ICCJ. Decizia nr. 1289/2013. SECŢIA PENALĂ. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Trafic internaţional de droguri (Legea 143/2000 art. 3), consumul ilicit de droguri (Legea 143/2000 art. 4). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1289/2013
Dosar nr. 3797/101/2013
Şedinţa publică din 11 aprilie 2014
Prin Sentinţa penală nr. 110 de la 1 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 3797/101/2013, în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.T.O. (fiul lui T. şi J., născut la data de 21 aprilie 1987 în Lupeni, judeţul Hunedoara, cetăţean român, studii 11 clase, fără ocupaţie, domiciliat în Petroşani, judeţul Hunedoara) la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, iar în baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.T.O. la pedeapsa de 6 ani închisoare, iar în baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a aplicat acestuia pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care s-a dispus a se executa în conformitate cu dispoziţiile art. 66 C. pen.
În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.T.O. la pedeapsa de 3 luni închisoare, iar în baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au constatat concurente şi s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului P.T.O. prin prezenta sentinţă, urmând ca, în final, acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În baza art. 35 C. pen. rap. la art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care s-a dispus a se executa în conformitate cu dispoziţiile art. 66 C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală rezultantă durata reţinerii şi arestării preventive, începând de la 4 februarie 2013 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri, iar în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, a fost obligat inculpatul P.T.O. să se supună prelevării de probe biologice, în vederea introducerii pofilelor genetice în S.N.D.G.J., după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza ar. 118 lit. b) cu referire la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat cantitatea netă totală de 1102,16 g canabis rămasă din probele expertizate şi depozitată la camera de corpuri delicte a I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. (conform Dovezii din 19 martie 2013), aceasta urmând a fi distrusă, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 118 lit. b) cu referire la art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat de la inculpatul P.T.O. suma de 3.157 RON, obţinută din vânzarea de droguri de risc, sumă transmisă acestuia la data de 24 ianuarie 2013 prin intermediul serviciului W.U.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul P.T.O. la plata sumei de 3.300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care, 3.000 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală (inclusiv suma de 400 RON ce va fi avansată conform art. 189 alin. (2) C. proc. pen. din fondurile M.P. pentru plata onorariului apărătorului din oficiu desemnat de Baroul Mehedinţi conform Delegaţiei din 4 februarie 2013), iar 300 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în faza de judecată (inclusiv suma de 150 RON ce va fi avansată conform art. 189 alin. (2) C. proc. pen. din fondurile Ministerului Justiţiei, pentru plata onorariul apărătorului din oficiu desemnat de Baroul Mehedinţi conform delegaţiilor nr. x1 din 28 februarie 2013 şi x2 din 28 februarie 2013).
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriului D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinţi, s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de arest preventiv - a inculpatului P.T.O. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 41 - 42 C. pen., constând în fapt în aceea că, în perioada ianuarie - februarie 2013, în baza aceloraşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a introdus în ţară, deţinut pentru consum propriu şi a pus în vânzare droguri de risc (aproximativ 1,1 kg cannabis), obţinând din aceste activităţi suma de 3.157 RON.
Astfel, după autorizarea investigatorului şi a colaboratorului sub acoperire, în cursul lunii ianuarie 2013, între acesta din urmă şi inculpat se poartă o serie de discuţii telefonice şi pe internet, discuţii ce au fost finalizate prin transmiterea din Italia, prin intermediul Serviciului poştal A. din Orşova a unui colet în greutate de 2,3 kg. Coletul a fost transmis din Salerno Italia, de către inculpatul P.T.O., destinatarul coletului fiind M.P. (colaboratorul sub acoperire) din Orşova, România.
După intrarea în posesie a coletului (la 18 ianuarie 2013), s-a procedat la desigilarea acestuia, constatându-se că în carcasa unui reciver fusese ascunsă o substanţă solidă de culoare maro, care în urma analizelor de laborator s-a stabilit că reprezenta rezină de cannabis, în cantitate de 98,33 g (conform analizelor de laborator).
Conform înţelegerii realizate prin S., la data de 24 ianuarie 2013 colaboratorul sub acoperire i-a transmis inculpatului prin intermediul serviciului W.U. suma de 3.157 RON, reprezentând contravaloarea a 703,27 euro, comisionul perceput pentru transmiterea acestei sume de bani fiind în valoare de 143 RON.
Concludente, în acest sens, sunt menţiunile din discuţiile purtate pe S. între colaborator şi inculpat în luna ianuarie 2013, menţiunile din procesele-verbale de la dosar (în care se menţionează că investigatorul a asistat la două discuţii telefonice purtate la 14 ianuarie 2013 şi respectiv la 15 ianuarie 2013, între colaborator şi inculpat; în baza discuţiilor prealabile purtate pe S., prin care i s-au dat detalii cu privire la modul prin care urma să fie transmisă şi locul unde era ascunsă acea cantitate de droguri de risc; precum şi în care se menţionează că a fost pusă la dispoziţia colaboratorului suma de 3.300 RON, pentru achitarea contravalorii acelei cantităţi de droguri, prin intermediul serviciului W.U.), din Procesul-verbal de la dosar (prin care colaboratorul sub acoperire pune la dispoziţia organelor de cercetare penală coletul trimis de inculpat prin intermediul A. Orşova), din planşele fotografice realizate cu acea ocazie, precum şi din fişele de custodie.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, inculpatul P.T.O. a recunoscut săvârşirea acestor fapte, însă nu şi-a asumat responsabilitatea pentru aceste fapte, arătând că l-a cunoscut anterior pe colaboratorul sub acoperire (al cărui nume este menţionat şi pe dovada de trimitere a acelei sume de bani), că a comis această faptă la insistenţele acestuia şi că de fapt a dorit să-l ajute pe colaborator în rezolvarea unor probleme financiare dificile pe care le avea acesta şi familia sa. În final, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul, prin apărătorul său, a invocat existenţa unei pretinse provocări din partea investigatorului şi a colaboratorului sub acoperire.
Apărările inculpatului au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind nesincere, întrucât, din discuţiile purtate de inculpat cu colaboratorul sub acoperire pe S., nu a reieşit existenţa unei pretinse provocări ce l-ar fi determinat pe inculpat să comită astfel de fapte, ci, în acele discuţii, s-au stabilit detalii cu privire la modul de transmitere a respectivului colet, la modul de împărţire a sumelor rezultate din revânzarea drogurilor de risc, la intrarea inculpatului în posesia sumelor de bani pretinşi din acea tranzacţie, precum şi cu privire la disponibilitatea sa de a realiza noi tranzacţii de o valoare mai mare.
Nici cu ocazia audierii nemijlocite în faţa instanţei de fond a inculpatului, a investigatorului şi a colaboratorului sub acoperire, nu au reieşit date în sensul existenţei unei conduită provocatorie din partea acestora din urmă, conduită care să-l fi determinat pe inculpat să trimită în ţară droguri de risc şi să le pună în vânzare, prin intermediul colaboratorului.
În cursul lunii februarie 2013, pe baza unor înţelegeri prealabile convenite cu colaboratorul sub acoperire (atât cu ocazia unor convorbiri telefonice, cât şi cu ocazia discuţiilor purtate prin intermediul internetului), inculpatul a introdus în ţară droguri de risc de aceeaşi categorie, pe care le-a oferit spre vânzare colaboratorului sub acoperire, fiind prins în flagrant, la data de 4 februarie 2013, după ce a primit suma de 9.300 euro în schimbul cantităţii de 1 kg cannabis.
Conform propriilor declaraţii, date atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, declaraţii necontestate de acesta, inculpatul a achiziţionat aceste droguri de risc din oraşul Napoli, Italia, în schimbul sumei de 1.000 euro, drogurile au fost ambalate în două pachete de aproximativ 500 g fiecare şi apoi au fost ascunse sub bordul autoturismului cu care a intrat în ţară, prin vama Cenad, la data de 2 februarie 2013.
Deşi atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii inculpatul a oferit unele date cu privire la persoanele de la care achiziţionase droguri de risc din Italia, cât şi cu privire la preocuparea şi altor persoane din România în astfel de activităţi, până la data soluţionării prezentei cauze nu s-au confirmat susţinerile inculpatului, nefiind deci incidente dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, privind reducerea pedepsei.
Nici în acest caz, instanţa de fond nu a putut reţine conduita provocatorie a investigatorului sau a colaboratorului sub acoperire, care să-l fi determinat pe inculpat să săvârşească aceste fapte, date fiind menţiunile din notele de redare a unor discuţii purtate de inculpat prin intermediul internetului şi al telefonului sau în mediul ambiental, precum şi prin raportare la depoziţiile investigatorului şi colaboratorului sub acoperire, potrivit cărora iniţiativa a aparţinut inculpatului şi acesta a fost cel care a stabilit toate detaliile privind tranzacţiile cu droguri de risc.
Astfel, instanţa de fond a constatat că faptele mai sus menţionate au fost dovedite în special prin menţiunile Procesului-verbal de la dosar (încheiat la data de 4 februarie 2013 între investigatorul şi colaboratorul sub acoperire după realizarea flagrantului), din notele de redare a unor convorbiri telefonice, din procesele-verbale dosar (de identificare a numerelor de telefon utilizate de inculpat în Italia şi România), din notele de redare a discuţiilor purtate prin intermediul internetului şi în mediul ambiental de inculpat, din Procesul-verbal de înseriere a bancnotelor folosite cu ocazia organizării flagrantului şi planşele fotografice anexate, din Procesul-verbal de constatare al infracţiunii flagrante.
În urma analizelor de laborator (conform înscrisurilor de la dosar), s-a stabilit că substanţa de culoare maro pusă la dispoziţie de inculpat era reprezentată de 993,06 g cannabis (cantitatea brută).
La momentul realizării flagrantului, cu ocazia percheziţiei autoturismului acestuia, s-a mai găsit 13,79 g cannabis (cantitatea brută), despre care inculpatul a afirmat (atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii) că o avea pentru consum propriu. Preocupările inculpatului, în sensul consumului ocazional de droguri de risc au reieşit şi din referatul de evaluare ataşat la dosarul cauzei.
Având în vedere toate aceste considerente, instanţa de fond a constatat fapta inculpatului P.T.O., care în perioada ianuarie - februarie 2013, cu intenţie directă, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a introdus în ţară droguri de risc, constituie infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2) C. pen., iar fapta aceluiaşi inculpat, care în perioada ianuarie - februarie 2013, cu intenţie directă, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pus în vânzare droguri de risc, constituie infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2) C. pen.; de asemenea, s-a constatat că fapta aceluiaşi, care în perioada ianuarie - februarie 2013, cu intenţie directă, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a deţinut pentru consum propriu droguri de risc, constituie infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2) C. pen.
La individualizarea pedepselor principale aplicate inculpatului de instanţa de fond, pentru fiecare din cele trei infracţiuni reţinute în sarcina acestuia, s-au avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare din aceste infracţiuni (închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, pedeapsa de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, respectiv pedeapsa de la 6 luni la 2 ani sau amendă), împrejurările în care au fost comise aceste fapte, mai sus menţionate, săvârşirea faptelor în formă continuată, urmările deosebite, în special asupra stării de sănătate mentală, care s-au produs şi care se puteau produce, în situaţia în care drogurile de risc ar fi ajuns în posesia virtualilor consumatori, mai ales în condiţiile creşterii numărului de fapte de acest gen ce au fost comise în ultima perioadă de timp, datele ce ţin de persoana inculpatului (care nu este cunoscut cu antecedente penale, este căsătorit şi îşi avea asigurate sursele de subzistenţă din activităţi licite), precum şi conduita anterioară şi ulterioară a acestuia (deşi nu s-a făcut şi aplicaţia disp. art. 16 din Legea nr. 143/2000, s-a avut, alături de celelalte considerente, manifestarea de voinţă a inculpatului în sensul de a colabora pentru identificarea altor persoane ce au preocupări în legătură cu traficul de droguri).
În favoarea inculpatului s-au reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecinţa aplicării unor pedepse principale sub minimul special prevăzut de lege, pentru fiecare din cele trei infracţiuni şi, în plus, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a reţinut de instanţa de fond şi circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., deoarece, încă din primele declaraţii, inculpatul a recunoscut că era consumator de droguri de risc, menţinând această poziţie procesuală inclusiv cu ocazia dezbaterilor pe fond.
Faţă de toate aceste motive, prima instanţă a apreciat ca fiind necesare şi suficiente pentru atingerea scopurilor preventiv, educativ şi represiv prevăzute de lege, aplicarea unor pedepse principale de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de punere în vânzare a unor droguri de risc; 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară a unor droguri de risc şi respectiv de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de consum a unor droguri de risc.
Instanţa de fond a aplicat inculpatului pedepse accesorii şi complementarii, după caz, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., prin raportare la natura juridică a infracţiunilor pentru a fost condamnat (infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000), la cuantumul pedepsei principale aplicate pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina acestuia şi la urmările deosebite pe care astfel de fapte le au sau pot să le aibă, în special asupra sănătăţii mentale a populaţiei.
Dat fiind faptul că inculpatul a comis fiecare din cele trei infracţiuni mai sus menţionate înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele, s-a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi 34 alin. (1) lit. b) C. pen., constatându-se concurente şi dispunându-se contopirea pedepselor aplicate inculpatului P.T.O. prin prezenta sentinţă, urmând ca în final, acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În baza art. 35 C. pen. rap. la art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului P.T.O. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, care să fie executată în conformitate cu dispoziţiile art. 66 C. pen.
S-a stabilit de instanţa de fond ca inculpatul P.T.O. să execute pedeapsa principală de 6 ani închisoare, în regim de deţinere, datorită cuantumului pedepsei, a împrejurărilor în care au fost comise şi a urmărilor acestor fapte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel - în termenul prevăzut de lege - inculpatul P.T.O., solicitând desfiinţarea sentinţei, iar pe fond, în principal achitarea sa pentru infracţiunile prev. de art. 2 şi respectiv art. 3 din Legea nr. 143/2000 în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar pentru infracţiunea prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000 solicită condamnarea la pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu aplic. art. 81 C. pen.; în subsidiar, solicită ca, în situaţia în care se va aprecia că sunt probe pentru condamnarea inculpatului, să se procedeze la reindividualizarea pedepselor aplicate de instanţa de fond, în sensul reducerii acestora şi aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.; cu privire la soluţia de achitare pentru infracţiunea prev. de art. 2 şi respectiv art. 3 din lege, menţionează că inculpatul a fost provocat de organele de cercetare, respectiv de colaboratorul sub acoperire, la dosarul cauzei neexistând nici o probă din care să rezultă că fără intervenţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului său, cele două infracţiuni ar fi fost comise.
Prin Decizia penală nr. 377 din 28 noiembrie 2013, Curtea de Apel a admis apelul declarat de inculpatul P.T.O. împotriva Sentinţei penale nr. 110 de la 1 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 3797/101/2013, a desfiinţat sentinţa, în parte şi rejudecând, a descontopit pedepsele aplicate, repunându-le în individualitate. A redus pedeapsa aplicată inculpatului P.T.O. pentru infracţiunea prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., la 3 ani închisoare. A contopit pedepsele, astfel încât inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară. A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţă. A dedus detenţia preventivă de la 1 iulie 2013, la zi şi menţine măsura arestării preventive, cu privire la inculpatul P.T.O.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit, în mod corect, încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care inculpatul apelant a fost trimis în judecată şi a dispus condamnarea acestuia, reţinând, în mod corect, vinovăţia sa.
Motivul de apel formulat de inculpat referitor la împrejurarea că acesta ar fi fost provocat de investigatorul sub acoperire şi de colaborator şi că infracţiunile de trafic de droguri nu ar fi fost săvârşite niciodată în lipsa intervenţiei acestora, a fost apreciat ca nefondat.
În acest sens, s-au în vedere dispoziţiile dreptului intern, respectiv art. 68 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, distincţia pe care Curtea Europeană o face între agentul infiltrat şi agentul provocator, aşa cum s-a reţinut în cauzele Ramanauskas contra Lituaniei, Constantin şi Stoian contra României. Astfel, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă într-adevăr că acţiunile investigatorului sub acoperire nu trebuie să depăşească nivelul cercetării pasive a unei activităţi infracţionale, trebuind să existe indicii că infracţiunea ar fi fost săvârşită fără această intervenţie. Şi instanţa supremă a hotărât într-o cauză că există provocare numai în situaţia în care investigatorul sub acoperire, prin intermediul unei persoane ce a acţionat sub directa coordonare a acestuia, a determinat inculpatul să săvârşească o tentativă la scoaterea din ţară de droguri de mare risc, inculpatul neavând nici iniţiativa, nici intenţia de a comite fapta, iar fapta nu ar fi fost săvârşită fără intervenţia investigatorului sub acoperire, prin intermediul acestuia.
Însă, din jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului, rezultă şi faptul că utilizarea agenţilor infiltraţi este admisibilă, în măsura în care este circumscrisă unor garanţii, însă interesul public nu poate justifica utilizarea elementelor obţinute ca urmare a unor provocări poliţieneşti, un astfel de procedeu fiind susceptibil a priva de la început şi în mod definitiv un acuzat de un proces echitabil (cauzele Ramanauskas contra Lituaniei şi Teixeria contra Portugaliei). Aceeaşi Curte a stabilit că orice probă obţinută ca urmare a unei provocări din partea poliţiei, trebuie înlăturată pentru ca procedura să fie conformă exigenţelor unui proces echitabil, iar în măsura în care acuzatul susţine că a fost provocat, jurisdicţiile penale trebuie să examineze atent dosarul şi din această perspectivă.
În cauza Ramanauskas contra Lituaniei, Curtea Europeană a stabilit mai multe criterii pentru a distinge între agentul provocator şi cel infiltrat, respectiv dacă intervenţia poliţiştilor este ordonată şi controlată de un magistrat, dacă autorităţile naţionale aveau, aparent, raţiuni suficiente pentru a-l bănui pe acuzat de respectiva activitate ilicită, cazierul judiciar.
S-a stabilit, de asemenea, că există provocare din partea poliţiei, atunci când agenţii implicaţi nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influenţă de natură a o incita la comiterea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii, adică pentru a obţine dovezi şi pentru a trage la răspundere.
Ori, în cauza de faţă, instanţa de apel, analizând actele de dosar, a constatat că inculpatul apelant P.T.O. era cunoscut ca şi consumator de droguri, împrejurare pe care de astfel acesta o recunoaşte, iar organele de urmărire penală aveau date că acesta este implicat în traficul internaţional de droguri, respectiv introducea ilegal în România droguri de risc, pe care ulterior le comercializa pe raza judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Hunedoara. Intervenţia organului de urmărire penală a avut loc în momentul în care, în urma activităţilor desfăşurate de lucrătorii S.C.C.O. Mehedinţi, a rezultat că, pe raza judeţului Mehedinţi, sunt trimise prin firme de transport, sau aduse personal cantităţi mari de droguri de risc din categoria haşiş de către inculpatul P.T.O. şi de către alte persoane cunoscute de către acesta, din sumele de bani obţinute în urma vânzării drogurilor, inculpatul achiziţionându-şi un autoturism marca B. înmatriculat pe numele tatălui său - P.T. -, autoturism care, conform menţiunilor din Procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală la 10 ianuarie 2013, era folosit inclusiv la transportul drogurilor pe ruta Italia - România.
De asemenea, din probele administrate în cauză rezultă că drogurile nu au aparţinut colaboratorului sau investigatorului sub acoperire, iar operaţiunea a fost efectuată în vederea culegerii de date şi informaţii privind activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul P.T.O. şi alte persoane din anturajul acestuia, şi nu în scopul obţinerii de probe, aşa cum s-a susţinut de apelant în apărare.
De altfel, inculpatul, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, la data de 6 februarie 2013, a menţionat că este consumator de droguri de circa 7 ani, respectiv de haşiş, iar în cursul anului 2012, în luna ianuarie, a trimis în ţară cantitatea de 100 g de haşiş cumpărat de acesta din Italia, printr-un colet, prin intermediul unei firme de transport, unei persoane din România, în schimbul sumei de 4.000 RON. În aceeaşi declaraţie, inculpatul arată că, după primirea banilor, a purtat mai multe discuţii cu această persoană şi a fost de acord să aducă în ţară o cantitate de haşiş, pentru a fi vândută, motiv pentru care a achiziţionat contra sumei de 1.000 euro o cantitate de droguri din oraşul Napoli, iar la 1 februarie 2013 a plecat din Italia, cantitatea de 1 kg haşiş fiind ascunsă sub bordul autoturismului.
Aspectele invocate în apărare de către apelantul-inculpat, referitoare la "insistenţa" colaboratorului de a-l ajuta, întrucât avea nevoie de bani, nu a fost invocată în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi, mai mult, nu poate fi apreciată ca o "provocare poliţienească", în sensul celor menţionate mai sus, din probele existente la dosar rezultând că între inculpat şi colaborator au avut loc mai multe discuţii, ocazie cu care, aşa cum de altfel şi inculpatul a declarat, au stabilit modalitatea în care vor fi aduse drogurile în ţară, modalitatea în care vor fi vândute, sumele de bani ce vor fi obţinute, modalitatea în care vor fi împărţiţi banii.
Aşadar, numai "rugăminţile" colaboratorului adresate inculpatului, de a-l ajuta, întrucât mama sa era bolnavă, nu pot fi apreciate ca o influenţă asupra acestuia, de natură a-l incita la comiterea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, cu atât mai mult cu cât inculpatul a arătat că, fiind consumator de droguri, avea nevoie de bani şi a fost de acord să introducă droguri în ţară, pentru ca, ulterior, în urma vânzării acestora, să obţină diverse sume de bani.
Concluzionând, contactul dintre colaboratorul sub acoperire, investigatorul sub acoperire şi inculpat, a fost iniţiat în condiţiile în care existau date din care rezulta că inculpatul introduce în ţară droguri de risc, pe care le comercializează, acest aspect rezultând chiar din declaraţia inculpatului de la 21 februarie 2013 la organul de urmărire penală, prin care a făcut mai multe precizări cu privire la persoane din localitatea Drăgăşani care se ocupă cu vânzarea drogurilor.
Faţă de această împrejurare, precum şi susţinerile inculpatului - care au rezultat din transcrierile convorbirilor aflate la dosarul cauzei - referitoare la posibilitatea procurării unor cantităţi mari de droguri şi aducerea lor în ţară în vederea vânzării, faptul că unele dintre conversaţii au fost iniţiate de colaborator, prezintă o relevanţă redusă în cauză, fără implicaţii asupra răspunderii penale a inculpatului.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că activitatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului, a fost eminamente pasivă, în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului menţionând în cauza Ludi contra Elveţiei că, din momentul în care acuzatul îşi dă seama că îndeplineşte un act care cade sub incidenţa legii penale, îşi asumă riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să îl demaşte.
S-a concluzionat că inculpatul P.T.O. nu a fost determinat în vreun fel de colaboratorul, respectiv investigatorul sub acoperire, să săvârşească faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.
Ca urmare, aprecierea dată de prima instanţă probelor administrate în cauză, referitor la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc de către inculpat, este conformă criteriilor de evaluare a probelor reglementat în sistemul nostru procesual penal, neputându-se considera că s-ar fi încălcat vreunul din principiile instituite în această materie prin art. 1 - 4, art. 52 şi art. 62 - 681 C. proc. pen.
Analiza de ansamblu a aprecierilor date materialului probator cu ocazia soluţionării cauzei de către instanţa de fond, infirmă susţinerile apelantului inculpat în cadrul motivelor de apel, în sensul greşitei încadrări a faptelor reţinute în sarcina acestuia, singura infracţiune - în opinia acestuia - care ar putea fi reţinută, fiind aceea prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000.
S-a constatat însă că este fondat motivul de apel formulat de inculpat cu privire la cuantumul pedepselor aplicate de instanţa de fond, întrucât la individualizarea judiciară a acestor pedepse, respectiv cuantumul stabilit, nu s-au avut în vedere în totalitate criteriile prev. de art. 72 C. pen., aplicându-se pedepse mult prea aspre raportat la datele ce caracterizează persoana inculpatului, care nu are antecedente penale, este o persoană tânără, iar anterior săvârşirii infracţiunii desfăşura activităţi, acesta locuia şi desfăşura diferite activităţi pe teritoriul Italiei.
Ca urmare, instanţa de apel a apreciat că se justifică reducerea pedepselor aplicate de instanţa de fond, către minimul special prevăzut de lege, în condiţiile menţinerii circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen., constând în lipsa antecedentelor penale ale inculpatului. În opinia instanţei de apel o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare este proporţională cu gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost judecat, contribuie la reeducarea lui, cu menţinerea însă a modalităţii de executare stabilită de instanţa de fond, respectiv executarea pedepsei în regim de detenţie, hotărârea pronunţată asigurând, sub acest aspect, al modalităţii de executare, justul echilibru între gravitatea faptei şi pedeapsa aplicată.
De asemenea, s-a considerat că nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. pen., conform solicitării inculpatului apelant, întrucât recunoaşterea acestei împrejurări ca circumstanţă atenuantă este posibilă numai în situaţia în care inculpatul are o atitudine sinceră după săvârşirea infracţiunii, ori, în cauza de faţă, prezentarea inculpatului în faţa autorităţii - acesta aflându-se în stare de arest preventiv - şi înlesnirea descoperirii altor participanţi (din adresa înaintată de D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinţi rezultând că persoanele denunţate de inculpat nu au putut fi identificate, aspectele relevate de acesta neconfirmându-se) nu pot avea eficienţa circumstanţei invocate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.T.O. solicitând, în principal, achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în baza art. II pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni şi în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 4 din aceeaşi lege reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei.
În subsidiar, în situaţia în care instanţa va aprecia că sunt probe suficiente pentru a se dispune condamnarea sa, în temeiul art. 5 alin. (1) C. pen., precum şi a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 rap. la art. 38515 pct. 2 lit. d) şi art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul prin apărător a solicitat ca instanţa să efectueze o corectă individualizare a pedepsei raportat la noile limite de pedeapsă prevăzute de art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs". În consecinţă, Înalta Curte va examina recursul prin prisma dispoziţiilor C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Verificând îndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se apreciază că recurentul a motivat în termen recursul, cu respectarea obligaţiilor impuse de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Recurentul a solicitat achitarea pentru infracţiunile prev. de art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nefiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni, motivat de faptul că a fost provocat de colaboratorul sub acoperire, critică ce s-ar circumscrie cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 4 din aceeaşi lege reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei.
Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. anterior potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, conform doctrinei penale devine incident atunci când s-a dispus condamnarea inculpatului pentru o faptă deşi prevăzută de legea penală, îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii cu condiţia ca instanţei de recurs să nu i se ceară să facă ea constatarea faptelor şi împrejurărilor cerute de lege. Or, inculpatul prin argumentele invocate tinde la modificarea situaţiei de fapt, examen de excede analizei instanţei de recurs ca urmare a abrogării exprese a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.
Cu privire la solicitarea inculpatului de a reindividualiza modalitatea de executare a pedepsei în sensul de a dispune suspendarea executării ei, se reţine că dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. modificate prin Legea nr. 2/2013 vizează doar nelegalitatea pedepsei prin stabilirea unor sancţiuni fie sub limita minimă fie peste maximul special prevăzut de lege.
În aceste condiţii şi această critică va fi respinsă ca nefondată.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 5 C. pen., Înalta Curte constată că atât inculpatul, cât şi procurorul au apreciat că legea nouă este mai favorabilă.
Cum faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost comise sub imperiul legii vechi, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii a intrat în vigoare noul C. pen., Înalta Curte va supune analizei în mod comparativ influenţa modificărilor legislative privitoare la elementele constitutive ale infracţiunii şi regimul sancţionator.
Astfel potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000, în forma anterioară traficul de droguri constând în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 81 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 a modificat acest articol sub aspect sancţionator, infracţiunea având acelaşi conţinut, în sensul că traficul de droguri constând în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, iar, dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000, în forma anterioară, introducerea în ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi. În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 81 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 a modificat şi acest text de lege sub aspect sancţionator, infracţiunea având în continuare acelaşi conţinut, în sensul că introducerea în ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani şi interzicerea unor drepturi.
În ce priveşte infracţiunea prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000 incriminează la alin. (1) cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, faptă care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Conform alin. (2) dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Anterior modificării prin Legea nr. 187/2012, art. 4 din Legea nr. 143/2000 sancţiona cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Iar potrivit alin. (2) dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani.
Înalta Curte constată că în vechea reglementare sancţiunile prevăzute pentru cele două infracţiuni sunt mai severe, în timp ce dispoziţiile Legii nr. 143/2000 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 187/2012, stabilesc o reducere substanţială a limitelor de pedeapsă.
Cu toate acestea noua lege nu va retroactiva având în vedere reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, circumstanţă care nu se mai regăseşte în dispoziţiile noului C. pen. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei penale în situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţe atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei, acestea fiind un beneficiu al inculpatului. Această concluzie se impune mai cu seamă că instanţa de recurs este învestită doar cu soluţionarea recursului inculpatului, neputându-i-se agrava situaţia prin înlăturarea incidenţei unor împrejurări favorabile acestuia, respectiv prin înlăturarea circumstanţelor acordate prin hotărârea atacată.
În ce priveşte concursul de infracţiuni, se constată că potrivit C. pen. anterior pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni este reglementată de dispoziţiile art. 34, potrivit căruia în situaţia în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
În noul C. pen. regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b), instituie obligaţia pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în speţa de faţă ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Ca atare, se constată că în privinţa concursului de infracţiuni, lege penală mai favorabilă este C. pen. anterior.
Înalta Curte constată că, în cauză, legea penală mai favorabilă inculpatului o constituie dispoziţiile în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.
Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Cum legea penală mai favorabilă a fost stabilită ca fiind C. pen. anterior, pedepsele accesorii şi complementare rămân cele stabilite de instanţa de fond.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.T.O. împotriva Deciziei penale nr. 377 din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 4 februarie 2013 la 11 aprilie 2014 şi, va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.T.O. împotriva Deciziei penale nr. 377 din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 4 februarie 2013 la 11 aprilie 2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1094/2013. SECŢIA PENALĂ. Recunoaşterea... | ICCJ. Decizia nr. 1665/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
