din Bucureşti cu persoana ce ar fi dorit să-l cumpere, inculpatul S.B.C. a plecat spre Galaţi.

În ziua următoare, martorii B.N. şi B.M., finii părţii vătămate ce locuiesc în Bucureşti, au analizat contractul de împrumut încheiat la Iaşi între partea vătămată M.I. şi inculpata D.M. şi au considerat că partea vătămată ar fi fost înşelată.

Au contactat-o telefonic pe martora M.I.G., care le-au confirmat că partea vătămată a fost victima unei înşelăciuni iar, ulterior, la data de 14 decembrie 2010, aceasta a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi. La aceeaşi dată, a fost înregistrată, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi plângerea formulată de către partea vătămată M.I., arătând că a fost înşelat de avocat, inculpatul S.B.C. şi de inculpata D.M. cu ocazia încheierii contractului de împrumut.

Analizând şi coroborând întregul material probator administrat în cauză, instanţa de fond a Curţii de Apel Galţi a considerat că faptele deduse judecăţii nu există, pentru motivele ce se vor arăta.

Inculpatul S.B.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă, iar la alin. (3) al aceluiaşi articol, se prevede că inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, constituie înşelăciune.

Inculpatul S.B.C., prin consultaţiile juridice acordate părţii vătămate M.I., a prezentat situaţia juridică a acestuia, în forma pe care a considerat-o adevărată, în sensul că într-un proces juridic poate interveni orice situaţie în funcţie de probele ce urmează a fi administrate, prezentându-i acestuia situaţia cea mai grea. Cu privire la plângerile penale formulate de martorele M.I.G. şi M.M.C., infracţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 C. pen., de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. şi de furt prevăzut de art. 210 C. pen. în referire la art. 208 C. pen., se pedepsesc şi cu închisoarea, astfel încât afirmaţia inculpatului că partea vătămată „ar putea face puşcărie”, este adevărată.

La momentul la care inculpatul S.B.C., 17 septembrie 2010, existau plângerile penale formulate de fosta soţie şi fiica inculpatului, acestea şi-au retras plângerile formulate la data de 18 octombrie 2010, iar procesul de partaj s-a încheiat la data de 24 noiembrie 2010.

Astfel, activitatea desfăşurată de inculpat nu a constat în prezentarea unei fapte neadevărate şi a situaţiei juridice reale, din punctul său de vedere, a părţii vătămate.

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind statutul avocaţilor, „pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile” iar, la alin. (2) din acelaşi articol, „nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzută de lege”.

Activitatea desfăşurată de inculpatul S.B.C., fiind considerată consultanţă juridică, nu poate fi cenzurată sub aspectul „acurateţii” cu care a fost prezentată, dacă, cu această ocazie, nu s-a dovedit săvârşirea vreunei infracţiuni.

Conform art. 51 alin. (7), avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie.

Desigur, consultaţiile juridice acordate, au constituit o încălcare a moralităţii şi deontologiei avocatului, având contract de asistenţă juridică cu cealaltă parte din procesul civil, însă, nu pentru această situaţie a fost trimis în judecată acesta, mai ales că, în acest caz, ar fi vătămat interesele martorei M.I.G., care nu a formulat plângere în acest sens.

În Legea nr. 51/1995 privind statutul avocaţilor sau prin alt act normativ ce reglementează activitatea acestora, nu se stabileşte un plafon maxim privind onorariile solicitate de avocaţi pentru desfăşurarea diferitelor activităţi ce permite legea.

Procesele penale se soluţionează în baza art. 11 pct. 1 sau pct. 2 C. proc. pen., în faza de cercetare penală sau în faza de judecată, fără a fi reglementată printr-un act normativ, diminuarea sau mărirea cuantumului onorariului stabilit între client şi avocat, în funcţie de modalitatea în care se soluţionează dosarul în cauză.

Faptul că fosta soţie a părţii vătămate şi fiica acestuia, respectiv, martorele M.I.G. şi M.M.C., şi-au retras plângerile penale formulate împotriva părţii vătămate M.I., nu au condus la concluzia că inculpatul S.B.C. ar fi încercat inducerea în eroare a părţii vătămate. De altfel, la momentul stabilirii cuantumului sumei ce urmează a fi plătită de partea vătămată, aceste martore nu-şi retrăseseră plângerile penale şi nici nu s-a făcut dovada că ar fi avut intenţia să le retragă.

Dacă părţii vătămate i s-ar fi părut prea mare suma cerută drept onorariu, avea posibilitatea să refuze, să negocieze sau să apeleze la serviciile altui avocat, însă atât partea vătămată cât şi martorii audiaţi au declarat că au fost de acord cu această sumă.

Faptul că partea vătămată M.I. nu a dispus la acel moment de suma de bani solicitată de avocat, cu care a fost de acord, l-a determinat să încheie cu acesta un contract de împrumut, fapt acceptat de avocat. Având în vedere faptul că partea vătămată M.I. se obligase să plătească suma de 10.000 euro avocatului, acesta din urmă a fost convins ca plata să se facă ulterior şi prin modalitatea la care a recurs partea vătămată, respectiv, încheiere unui contract de împrumut. Astfel, nu se poate reţine faptul că inculpatul S.B.C. ar fi determinat, în vreun fel, pe partea vătămată M.I. să încheie contractul de împrumut.

De altfel, nici partea vătămată M.I., după semnarea contractului de împrumut nu s-a plâns faţă de rude sau autorităţi că ar fi fost victima unei înşelăciuni, ci după ce, inculpatul a încercat să pună în executare contractul de împrumut şi după ce a fost invitat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi pentru a da o declaraţie. Din această împrejurare, a reieşit faptul că, deşi inculpatul a declarat că a înţeles ca acest contract de împrumut va fi executat la momentul vânzării apartamentului, ulterior, după ce i s-au soluţionat favorabil dosarele, nu a mai fost de acord cu executarea acestui contract.

Din cele expuse mai sus, a reieşit că nu există o faptă de determinare a părţii vătămate să încheie un contract de împrumut, nefiind îndeplinit nici un act care să se constituie în latură obiectivă a infracţiunii de înşelăciune aşa cum este prevăzută de lege [art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.] şi nu s-a dovedit că inculpatul ar fi avut intenţia să determine pe partea vătămată să încheie contractul, intenţie ce ar fi constituit în latură subiectivă a infracţiunii.

Acordarea de consultaţii juridice nu a fost considerată o determinare a avocatului în vederea obţinerii onorariului de la client, ci acest onorariu reprezintă plata făcută pentru serviciile aduse.

Nu a fost reţinută apărarea inculpatului S.B.C., potrivit căreia, fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală potrivit art. 10 lit. b) C. proc. pen., întrucât, acesta nu este trimis în judecată pentru încheierea contractului de împrumut şi nu s-a dovedit că acesta ar fi determinat pe partea vătămată să încheie acest contract.

Dacă obiectul infracţiunii l-ar fi constituit acest contract, s-ar fi analizat, printr-un proces civil, dacă acesta a fost încheiat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 948 alin. (1) C. civ.

Aceiaşi situaţie s-a impus şi în cazul apărării inculpatului, în sensul că acest contract de împrumut ar putea fi considerat un act simulat în sensul art. 1175 C. civ.

Ambele situaţii ar putea fi analizate în cadrul unui proces civil, în situaţia în care, s-ar fi dovedit că activitatea desfăşurată de inculpatul S.B.C., în calitate de avocat, ar fi condus la încheierea de către partea vătămată a unui contract de împrumut. Activitatea inculpatului, de consultanţă juridică, a justificat doar solicitarea unui onorariu cu care partea vătămată a fost de acord. Faptul că inculpatul nu dispunea de această sumă la acel moment, l-a determinat să încheie un contract de împrumut, situaţie cu care inculpatul S.B.C. a fost de acord.

În ceea ce priveşte pe inculpata D.M., nu s-a dovedit, prin nici o probă, că ar fi ajutat în vreun fel pe inculpatul S.B.C., concubinul său, cu care are un copil minor, să săvârşească infracţiunea de înşelăciune.

Aceasta nu a participat la nici o discuţie avută de către inculpatul S.B.C. cu partea vătămată M.I. sau rudele acestuia, conform declaraţiilor tuturor martorilor audiaţi.

De altfel, dacă s-a dovedit că inculpatul S.B.C. nu a săvârşit infracţiunea de tentativă la înşelăciune, inculpata D.M. nu poate fi, din acest punct de vedere complice la această tentativă.

Dacă inculpatul S.B.C. ar fi trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni cu privire la încheierea contractului de împrumut, cu complicitatea inculpatei D.M., se impunea ca, o instanţă civilă, să analizeze încheierea acestui contract cu respectarea condiţiilor impuse de art. 948 C. civ.

Astfel, în condiţiile în care nu s-a dovedit activitatea de complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune ce ar fi fost desfăşurată de inculpatul S.B.C., şi nici intenţia inculpatei de a desfăşura această activitate, considerăm că şi în ceea ce priveşte inculpata D.M., nu s-a realizat nici latura obiectivă şi nici cea subiectivă prevăzute de lege, astfel că infracţiunea de complicitate la înşelăciune nu există.

Cu privire la inculpatul V.V.I., acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 256 C. pen. în referire la art. 258 alin. (1) teza I C. pen.

Potrivit art. 246 C. pen., abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârşeşte de către funcţionarul public, care, în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.

La alin. (2) al art. 258 C. pen., se prevede faptul că pentru faptele prevăzute la alin. (1) al art. 256 acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia acelora care au fost săvârşite de o persoană dintre cele prevăzute la art. 147 alin. (1).

La art. 147 alin. (1) C. pen., se defineşte noţiunea de „funcţionar public”, potrivit căruia orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi la care se referă art. 145.

Conform art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Din aceste prevederi, reiese că executorul judecătoresc, care desfăşoară o activitate de interes public, este funcţionar public şi, în aceste condiţii, nu se impune existenţa la dosarul cauzei a unei plângeri prealabile, depusă în termenul de 2 luni prevăzut de lege, care să conducă la punerea în mişcare a acţiunii penale, urmând să fie înlăturată această apărare a inculpatului.

În ceea ce priveşte fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V.V.I., nu s-a făcut dovada existenţei faptei, respectiv laturii subiective sau a laturii obiective a acesteia.

De asemenea nu s-a făcut dovada urmării prevăzută de art. 246 C. pen. în sensul că, prin încălcarea atribuţiunilor de serviciu de către inculpat, s-a cauzat persoanei vătămate o vătămare a intereselor.

Prin punerea în executare a unui titlu, cu caracter executoriu, în afară de obiectul executării, ce este inerent acestei activităţi, cauzarea altor vătămări a intereselor trebuie dovedită de persoana în cauză.

Inculpatul V.V.I., primind cererea de executare a contractului de împrumut, precum şi dovada domiciliului părţilor, a procedat conform dispoziţiilor art. 373¹ C. proc. civ., în sensul că a solicitat Judecătoriei Galaţi încuviinţarea executării silite.

Prin adresa din data de 3 noiembrie 2010, executorul V.D. a solicitat Judecătoriei Galaţi încuviinţarea executării silite a titlului executoriu, contractul de împrumut autentificat din 17 septembrie 2010 al cărui debitor era M.I., iar creditoare D.M.

La această adresă a anexat contractul de împrumut indicat mai sus, precum şi declaraţia dată de debitorul M.I., care declară pe propria răspundere că locuieşte în Galaţi bd. D., pentru o perioadă nedeterminată de timp, aflată la dosarul de urmărire penală.

Prin încheierea nr. 6592/ES din 10 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 22867/233/2010, Judecătoria Galaţi, a admis cererea de încuviinţare a executări silite formulată de Biroul Executorului Judecătoresc „V.D.” şi s-a dispus încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat din 17 septembrie 2010, la cererea creditoarei D.M. împotriva debitorului M.I., ambii cu domiciliul în Galaţi.

Instanţa de judecată pentru a pronunţa o hotărâre de încuviinţare a executării silite, a verificat dacă există un titlu cu caracter executoriu, dacă poate fi pus în executare faţă de obiectul solicitat şi cuprins în titlu şi dacă părţile au domiciliu în raza Curţii de Apel din care face parte biroul executorului judecătoresc.

Prin pronunţarea unei încheieri de încuviinţare a executării silite, se prezumă, că instanţa de judecată a efectuat aceste verificări iar, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase irevocabile, conform art. 5 din Legea nr. 188/2000 ce reglementează activitatea executorilor judecătoreşti. Nerespectarea, cu rea-credinţă, de către executorul judecătoresc a obligaţiei stabilite în alin. (5), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită din cultă, cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, conform art. 6 al aceleiaşi legi.

Chiar dacă partea vătămată M.I. nu recunoaşte faptul că ar fi semnat acea adeverinţă prin care declară că şi-ar fi schimbat domiciliul, aceasta nu a fost declarată falsă de către organele în drept şi nici încheierea de încuviinţare a executării silite nu a fost declarată falsă sau nulă.

În aceste condiţii, executorul judecătoresc inculpatul V.V.I., era obligat să se supună încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţată de Judecătoria Galaţi.

De altfel, debitorul M.I., în situaţia în care se considera vătămat în interesele sale, prin actele de executare sau considera că s-au încălcat, în vreun fel aceste interese, avea la îndemână contestaţia la executare, în condiţiile art. 399 şi urm. C. proc. civ.

Nu s-a înregistrat o astfel de contestaţie, decât în urma invitării părţii vătămate la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi întrebat dacă înţelege să facă plângere penală, însă acesta, prin plângerea depusă, nu reclama încălcarea de către executorul judecătoresc V.V.I. a competenţei materiale, ci executarea însăşi, în sensul că nu dorea, în nici un fel, să fie pus în executare contractul de împrumut încheiat şi semnat de el.

De altfel, din probele existente la dosar, nu a reieşit că inculpatul V.V.I., ar fi încălcat, în vreun fel legea penală, neexistând latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu şi nici prevederile legii civile privind executarea silită pentru ca instanţa să constate că ar exista un litigiu de natură civilă, înlăturând astfel, apărările inculpatului.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul S.B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., întrucât fapta dedusă judecăţii nu există.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpata D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. în referire la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., întrucât fapta dedusă judecăţii nu există.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul V.V.I. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 258 alin. (2) C. pen., întrucât fapta dedusă judecăţii nu există.

II. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, criticând-o ca nelegală sub aspectul achitării inculpaţilor S.B.C., D.M. şi V.V.I. pentru infracţiunile reţinute prin actul de sesizare, pe considerentul că soluţia de achitare a inculpaţilor se bazează pe greşita apreciere a probelor administrate, care atestă existenţa faptelor şi a săvârşirii lor cu vinovăţie de către inculpaţi.

Procurorul a indicat că, aşa cum rezultă din probele administrate, în luna iunie 2010, între inculpatul S.B.C. şi martora M.I.G. s-a încheiat un contract de asistenţă juridică, conform căruia acesta se angaja să o reprezinte pe aceasta în Dosarul civil nr. 2026/233/2009 al Judecătoriei Galaţi, ce avea ca obiect partaj bunuri comune.

Martora sus-menţionată a precizat că doreşte să-i fie atribuit apartamentul din Galaţi, iar cel din Bucureşti să fie atribuit părţii vătămate M.I.

Acest aspect a fost susţinut constant de martorii M.I.G., M.M.C. şi M.M.D. atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii.

Procurorul a arătat că din materialul probator administrat în cauză a rezultat că, în luna iunie 2010, împotriva părţii vătămate M.I. formulaseră plângeri penale, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1) în referire la art. 210 C. pen., art. 180 alin. (1) şi alin. (1¹) C. pen. şi art. 193 C. pen., fosta soţie şi fiica acesteia, plângeri ce fuseseră redactate de inculpatul S.B.C.

Acelaşi inculpat a redactat şi acţiunea de evacuare a părţii vătămate M.I. din imobilul situat în Galaţi, imobil ce se afla la masa partajabilă.

Astfel, se susţine că probele administrate au făcut dovada că inculpatul S.B.C. avea toate informaţiile despre cauzele civile şi penale în care era implicată partea vătămată, împrejurare de care a încercat să profite în momentul în care a fost contactat de aceasta.

Din declaraţiile părţii vătămate M.I., coroborată cu ale martorilor H.C., H.E. şi F.E., a rezultat că inculpatul S.B.C. s-a oferit, în schimbul unei sume de bani, să o ajute să obţină apartamentul din Bucureşti şi să „o scape” pe aceasta de dosarele penale.

Practic, acesta a fost momentul în care inculpatul S.B.C. a luat hotărârea inducerii în eroare a părţii vătămate, în scopul obţinerii unei sume de bani, în condiţiile în care cunoştea voinţa martorei M.I.G. cu privire la modul de atribuire a bunurilor imobile.

Ulterior, inculpatul S.B.C. a fost cel care a contactat partea vătămată, împrejurare în care, în prezenţa martorilor H.C. şi H.E., a prezentat din nou situaţia necorespunzătoare adevărului în sensul că există „şansa” de a pierde procesul de partaj şi de a „face puşcărie” pentru cele două dosare penale.

Urmare acestei induceri în eroare, partea vătămată M.I. a fost de acord să plătească inculpatului S.B.C. suma pretinsă, respectiv 10.000 euro şi pentru că nu deţinea această sumă de bani a fost de acord să încheie contractul de împrumut potrivit căruia inculpata D.M. i-a împrumutat suma de 10.000 euro, sumă ce urma a fi restituită până la data de 18 octombrie 2010.

Totodată, se mai indică că probele administrate în cauză au stabilit fără putinţă de tăgadă că partea vătămată a fost indusă în eroare de inculpatul S.B.C. prin prezentarea neadevărată a situaţiei sale juridice şi că inculpatul S.B.C. nu a făcut niciun demers în privinţa cauzelor penale în care partea vătămată M.I. era cercetată şi că cercetările au fost încheiate ca urmare a retragerii plângerilor penale.

Materialul probator administrat în cauză a evidenţiat faptul că prin activităţile desfăşurate, inculpatul S.B.C. a urmărit să obţină suma de 10.000 euro de la partea vătămată M.I.

Din probe a rezultat că la momentul la care partea vătămată M.I. a fost chemată la Judecătoria Galaţi de către inculpatul S.B.C. pentru semnarea actului de mediere, aceasta a semnat, fără să ştie, şi o declaraţie din care rezulta că şi-a schimbat domiciliul din Bucureşti în Galaţi, în condiţiile în care părţii vătămate îi fusese atribuit apartamentul din Bucureşti, iar în luna august 2010, fusese evacuată, prin hotărâre judecătorească definitivă din imobilul din Galaţi.

Mai mult, probele administrate au confirmat faptul că, începând cu luna august 2010, partea vătămată locuia la rude, în judeţul Neamţ sau în judeţul Iaşi.

Această declaraţie privind domiciliul pârtii vătămate M.I. era necesară pentru că inculpatul S.B.C. să poată, ajutat de inculpatul V.V.I., să solicite Judecătoriei Galaţi încuviinţarea executării silite.

Totodată, pentru a intra în posesia actelor originale ale apartamentului din Bucureşti, inculpatul S.B.C. i-a precizat martorei M.I.G. că acestea sunt necesare la soluţionarea dosarului de partaj, acte care nici până la judecarea acestei cauze nu au fost restituite părţilor.

În recursul său, procurorul a arătat că probele administrate în cauză au demonstrat că inculpatul V.V.I., prin activitatea desfăşurată în calitate de executor judecătoresc, a urmărit să ajute inculpaţii S.B.C. şi D.M. pentru obţinerea sumei de 10.000 euro.

Relevante în acest sens au fost declaraţiile inculpatului S.B.C. din care rezultă că inculpatul V.V.I. i-a precizat că pentru derularea procedurii executării silite, în Galaţi, debitorul trebuie să aibă domiciliul în această localitate, precum şi declaraţiile martorelor C.G. şi G.D., potrivit cărora dosarul de executare silită nu a urmat procedura obişnuită (înregistrare, repartizare, etc.) de acesta ocupându-se exclusiv inculpatul V.V.I.

Intenţia inculpatului V.V.I. de a-i ajuta pe inculpaţii S.B.C. şi D.M. a fost confirmată de împrejurarea că acesta nu şi-a verificat competenţa de a efectua acte de executare silită, în condiţiile în care bunul urmărit se afla în raza de competenţă a Curţii de Apel Bucureşti, iar partea vătămată nu deţinea alte bunuri imobile în raza Curţii de Apel Galaţi.

Aşadar, materialul probator administrat a evidenţiat faptul că inculpatul V.V.I. nu a urmărit să respecte dispoziţiile legale, ci să-i sprijine pe inculpaţii S.B.C. şi D.M. în primirea sumei de 10.000 euro de la partea vătămată M.I.

Concomitent, în recursul de faţă se pretinde în privinţa inculpatei D.M. probele administrate au stabilit că aceasta a cunoscut intenţiile inculpatului S.B.C. de a o induce în eroare pe partea vătămată M.I., oferindu-i în acest sens sprijin.

Astfel, inculpata D.M. a semnat contractul de împrumut cu partea vătămată, deşi nu o văzuse niciodată pe aceasta şi s-a deplasat ulterior cu inculpatul S.B.C. la Bucureşti pentru ca partea vătămată M.I. să-şi vândă apartamentul.

Faţă de cele arătate mai-sus, procurorul a apreciat că fapta inculpatului S.B.C., care, în calitate de avocat, a indus în eroare partea vătămată M.I., în perioada august-decembrie 2010, afirmând că va face demersurile necesare pentru ca aceasta să dobândească un imobil din Bucureşti şi că, în schimbul unor sume de bani, va obţine soluţionarea favorabilă a dosarelor penale în care aceasta era cercetată, există şi întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

De asemenea, fapta inculpatei D.M. care, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul S.B.C., l-a ajutat pe acesta să o inducă în eroare pe partea vătămată M.I., prin semnarea unui contract fictiv de împrumut cu aceasta, există şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate Ia tentativa de înşelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. în referire la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Totodată, s-a apreciat că şi în privinţa inculpatului V.V.I. materialul probator administrat în cauză a făcut dovada existenţei faptei şi a săvârşirii ei cu vinovăţie. A rezultat, astfel, că inculpatul V.V.I., în calitate de executor judecătoresc, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpaţii S.B.C. şi D.M., a efectuat cu ştiinţă acte de executare silită în raza altei curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară activitatea conform legii, cauzând astfel o vătămare a intereselor legale ale părţii vătămate M.I.

Fapta săvârşită de inculpatul V.V.I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 258 alin. (2) teza a II-a C. pen.

În consecinţă, în recursul procurorului s-a solicitat în temeiul art. 385⁹ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, înlăturarea dispoziţiei de achitare a inculpaţilor S.B.C., D.M. şi V.V.I. pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi rejudecând, în fond, condamnarea inculpaţilor, după cum urmează: S.B.C. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat Ia art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.; D.M. pentru complicitate la tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. în referire la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. şi V.V.I. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 258 alin. (2) teza a II-a C. pen.

Procurorul a mai solicitat ca modalitate de executare a pedepselor, aplicarea celor trei inculpaţi a dispoziţiilor art. 81 C. pen., care reglementează instituţia juridică a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de critică invocat în recursul de faţă declarat de procuror, Înalta Curte reţine, cu titlu de premisă, că susmenţionata critică este relativă la o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa şi natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Or, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicaţii din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 8/2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezvoltate şi de doctrină, Înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate; starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În raport de considerentele meta-teoretice deja expuse, Înalta Curte are în vedere că prin hotărârea recurată instanţa de fond a Curţii de Apel Galaţi a reţinut corect situaţia de fapt imputată în sarcina intimaţilor inculpaţi S.B.C., D.M. şi V.V.I. în sensul celor ce urmează:

În luna iunie 2010 între inculpatul S.B.C., avocat în Baroul Tulcea, s-a încheiat un contract de asistenţă juridică conform căruia acesta se angaja să o reprezinte pe martora M.I.G. în Dosarul civil nr. 2016/233/2009 al Judecătoriei Galaţi, ce avea ca obiect partaj bunuri comune în care martora menţionată avea calitatea de reclamant; iar fostul său soţ, partea vătămată M.I. avea calitatea de pârât.

În acest sens se reţine că partea vătămată M.I. şi martora M.I.G. îşi partajau două apartamente, unul situat în Bucureşti compus dintr-o cameră şi dependinţe iar, celălalt, situat în municipiul Galaţi compus din 4 camere şi dependinţe şi, deoarece părţile nu s-au înţeles asupra unui partaj voluntar, M.I.G. a formulat acţiune civilă pentru partajare bunuri comune.

Din declaraţia dată la urmărire penală, precum şi în faţa primei instanţe de judecată, a reieşit că martora M.I.G. i-a adus la cunoştinţă inculpatului S.B.C., că doreşte să-i fie atribuit apartamentul situat în municipiul Galaţi.

La data de 27 iunie 2010, martora M.M.C. a formulat împotriva părţii vătămate M.I., plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt, înregistrată la secţia 3 Poliţie Galaţi sub nr. 4557/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi.

De asemenea, martora M.I.G. a formulat şi acţiune de evacuare a părţii vătămate M.I. din apartamentul situat în municipiul Galaţi, plângere înregistrată la Judecătoria Galaţi, ocazie cu care partea vătămată a plecat în judeţul Neamţ la rude.

În luna august 2010 sora părţii vătămate, martora H.E., soţul acesteia martorul H.C. şi martora F.E., au hotărât să-i angajeze un avocat părţii vătămate pentru procesul civil de partaj şi în acest sens, a mers la biroul avocatului S.B.C., pe care îl cunoştea martora F.E., fără să ştie că acesta era avocatul angajat al martorei M.I.G., fosta soţie a părţii vătămate.

Inculpatul S.B.C. le-a adus la cunoştinţă că este avocatul martorei M.I.G. şi că partea vătămată M.I. este cercetată în două dosare penale.

Martorii sus-menţionaţi, care au mers la avocatul S.B.C., aşa cum au declarat în faţa instanţei de fond, nu au fost deranjaţi de faptul că inculpatul nominalizat este avocatul angajat al reclamantei, fosta soţie a părţii vătămate şi au mers mai departe cu negocierile.

De altfel, inculpatul a fost de acord să le furnizeze relaţii juridice contra sumei de 3.000 euro, iar martorele au fost de acord şi cu această sumă, urmând să o informeze pe partea vătămată despre negocieri.

La data de 17 septembrie 2010, inculpatii S.B.C. şi D.M., concubina acestuia, împreună cu copilul lor minor, s-au deplasat la Iaşi pentru a face cumpărături şi cu această ocazie, au contactat-o pe partea vătămată M.I. şi pe martorii H.C. şi H.E. cu care s-au întâlnit pe terasa unui bar din cartierul T.V.

Inculpata D.M. nu a participat la această întâlnire.

La această întâlnire, inculpatul S.B.C. a adus la cunoştinţă părţii vătămate deja indicată despre existenţa celor două dosare penale, spunându-i că prin soluţionarea acestora, ar putea face „puşcărie”, aşa cum declară partea vătămată.

Pentru consilierea părţii vătămate în vederea soluţionării favorabile a tuturor dosarelor, inculpatul a cerut acesteia suma de 10.000 euro.

Atât partea vătămată, cât şi martorii au fost de acord cu această sumă, iar deoarece partea vătămată nu deţinea această sumă, au convenit să meargă la un birou notarial să încheie un contract de împrumut, pentru ca inculpatul S.B.C. să fie sigur că va primi această sumă, după vânzarea apartamentului din Bucureşti.

În acest sens, s-au deplasat la un birou notarial, indicat de martorul H.C. şi au încheiat un contract de împrumut prin care, împrumutător era inculpata D.M. iar, împrumutat era partea vătămată M.I., pentru suma de 10.000 euro.

Din declaraţiile inculpatei D.M., reiese că aceasta a acceptat să fie trecută la împrumutător în acest contract la cererea viitorului său soţ inculpatul S.B.C. şi a considerat că negociase cu partea vătămată în acest sens.

La data de 18 octombrie 2010, martorele M.I.G. şi M.M.C. au hotărât să-şi retragă plângerile penale formulate împotriva părţii vătămate în Dosarele penale nr. 4999/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi şi 4557/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi.

Totodată, cu cererea de executare silită, inculpatul S.B.C. a depus la biroul executorului judecătoresc şi o declaraţie a părţii vătămate M.I., prin care acesta, declara că locuieşte în municipiul Galaţi, B-dul D., pentru o perioadă nedeterminată.

Inculpatul S.B.C. a arătat că doreşte să colaboreze cu inculpatul V.V.I., pe care îl cunoştea mai bine.

Astfel, prin încheierea dată în Camera de Consiliu din data de 10 decembrie 2010 în Dosarul nr. 22867/233/2010, Judecătoria Galaţi a admis cererea de încuviinţare silită formulată de Biroul Executorului Judecătoresc „V.D.” şi a dispus încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat din 17 septembrie 2010, la cererea creditoarei D.M. împotriva debitorului M.I., ambii cu domiciliul în municipiul Galaţi, până la recuperarea integrală a creanţei şi a cheltuielilor de executare.

La data de 9 decembrie 2010, inculpatul S.B.C. s-a deplasat la Bucureşti, împreună cu partea vătămată şi cu martorii F.I.A. şi H.C., pentru a încerca să vândă apartamentul unui prezumtiv compărător dar, deoarece nu s-au înţeles asupra vânzării apartamentului din Bucureşti cu persoana ce ar fi dorit să-l cumpere, inculpatul S.B.C. a plecat spre Galaţi.

În ziua următoare, martorii B.N. şi B.M., finii părţii vătămate sus-menţionate ce locuiesc în Bucureşti, au analizat contractul de împrumut încheiat la Iaşi între partea vătămată M.I. şi inculpata D.M. şi au considerat că partea vătămată a fost înşelată, sens în care au contactat-o telefonic pe martora M.I.G., care le-a confirmat că partea vătămată a fost victima unei înşelăciuni iar, ulterior, la data de 14 decembrie 2010, aceasta a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi.

La aceeaşi dată, a fost înregistrată, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi plângerea formulată de către partea vătămată M.I., arătând că a fost înşelat de avocat, inculpatul S.B.C. şi de inculpata D.M. cu ocazia încheierii contractului de împrumut.

Concomitent, Înalta Curte are în vedere că aceeaşi instanţă de fond prin conformare la dispoziţiile art. 62 C. pen., care statuează că „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe” a procedat la ascultarea inculpaţilor S.B.C. şi D.M., care au relatat modalitatea în care s-au desfăşurat faptele aşa cum au fost prezentate mai sus primul susţinând că, de fapt, nu a fost dată cu titlu de împrumut nici o sumă de către avocatul S.B.C. părţii vătămate M.I. ci că, acel contract de împrumut a fost încheiat deoarece partea vătămată nu avea suma de bani necesari să plătească serviciile avocatului şi pentru ca acesta să aibă o garanţie că, la momentul vânzării apartamentului situat în Bucureşti, îi va plăti suma stabilită.

Totodată, a fost audiată şi partea vătămată M.I. care a declarat, în faţa instanţei de fond a Curţii de Apel Galaţi că, deşi inculpatul S.B.C. le-a comunicat că este apărătorul fostei sale soţii, acest lucru nu a contat şi au mers cu negocierile mai departe.

Aceeaşi parte vătămată a relatat că nu-şi aduce aminte să fi încheiat o declaraţie pe propria răspundere că locuieşte în Galaţi şi că a formulat plângere împotriva avocatului S.B.C., deoarece contractul de împrumut era încheiat cu soţia acestuia şi că, preţurile de vânzare al apartamentelor din Bucureşti scăzuseră la jumătate faţă de ce îi comunicase iniţial avocatul şi nu-i mai rămâneau bani să-şi cumpere o casă.

Concomitent, au fost audiaţi, decătre aceeaşi instanţă de judecată martorii H.E., F.I.A., B.M. şi B.N., H.C., care au arătat aceeaşi situaţie reţinută mai sus, arătând că inculpatul S.B.C. le-a comunicat că este avocatul fostei soţii a părţii vătămate, însă acest lucru nu a contat şi s-au înţeles ca acesta să se furnizeze consultaţii juridice şi că, la momentul la care s-a stabilit încheierea contractului de împrumut, au fost în cunoştinţă de cauză şi, împreună cu partea vătămată M.I., au fost de acord cu încheierea acestui contract.

De asemenea, au fost audiate şi martorele M.I.G., F.E., M.M.D. şi M.M.C. care au arătat că au cunoştinţă de desfăşurarea evenimentelor din relatările celorlalţi martori.

În fine, au fost audiate în faza de cercetare judecătorească de către prima instanţă, martorele T.S. şi P.D. care au arătat modalitatea în care s-a încheiat contractul de mediere între partea vătămată M.I. şi martora M.I.G. cu privire la partajarea bunurilor comune, precum şi martorele C.G. şi G.D. care au arătat modalitatea în care se întocmesc actele de executare silită a titlurilor şi faptul că, pentru executarea contractului de împrumut în cauză, a obţinut o încheiere de încuviinţare a executării silite de la Judecătoria Galaţi.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul V.V.I., acesta s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu a dorit să dea o declaraţie în faţa primei instanţe şi că îşi menţine declaraţia dată în faza de urmărire penală.

a) Dintr-o altă perspectivă, în propriul demers analitic, Înalta Curte are în vedere cu referire la intimatul inculpat S.B.C. că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă; iar la alin. (3) al aceluiaşi articol, se prevede că inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, constituie înşelăciune.

În speţă, inculpatul S.B.C., prin consultaţiile juridice acordate părţii vătămate M.I., a prezentat situaţia juridică a acestuia, în forma pe care a considerat-o adevărată, în sensul că într-un proces poate interveni orice situaţie în funcţie de probele ce urmează a fi administrate, prezentându-i acestuia situaţia cu privire la plângerile penale formulate de martorele M.I.G. şi M.M.C., infracţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 C. pen., de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. şi de furt prevăzut de art. 210 C. pen. în referire la art. 208 C. pen., se pedepsesc şi cu închisoarea, astfel încât afirmaţia inculpatului că partea vătămată „ar putea face puşcărie”, este adevărată.

La data de 17 septembrie 2010, existau plângerile penale formulate de fosta soţie a părţii vătămate M.I. şi fiica acestuia, iar cele două şi-au retras plângerile formulate la data de 18 octombrie 2010, cu menţiunea că procesul de partaj s-a încheiat la data de 24 noiembrie 2010 şi astfel, activitatea desfăşurată de inculpatul nominalizat nu a constat în prezentarea unei fapte neadevărate, ci a situaţiei juridice reale, din punctul său de vedere, a părţii vătămate.

Pe de altă parte, se reţine că potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind statutul avocaţilor, „pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile” iar, la alin. (2) din acelaşi articol, „nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzută de lege”.

Aşa fiind, activitatea desfăşurată de inculpatul S.B.C., fiind considerată consultanţă juridică, nu poate fi cenzurată sub aspectul „acurateţii” cu care a fost prezentată, dacă, cu această ocazie, nu s-a dovedit săvârşirea vreunei infracţiuni, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. (7) din aceeaşi lege, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie.

În cauză este fără dubiu, consultaţiile juridice acordate, au constituit o încălcare a moralităţii şi deontologiei avocatului, având contract de asistenţă juridică cu cealaltă parte din procesul civil; însă, nu pentru această situaţie a fost trimis în judecată acesta, mai ales că, în acest caz, ar fi vătămat interesele martorei M.I.G., care nu a formulat plângere în acest sens.

Pe de altă parte, activitatea de consultanţă juridică desfăşurată de inculpat este desfăşurată şi în vederea obţinerii unui onorariu, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată privind statutul avocaţilor, care prevede că pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, însă nici un act normativ ce reglementează activitatea acestora, nu se stabileşte un plafon maxim privind onorariile solicitate de avocaţi pentru desfăşurarea diferitelor activităţi ce permite legea; inclusiv diminuarea sau mărirea cuantumului onorariului stabilit între client şi avocat, în funcţie de modalitatea în care se soluţionează dosarul în cauză.

Astfel, faptul că fosta soţie a părţii vătămate şi fiica acestuia, respectiv, martorele M.I.G. şi M.M.C., şi-au retras plângerile penale formulate împotriva părţii vătămate M.I., nu conduce la concluzia că inculpatul S.B.C. ar fi încercat inducerea în eroare a părţii vătămate, întrucât la momentul stabilirii cuantumului sumei ce urma a fi plătită de partea vătămată, aceste martore nu-şi retrăseseră plângerile penale şi nici nu s-a făcut dovada că ar fi avut intenţia să le retragă.

În consecinţă, dacă părţii vătămate i s-ar fi părut prea mare suma cerută drept onorariu, avea posibilitatea să refuze, să negocieze sau să apeleze la serviciile altui avocat, însă atât partea vătămată cât şi martorii audiaţi au declarat că au fost de acord cu această sumă.

Faptul că partea vătămată M.I. nu dispunea la acel moment de suma de bani solicitată de avocat, cu care a fost de acord, l-a determinat să încheie cu acesta un contract de împrumut, fapt acceptat de avocat şi având în vedere faptul că partea vătămată M.I. se obligase să plătească suma de 10.000 euro avocatului, acesta din urmă a fost convins ca plata să se facă ulterior şi prin modalitatea la care a recurs partea vătămată, respectiv, încheierea unui contract de împrumut; în condiţiile în care, nu se poate reţine faptul că inculpatul S.B.C. ar fi determinat, în vreun fel, pe partea vătămată M.I. să încheie contractul de împrumut.

De altfel, nici partea vătămată M.I., după semnarea contractului de împrumut nu s-a plâns faţă de rude sau autorităţi că ar fi fost victima unei înşelăciuni, ci după ce, inculpatul deja indicat a încercat să pună în executare contractul de împrumut şi după ce a fost invitat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi pentru a da o declaraţie; împrejurare din care rezultă că, deşi acesta a declarat că a înţeles ca acest contract de împrumut va fi executat la momentul vânzării apartamentului, ulterior, după ce i s-au soluţionat favorabil dosarele, nu a mai fost de acord cu executarea acestui contract.

Se conchide că, deşi în raport de datele concrete ale speţei şi probele administrate în cauză, rezultă că intimatul inculpat S.B.C. a îndeplinit acte care se constituie în latura obiectivă a infracţiunii de tentativă la infracţiunea de înşelăciune imputată, prin aceea că a determinat pe partea vătămată M.I. să încheie contractul de împrumut autentificat din data de 17 septembrie 2010 la Biroul Notarului Public S.B. în Municipiul Iaşi în care figura ca şi creditor intimata inculpată D.M., totuşi acuzarea nu a dovedit în sensul că acelaşi intimat inculpat nominalizat ar fi avut intenţia să inducă în eroare pe partea vătămată sus-indicată, lipsind în consecinţă latura subiectivă a aceleiaşi infracţiuni.

b) Totodată, Înalta Curte are în vedere cu referire la infracţiunea imputată intimatei inculpate D.M. că, deşi aceasta în planul realităţii de fapt a semnat contractul fictiv de împrumut menţionat mai sus, nu a avut „a fortiori” intenţia săvârşirii complicităţii la infracţiunea de tentativă la înşelăciune având ca autor pe inculpatul S.B.C., concubinul său, (cu care are un copil minor), să săvârşească infracţiunea de înşelăciune, întrucât nu a participat la nici o discuţie avută de către inculpatul S.B.C. cu partea vătămată M.I. sau rudele acestuia, conform declaraţiilor tuturor martorilor audiaţi în cauză.

c) În fine, cu referire la intimatul inculpat V.V.I., se reţine că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 258 alin. (1) teza I C. pen.

În acest punct de analiză se are în vedere că, potrivit art. 246 C. pen., abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârşeşte de către funcţionarul public, care, în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îl îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, iar la alin. (2) al art. 258 C. pen., se prevede faptul că pentru faptele prevăzute la alin. (1) al art. 256 acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia acelora care au fost săvârşite de o persoană dintre cele prevăzute la art. 147 alin. (1) .

Or, prin dispoziţiile art. 147 alin. (1) C. pen., se defineşte noţiunea de „funcţionar public”, potrivit căruia orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi la care se referă art. 145 C. pen., iar în acest text de lege se statuează prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Astfel, din textele de lege sus-arătate rezultă că executorul judecătoresc, care desfăşoară o activitate de interes public, este funcţionar public şi, în aceste condiţii, nu se impune existenţa la dosarul cauzei a unei plângeri prealabile, depusă în termenul de 2 luni prevăzut de lege, care să conducă la punerea în mişcare a acţiunii penale.

În raport de datele speţei, Înalta Curte are în vedere în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V.V.I., că nu s-a făcut dovada existenţei faptei, respectiv laturii subiective sau a laturii obiective a acesteia şi de asemenea, nu s-a făcut dovada urmării prevăzută de art. 246 C. pen. în sensul că, prin încălcarea atribuţiunilor de serviciu de către inculpat, s-a cauzat persoanei vătămate o vătămare a intereselor.

Aceasta, întrucât prin punerea în executare a unui titlu, cu caracter executoriu, în afară de obiectul executării, ce este inerent acestei activităţi, cauzarea altor vătămări a intereselor trebuie dovedită de persoana în cauză.

În cauză, inculpatul intimat V.V.I., primind cererea de executare a contractului de împrumut autentificat din 17 septembrie 2010 al cărui debitor era M.I., iar creditoare D.M., precum şi dovada domiciliului părţilor, a procedat conform dispoziţiilor art. 373¹ C. proc. civ., în sensul că a solicitat Judecătoriei Galaţi încuviinţarea executării silite prin adresa din data de 3 noiembrie 2010.

La această adresă a anexat contractul de împrumut indicat mai sus, precum şi declaraţia dată de debitorul M.I., care declară pe propria răspundere că locuieşte în municipiul Galaţi, Bd. D., pentru o perioadă nedeterminată de timp.

Ulterior, prin încheierea nr. 6592/ES din 10 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 22867/233/2010, Judecătoria Galaţi, a admis cererea de încuviinţare a executări silite formulată de Biroul Executorului Judecătoresc „V.D.” şi s-a dispus încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat din 17 septembrie 2010, la cererea creditoarei D.M. împotriva debitorului M.I., ambii cu domiciliul în municipiul Galaţi.

Pe de altă parte, se are în vedere că în materie execuţional civilă, instanţa de judecată pentru a pronunţa o hotărâre de încuviinţare a executării silite, verifică dacă există un titlu cu caracter executoriu, dacă poate fi pus în executare faţă de obiectul solicitat şi cuprins în titlu şi dacă părţile au domiciliu în raza Curţii de Apel din care face parte biroul executorului judecătoresc.

Totodată prin pronunţarea unei încheieri de încuviinţare a executării silite, se prezumă, că instanţa de judecată a efectuat aceste verificări iar, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti; rămase irevocabile, conform art. 5 din Legea nr. 188/2000 ce reglementează activitatea executorilor judecătoreşti, iar nerespectarea, cu rea-credinţă, de către executorul judecătoresc a obligaţiei stabilite, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani; dacă fapta a fost săvârşită din culpă, cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, conform art. 6 al aceleiaşi legi.

Astfel, chiar dacă partea vătămată M.I. nu recunoaşte faptul că ar fi semnat acea adeverinţă prin care declară că şi-ar fi schimbat domiciliul, aceasta nu a fost declarată falsă de către organele în drept şi nici încheierea de încuviinţare a executării silite nu a fost declarată falsă sau nulă şi în aceste condiţii, executorul judecătoresc inculpatul V.V.I., era obligat să se supună încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţată de Judecătoria Galaţi.

Or, nu s-a înregistrat o astfel de contestaţie, decât în urma invitării părţii vătămate la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi întrebat dacă înţelege să facă plângere penală, însă acesta, prin plângerea depusă, nu reclama încălcarea de către executorul judecătoresc V.V.I. a competenţei materiale, ci executarea însăşi, în sensul că nu dorea, în nici un fel, să fie pus în executare contractul de împrumut încheiat şi semnat de el.

De altfel, din probele existente la dosar, nu rezultă că inculpatul V.V.I., a încălcat legea penală, neexistând latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu imputată.

Faţă de toate cele sus-expuse, urmează a se admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi în baza dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. şi a se dispune casarea în parte a sentinţei recurate numai cu privire la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor S.B.C. şi D.M. şi, rejudecând în aceste limite:

Urmează ca în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. să dispună achitarea inculpatului S.B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Urmează ca în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. să dispună achitarea inculpatei D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. în referire la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Urmează să se constate că partea vătămată M.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Între aceste limite se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Urmează ca sumele de bani cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi să rămână în sarcina statului.

Urmează ca onorariul parţial al apărătorilor din oficiu pentru intimaţii inculpaţi S.B.C., D.M. şi V.V.I., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte de 75 RON, să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 91/F din 1 iunie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii S.B.C., D.M. şi V.V.I.

Casează, în parte, sentinţa recurată, numai cu privire la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor S.B.C. şi D.M. şi, rejudecând în aceste limite:

În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. achită pe inculpatul S.B.C., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. achită pe inculpata D.M., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. în referire la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Constată că partea vătămată M.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial al apărătorilor din oficiu pentru intimaţii inculpaţi S.B.C., D.M. şi V.V.I., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte de 75 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 aprilie 2013.

#Inselaciune. Jurisprudenta

← ICCJ. Decizia nr. 1265/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1416/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1375/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Recurs