ICCJ. Decizia nr. 1640/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1640/2013
Dosar nr. 8938/99/2010
Şedinţa publică din 15 mai 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 575 din 21 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 8938/99/2010 al Tribunalului Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată, cererea formulată de inculpatul P.D.L. privind schimbarea încadrării juridice dată prin rechizitoriu primei fapte, din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen., în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. şi s-a dispus condamnarea inculpatului P.D.L., pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., calculată conform disp. art. 66 C. pen.;
- lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare;
- conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare;
- conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.
În baza art. 33 lit. a), lit. b), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate anterior, urmând ca inculpatul P.D.L. sa execute pedeapsa principală rezultantă de 10 (zece) ani închisoare şi pedeapsa complementară de 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., calculată conform disp. art. 66 C. pen.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului P.D.L. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. din pedeapsa principală de executat de 10 ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., s-a dedus durata reţinerii preventive din data de 28 mai 2010.
În baza disp. art. 17 C. proc. pen., art. 346 alin. (1) teza I C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă exercitată din oficiu, şi a fost obligat inculpatul P.D.L. la plata către partea vătămată minoră B.M.I. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, daune morale.
În baza art. 163 alin. (1), (2), (5) şi (6) lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 17 C. proc. pen. s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, a bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului P.D.L., până la concurenţa sumei de 50.000 lei, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune (plata către partea vătămată minoră a sumei de bani acordate cu titlu de despăgubiri civile, daune morale).
În baza art. 169 C. proc. pen. rap. la art. 357 C. proc. pen. s-a dispus restituirea către partea vătămată B.M.I. a produsului cosmetic (lipstick strugurel) marca A. (f. 39 d.u.p.), ridicat de organele de politie din autoturismul inculpatului, cu obligaţia pentru partea vătămată sa-l păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.
În baza disp. art. 189 C. proc. pen. rap. la art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenta juridică în materie penala, suma de câte 75 lei reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnaţi din oficiu, ale căror delegaţii (din 22 noiembrie 2010) au încetat, potrivit art. 171 alin. (5) C. proc. pen., la prezentarea apărătorilor aleşi.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul P.D.L. la plata sumei de 2.050 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în ambele faze ale procesului penal, în cuantumul cărora a fost inclusă şi suma reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnaţi din oficiu.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul P.D.L., este consătean cu partea vătămată B.M.I., în vârsta de 14 ani şi 9 luni, la data săvârşirii faptelor (născuta la data de 05 august 1996), aceasta din urma locuind împreună cu părinţii în satul Proselnici, corn. Miroslava, jud. Iaşi.
În ziua de 27 mai 2010, în jurul orei 13.00, după finalizarea orelor de şcoala, minora B.M.I. a plecat spre casă, de la şcoala din satul Corneşti, com. Miroslava, având de parcurs pe jos o distanta de cea 2 km.
Pe traseu, la limita dintre localităţile Corneşti şi Proselnici, minora a fost văzută de vărul sau, martorul I.C.D., minor în vârsta de 13 ani, aflat într-un microbuz care rula în aceeaşi zona şi care a coborât cu intenţia de a o însoţi pe partea vătămată către casa.
După scurt timp, în zona intersecţiei străzilor Pădurii şi Theodor Pallady, cei doi au fost ajunşi din spate de inculpatul P.D.L. care se deplasa la volanul autoturismului marca B. ce avea aplicate numerele provizorii şi care i-a întrebat daca merg acasă, martorul I.C.D. răspunzând afirmativ, iar partea vătămată ca are treabă la magazin.
în acest context, inculpatul s-a oferit să-i transporte pe cei doi cu maşina sa, minorii acceptând şi urcându-se în autoturismul inculpatului (partea vătămată, pe locul din dreapta faţă, iar martorul pe bancheta din spate).
Pe drum, inculpatul a trecut de magazinul unde partea vătămată intenţiona să coboare, aceasta întrebându-l pe inculpat de ce nu opreşte, iar acesta i-a răspuns ca va întoarce maşina la şcoala din Proselnici, situată la cea. 100 metri distanţă.
În aceste împrejurări, cu cea 20-30 metri înainte de şcoala, inculpatul a oprit şi i-a cerut martorului I.C.D. să coboare din maşina, spunându-i „dă-te jos ca să pot întoarce ”.
După ce martorul a coborât, inculpatul a blocat portierele maşinii şi a demarat, continuând deplasarea înainte, împrejurare în care, văzând ca inculpatul nu întoarce şi că se îndepărtează de magazin, partea vătămată, rămasă în autoturism, s-a alarmat şi i-a cerut inculpatului să o duca înapoi.
Ignorând solicitarea minorei, inculpatul s-a deplasat pe lângă ultimele case din localitate, a virat la dreapta, pe un drum secundar către cimitirul sătesc.
Minora B.M.I. a încercat sa deschidă portiera şi, în momentul în care a realizat ca nu o poate deschide, a intrat în panică, a început sa plângă şi l-a rugat pe inculpat să îi dea drumul să plece acasă.
Deşi a încercat să o liniştească pe minoră, spunându-i ca o va duce acasă, inculpatul şi-a continuat deplasarea prin dreptul unităţii militare UM şi apoi pe o distanţă de 3,5 km, până într-o zona izolată, între culturi agricole, de la marginea unei păduri.
Aici, inculpatul a oprit autoturismul şi, imediat, s-a urcat deasupra părţii vătămate, a rabatat scaunul în poziţie aproape orizontala şi, folosind forţa i-a scos tricoul şi sutienul, apoi a tras în jos pana la glezne blugii şi chiloţii cu care era îmbrăcată victima şi, uzând în continuare de constrângeri fizice, dar şi prin folosirea de ameninţări cu moartea (spunând victimei ca îi va tăia capul şi o va lăsa în câmp) şi constrângeri morale (afirmând ca va sta până seara şi tot va întreţine relaţii sexuale), inculpatul a reuşit sa întreţină cu partea vătămată un raport sexual normal, cu intromisiune completă şi ejaculare.
în urma consumării agresiunii sexuale, inculpatul a spus minorei să nu relateze nimănui cele petrecute şi a condus-o pe acelaşi dram, până în apropiere de locuinţa sa, unde aceasta a coborât, înjurai orei 14.30-15.00.
Ajunsă acasă, minora a constatat că părinţii săi nu sunt acasă şi a luat nişte pastile în mâna cu intenţia de a le ingurgita, încercând să se sinucidă. Cu acele pastile, în jurul orei 16.00, minora s-a dus plângând la martora T.M., o vecina cu care era în relaţii apropriate, şi căreia i-a spus ca vrea sa se omoare, după câteva ezitări relatând, ce s-a întâmplat, mărturisind martorei ca îi este ruşine să povestească părinţilor cele întâmplate.
în aceste împrejurări, martora i-a luat pastilele, a liniştit-o şi spre seara, în jurul orei 18.30 s-a dus la mama victimei căreia i-a spus ce aflase de la partea vătămată. La rândul său, mama părţii vătămate, după ce s-a asigurat de confirmarea personala a minorei în privinţa celor relatate de martoră, a anunţat organele de politie din corn. Miroslava, după care minora a fost transportata cu o ambulanta la Maternitatea „E.D.” din Iaşi, unde a fost consultata fără a fi necesară internarea.
Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cauză.
Astfel, partea vătămată a relatat în mod repetat şi constant împrejurările în care a fost abuzată de inculpat, declaraţiile sale coroborându-se în cele mai mici detalii cu ansamblul probelor administrate în cauză şi lămurind toate aspectele invocate de către inculpat ca apărări de fond.
În ceea ce priveşte faptele de lipsire de libertate în mod ilegal şi viol, dincolo de recunoaşterea de către inculpat a materialităţii consumării unui act sexual normal, complet, apărarea a avansat, pe de o parte, teza preexistentei unor relaţii de prietenie intimă între părţi, împrejurare care, în opinia inculpatului, exclude constrângerea la întreţinerea raportului sexual, constrângere care i-a fost imputata şi, pe de alta parte, teza potrivit căreia minora B.M.I. s-ar fi urcat în autoturismul său pe baza unei înţelegeri anterioare cu inculpatul, şi că victima l-ar fi căutat pe inculpat direct şi prin interpuşi pentru a stabili întâlnirea din data de 27 mai 2010.
Apărările inculpatului, analizate prin prisma probelor administrate în cauză, au fost apreciat de prima instanţă ca nefondate pentru următoarele considerente:
Inculpatul este căsătorit (soţia sa este soră cu concubina unui cumnat de-al mamei victimei), şi avea, la data comiterii faptei, vârsta de 25 de ani fiind cunoscut cu antecedente penale, pentru săvârşirea a două infracţiuni de lovire.
Partea vătămată, eleva în clasa a VIII-a la data comiterii faptelor, a fost caracterizata de către diriginte şi conducerea scolii ca fiind prima elevă din clasă, ordonată, harnică, disciplinată, serioasă şi respectată de toţi elevii.
Toate aceste elemente au antamat caracterul neplauzibil al variantei pe care inculpatul şi-a construit apărarea, în opinia primei instanţe.
Chiar daca au existat o serie de martori care au relatat împrejurări conexe unei eventuale relaţii de prietenie intimă dintre părţi, instanţa de fond a mai arătat că declaraţiile acestora trebuie privite cu deosebită prudenţă.
Astfel, martora B.A.G., deşi colegă de clasă şi prietenă cu partea vătămată, şi-a schimbat atitudinea faţă de aceasta, majoritatea depoziţiilor sale susţinând, în mod nereal, varianta inculpatului.
Martorul P.M., tatăl celei dintâi martore, se afla în relaţii apropiate cu inculpatul, iar martorul A.C. era prieten cu inculpatul. De asemenea, martorul T.C. este un cunoscut al inculpatului, aceştia întâlnindu-se adesea.
Potrivit declaraţiilor acestor martori, părţile ar fi fost văzute de către martori, începând de la sfârşitul anului 2009, în diferite locuri (la fântână, pe şes) şi ipostaze care ar acredita ideea că între inculpat şi minoră se legase o relaţie amoroasă (îmbrăţişaţi, ţinându-se de mână, hârjonindu-se şi sărutându-se).
Numai că aceste susţineri au fost contrazise de un ansamblu de date şi elemente probatorii care conturează o altă realitate.
Astfel, martora T.M. a confirmat interesul inculpatului de a întreţine relaţii sexuale cu minora, relatând un episod petrecut în luna noiembrie 2009 la magazinul din localitate, când inculpatul i-a făcut victimei avansuri explicite, curmate apoi de martora care a sărit în ajutorul părţii vătămate.
Mai mult, profilul moral al inculpatului rezultă şi din declaraţiile martorelor C.V. şi A.D., care, în contextul publicităţii create în jurul faptelor ce fac obiectul prezentei cauze, au rupt tăcerea asupra unor evenimente dureroase pe care nu au avut curajul sa le denunţe la timp, relatând că şi ele au fost victimele unor agresiuni sexuale, petrecute la sfârşitul anului 2009, respectiv în anul 2006, prima în forma tentată, respectiv consumată, în cazul celei de-a doua.
Toate datele rezultând din declaraţiile celor două martore, confirmate şi de declaraţiile martorului B.M.M. conturează profilul real al inculpatului, care urmărea obţinerea, prin constrângere, a satisfacţiei sexuale de la tinere surprinse în situaţie de vulnerabilitate.
Instanţa a avut în vedere, graţie caracterului divizibil al declaraţiilor, susţinerile iniţiale ale martorei C.V., ulterior aceasta, schimbându-si declaraţiile în mod nesincer.
Netemeinicia apărărilor inculpatului au rezultat şi dintr-o serie de elemente care ridică dubii serioase cu privire la preexistenta unei reale legături intime între părţi, bazată pe afecţiune şi respect reciproc.
Astfel, nu s-a dovedit faptul ca anterior consumării faptelor, părţile ar fi avut convorbiri telefonice, inerente de altfel, într-o relaţie amoroasă.
Pe de altă parte, din probe a rezultat că partea vătămată s-a mai urcat o singură dată în maşina inculpatului, şi atunci, însoţită de o colegă.
Mai mult, la confruntarea cu aşa zisa „iubită” (minora), inculpatul nu a fost în măsura să precizeze care este ziua de naştere a acesteia.
în realitate, contrar apărărilor inculpatului şi a susţinerilor nesincere ale martorilor menţionaţi în cele ce preced, inculpatul a exprimat un interes real în obţinerea satisfacţiei sexuale de la victima minoră, care, pe fondul lipsei de experienţă inerente vârstei, a vădit unele slăbiciuni care au fost valorificate de inculpat în data de 27 mai 2010, când a adus-o pe minoră în situaţia de nu mai putea opune nicio rezistenţă la întreţinerea raportului sexual.
în al doilea rând, cea de-a doua teză avansată de inculpat, potrivit căreia minora B.M.I. s-ar fi urcat în autoturismul său pe baza unei înţelegeri anterioare cu inculpatul, şi că victima l-ar fi căutat pe inculpat direct şi prin interpuşi pentru a stabili întâlnirea din data de 27 mai 2010 a fost analizata prin declaraţiile martorilor I.C.D., T.M. şi D.C.B. care au infirmat susţinerile inculpatului.
Martorii oculari au perceput momentele în care inculpatul a demarat din zona şcolii din Proselnici, blocând portierele şi deplasându-se în direcţia opusă magazinului unde dorea sa ajungă minora.
Potrivit declaraţiilor părţii vătămate, deşi, la momentul în care a acceptat să se urce în autoturismul inculpatului, i-a spus acestuia să o lase la magazin, acesta a trecut de magazin, continuându-şi drumul spre şcoala din sat, iar la întrebarea sa de ce nu opreşte, inculpatul a motivat ca vrea sa întoarcă la şcoală, unde, a oprit maşina şi i-a spus martorului I.C.D. sa coboare, martorul coborând şi apoi, fără a o lăsa pe minoră să coboare, i-a spus că va întoarce maşina către magazin, însă, imediat „a blocat portierele” şi nu a mai întors maşina, deplasându-se înainte spre cimitirul de la marginea satului Proselnici.
Aceleaşi împrejurări au fost confirmate în totalitate şi de martorul I.C.D. care a arătat că în momentul în care a ajuns în dreptul magazinului sătesc, inculpatul nu a oprit maşina, astfel că victima minoră l-a întrebat de ce nu a oprit, acesta răspunzându-i ca va întoarce la şcoala iar când a ajuns în acest loc, oprind maşina, inculpatul i-a spus martorului sa coboare din maşină. Acesta s-a conformat, coborând, dar observând totodată cum inculpatul „a blocat portierele”, martorul „auzind un clinchet, un zgomot”, văzând cum,,maşina a plecat fără sa mai întoarcă”, în deal, spre cimitir.
Împrejurările ulterioare au fost detaliat descrise de partea vătămată care a arătat ca s-a speriat şi a încercat să coboare din maşina, dar portiera era blocata şi că, cerându-i inculpatului să oprească, acesta i-a spus ca mai merge puţin şi opreşte, ceea ce nu a făcut, continuându-şi deplasarea spre marginea satului, în câmp, şi de acolo, cu viteză mare, pe un drum ce traversează câmpul, mergând, după spusele minorei, câţiva kilometri, trecând de o unitate militară după care a mai mers cea 10 minute până în apropierea unei păduri unde a oprit maşina pe un alt drum mai puţin circulat şi unde părţile nu ar fi putut fi văzute.
Potrivit aceleiaşi victime, portierele rămânând blocate, inculpatul, fără să spună ceva, s-a descălţat de adidaşi, a rabatat scaunul victimei pe spate şi s-a urcat peste victimă, care, plângea şi era speriată, ameninţând că dacă nu o va lăsa în pace, inculpatul va avea probleme cu poliţia.
Cu toate acestea, potrivit susţinerilor victimei, inculpatul a încercat să o dezbrace; deşi victima s-a opus, strângând picioarele la piept şi împingând inculpatul cu genunchii, fără a o lovi, dar bruscând-o prin împingere pe spate, în încercarea victimei de a se ridica, inculpatul i-a spus victimei că „nu contează cât timp va dura..., fiindcă e dispus să stea pana la noapte şi tot va reuşi sa facă sex” cu victima.
Victima a descris în detaliu complexul acţiunilor inculpatului corelativ cu ansamblul trăirilor sale care au precedat, însoţit şi succedat consumării agresiunii sexuale, precizând ca la un moment dat, inculpatul a reuşit sa o dezbrace de bluza cu care era îmbrăcată şi care se lărgise la gat în urma insistenţelor inculpatului care i-a tras-o în jos pana la talie.
Potrivit declaraţiilor constante ale victimei, inculpatul a dezbrăcat-o de sutien şi a imobilizat-o, îndoindu-i mâinile la spate, corpul inculpatului, aflat deasupra celui al victimei, presând-o pe minora care nu putea să-şi scoată mâinile de la spate, a tras în totalitate victimei pantalonii de pe picioare, şi, în acelaşi timp, şi chiloţii, în continuare, inculpatul şi-a tras tricoul său şi apoi dezbrăcându-se de pantaloni şi chiloţi, pe care şi i-a tras până la genunchi, şi-a introdus penisul în vaginul minorei care a simţit o durere puternica în zona organelor genitale.
În aceste condiţii, în timp ce victima rămăsese „în aceeaşi poziţie, cu mâinile la spate”, inculpatul a avut un raport sexual cu victima timp de cea. 5-10 minute, după care, „s-a oprit, şi-a scos penisul din vaginul” victimei, spunând acesteia „să stea liniştită fiindcă nu şi-a dat drumul” în ea, luându-şi tricoul şi ştergându-se pe fata şi pe mâini, apoi ştergând scaunul pe care stătea victima, tricou pe care l-a strâns şi l-a introdus sub scaunul de la şofer, spunând ca îl va spăla el fiindcă soţia sa, Mariana, nu e acasă.
După consumarea agresiunii sexuale, victima, potrivit propriilor susţineri, a rămas în maşină plângând, după care a coborât şi s-a îmbrăcat cu aceleaşi haine şi s-a încălţat cu adidaşii, inculpatul spunându-i să nu relateze nimănui despre ceea ce i-a făcut, „deoarece o să fie rău”, victima promiţându-i ca nu va spune nimănui.
Inculpatul a negat în mod constant săvârşirea acestor fapte, arătând că, după coborârea martorului I.C.D., minora l-a întrebat daca poate să o ducă înapoi în satul Corneşti pentru a-şi cumpăra ceva de la magazinul din acel sat şi, cu toate că a admis că şi în satul Proselnici sunt două magazine, inculpatul a precizat că nu a întrebat-o pe minoră de ce vrea sa meargă înapoi în satul Corneşti, întrebând-o însă dacă vrea să meargă pe altă parte, victima fiind de acord, explicaţie de o platitudine incontestabilă.
În ceea ce priveşte fapta de viol, inculpatul nu a recunoscut ca a constrâns victima la consumarea raportului sexual, încercând, dimpotrivă, să acrediteze ipoteza că minora a consimţit întreţinerea raportului sexual, în ciuda ezitărilor iniţiale, (minora „mi-a zis ca mai bine o lăsăm pe altădată deoarece trebuie sa ajungă acasă că vine mama sa de la Iaşi”), afirmând în final ca „odată şi odată tot trebuie să o facă”.
Cu toate că a negat constrângerea, inculpatul a arătat că minora a „refuzat iniţial sa facă sex” cu el dar, „datorita vorbelor de dragoste”, „a cedat presiunii” sale.
Netemeinicia apărărilor inculpatului a rezultat atât din contradicţia propriilor susţineri cât şi din ansamblul trăirilor, sentimentelor şi tensiunilor manifestate de minoră, împrejurări de care au luat cunoştinţă şi unii dintre martorii audiaţi în cauză.
Astfel, deşi inculpatul a afirmat că minora a consimţit întreţinerea raportului sexual, şi că ulterior acestuia, „era vesela, probabil ca i-a plăcut”, din declaraţiile martorei T.M. rezulta ca minora „plângea” şi „avea în mână un pumn de pastile”, spunând că „vrea sa se omoare”, relatând acesteia despre episodul agresiunii sexuale la care a fost constrânsă de inculpat, rezultând în mod neîndoielnic dezavuarea netă de către minoră a acestor împrejurări.
Mai mult, aceeaşi martoră a relatat un episod esenţial consumat înainte de viol, respectiv că în ziua de 27 mai 2010, în timp ce se afla în maxi taxi care era oprit în staţia din corn. Miroslava, i-a văzut atât pe inculpat, cât şi pe partea vătămată, înainte ca primul să vireze la dreapta spre pădure, inculpatul fiind la volan iar minora, care se ştergea la ochi, trăgea de portiera ca să iasă.
Potrivit declaraţiilor martorului B.M.M., în seara zilei în care s-a consumat violul, inculpatul l-a sunat, în jurul orelor 20.30, spunându-i: „Poţi să mă ajuţi sa scap?” iar la întrebarea martorului daca este închis, inculpatul i-a răspuns explicit că a întreţinut relaţii sexuale cu minora.
Deosebit de relevante pentru conturarea profilului moral al victimei minore sunt declaraţiile martorei T.M. care a precizat că o cunoştea pe victimă ca „o fata cuminte”, „nu umblă aiurea”, fiind „cunoscută în sat ca având o buna reputaţie” şi că. „nu a avut nicio relaţie cu inculpatul ”.
Aceeaşi împrejurare a fost confirmată şi de martorul B.M.M., care a arătat că „între cei doi nu a existat niciodată o relaţie de prietenie sau de iubire”.
Martorul I.C.D., coleg cu partea vătămată, a arătat că „B.M. este o fată cuminte de felul ei”, nu a auzit „nicio panaramă cu ea", că „nu i-a văzut niciodată pe partea vătămată şi pe inculpat împreună", iar atunci când inculpatul i-a transmis victimei, prin intermediul martorului, că a întrebat de ea, minora i-a cerut martorului să-l întrebe pe inculpat „ce treabă are cu ea”.
Mai mult, nici martorul G.I., cumnatul inculpatului, nu a confirmat relaţia intimă dintre părţi, arătând că „nu i-a văzut niciodată împreună”.
Martorul M.I.L. a arătat de asemenea că „pe inculpat nu l-a văzut niciodată la partea vătămată şi nici nu a auzit-o niciodată discutând cu el sau despre el.”
La fel, martora H.A.G. a precizat că partea vătămată „era o fata cuminte” şi că „nu a avut o relaţie cu inculpatul”.
Şi martorul G.N.N. a arătat că nu ştie ca înainte de pretinsele fapte, partea vătămată să fi avut vreo legătură de prietenie sau amoroasă cu inculpatul, cu care este „prieten” şi că nu i-a văzut niciodată în ipostaze apropiate, respectiv să se ţină de mână sau să se îmbrăţişeze.
Martorul Lupu Petru, indicat de către inculpat ca fiind persoana care avea cunoştinţă despre relaţia amoroasa dintre părţi, audiat în fata instanţei (f. 198), a infirmat susţinerile inculpatului, arătând ca nu ştie nimic despre existenţa vreunei relaţii dintre inculpat şi partea vătămată, pe care, de altfel, „nu i-a văzut niciodată, pe terenul de fotbal sau la fântâna din apropierea locuinţei lui T.C.”, şi „nici în alte împrejurări”.
Doar martorul B.M.M. a confirmat că a fost prieten cu partea vătămată, o perioada de cea două săptămâni, în cursul anului 2009, conturându-se, însă, o relaţie de amiciţie între cei doi, specifică vârstei acestora. Acelaşi martor a descris-o pe partea vătămată ca fiind „o fată liniştită”, cu „preocupări şcolare” şi „învăţând bine”, „o fată cuminte” şi care „nu era predispusă a întreţine relaţii sexuale”.
În ceea ce priveşte însă pe inculpat, majoritatea martorilor audiaţi l-au descris într-o manieră negativă.
Astfel, martora T.M. a spus, vorbind despre faptul că victima este cunoscută în sat ca având o buna reputaţie, că nu poate să spună acelaşi lucra despre inculpat, relatând, cu unele ezitări date de contextul unor presiuni din partea familiei inculpatului, că a asistat la un incident petrecut anterior, în care acelaşi inculpat a tras de partea vătămată, hărţuind-o.
Martorul B.M.M. a arătat ca despre inculpat s-a mai auzit că „ar fi agresiv cu fetele", arătând că fosta soţie a inculpatului este soră cu concubina martorului şi ea ar fi povestit că ar fi fost luată cu forţa, la fel ca şi victima minoră, şi ulterior s-ar fi căsătorit cu inculpatul.
Dincolo de relatările provenind din probe indirecte, acelaşi martor a arătat că, înainte de consumarea faptelor, prin noiembrie 2009, personal, a asistat la momentul, relatat şi de martora T.M., în care partea vătămată plângea, afirmând că inculpatul nu o lăsa în pace, martorul avertizându-l pe inculpat să o lase în pace pe minoră, cel din urma spunând că „nu vrea sa-i facă nimic, ci doar a dorit să o atingă ”.
Din declaraţiile aceluiaşi martor, rezultă că şi după consumarea faptelor, inculpatul, fiind acasă la martor, după ce a mâncat şi a băut un pahar, „s-a dezlănţuit” spunând că „dacă partea vătămată nu-l iartă, îi taie tendoanele şi că oricum chiar dacă intră în puşcărie, rămân acasă alte persoane care pot să facă şi sa dreagă.”.
Chiar martora G.M.L., sora inculpatului a arătat că acesta „s-a căsătorit din interes.”
Depoziţiile cheie în întregirea tabloului general al profilului inculpatului aparţin martorelor A.D. şi C.V.
Potrivit celei dintâi martore, inculpatul a încercat să întreţină relaţii sexuale cu aceasta, pe când martora avea înjur de 18 ani, inculpatul ieşindu-i în faţă şi trăgând de ea, martora reuşind să scape prin fugă.
O împrejurare asemănătoare a relatat şi cea de-a doua martora în primele declaraţii, susţinând o agresiune sexuală, în forma actului consumat, de această dată. Fără a oferi o explicaţie plauzibila, această martora a revenit asupra poziţiei sale iniţiale, afirmând că a fost determinată de mama victimei să declare în acest fel.
Dincolo de valoarea probatorie pe care instanţa de fond a acordat-o depoziţiilor acestei din urma martore, în cauză exista un ansamblu de probe care conturează, dincolo de orice îndoiala rezonabila, atât profilul social al inculpatului şi al părţii vătămate cât şi contextul în care s-au consumat faptele de lipsire de libertate în mod ilegal şi viol.
În realitate, Tribunalul a reţinut că inculpatul a ademenit-o pe partea vătămată în maşina lui, l-a îndepărtat pe martorul I.C.D. şi, urmărind aducerea victimei în situaţia de a nu mai putea opune o rezistenţă eficientă, a lipsit-o de libertate prin menţinerea acesteia într-un autoturism în mişcare şi cu uşile blocate, precum şi prin scoaterea rapidă a minorei din zonele publice şi transportarea sa în zone izolate.
Maniera în care a acţionat inculpatul conduce la concluzia că acesta a amăgit-o pe minoră ca o va duce la magazinul din satul Proselnici, pe când, în realitate, nu urmărea decât să o ducă într-un loc izolat pentru a o constrânge la întreţinerea de relaţii sexuale.
Interesul anterior al inculpatului pentru victimă a fost confirmat şi de martorul I.C.D. care a arătat că înainte de cele întâmplate, inculpatul a venit la şcoala din Corneşti, în timpul orei de sport şi a abordat pe martor întrebându-l unde este partea vătămată şi spunând martorului sa-i transmită părţii vătămate „că el a întrebat de ea ”.
Odată ce minora a fost adusă în situaţia de a nu-i putea opune rezistenţă, inculpatul a trecut la exercitarea unor acte de constrângere fizică, corelative unor constrângeri de ordin moral, aşa cum a rezultat constant din declaraţiile amănunţite şi verosimile ale victimei.
Aceste relatări ale minorei se coroborează cu activitatea de conducere în teren care a refăcut întregul traseu parcurs de inculpat şi victimă şi a identificat locul unde s-a produs agresiunea sexuala, dar şi cu certificatul medico-legal.
Minora, nu numai că a dat date multiple cu privire la faptele derulate, la locurile prin care a trecut până în locul consumării agresiunii sexuale, dar a şi participat, la solicitarea organelor de poliţie, la reconstituirea traseului parcurs cu inculpatul.
Dincolo de maniera neadecvată în instrumentarea acestei cauze cu minora în vârstă de 14 ani şi în legătură cu fapte de agresiune sexuală (al căror specific este dat de grija specială a organelor judiciare de a nu conduce victima spre revictimizare), procesul verbal de reconstituire, împreună cu planşele fotografice anexe, scoate în evidenţă identitatea între locurile parcurse de cei doi şi prezentate în declaraţia victimei, cu cele indicate ulterior organelor de poliţie cu ocazia conducerii în teren.
Instanţa de fond a statuat că situaţia de fapt reţinută mai sus rezultă şi din analiza, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, a urmelor descoperite de organele de cercetare penală pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de partea vătămată (urme de întindere şi rupturi ale cusăturii la nivelul tivului de la gat al tricoului, nasturele de la pantaloni lipsă, fermoar al pantalonilor desprins în partea inferioară, de unde lipsesc mai mulţi dinţi (f. 30-34 d.u.p.), tricoul folosit de inculpat la ştergerea spermei a fost găsit în locul indicat de partea vătămată, respectiv sub scaunul şoferului (f. 15, 51-58 d.u.p.), produsul cosmetic, căzut din geanta victimei în timp ce se împotrivea la întreţinerea raportului sexual, produs găsit în autoturismul inculpatului (f. 38-39, 51-60 d.u.p.).
În ceea ce priveşte apărarea inculpatului în privinţa conduitei ulterioare a victimei, care, în opinia sa, ar exclude consumarea unui act sexual cu exercitarea de constrângeri, tribunalul a constatat, pe de o parte, că există în cauză declaraţiile martorilor B.A.G. şi P.M., ultimul aflat în relaţii apropiate cu inculpatul, care ar părea că susţin varianta avansată de inculpat, însă pe de alta parte, că pot fi decelate o serie de elemente care erodează încrederea în veridicitatea acestor depoziţii, plasându-le sub semnul unei îndoieli cu privire la sinceritatea martorilor.
Astfel, deşi cei doi martori au relatat întâlnirea cu partea vătămată din după amiaza zilei de 27 mai 2010, aceştia nu au descris corect ţinuta părţii vătămate, inclusiv geanta pe care o purta aceasta, ca şi accesoriu.
Mai mult, însuşi inculpatul nu a menţionat, în declaraţiile sale detaliate, presupusa întâlnire cu cei doi martori pe care i-a propus ulterior.
În plus, reacţiile ulterioare ale părţii vătămate, care a încercat să ia pastile şi apoi, învingându-şi ruşinea şi frica, a denunţat abuzul sexual, împrejurări expuse în cele ce preced, astfel cum rezulta nemijlocit din declaraţiile constante ale martorei T.M., sunt specifice victimelor infracţiunilor de viol.
Reacţiile ulterioare ale inculpatului erodează propria apărare a acestuia, inculpatul având o poziţie care reflectă conştientizarea riscului juridic al faptelor sale, încercând să determine victima, prin intermediul unor terţe persoane, să primească bani pentru a opri demersul judiciar în care i-a fost angajata răspunderea penală.
Instanţa de fond a mai reţinut că, din perspectiva probelor ştiinţifice, specialiştii legişti au constatat că, la data examinării, 28 mai 2010, partea vătămată „prezintă o deflorare recentă ce ar putea data din 27 mai 2010 ” (certificat medico-legal eliberat de I.M.L. Iaşi sub nr. 1138 din 28 mai 2010), menţiuni ce atestă fără urmă de dubiu faptul că inculpatul a întreţinut raport sexual normal, cu intromisiune vaginală completă.
Realitatea agresiunii sexuale suferite de victimă este atestată nu doar de dovezile materiale, ci şi de concluziile examinării psihologice a acesteia, realizate de specialişti din cadrul D.G.A.S.P.C. - Serviciul pentru Situaţii de Urgenţă Iaşi.
Potrivit fişei de examinare psihologică, „copilul relatează cu dificultate cele petrecute, insistând foarte mult pe încercările ei de a se elibera de agresor, justificând totodată motivul pentru care la un moment dat a cedat sub presiunea acestuia. Manifesta agitaţie psiho-motrică, mimică tristă, prezintă sentimente de neputinţă, prezentând simptomatologie clară de stres posttraumatic: coşmaruri, agresivitate nocturnă (se lupta prin somn în încercarea de a se elibera de agresor), frica de posibilitatea repetării abuzului, simţind nevoia de a sta de pază”, concluzia fiind că minora a suferit o traumă psihică majoră, (f. 29 d.u.p.).
Şi în cursul cercetării judecătoreşti, la solicitarea instanţei, a fost desemnat de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi un psiholog pentru a consilia victima minoră, pentru a lua legătura cu acestea în vederea audierii şi a fi prezentă în instanţă în momentul audierii părţii vătămate minore, respectiv, dna. F.E.
Deşi iniţial inculpatul a recunoscut vârsta părţii vătămate, ulterior a negat aceasta împrejurare esenţială pentru stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal.
Ulterior, în fata instanţei inculpatul a precizat ca în momentul în care ar fi început pretinsa relaţie cu partea vătămată, aceasta „era în clasa a VIII-a”.
Din ansamblul probelor analizate în cauză a rezultat ca părţile sunt consăteni, iar în micile localităţi rurale, locuitorii se cunosc între ei; mai mult, părţile au şi o legătura de afinitate, soţia inculpatului fiind soră cu concubina unui cumnat al mamei părţii vătămate, părţile cunoscându-se de mici copii.
Tribunalul a mai reţinut că aspectul fizic al părţii vătămate este specific unei fetiţe de cel mult 14 ani, iar anturajul acesteia pledează în sensul înlăturării oricărui dubiu asupra posibilităţii ca inculpatul să se fi înşelat cu privire la vârsta părţii vătămate.
Aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută în considerente, Tribunalul a statuat că infracţiunea de lipsire de libertate nu s-a realizat prin exercitarea de ameninţări sau violenţe în momentul urcării părţii vătămate în autoturism.
Acţiunile inculpatului se pliază pe elementele clasice ale racolării urmate de răpire, care a fost favorizată de ascendentul moral asupra victimei decurgând din diferenţele de vârstă şi sex.
Astfel, profitând de încrederea şi naivitatea părţii vătămate (minoră de 14 ani) cât şi de contextul urcării în autoturism a martorului I.C.D., coleg cu victima minoră, inculpatul a reuşit să o convingă cu uşurinţă pe aceasta să urce în maşină.
Ca atare, instanţa a reţinut că infracţiunea de lipsire de libertate s-a consumat din momentul în care s-a produs împiedicarea minorei de a coborî din autoturism, odată cu blocarea portierelor (în jurul orei 13.30) şi a continuat până în momentul epuizării, când victima a fost lăsată liberă (în jurul orei 15.00), depăşind timpul necesar întreţinerii efective a raportului sexual, absorbit în mod logic în fapta de viol.
În privinţa faptelor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, şi respectiv conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a cumpărat autoturismul marca B. cu numărul de identificare (serie şasiu) X, la sfârşitul anului 2009 de la martorul G.I., care i-a spus că numerele provizorii aplicate pe autoturism, respectiv X, erau expirate.
Chiar inculpatul a recunoscut vinovăţia pentru conducerea pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat şi cu numere false (f. 118 d.u.p.), însă ulterior a invocat necunoaşterea faptului că numerele provizorii aplicate pe autoturismul său erau expirate.
Mai mult, în faţa instanţei de fond (f. 41 d.u.), inculpatul a susţinut că martorul G.I., cumnatul său, cel de la care a cumpărat autoturismul, a uitat sa îi spună că numerele erau expirate, admiţând însă că nici el „nu s-a interesat de acest aspect”.
Cu toate acestea, necunoaşterea legii sau eroarea de fapt invocată de inculpat în apărare, nu poate avea semnificaţia unei cauze care exclude caracterul penal al faptei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor relevante în materie, orice conducător auto are obligaţia să se asigure că autoturismul pe care îl conduce respectă condiţiile de legalitate, iar şoferul are obligaţia de a purta asupra sa documentele care atestă această stare de legalitate, respectiv certificatul de înmatriculare.
Or, în cauză, inculpatul a circulat în ziua de 27 mai 2010 pe drumurile publice de pe raza localităţilor Proselnici şi Corneşti (adresa Primăriei corn. Miroslava, f. 107 d.u.p.), la volanul autoturismului marca B. cu numărul de identificare (serie saşiu) x, care nu era înmatriculat şi avea aplicate numerele false de înmatriculare x.
Organele de politie au ridicat de la inculpat autorizaţia de circulaţie provizorie seria x, din care rezultă cu prisosinţă că valabilitatea numerelor de înmatriculare provizorii x, expirase încă din data de 31 decembrie 2008 (f. 110-113 d.u.p.).
În legătură cu apărările inculpatului pe care s-a întemeiat cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice date prin rechizitoriu primei fapte, din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen., în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a reţinut că din declaraţiile victimei rezultă că inculpatul a folosit la consumarea violului (când s-a produs deflorarea) atât violenţa fizică, cât şi constrângerea psihică, în acest din urmă caz folosindu-se de ascendentul dat atât de Constituţia sa fizică, cât şi de frica imprimată minorei în aceste condiţii.
În realitate, inculpatul folosind atât violenţa fizică (prinderea victimei de braţe, imobilizarea minorei prin folosirea greutăţii corporale, tragerea şi forţarea pieselor de îmbrăcăminte) cât şi constrângerea psihică (ameninţări cu moartea) şi ulterior profitând de imposibilitatea victimei de a se apără, în condiţiile în care orice posibilitate de riposta era anihilată prin disproporţia vădită între constituţiile fizice, a adus victima într-o vădită stare de vulnerabilitate, creând contextul favorabil consumării actului sexual după propria voinţă, obligând-o pe minoră să întreţină relaţii sexuale, în pofida rugăminţilor victimei de a fi lăsată în pace.
Tribunalul a mai reţinut că nu trebuie ignorate nici vârsta fragedă şi vulnerabilitatea psihică a minorei, elemente de natură a plasa victima într-o situaţie în care orice încercare de opoziţie era sortită eşecului.
Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. instanţa a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul P.D.L. privind schimbarea încadrării juridice date prin rechizitoriu primei fapte, din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen., în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.
Concluzionând, instanţa de fond a statuat că vastul probatoriu administrat în cauză oferă elemente de detaliu credibile şi coroborabile care formează un ansamblu probator ce dovedeşte pe deplin vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.
Fapta inculpatului P.D.L., care, în după amiaza zilei de 27 mai 2010, prin exercitarea unor acte de constrângere şi prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apără, a întreţinut un raport sexual normal complet, cu partea vătămată B.M.I., minoră în vârsta de 14 ani, întruneşte, sub raport obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen.
Fapta aceluiaşi inculpat, care în după amiaza zilei de 27 mai 2010, începând cu ora 13.30 şi pana în jurul orei 15.00, a privat-o de libertate, fără drept, pe partea vătămată B.M., minoră în vârsta de 14 ani, prin împiedicarea acesteia de a coborî din autoturismul marca B. cu număr de înmatriculare x şi transportarea acesteia pe o distanta de cea 3 km într-un loc izolat din afara localităţii Proselnici, corn. Miroslava, jud. Iaşi, unde a continuat să o ţină la dispoziţia sa în pofida rugăminţilor victimei de a fi lăsata să plece, infracţiunea fiind consumată prin ademenire, urmată de răpire - prin punerea autoturismului în mişcare şi blocarea portierelor, şi asupra unei minore, întruneşte, sub raport obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. pen.
De asemenea, faptele aceluiaşi inculpat care, în după amiaza aceleiaşi zile de 27 mai 2010 a condus pe drumurile publice de pe raza comunei Miroslava, jud. Iaşi, autoturismul marca B. cu numărul de identificare X, în timp ce avea aplicate numerele provizorii X, care erau expirate din luna decembrie 2008, întrunesc, sub raport obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, şi respectiv conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, ambele cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.
Activitatea infracţională a inculpatului se caracterizează printr-o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real, prevăzută de art. 33 lit. a) C. pen. şi respectiv concursului ideal prevăzută de art. 33 lit. b) C. pen., în privinţa ultimelor doua infracţiuni.
Circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor de către inculpat, gradul de participaţie a acestuia conturează fără echivoc elementele constitutive ale infracţiunilor menţionate.
Fiind pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a antrenat răspunderea penala a acestuia, dispunând condamnarea sa.
La individualizarea judiciară a pedepselor principale stabilite pentru fiecare dintre infracţiunile concurente şi, ulterior, aplicate, şi a modului lor de executare, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, dispoziţiile generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, şi respectiv în legea specială, pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, gradul de pericol social al faptelor săvârşite, persoana infractorului, precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Gradul de pericol social concret al faptelor comise de către inculpat este unul foarte ridicat, având în vedere atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală, modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, aşa cum au fost descrise mai sus, împrejurările în care faptele au fost comise şi, nu în ultimul rând, urmările produse, respectiv, încălcarea libertăţii sexuale, a integrităţii corporale şi a libertăţii de mişcare a unei minore de nu mai mult de 14 ani, a bazelor morale care trebuie să lumineze viaţa unui copil, atingerea adusă dezvoltării fizice şi psihice a victimei minore, dar şi siguranţa circulaţiei şi încrederea în autenticitatea unei situaţii ce rezulta din plasarea unor numere de înmatriculare pe un autoturism care circulă pe drumurile publice.
Prin raportare mai ales la vârsta părţii vătămate, trebuie subliniat faptul că se poate afirma ca aceasta experienţă şi-a pus amprenta asupra dezvoltării psihice a acesteia, asupra echilibrului socio-afectiv al acesteia, astfel cum a rezultat şi din declaraţiile martorilor audiaţi cu privire la cest aspect.
Impactul evenimentelor asupra sistemului de valori al minorei, asupra sentimentului de securitate ce ar trebui să însoţească orice copil la această vârstă, a fost unul extrem de puternic; astfel, la acel moment, într-un mod mai mult decât brutal, minora a aflat rezonanta unor acte cu conotaţie sexuală, trăind semnificaţia reală a raportului sexual săvârşit de inculpat („nu aveam cunoştinţa despre viaţa sexuală, nu am discutat cu mama despre acest subiect, oricum ştiam că era un lucru pe care l-aş fi făcut când eram mare”, f. 42 verso,); suferinţele fizice pricinuite minorei, urmare a raportului sexual la care a fost supusă.
Instanţa de fond a mai arătat că toate aceste împrejurări au determinat o scădere dramatică a stimei de sine, minora încercând sentimentul ruşinii, inclusiv în momentul în care e ezitat să relateze martorei T.M. şi mamei sale cele întâmplate.
La rândul său, inculpatul, prin întreaga sa conduita, a prezentat detaşare emoţională în raport de cele întâmplate, poziţia sa conturându-se în principal în jurul ideii ca tot ceea ce s-a întâmplat a fost şi voinţa victimei minore, ignorând orice limitare sau cenzură pe care statutul său de bărbat căsătorit ar fi trebuit să i-o impună în relaţia cu aceasta.
Susţinerile prezentate în circumstanţierea inculpatului prin caracterizarea ataşată la dosar nu sunt de natură să antameze reţinerea vreunei circumstanţe atenuante raportat la caracterul abominabil al faptelor inculpatului.
Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa, regretul afirmat al inculpatului nu va putea fi reţinut ca circumstanţă atenuantă judiciara prevăzuta de disp. art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. întrucât aceasta împrejurare, în cazul concret, nu are relevanţa şi consistenţa unor împrejurări care să atenueze răspunderea penală.
De precizat este şi că după sesizarea organelor judiciare, inculpatul nu s-a sustras cercetărilor, fiind prezent la desfăşurarea întregii proceduri judiciare.
însă, recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii, ca circumstanţe atenuante, nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu, sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşita în concret satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.
Valorificând toate elementele decurgând din limitele de pedeapsă prevăzute de textele de incriminare, dispoziţiile părţii generale a Codului penal şi regimul de sancţionare a infracţiunilor săvârşite, gradul de pericol social concret ridicat pe care-l reprezintă infracţiunile comise, vârsta părţii vătămate la momentul activităţii infracţionale, urmările produse asupra fizicului dar, mai ales, asupra psihicului părţii vătămate care, aşa cum s-a reţinut, a suferit o traumă puternică cu efecte pe termen lung, ţinând cont şi de întreaga situaţie de fapt reţinută în sarcina inculpatului, instanţa a stabilit. a)cestuia câte o pedeapsă principală cu închisoarea la nivelul care să îndreptăţească aprecierea că aceasta este o măsură de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 C. pen. Astfel, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare, de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.
În baza dispoziţiilor imperative ale art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza l C. pen. şi art. 65 alin. (2) C. pen., alăturat de pedeapsa principală, instanţa a stabilit inculpatului şi o pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
La individualizarea, în această modalitate, a pedepsei complementare, instanţa a avut în vedere comportamentul ilicit al inculpatului, atitudinea lui în relaţiile cu persoanele de sex opus, în relaţiile de familie, relevată de probele menţionate mai sus, apreciind că acesta este incompatibil cu calitatea de tutore sau curator.
Ulterior, în baza art. 33 lit. a), lit. b) C. pen. cu referire la art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., inculpatului i s-a aplicat pedeapsa principală cea mai grea de 10 ani închisoare şi, alături de aceasta, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe perioada stabilită.
În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 74 din 05 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen. Deciziile date către instanţa supremă în soluţionarea recursurilor în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti în temeiul art. 4142 alin. (3) C. proc. pen.
De asemenea, instanţa a ţinut seama şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst contra Marii Britanii, cauza Sabou şi Pârcălab c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României), direct aplicabilă în dreptul intern o dată cu ratificarea de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Analizând aplicabilitatea pedepselor accesorii în cauză, în raport cu natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, cu ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului, instanţa a apreciat că inculpatul este nedemn în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. dar şi a dreptului de natura civilă prevăzută la lit. e) a aceluiaşi articol.
Astfel, pe durata executării pedepsei principale inculpatului îi va fi aplicata şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., în temeiul art. 71 C. pen., pentru motivele expuse anterior.
Criteriile avute în vedere de instanţă la individualizarea cuantumului de pedeapsă, au fost luate în considerare şi la individualizarea regimului de executare, astfel: raportându-se la persoana inculpatului, la lipsa conştientizării de către acesta a consecinţelor negative ale faptelor sale, în condiţiile în care anterior fusese condamnat la pedeapsa rezultantă a amenzii penale în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârşirea a doua infracţiuni de lovire sau alte violenţe, prin sentinţa penala nr. 1948 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penala nr. 56 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Iaşi, la perspectiva de reintegrare socială, precum şi la particularităţile dezvoltării psiho-sociale a inculpatului şi împrejurările cauzei, instanţa consideră că scopul educativ, represiv şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea efectivă a pedepsei privative de libertate.
Instanţa a constatat ca inculpatul a fost reţinut la data de 28 mai 2010, pentru 24 de ore, în baza ordonanţei organelor de cercetare penala (f. 120 d.u.p.) iar prin ordonanţa procurorului din data de 29 mai 2010 a fost respinsa propunerea organelor de cercetare penala de luarea a măsurii arestării preventive (f. 7-9 d.u.p.).
Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. din pedeapsa principală de executat de 10 ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., s-a dedus durata reţinerii preventive din data de 28 mai 2010.
În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, instanţa a reţinut că partea vătămată, B.M.I. a solicitat ca inculpatul sa plătească suma de 100.000 lei, reprezentând despăgubiri civile, daune morale.
Prin încheierea de şedinţa din 16 decembrie 2010, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, s-a constatat de către instanţa ca acţiunea civila, în prezenta cauza, se exercita conform art. 17 C. proc. pen., având în vedere ca vizează o parte vătămată minora.
A apreciat instanţa că partea vătămata a trăit semnificative suferinţe ca urmare a faptelor inculpatului, umilinţele nejustificate produse prin lipsirea de libertate şi prin abuzul sexual la care a fost supusa creându-i, incontestabil, traume psihice cu efecte incalculabile, prejudiciul nepatrimonial pretinzând reparaţie fiind unul evident.
Prejudiciul moral este rezultatul lezării unui drept nepatrimonial şi, deşi s-a considerat că este imposibilă o reparare pecuniară a acestuia, invocându-se caracterul arbitrar al acestei reparaţii, neputându-se stabili nici un fel de echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani, totuşi prezenţa acestuia ca parte componentă a prejudiciului în ansamblu, potrivit disp. art. 998, 999 C. civ., şi-a găsit o aplicare constantă în practica judiciară.
Despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală şi nu se stabilesc în raport cu posibilităţile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esenţială este stabilirea concordanţei dintre întinderea prejudiciului moral şi cuantumul despăgubirii, nefiind admisă nici o diferenţă în plus şi nici o diferenţă în minus.
În cazul lezării relaţiilor sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, la desfăşurarea vieţii sexuale a persoanei cu respectarea normelor morale, la convieţuirea socială, în cazul lezării bazelor morale care trebuie să lumineze viaţa unui copil, a integrităţii fizice şi psihice a unui minor, pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele, pe oricare plan, suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultăţile în adaptare, carenţele de la nivelul gândirii, astfel cum rezultă din probele cauzei.
Astfel, este de reţinut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. în acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a părţii civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs.
În cauză, instanţa a fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acţiunile exercitate de către inculpat, de natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral efectiv produs părţii civile minore.
Sunt evidente consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, traumele psihice (puse în evidenţă nu numai de constrângerea morală şi de impactul acţiunilor agresive, dar şi vârsta victimei minore) şi fizice suferite, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea acesteia la viaţa socială şi la care instanţa de fond a făcut referire.
Faţă de acestea, prima instanţă a apreciat că, alături de pedeapsa aplicată inculpatului pentru faptele comise, este justificată cererea de daune morale şi, statuând în echitate, în baza disp. art. 17 C. proc. pen., art. 346 alin. (1) teza I C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată din oficiu, şi a obligat inculpatul P.D.L. la plata către partea vătămată minoră B.M.I. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, daune morale.
În baza art. 163 alin. (1), (2), (5) şi (6) lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 17 C. proc. pen., instanţa a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, a bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului P.D.L., până la concurenţa sumei de 50.000 lei, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune (plata către partea vătămată minoră a sumei de bani acordate cu titlu de despăgubiri civile, daune morale), măsură a cărei luare este obligatorie în raport de vârsta victimei infracţiunilor, potrivit art. 163 alin. (6) lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 169 C. proc. pen. rap. la art. 357 C. proc. pen. instanţa a dispus restituirea către partea vătămată B.M.I. a produsului cosmetic (lipstick strugurel) marca A. (f. 39 d.u.p.), ridicat de organele de poliţie din autoturismul inculpatului, cu obligaţia pentru partea vătămată sa-l păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.
În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare avansate de stat, având în vedere soluţia asupra cauzei şi principiul potrivit căruia plata cheltuielilor judiciare avansate de stat revine celui în sarcina căruia a fost reţinută culpa infracţională sau culpa procesuală, instanţa a apreciat, în baza disp. art. 189 C. proc. pen. rap. la art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenta juridică în materie penala, suma de câte 75 lei reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnaţi din oficiu, ale căror delegaţii (nr. 8941 din 22 noiembrie 2010 şi nr. 8942 din 22 noiembrie 2010) au încetat, potrivit art. 171 alin. (5) C. proc. pen., la prezentarea apărătorilor aleşi.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul P.D.L. la plata sumei de 2.050 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în ambele faze ale procesului penal, în cuantumul cărora a fost inclusa şi suma reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnaţi din oficiu.
II Sentinţa pronunţată a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul P.D.L. pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel depuse în scris şi prezentate oral de către procuror s-a invocat netemeinicia sentinţei penale sub aspectul modului de individualizare a pedepsei aplicate.
Reprezentantul parchetului a susţinut că în operaţiunea de individualizare a pedepselor nu s-a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., ignorându-se gradul de pericol social în concret al faptelor comise, conturat de modalitatea de acţiune a inculpatului, atingerea adusă unor valori sociale importante, ocrotite de legea penală, rezonanţa socială a faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului, ceea ce impune o nouă individualizare a pedepselor în aşa fel încât să răspundă scopului prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Criticile formulate de inculpatul P.D.L. prin apărătorul ales, au vizat următoarele aspecte:
- greşita interpretare a probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, neclarificarea unor contradicţii şi reţinerea unei situaţii de fapt contrare realităţii având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare, pentru infracţiunile de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal. Instanţa de fond a avut în vedere un raţionament bazat pe deducţii şi nu pe probe obiective şi credibile care să susţină acuzaţiile aduse inculpatului - agresarea sexuală şi limitarea libertăţii de acţiune fizică şi volitivă a minorei - în condiţiile în care martorii acuzării sunt rude apropiate ale familiei părţii vătămate, ceea ce impune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
- greşita încadrare juridică a faptei în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. prin raportare la conduita părţii vătămate care a consimţit să întreţină un raport sexual cu inculpatul, fără a exista o înfrângere a libertăţii sexuale prin acte de constrângere fizică ori morală, conform întregii probaţiuni penale din dosar (cu preponderenţă declaraţiile inculpatului şi a majorităţii martorilor, concluziile certificatului medico-legal din 28 mai 2010, care nu atestă pe corp semne de violenţă), elemente de natură să impună schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. şi totodată, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. în condiţiile în care victima are o constituţie fizică robustă, un corp dezvoltat creând convingerea inculpatului că are o vârstă mai mare;
- aprecierea eronată a probatoriului administrat şi greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunile de „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat” prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare" prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 în contextul în care autoturismul fusese cumpărat recent iar vânzătorul nu-i adusese la cunoştinţă faptul că numerele de înmatriculare provizorii expiraseră, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sub aspectul laturii subiective (lipsa vinovăţiei).
- modul deficitar de individualizare a pedepselor stabilite, raportat la circumstanţele personale - lipsa antecedentelor penale, persoană integrată social şi cu un comportament corespunzător în familie şi societate - şi aplicarea unor pedepse excesive.
În faţa instanţei de apel, inculpatul P.D.L. s-a prevalat de disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen. privind dreptul de a nu face declaraţii.
În contextul devolutiv al apelului, inculpatul, prin apărător ales, a formulat cereri de extindere a probatoriului, respectiv reaudierea martorilor B.M.M., T.M., A.D. şi C.V., solicitarea de relaţii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi cu privire la modul de soluţionare a plângerilor penale formulate împotriva numiţilor A.D., B.M.M. şi T.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă şi înscrisuri în circumstanţiere.
Prin încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2012, instanţa de apel a respins motivat parte din aceste probatorii (reaudierea martorilor B.M.M., T.M., A.D. şi C.V.) ca fiind lipsite de relevanţă sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt. A fost admisă proba privind solicitarea de relaţii la parchet cu privire la stadiul cercetărilor declanşate împotriva numiţilor A.D., B.M.M. şi T.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă şi, eventual, înaintarea unor copii de pe declaraţiile acestora, precum şi proba cu înscrisuri pentru conturarea profilului socio-moral al inculpatului.
Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 121 din 12 iulie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul P.D.L., împotriva sentinţei penale nr. 575 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
În baza disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
În baza disp/art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de parchet au rămas în sarcina statului.
Curtea, examinând hotărârea apelată şi actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 62 C. proc. pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului, caz în care, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Evaluarea completă şi justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuţioasă a materialului probator şi apoi o sinteză raţională a evaluărilor făcute, pe examinarea probelor în ansamblul lor.
Fiind investită cu soluţionarea cauzei, prima instanţă în raport de exigenţele invocate, a respectat principiul nemijlocirii judecăţii consacrat în art. 289 C. proc. pen., procedând la readministrarea probelor din cursul urmăririi penale, pentru a lua cunoştinţă direct de relatările martorilor şi părţii vătămate în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.
Astfel, Curtea a arătat că prima instanţă a procedat la audierea inculpatului, a părţii vătămate şi a martorilor T.M., B.M.M., G.M.L., I.C.D., G.I., A.D., B.A.G., C.V., M.I.L., H.A.G., A.C., G.N.N., T.C., L.P., B.M.M.
S-a arătat că instanţa de fond a administrat toate probele necesare aflării adevărului cu privire la fapte şi la împrejurările cauzei, reţinând o situaţie de fapt în concordanţă cu toate probele administrate la urmărirea penală şi în faza cercetării judecătoreşti.
De asemenea, au fost examinate efectiv probele esenţiale supuse aprecierii, cu consecinţe în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei în comiterea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, printr-o evaluare a contribuţiei cauzale a inculpatului, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, şi o apreciere profundă a tuturor împrejurărilor anterioare, concomitente şi posterioare ce au ocazionat sau pe fondul cărora s-au comis faptele, analizându-se elementele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare.
Curtea de apel a constatat că, în cauză, a fost administrat un probatoriu complet, corect interpretat şi coroborat, avându-se în vedere toate datele ce converg spre o reală stabilire a situaţiei de fapt, situaţia de fapt expusă fiind însuşită şi de instanţa de apel, precum şi argumentele primei instanţe aduse în susţinerea vinovăţiei inculpatului, instanţă care, la rândul ei, în baza propriului examen, în contextul evaluării materialului probator a determinat conexitatea existentă între contribuţiile inculpatului, materializate în comiterea faptelor.
Pe baza probelor ce au rezultat din ansamblul mijloacelor de probă dispuse şi administrate (probe ce au fost analizate pe larg de prima instanţă) s-a reţinut că în după amiaza zilei de 27 mai 2010, inculpatul P.D.L. a condus pe drumurile publice de pe raza comunei Miroslava autoturismul marca B. cu număr de identificare x, în timp ce avea aplicate numerele provizorii x, care erau expirate din luna decembrie 2008, şi, începând cu ora 1300 până în jurul orei 1500 a privat-o de libertate, fără drept, pe partea vătămată B.M., minoră în vârstă de 14 ani, prin împiedicarea acesteia de a coborî din autoturism şi transportarea pe o distanţă de 3 km, într-un loc izolat, în afara localităţii Proselnici, comuna Miroslava, unde, prin exercitarea unor acte de constrângere a întreţinut un raport sexual normal, complet, cu aceasta.
Pentru a se ajunge la concluzia condamnării, legea pretinde ca probele administrate să fie în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului şi să nu lase nici un dubiu cu privire la autorul faptei şi vinovăţia acestuia.
În cauză, în evaluarea materialului probator administrat s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. privind aprecierea probelor, probe al căror conţinut a fost perceput în mod real, în reţinerea situaţiei de fapt.
De asemenea, instanţa de fond a examinat cauza şi în raport de disp. art. 75 C. proc. pen., ce constituie un principiu al sistemului probator, potrivit căruia, declaraţiile părţii vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Astfel, prin plângerea formulată şi declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, partea vătămată minoră B.M.I. a relatat în detaliu împrejurările în care a acceptat să urce în autoturismul inculpatului împreună cu vărul său, martorul I.C.D., traseul parcurs cu autoturismul şi ansamblul acţiunilor inculpatului care au precedat, însoţit şi succedat consumării agresiunii sexuale.
Partea vătămată a reclamat în mod constant că inculpatul „a blocat portierele” şi nu i-a permis să coboare din autoturism şi că a fost constrânsă (bruscând-o, imobilizând-o şi ameninţând-o cu folosirea de acte de violenţă) să întreţină raport sexual.
Parte din împrejurările relatate de partea vătămată sunt confirmate de martorul I.C.D. care a arătat că în momentul în care au ajuns cu autoturismul în dreptul magazinului sătesc, unde urma să coboare partea vătămată, inculpatul a refuzat să oprească, continuând deplasarea până în apropierea şcolii unde a oprit şi i-a cerut martorului să coboare, după care, „a blocat portierele" şi a plecat, fără să întoarcă maşina, în deal, spre cimitir.
De asemenea, s-a reţinut că declaraţiile părţii vătămate sunt susţinute şi de martora T.M. care a relatat că în ziua de 27 mai 2010, în timp ce se afla în maxi-taxi, care era oprit în staţia din comuna Miroslava, a văzut partea vătămată în autoturismul inculpatului, se ştergea la ochi şi trăgea de portieră ca să coboare, iar în după amiaza zilei a văzut-o pe minoră că plângea şi „ avea în mână un pumn de pastile” spunând că „vrea să se omoare”, iar ulterior, la insistenţele sale, partea vătămată i-a relatat că „inculpatul a abuzat de ea” adică a întreţinut relaţii sexuale „pe care nu şi le-a dorit”.
Curtea a mai reţinut că în completarea argumentelor ce conduc la concluzia vinovăţiei inculpatului în agresarea sexuală a părţii vătămate sunt şi declaraţiile martorului B., potrivit cărora, în seara zilei de 27 mai 2010 înjurai orei 20:30 a fost sunat de inculpat care i-a spus în mod explicit că a violat-o pe nepoata sa B.M.I.
Realitatea agresiunii sexuale suferită de partea vătămată este atestată nu doar de dovezile materiale (urmele descoperite de organele de cercetare penală pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de partea vătămată, tricoul folosit de inculpat la ştergerea spermei, produsul cosmetic căzut din geanta victimei) ci şi de constatările medicilor specialişti care au efectuat examinarea medico-legală şi au concluzionat că la data examinării - 28 mai 2010, partea vătămată prezenta o deflorare recentă ce ar putea data din 27 mai 2010 precum şi de concluziile examinării psihologice a victimei realizate de specialişti din cadrul D.G.A.S.P.C. - Serviciul pentru situaţii de urgenţă Iaşi.
Inculpatul P.D.L. nu a negat consumarea raportului sexual, însă, a încercat că acrediteze ipoteza că avea o relaţie amoroasă cu partea vătămată din iunie-iulie 2009 şi că minora a consimţit la întreţinerea raportului sexual în după-amiaza zilei de 17 mai 2010, în baza unei înţelegeri anterioare cu inculpatul.
Apărările inculpatului constând în greşita condamnare pentru infracţiunile de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal, în condiţiile în care nu a constrâns partea vătămată, aceasta urcând în autoturismul său pe baza unei înţelegeri anterioare şi acceptând să întreţină raportul sexual de bună voie, analizate prin prisma probelor administrate, au fost apreciate de către Curtea de Apel ca fiind lipsite de temei.
Cutea a reţinut că maniera în care a acţionat inculpatul - a avut iniţiativa de a opri autoturismul, l-a îndepărtat pe martorul I.C.D., a menţinut autoturismul în mişcare şi cu uşile blocate, deplasarea într-o zonă izolată - conduce la concluzia că rezoluţia acestuia a fost unică şi anume, de a întreţine prin constrângere, raport sexual cu partea vătămată.
Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat că în mod corect au fost respinse ca nefondate apărările inculpatului pe care s-a întemeiat cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alini şi alin. (3) teza I C. pen. în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., pe considerentul că nu a existat nici un act de constrângere a părţii vătămate, iar raportul sexual a fost consumat cu consimţământul acesteia.
Infracţiunea de viol se realizează, din punct de vedere al elementului material al laturii obiective, prin modalităţi alternative şi anume, constrângere fizică sau morală sau profitând de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fiind vorba de un raport sexual realizat fără consimţământ, respectiv, prin încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a victimei. Pe de altă parte, infracţiunea de act sexual cu un minor presupune realizarea raportului sexual cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, însă cu consimţământul acestuia.
Criteriul distinctiv dintre infracţiunea de viol şi cea de raport sexual cu o minoră este lipsa sau, dimpotrivă, existenţa acordului subiectului pasiv al infracţiunii, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea fizică ori psihică.
De asemenea, în ce priveşte infracţiunea de viol, lipsa consimţământului şi modalităţile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând, avându-se în vedere persoana victimei (vârsta, dezvoltare psihosomatică, etc.), împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi persoana infractorului, relaţia cu victima.
Analizând toate elementele de fapt, instanţa de fond în mod just a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat se circumscrie conţinutului infracţiunii de viol în formă agravată, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen.
Temerea creată părţii vătămate - minoră în vârstă de 14 ani, lipsită de maturitate psihică şi rezistenţă morală - atât prin folosirea violenţei fizice (prinderea victimei în braţe, imobilizarea prin folosirea greutăţii corporale, tragerea şi forţarea obiectelor de îmbrăcăminte) cât şi prin constrângere psihică ( ameninţări cu moartea), i-a redus posibilitatea de a se opune la agresiunea exercitată asupra ei, ceea ce a contribuit în mod esenţial la săvârşirea violului, raportul sexual realizat nefiind susceptibil a fi încadrat în prevederile art. 198 alin. (1) C. pen.
S-a arătat că poziţia procesuală a inculpatului sub aspectul lipsei reprezentării în plan subiectiv a faptului că partea vătămată este minoră sub 15 ani, împrejurare esenţială pentru stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de viol şi act sexual cu un minor, nu este argumentată convingător.
Instanţa de apel a reţinut că literatura de specialitate arată că nu interesează dacă autorul faptei ştia cu certitudine vârsta victimei. Cunoaşterea nesigură, îndoiala asupra acestei împrejurări, nu înlătură răspunderea penală, subiectul acţionând mai departe, înseamnă că a acceptat şi această eventualitate.
Din actele dosarului Curtea a reţinut că inculpatul şi partea vătămată sunt consăteni, ştia că este elevă în clasa a VIII a, se cunosc de mici copii, au şi o legătură de afinitate, şi de câteva ori şi-a afişat interesul pentru dezvoltarea unei relaţii de prietenie cu aceasta, iar anturajul părţii vătămate pledează pentru înlăturarea oricărui dubiu care să-i profite inculpatului.
Mai mult, fotografiile părţii vătămate, aflate la dosar, sunt elocvente în a dovedi că trăsăturile somatice şi întreaga fizionomie erau cele normale pentru un copil sub 15 ani.
Curtea a mai statuat că lipsirea de libertate în mod ilegal a părţii vătămate, deşi nu s-a realizat prin exercitarea de ameninţări sau violenţe în momentul urcării în autoturism, nu poate fi absorbită în mod natural de infracţiunea de viol, deoarece actele materiale prin care partea vătămată a fost lipsită de libertate nu constituie, în acelaşi timp, acte specifice ale laturii obiective a infracţiunii de viol.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal s-a consumat în momentul în care inculpatul a împiedicat partea vătămată să coboare din autoturism, prin blocarea uşilor, a părăsit localitatea, transportând-o într-un loc izolat, unde a fost agresată sexual, şi a continuat până în momentul în care partea vătămată a fost lăsată liberă (în jurul orei 15:00), astfel încât, timpul în care a fost îngrădită libertatea de mişcare a părţii vătămate a depăşit timpul necesar întreţinerii efective a unui raport sexual.
Sub acest aspect nu au fost primite criticile formulate de inculpat.
În ceea ce priveşte infracţiunile de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv, conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, apărările invocate privind necunoaşterea împrejurării că numerele provizorii aplicate pe autoturismul marca B., proprietate personală, erau expirate, nu au putut fi primite de către instanţa de apel.
Autoturismul a fost achiziţionat la sfârşitul anului 2009 de la martorul G.I., cumnatul său, care i-a precizat că „autoturismul trebuie înmatriculat”.
De altfel, de la locuinţa inculpatului a fost ridicată autorizaţia de circulaţie provizorie seria x din care rezultă că valabilitatea numerelor de înmatriculare provizorii x, expirase încă din data de 31 decembrie 2008.
Curtea a arătat că, fiind întrunite elementele constitutive ale celor două infracţiuni, atât din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv, în mod corect prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului.
Concluzionând, instanţa de prim control judiciar a arătat că, faţă de întreg materialul probator administrat şi elementele evidenţiate în urma analizării acestuia, în mod justificat prima instanţă a constatat că, prin conţinutul său, ansamblul probator existent în cauză are caracter cert şi decisiv în înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie consacrat de lege în favoarea inculpatului, întrucât, probele în acuzare conţin informaţii care permit constatarea unei situaţii de fapt complete, în derularea acţiunilor, instanţa putându-şi forma o convingere care se constituie într-o certitudine.
Analizând hotărârea apelată şi sub aspectul tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, Curtea a constatat că, în operaţiunea de individualizare a pedepselor, prima instanţă a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., analizând complexitatea pericolului social al faptelor deduse judecăţii, elementele obiective şi subiective ce au condus la săvârşirea infracţiunilor, circumstanţele personale ale inculpatului.
Raportat la prevederile art. 52 C. pen. şi având în vedere modalitatea concretă în care a fost concepută şi desfăşurată activitatea infracţională, natura socială a relaţiilor lezate, impactul social produs de infracţiuni, urmările produse precum şi atitudinea inculpatului manifestată pe parcursul procesului penal, Curtea a apreciat că pedepsele stabilite, sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare, sunt de natură să răspundă cerinţelor scopului preventiv, coercitiv şi educativ, asigurând, totodată o proporţie echitabilă între gradul de pericol social al faptelor şi profilul socio-moral al inculpatului, fără a se impune o atenuare sau agravare a răspunderii penale.
Fiind antrenată răspunderea penală a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol, instanţa de fond, în mod just, a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri către partea vătămată minoră, cu titlu de daune morale.
Incriminarea acestor fapte, urmăreşte abţinerea oricărei persoane de a agresa sexual un minor, pentru că, o asemenea faptă are repercusiuni negative asupra dezvoltării fizice şi psihice a minorului, stânjenind formarea sentimentelor de pudoare şi decenţă, care trebuie să caracterizeze viaţa sa sexuală viitoare.
În urma examenului psihologic s-a stabilit că partea vătămată, minoră, în vârstă de 14 ani, prezintă reactivitate psihologică accentuată, cu perturbarea activităţii sociale specifice vârstei, în context psihotraumatizant. Faţă de această împrejurare, este incontestabil că victimei i-a fost cauzat un prejudiciu moral.
în raport cu gravitatea suferinţelor morale produse, s-a apreciat de către instanţa de apel că obligarea inculpatului la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, corespunde cerinţelor unei juste şi integrale despăgubiri în sensul prevederilor art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 şi următoarele C. civ.
Considerentele expuse demonstrează caracterul nefondat al criticilor aduse de procuror şi de inculpat, astfel încât, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate.
În baza disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul apelant a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În baza disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de procuror au rămas în sarcina statului.
III. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul P.D.L.
În motivarea scrisă a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi susţinut oral de către reprezentantul Ministerului Public, prima critică a hotărârilor date în cauză a vizat modalitatea de individualizare a pedepsei, întemeindu-se pe cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. S-a arătat astfel că instanţele anterioare au apreciat adecvată aplicarea pedepselor la nivelul minimului special, deşi elementele cauzei pledează pentru majorarea acestora, nu doar pentru reţinerea acestor elemente ca argument al neaplicării atenuantelor judiciare. Astfel, s-a arătat că, deşi par impresionante pedepsele pentru infracţiunea de viol si cea pentru lipsirea de libertate, acestea reprezintă minimul special al textelor de incriminare. în concret, inculpatul a realizat cumulat mai multe variante alternative de agravare la infracţiunea prevăzuta de art. 189 C. pen. - a răpit victima, transportând-o fără voie dintr-un loc cunoscut în alt loc, în afara localităţii, în vecinătatea unei păduri, victima era minoră în vârstă de 14 ani şi în mod evident a fost supusă unor multiple suferinţe, fizice şi morale, unele prin însăşi violul comis asupra ei, altele exterioare acestuia, respectiv spaima indusă de blocarea în maşină, îndepărtarea verişorului ce o însoţea, îndepărtarea intempestiva de localitatea de domiciliu. De asemenea, lipsirea de libertate, deşi autonomă, a reprezentat un mijloc pentru infracţiunea de viol. Un asemenea cumul de situaţii, justificau dozarea pedepsei peste minimul special, dată fiind marja statuată de legiuitor, respectiv 10-25 ani.
S-a mai susţinut că infracţiunea de viol, de asemenea, capătă o circumstanţiere defavorabilă inculpatului, date fiind împrejurările complexe, create de autor tocmai pentru a-şi duce la îndeplinire agresiunea sexuală. Acesta a propus victimei şi însoţitorului ei de 13 ani să îi ia cu maşina, mizând pe naivitatea si încrederea acestora că sunt împreună, că se aflau în localitatea de domiciliu pe stradă şi vor fi duşi până la magazin, a încercat sa înlăture vigilenţa celor doi la întrebarea victimei de ce trece de magazin spunând că va întoarce la şcoala din sat, a îndepărtat prin viclenie martorul cerându-i să coboare pentru a putea întoarce vehiculul, ceea ce denota o formă elaborată a rezoluţiei infracţionale, şi nu spontaneitate. în motivarea recursului s-a mai arătat că şi urmările psihologice stabilite de specialişti, existente la dosarul cauzei (f. 29 d.u.p.) sunt de avut în vedere, pentru că şi victimele minore reacţionează diferit la agresiunile asupra lor, existând persoane mai dezvoltate şi emancipate, chiar obişnuite cu derapaje social comportamentale, ce minimalizează adeseori fapte grave comise asupra lor, şi tineri asupra cărora o astfel de agresiune se amprentează mai sever. Ori, în pofida încercărilor inculpatului de a releva o pretinsă relaţie anterioară cu victima, majoritatea depoziţiilor consătenilor - martorii T.M., B.M.M., B.M.M., H.A.G., I.C. - au caracterizat-o pe aceasta ca „o fată liniştită” „o fată cuminte”, cu preocupări şcolare, „că nu s-a auzit niciodată vreo panaramă cu ea”.
O a doua critică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a vizat neaplicarea de către instanţele anterioare a unei pedepse complementare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., similară celei aplicate deja pentru infracţiunea de viol, faţă de natura faptei şi circumstanţele cauzei, dar şi de cuantumul pedepsei principale aplicate deja, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În fine, a treia critica a privit neaplicarea unui spor de pedeapsa în urma contopirii pedepselor, critică invocată şi în apel, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. Chiar în ipoteza că instanţele au considerat că o majorare a pedepselor nu se impune, Parchetul a apreciat ca lipsită de temeinicie şi inadecvată omisiunea aplicării unui spor care să sancţioneze concursul a patru infracţiuni, din care două extrem de grave, deşi în practica judiciară se aplică frecvent acest spor pentru autorii unor fapte mai puţin grave şi ca natură, şi ca pedepse - furturi, loviri şi alte violente, infracţiuni rutiere, falsuri.
În motivarea orală a recursului, reprezentantul Ministerului Public a extins motivele de recurs cu unul în favoarea inculpatului, în temeiul art. 3859 pct. 17, 14 şi 172 C. proc. pen., invocând greşita încadrare juridică dată faptelor de conducere a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare. Astfel s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracţiune, cea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, având în vedere dispoziţiile deciziei pronunţate în recursul în interesul Legii nr. 18/2012.
Recurentul inculpat, în motivarea orală a recursului declarat, a arătat că susţine motivul de recurs invocat oral în favoarea sa de către reprezentantul Ministerului Public şi că înţelege să nu mai susţină motivul de recurs prin care solicitase achitarea în acest sens.
Cu privire la celelalte motive de recurs, recurentul inculpat a criticat decizia instanţei de apel prin prisma cazului de casare prevăzută de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. în ceea ce priveşte infracţiunea de viol, vizând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 C. pen. în ceea ce priveşte infracţiunea de act sexual cu un minor, s-a solicitat în baza dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., deoarece există o cauză care înlătură răspunderea penală, respectiv eroarea de fapt. De asemenea, apărătorul inculpatului a invocat cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate, solicitând achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. în ceea ce priveşte infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu numere de înmatriculare expirate, s-a invocat cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitându-se achitarea inculpatului în baza. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., fiind vorba, din punctul de vedere al inculpatului, de o eroare de fapt.
Apărătorul inculpatului a menţionat, de asemenea, că inculpatul apreciază că în cauză nu sunt probe certe care să-l incrimineze, iar motivarea sentinţei de fond, menţinută şi de către Curtea de Apel Iaşi, se întemeiază exclusiv pe depoziţiile martorilor părţii vătămate, martori care sunt rude cu aceasta, iar o parte dintre ei au recunoscut că la urmărirea penală au dat declaraţii mincinoase în defavoarea inculpatului. S-a mai arătat că o serie de martori propuşi în dovedirea susţinerilor inculpatului nu au fost audiaţi, iar aceştia ar fi putut dovedi faptul că între el şi partea vătămată existau relaţii anterioare de prietenie. De asemenea, nu este dovedită constrângerea fizică sau morală a părţii vătămate, astfel că aceasta a acceptat să întreţină relaţii intime cu inculpatul, în acest sens neputându-se vorbi de săvârşirea infracţiunii de viol, ci cel mult de cea de act sexual cu un minor. În ceea ce priveşte această a doua infracţiune, deşi inculpatul o cunoştea demult pe partea vătămată precum şi pe o parte dintre rudele acesteia, niciodată nu a avut reprezentarea vârstei părţii vătămate, de unde rezultă că s-a aflat în eroare gravă de fapt - aspect care este de natură să înlăture răspunderea penală.
La evaluarea cazurilor de casare Înalta Curte are în vedere faptul că în conformitate cu art. II alin (1) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013), dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rol la data de 6 august 2012, fiind supusă astfel cazurilor de casare astfel cum acestea au fost modificate de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010).
Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de inculpatul P.D.L., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., referitor la greşita încadrare juridică a faptelor, invocat de către recurentul inculpat, cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., Înalta Curte îl consideră neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 197 C. pen. (Violul):
(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit art. 198 C. pen. (Actul sexual cu un minor):
(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit art. 189 C. pen. (Lipsirea de libertate în mod ilegal):
(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
Instanţele de fond şi apel au respins cererile de schimbare a încadrării juridice, arătând, în mod judicios că, din întregul material probator, rezultă că raportul sexual normal, recunoscut de altfel şi de către recurentul inculpat, a fost însoţit de constrângerea fizică şi morală a părţii vătămate, precum şi de punerea acesteia în imposibilitatea de a se apăra. Astfel instanţele anterioare au evaluat corect declaraţia părţii vătămate reţinând că aceasta se coroborează cu probele ştiinţifice administrate şi cu declaraţiile de martori.
Înalta Curte va reţine declaraţia minorei, iar pentru evaluarea forţei probante va analiza concomitent şi circumstanţele personale ale acesteia astfel cum sunt conturate de înscrisuri şi declaraţii de martori. Martora T.M., o vecină cu care victima a vorbit ulterior consumării infracţiunii a relatat trauma psihică evidentă, dar şi faptul că minora i-a relatat gândurile de sinucidere în timp ce avea asupra sa „un pumn de pastile” şi ruşinea ce au copleşit-o (f. 57 dosar fond). Partea vătămată a fost descrisă de către conducerea şcolii ca fiind orientată către studiu, cu rezultate meritorii la toate disciplinele şcolare, ordonată, harnică, disciplinată, serioasă şi respectată de toţi elevii. Martorii T.M., B.M.M., I.C.D., G.I., M.I.L. şi H.A.G. au afirmat că minora este un copil responsabilizat, iar în comunitatea restrânsă din care părţile fac parte, nu se cunoaşte ca între părţi să existe o relaţie apropiată.
De asemenea atât din certificatul medico-legal eliberat de I.M.L. Iaşi din 28 mai 2010, înscrisurile cu caracter medical (f. 24, şi urm.) cât şi din concluziile examinării psihologice realizate în cadrul D.G.A.S.P.C. Iaşi (f. 22, şi urm., 112 şi urm.) rezultă că partea vătămată prezenta o simptomatologie specifică stresului posttraumatic şi leziuni fizice recente (deflorare) care puteau data din 27 mai 2010, probe care exclud existenţa consimţământului părţii vătămate la întreţinerea raportului sexual.
Instanţele anterioare au înlăturat, în mod corect apărarea valorificată prin declaraţia sorei inculpatului numita G.M.L. şi a unui vecin al părţii vătămate T.C. (f. 59, 196) ce vizau dovedirea unei relaţii strânse între părţi şi prin aceasta caracterul liber consimţit al actului sexual, întrucât nu se coroborează cu ansamblul probatoriilor constând în declaraţii de martori şi părţi, dar şi cu datele ce rezultă din înscrisurile cu caracter medical sau din expertiza medico-legală. Martorii T.C. (f.196) şi G.M.L. (f. 59), încearcă să dovedească un comportament libertin al părţii vătămate, care şi dacă ar fi real, nu poate exclude răspunderea penală a inculpatului. Înalta Curte subliniază însă că ansamblul probatoriilor, amintind numai evaluările psihiatrice şi caracterizările obţinute de la şcoala frecventată de minoră sau declaraţiile celorlalţi martori audiaţi, dovedesc deplin conduita conformă normelor morale si convieţuirii sociale, inclusiv cele susţinute si recunoscute într-o comunitate rurală restrânsă. Astfel cum s-a arătat deja, martorii T.M., B.M.M., I.C.D., G.I., M.I.L. şi H.A.G. au afirmat că minora este un copil responsabilizat, iar în comunitatea restrânsă din care părţile fac parte, nu se cunoştea ca între părţi să existe o relaţie apropiată. Martorul L.P., indicat de către inculpat ca fiind persoana care avea cunoştinţă despre relaţia „amoroasă” dintre părţi, audiat în fata instanţei de fond, a infirmat susţinerile inculpatului, arătând ca nu ştie nimic despre existenta vreunei astfel de legături. Deşi recurentul inculpat a propus martorii B.A.G., P.M., A.C. (prieten al inculpatului), T.C. care să dovedească că raportul sexual a fost consimţit, aspect dedus din această relaţie amoroasă anterioară, declaraţiile menţionate susţin cel mult întâlniri cu caracter întâmplător, în locuri publice sau care nu au amplitudinea invocată de apărare. Existenţa unei astfel de relaţii apropiate de prietenie nu este cunoscută nici de către apropiaţii familiei victimei (declaraţii f. 119, 120) sau de membrii comunităţii restrânse căreia părţile îi aparţin (f. 198), mai ales în ipoteza în care se susţine de către apărare existenţa unor întâlniri obişnuite la fântâna din sat (f. 196). Această apărare nu este cert susţinută nici chiar de către martorii, prieteni ai inculpatului sau audiaţi la solicitarea sa (f. 57, 121, 94).
Martorul B.M.M., radă cu minora, a declarat în fata instanţei de fond că inculpatul însuşi i-ar fi relatat că a constrâns-o pe victimă pentru săvârşirea infracţiunii (f. 58).
Instanţele anterioare au evaluat şi faptul că, deşi inculpatul şi-a organizat apărarea în sensul existenţei unei legături strânse cu victima ce ar justifica un raport sexual liber consimţit, în procedura confruntării cu partea vătămată (f. 101 dup), acesta nu a fost în măsură să precizeze care este ziua de naştere a minorei, iar pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de partea vătămată au fost descoperite urme de întindere şi rupturi ale cusăturii la nivelul tivului de la gat al tricoului, nasturele de la pantaloni lipsea, fermoarul pantalonilor era desprins în partea inferioara, de unde lipseau mai mulţi dinţi, aspecte ce conduc la concluzia exercitării forţei pentru îndepărtarea tuturor obiectelor vestimentare indicate.
În consecinţă, Înalta Curte constată că situaţia de fapt şi caracterizarea în drept sunt corect reţinute sau evaluate de instanţele anterioare, actul sexual dintre recurentul inculpat şi partea vătămată nu a fost liber consimţit, ci s-a produs ca urmare a constrângerii realizate de inculpat.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la existenţa unei grave erori de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, instanţa de recurs reţine că:
Prin jurisprudenţa publicată, Înalta Curte a statuat în sensul că textul invocat presupune urmărirea unei concordanţe dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 815 din 20 martie 2012).
Susţinerea recurentului inculpat în sensul că nu cunoştea vârsta părţii vătămate este contrazisă de probele administrate. Astfel, într-o primă declaraţie inculpatul a relatat că ştia că, partea vătămată este în clasa a VIII-a. În procedura confruntării inculpatul personal a învederat, în prezenţa apărătorului său, că o cunoaşte pe victimă „de când erau copii” şi „aveau o relaţie de prietenie” (f. 101 dup), iar în declaraţia olografă din 28 mai 2008, în cursul urmăririi penale, după ce în prezenţa apărătorului i s-a explicat conţinutul învinuirii şi conţinutul dreptului la tăcere, a precizat că ştia că minora are 14 ani (f. 118,119). Asupra acestei poziţii inculpatul a revenit ulterior, fără a preciza un motiv pertinent. Mai mult decât atât, când se dezbate vârsta victimei apărarea susţine lipsa unei posibilităţi reale de evaluare, însă când se dezbate caracterul consimţit al raportului sexual, apărarea invocă legătura strânsă dintre părţi. Înalta Curte reţine că în condiţiile în care recurentul inculpat şi intimata fac parte din aceeaşi localitate, între aceştia există o îndepărtată legătură de rudenie, iar fizionomia şi statura victimei corespunde vârstei biologice, inculpatul cunoştea că minora frecventează cursurile şcolii gimnaziale, acesta ştia sau avea posibilitatea reală să evalueze vârsta minorei. Înalta Curte apreciază că inculpatul nu poate susţine nici măcar o ignoranţă relativă, respectiv o cunoaştere greşită a datelor realităţii, lipsa unei legături strânse între părţi nu l-au împiedicat pe inculpat să aibă acces la datele referitoare la vârsta minorei sau la date suficiente pentru a evalua acest aspect.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., recurentul inculpat a susţinut că intimata parte vătămată a urcat de bunăvoie în autoturismul său. Înalta Curte apreciază riguroasă şi concordantă cu probele administrate această apărare, însă existenţa infracţiunii rezidă din împiedicarea victimei de a părăsi autoturismul şi din restrângerea posibilităţii acesteia de a scăpa de sub coerciţia inculpatului pentru o perioadă de ordinul orelor. Din probele administrate în cauză, a reieşit că recurentul inculpat, după ce i-a luat în autovehiculul marca B. pe intimata parte vătămată şi pe martorul I.C.D., verişorul acesteia, deşi le-a promis că îi duce până la magazinul din satul Proselnici, odată ajunşi acolo, s-a folosit de un tertip, având în vedere vârsta celor doi pasageri, pentru ca martorul I.C.D. să coboare din maşină şi, apoi, să închidă portierele şi să demareze, protestele victimei şi solicitările sale de a i se permite să prăsească autoturismul nefiind ascultate de către inculpat.
Astfel martorul I.C.D. a declarat că după ce a coborât din maşină, a constatat că recurentul inculpat „a blocat portierele”, „auzind un clinchet, un zgomot” specific văzând apoi cum,,maşina a plecat fără să mai întoarcă”. De asemenea, martora T.M. (f. 57 fond) a arătat că în ziua de 27 mai 2010, în timp ce se afla în maxi taxi care era oprit în staţia din com. Miroslava, i-a văzut, atât pe recurentul inculpat, cat şi pe intimata parte vătămată, înainte ca primul să vireze la dreapta spre pădure, inculpatul fiind la volan, in timp ce minora se ştergea la ochi şi trăgea de portieră ca să iasă.
Latura obiectivă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal poate avea ca element material o acţiune care are ca urmare imediată îngrădirea sau lipsirea de libertatea de mişcare, iar susţinerea inculpatului că partea vătămată ar fi urcat de bună-voie în autoturismul său nu înlătură existenţa infracţiunii, care s-a consumat în momentul refuzului de a-i permite victimei să părăsească autoturismul şi s-a epuizat la momentul redării libertăţii victimei prin aducerea sa în apropierea domiciliului.
Sub aspectul laturii subiective, în mod corect s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă, caracterizată de scopul special care l-a determinat să treacă la executare, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal devenind infracţiunea mijloc pentru săvârşirii infracţiunii scop, şi anume violul.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se absoarbe în infracţiunea de viol doar pentru perioada de timp strict necesară pentru consumarea acesteia, însă în prezenta cauză cele două infracţiuni au fost corect reţinute in concurs real deoarece lipsirea de libertate a persoanei vătămate a durat mai mult decât era implicit necesar pentru consumarea infracţiunii scop.
În consecinţă, Înalta Curte constată că prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut riguros, atât situaţia de fapt, având în vedere probatoriul administrat, cât şi caracterizarea în drept a activităţii infracţionale.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de către reprezentantul Ministerului Public, precum şi de către recurentul inculpat, cu referire la schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracţiune, cea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte îl consideră întemeiat pentru următoarele motive:
Instanţele anterioare au reţinut o situaţie de fapt necontestată de către recurentul inculpat sau de către acuzare, respectiv că în după amiaza zilei de 27 mai 2010, inculpatul P.D.L. a condus pe drumurile publice, de pe raza comunei Miroslava, autoturismul marca B. cu număr de identificare x, în timp ce avea aplicate numerele provizorii x, care erau expirate din luna decembrie 2008 (înscrisuri, f.109 şi urm dup.). Referitor la apărarea recurentului inculpat că nu a cunoscut faptul că numerele provizorii de înmatriculare erau expirate, întrucât cumpărase maşina de curând, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută. Orice conducător auto are obligaţia să se asigure că autoturismul pe care îl conduce respectă condiţiile de înregistrare şi rulare, iar şoferul are obligaţia de a purta asupra sa documentele care atesta aceasta stare de legalitate, respectiv certificatul de înmatriculare, astfel că recurentul inculpat nu îşi poate invoca propria culpă, cu atât mai mult cu cât numerele provizorii de înmatriculare nu mai erau valabile din decembrie 2008, existând posibilitatea reală, obiectivă, ca până la data 27 mai 2010 să realizeze şi să corijeze acest aspect. în plus, într-o primă declaraţie recurentul inculpat a arătat că ştia că autovehiculului îi expirase certificatul de înmatriculare, declaraţia ulterior retractată fără a preciza motive pertinente pentru acest demers.
Înalta Curte reţine că potrivit Deciziei nr. 18 din 10 decembrie 2012 dată în recursul în interesul legii referitoare la interpretarea şi aplicarea unitara a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, obligatorie potrivit art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de circulaţie provizorie şi-a încetat valabilitatea, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 334 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică dată faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracţiune prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
La individualizarea pedepsei, Înalta Curte va ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, dar şi de evaluarea anterioară a instanţelor în legătură cu această acuzaţie, apreciind pedeapsa de 1 an închisoare ca fiind riguros dozată.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Înalta Curte îl consideră întemeiat şi reţine că hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.
Înalta Curte constată că prima instanţă 1-a condamnat pe recurentul inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, pedepse care se situează la nivelul minimului special, evaluare menţinută în calea de atac a apelului.
Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Înalta Curte apreciază că pluralitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului are un nivel de pericol sporit prin consecinţele pe care le-a produs (încălcarea libertăţii sexuale, a integrităţii corporale şi a libertăţii de mişcare a unei minore de nu mai mult de 14 ani, consecinţele negative asupra dezvoltării fizice şi evoluţiei psihice a acesteia), precum şi datorită modului de operare caracterizat prin folosirea unor manopere premeditate şi viclene, apte să atingă scopul infracţional şi să încline raportul de forţe net în defavoarea victimei minore, starea acută şi pregnantă de temere insuflată acesteia, trăirile negative ulterioare declanşate ce au necesitat susţinere psihologică de manieră specializată (f. 23 fond), lipsa unor circumstanţe personale de favoare pentru inculpat, justifică majorarea pedepselor stabilite, negând utilitatea aplicării unor pedepse în cuantumul minimului special.
Referitor la persoana recurentului inculpat, Înalta Curte reţine că acesta are antecedente penale, fiind condamnat anterior pentru două infracţiuni de lovire, iar profilul acestuia, astfel cum reiese din declaraţiile martorilor ascultaţi în cauză, reliefează o persoană care nu s-a adaptat uşor normelor de convieţuire socială. Mai mult, recurentul inculpat a avut o atitudine oscilantă pe parcursul procesului penal, retractând anumite aspecte din declaraţii fără a justifica pertinent această conduită, aspect ce este evaluat de instanţă ca o încercare de tergiversare sau îngreunare a judecăţii.
Aşadar, Înalta Curte consideră incident acest caz de casare, astfel că va reindividualiza pedepsele principale stabilite recurentului inculpat, pentru infracţiunile de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal, în sensul majorării acestora cu câte doi ani, astfel încât scopul sancţiunii să poată fi atins.
În consecinţă, Înalta Curte va majora pedepsele stabilite după cum urmează: de la 10 (zece) ani închisoare la 12 (doisprezece) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi de la 7 (şapte) ani închisoare la 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. pen.
Faţă de critica Ministerului Public referitoare la neaplicarea unui spor de către prima instanţă sau instanţa de apel, în urma contopirii pedepselor stabilite, Înalta Curte constată că pedepsele principale şi rezultanta stabilite sunt suficiente şi apte să atingă scopul şi funcţiile pedepsei astfel cum deja s-a arătat.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi referitor la omisiunea aplicării pedepsei complementare pe lângă pedeapsa principală stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 64 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.
Potrivit art. 65 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Înalta Curte constată că recurentului inculpat i s-a stabilit pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. o pedeapsă mai mare de 2 ani, iar faţă de faptul că infracţiunea a fost îndreptată împotriva unui minor, apare ca necesară stabilirea pedepsei complementare, pe lângă pedeapsa principală, şi implicit rezultantă, în conţinutul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) lit. e) C. pen., pe o durată de 4 ani.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul P.D.L. împotriva deciziei penale nr. 121 din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa decizia recurată şi în parte sentinţa penală nr. 575 din 21 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalului Iaşi în Dosarul nr. 8938/99/2010, procedând la rejudecare în sensul menţionat anterior.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen., Înalta Curte va deduce din pedeapsa principală de executat de 12 (doisprezece) ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., durata reţinerii din data de 28 mai 2010 şi va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat în sumă de 200 lei şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată B.M.I. în sumă de 150 lei se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul P.D.L., vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul P.D.L. împotriva deciziei penale nr. 121 din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează decizia recurată şi în parte sentinţa penală nr. 575 din 21 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalului Iaşi în Dosarul nr. 8938/99/2010 şi rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa principală rezultantă de 10 (zece) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., aplicate inculpatului P.D.L., în pedepsele componente de: 10 (zece) ani închisoare; 7 (şapte) ani închisoare; 1 (un) an închisoare, 1 (un) an închisoare, şi pedeapsa complementară de 4 (patru) ani a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe care le repune în individualitatea lor.
Majorează pedepsele aplicate inculpatului după cum urmează:
- de la 10 (zece) ani închisoare la 12 (doisprezece) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. pen.;
- de la 7 (şapte) ani închisoare la 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. pen.
Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) lit. e) C. pen., pe o durată de 4 ani, pe lângă pedeapsa principală de 9 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.;
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracţiune, cea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Condamnă pe inculpatul P.D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prev. de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare;
În baza art. 33 lit. a), lit. b), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., contopeşte pedepsele mai sus menţionate, de 12 (doisprezece) ani închisoare, 9 (nouă) ani închisoare, 1 (un) an închisoare şi pedepsele complementare ale interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe o durată de câte 4 ani, urmând ca inculpatul P.D.L. sa execute pedeapsa principală rezultantă de 12 (doisprezece) ani închisoare şi pedeapsa complementară de 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. interzice inculpatului P.D.L. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. deduce din pedeapsa principală de executat de 12 (doisprezece) ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., durata reţinerii preventive din data de 28 mai 2010.
Constată că inculpatul P.D.L. este arestat în altă cauză.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate care nu contravin prezentei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat în sumă de 200 lei şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată B.M.I. în sumă de 150 lei se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul P.D.L., rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1017/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 1838/2013. Penal. Infracţiuni privind... → |
|---|
