ICCJ. Decizia nr. 2019/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2019/2013

Dosar nr. 376/42/2011/a1

Şedinţa publică din 11 iunie 2013

Asupra recursurilor de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 102 din 12 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, faptă din data de 20 iunie 2010 - parte vătămată A.A.M., a fost condamnat inculpatul M.G. studii superioare, de profesie avocat în Baroul Bucureşti, stagiul militar satisfăcut, căsătorit, fără antecedente penale, la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, prev. de art. 82 C. pen.

S-a aplicat art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare de mai sus.

Conform art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a reţinut culpa concurentă a inculpatului şi părţii vătămate în cote de 1/2 pentru fiecare şi a fost obligat inculpatul M.G. alături de asigurătorul SC "G.A." SA cu sediul în municipiul Cluj-Napoca, la plata următoarelor despăgubiri civile:

- 7.500 euro cu titlu de daune materiale şi 17.500 euro daune morale, în echivalent lei la cursul BNR, la data plăţii către partea vătămată A.A.M., constituită parte civilă în procesul penal prin reprezentantul legal A.L.

- o contribuţie bănească pe perioada 10 iunie 2010 - 30 iunie 2012 în sumă totală de 14.500 RON şi în continuare lunar, în cuantum de 1.050 RON până la încetarea stării de nevoie a părţii vătămate A.A.M.

- 1/2 din suma de 10.314,27 RON (cheltuieli de spitalizare) către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă "Bagdasar Arsenie" Bucureşti, cu dobânda legală de la data rămânerii definitivă a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

S-a dispus obligarea inculpatului M.G. la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat şi la 2.500 RON cu acelaşi titlu (onorarii expertiză auto), către partea vătămată A.A.M.

S-a reţinut că prin Rezoluţia nr. 544/P/2010 din 21 februarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul disp. art. 249 alin. (1) C. proc. pen.; art. 11 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii subiective.

Pentru a dispune astfel, procurorul, având în vedere materialul de urmărire penală din dosarul cu numărul de mai sus, a reţinut că prin Rezoluţia din 20 octombrie 2010 s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul nominalizat pentru infracţiunea respectivă, constând în aceea că la data de 20 iunie 2010 în jurul orelor 15:00, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului cu numărul de înmatriculare X în afara localităţii Puieşti, judeţul Buzău, s-a angajat în efectuarea unei depăşiri, ocazie cu care l-a accidentat pe minorul A.A.M., care se deplasa în acelaşi sens de mers pe bicicletă, cauzându-i leziuni grave ce vor fi arătate în continuare, potrivit raportului de expertiză medico-legal.

Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală s-a stabilit că la 20 iunie 2010, în jurul orei 15:00, victima A.A.M. în vârstă de 12 ani la acel moment şi alţi doi minori, respectiv D.D. şi C.A. se deplasau pe câte o bicicletă fiecare pe Drumul judeţean 202 C în afara localităţii, pe sensul de mers Băleşti - Puieşti din judeţul Buzău.

S-a arătat că cei trei minori s-au deplasat astfel: D.D. se afla în faţă, în spatele său se afla minorul C.A., iar ultimul, victima A.A.M. Pe acelaşi sens de mers se deplasa şi învinuitul M.G. la volanul autoturismului marca "F.M.", în care se mai aflau M.E., care ocupa locul din spatele şoferului şi martorul M.M.A., care ocupa locul din dreapta şoferului.

Sesizând prezenţa bicicliştilor pe partea carosabilă, învinuitul susţinând că i-a avertizat sonor, împrejurare faţă de care primii doi biciclişti s-au apropiat cât mai mult de marginea din dreapta carosabilului şi sesizând că victima nu face acelaşi lucru, a fost atenţionată verbal de cei doi, despre prezenţa autoturismului.

S-a mai reţinut că victima şi-a continuat deplasarea cât mai aproape de axul drumului cu intenţia de a-i depăşi pe cei doi biciclişti minori.

Inculpatul M.G. a intenţionat să-i depăşească pe biciclişti, fapt pentru care s-a încadrat pe sensul opus de mers, cât mai aproape de acostamentul pe partea stângă, însă nu a reuşit să facă această manevră, deoarece când a ajuns în dreptul victimei, aceasta a virat brusc spre stânga, fiind accidentată.

În urma acestui eveniment rutier victima a fost transportată la Spitalul Municipal Râmnicu Sărat.

S-a dispus efectuarea de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vrancea a Raportului de constatare medico-legală din 19 noiembrie 2010, care concluzionează că minorul A.A.M. a prezentat un "traumatism cranio-cerebral grav cu hematom epicranian echimoză periorbitală dreapta, otoragie, fractură craniană, fracturi faciale, hemoragie subarahnoidiană acută, contuzie cerebrală hemoragică, contuzie hemoragică trunchi cerebral, comă GCS 5 p, traumatism cervical amielic, contuzie pulmonară dreaptă, contuzie braţ şi şold drept, fractură maleolă internă stângă".

Acelaşi act medico-legal a mai concluzionat că din punct de vedere medical, leziunile traumatice prezentate de victimă s-au putut produce în condiţiile unui accident de circulaţie cu lovirea (propulsia) şi proiectarea victimei de către vehicul.

Leziunile traumatice au necesitat 100 - 120 zile îngrijiri medicale pentru vindecare şi prin natura lor, la momentul producerii acestora, au pus în primejdie viaţa victimei.

În fine, s-a apreciat că, din punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice iniţiale s-au vindecat cu sechele; stadiul sechelar actual "status post TCC grav, tetralegie spastică, stare vegetativă persistentă" constituie infirmitate fizică şi psihică permanentă.

S-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto de către expert N.N. din cadrul Tribunalului Prahova - Biroul Local de Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile şi s-a încuviinţat părţilor numirea a câte un expert care să participe la efectuarea lucrării în persoana numiţilor O.T., pentru învinuit, şi D.D.O., pentru victimă.

S-a stabilit printre altele că la momentul coliziunii, viteza autoturismului condus de inculpat avea o valoare de 66 km/oră, iar viteza de rulaj a bicicletei conduse de victimă putea varia între 15 - 18 km/oră.

Cu privire la dinamica producerii accidentului rutier şi ţinând seama de probatoriul aflat la dosar, s-a reţinut că partea carosabilă era acoperită cu covor asfaltic în stare uscată, fără curbe sau declivităţi, lăţimea totală era de 5,60 metri, fiind mărginită pe ambele părţi de acostament în lăţime de 0,4 metri şi şanţ marginal de un metru lăţime.

În locul producerii accidentului, circulaţia se desfăşura pe două sensuri pe câte o bandă pe fiecare sens, partea carosabilă nefiind prevăzută cu marcaj de delimitare a sensurilor de mers, iar în zonă nu erau instalate indicatoare rutiere de circulaţie de avertizare sau interzicere.

În lucrarea respectivă s-a arătat că, coliziunea s-a produs din mişcare, învinuitul deja nominalizat care se afla în acel moment în depăşirea grupului de biciclişti a sesizat apariţia situaţiei periculoase şi a încercat să evite impactul prin virajul efectuat spre stânga, însă nu a reuşit, întrucât a fost acroşat de intrarea necontrolată a biciclistului în partea stângă a ansamblului roată spate, cu partea dreaptă faţă a autoturismului, respectiv în bara de protecţie, conservând urme de glisare - zgâriere la înălţimea butucului roţii spate a bicicletei, spărgând şi proiectorul dreapta faţă.

Cu privire la posibilităţile de evitare a accidentului, s-a reţinut că inculpatul M.G., la apariţia stării de pericol, a efectuat viraj spre stânga intrând în şanţ în zona verde, dar din lipsă de timp şi spaţiu, manevra a fost tardivă faţă de manevra efectuată de biciclişti.

Conform raportului de expertiză accidentul putea fi evitat de către victimă dacă circula în coloană pe drum public şi se retrăgea pe partea dreapta a drumului la semnalizarea sonoră a conducătorului auto.

De asemenea, în expertiza tehnică s-a arătat că producerea evenimentului rutier a fost influenţată şi de cauze tehnice, prin neadecvarea tipului de mărime a bicicletei faţă de starea fizică a minorului şi starea tehnică a bicicletei.

În concluzie, s-a reţinut că victima a încălcat art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 192/2002, republicată, şi disp. art. 117 respectiv art. 160 alin. (1) şi art. 160 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ.

Expertul D.D.O. recomandat de victimă şi-a exprimat separat punctul său de vedere, arătând printre altele, că în producerea accidentului de circulaţie trebuia reţinută şi culpa inculpatului M.G. care a încălcat dispoziţiile art. 118 lit. c) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, care prevede că în timpul efectuării unei depăşiri, conducătorul autoturismului este obligat să păstreze o distanţă laterală, suficientă, faţă de autovehiculul depăşit.

În cauză a fost efectuat şi un supliment la raportul de expertiză ca urmare a obiecţiunilor formulate de către A.L. - reprezentantul legal al victimei, prin avocatul ales.

În raport de materialul de urmărire penală, prin Rezoluţia nr. 544/P/2010 din 21 februarie 2011, procurorul a constatat că în cauză acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare faţă de învinuitul M.G., fiind incidente disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., deoarece din probele administrate nu s-a putut dovedi că accidentul rutier soldat cu vătămarea minorului s-a comis ca urmare a nerespectării de către învinuit a dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice.

În consecinţă, prin această rezoluţie s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Împotriva actelor procurorului a formulat plângere conform art. 275 - 278 C. proc. pen., A.L. - reprezentantul legal al minorului A.A.M., susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.

Petentul s-a arătat nemulţumit de soluţie, datorită faptului că expertiza efectuată în dosar este incompletă, deoarece "nu s-a mers la locul accidentului", fiind reclamate unele aspecte privind viteza de deplasare a autoturismului, iar locul impactului menţionat în expertiză nu corespunde cu cel real.

Pe de altă parte, s-a arătat că în biletul de externare al victimei a fost menţionat un alt diagnostic decât cel real, iar expertiza medico-legală s-a efectuat la cererea sa şi a fost efectuată după o perioadă de timp de la producerea accidentului şi după efectuarea expertizei tehnice.

Prin Rezoluţia nr. 379/II/2/2011 din 6 aprilie 2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de A.L. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere conform art. 278¹ C. proc. pen., petentul A.L. - reprezentantul legal al persoanei vătămate, la instanţa de judecată, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în esenţă, considerând că şi învinuitul M.G. se face răspunzător de comiterea accidentului, ca urmare a unei interpretări corecte a probelor existente la dosarul cauzei.

S-a solicitat infirmarea soluţiei atacate şi refacerea actelor de urmărire penală.

În legătură cu acest aspect, în raport de disp. art. 278¹ alin. (7) C. proc. pen., Curtea a constatat că probele existente la dosarul cauzei au fost suficiente în contra aprecierilor formulate de procuror pentru reţinerea cauzei spre rejudecarea inculpatului M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., parte vătămată A.A.M.

În consecinţă, prin Încheierea din 1 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul penal nr. 376/42/2011 în baza art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de petentul A.L. împotriva rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti care au fost desfiinţate şi s-a reţinut cauza spre rejudecare privind săvârşirea de către inculpatul M.G. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Din motivarea încheierii a rezultat că în legătură cu acest aspect procurorul a adoptat soluţia de scoatere de sub urmărire penală a lui M.G., motivând explicit că prin niciuna din probele administrate în cauză nu s-a putut dovedi că accidentul rutier soldat cu vătămarea minorului s-a comis ca urmare a nerespectării de către învinuit a dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice.

În condiţiile în care procurorul a reţinut culpa persoanei vătămate la producerea evenimentului rutier, vinovată de încălcarea art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002; art. 194 alin. (1) şi (4), art. 160 alin. (1) şi (4) din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ, în sensul că a circulat cu bicicleta deşi avea vârsta mai mică de 14 ani, nu a semnalizat manevra de schimbare a direcţiei de mers şi nu a circulat pe un singur rând cu ceilalţi doi copii biciclişti, instanţa a constatat fără niciun dubiu rezonabil şi culpa inculpatului M.G. la producerea accidentului.

Acesta a încălcat prevederile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, potrivit cărora, "conducătorul de autovehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât, să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă".

Deşi învinuitul a arătat în mod constant că a perceput limpede faptul că în faţa sa se aflau trei copii pe bicicletă ce circulau aproximativ paralel, nu a adaptat viteza de deplasare a autoturismului pe care îl conducea, circulând în depăşirea acestora cu viteza de 90 km/h.

În al doilea rând, învinuitul a încălcat şi disp. art. 142 din acelaşi regulament, care prevăd că "mijloacele de avertizare sonoră trebuie folosite de la o distanţă de cel puţin 25 metri faţă de cei cărora li se adresează, pe o durată de timp care să asigure perceperea semnalului şi fără să-i determine pe aceştia la manevre ce pot pune în pericol siguranţa circulaţiei".

În fine, în al treilea rând, Curtea de Apel Ploieşti a mai constatat că M.G. a încălcat şi disp. art. 150 lit. b) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicat, deoarece nu a semnalizat luminos intenţia de efectuare a depăşirii, aspecte ce rezultă chiar din declaraţia acestuia.

În continuare, potrivit art. 98 alin. (1) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor, cauza a fost repartizată aleatoriu, după care s-a procedat la judecarea acesteia în primă instanţă, conform Cap. II C. proc. pen.

În desfăşurarea cercetării judecătoreşti s-a luat declaraţie numitului A.L. - reprezentant legal al victimei, care a declarat că având şi consimţământul soţiei sale A.I. (mama minorului), se constituie parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului, precizând sumele ce reprezintă despăgubirile civile - materiale şi morale, aspecte asupra cărora instanţa va reveni mai târziu.

De asemenea, s-a luat declaraţie inculpatului M.G., care după ce i s-a adus la cunoştinţă obiectul cauzei şi i s-a pus în vedere să declare tot ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea ce i se aduce, dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia totodată că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, aşa cum prevăd disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Inculpatul deja menţionat a arătat că îşi menţine declaraţiile pe care le-a dat în cauză, precizând că nu este de acord cu motivarea instanţei prin care a fost admisă plângerea formulată împotriva rezoluţiei parchetului şi reţinerea cauzei spre judecată în instanţă, precizând că viteza reală cu care a circulat la data producerii evenimentului rutier este cea stabilită de expertul tehnic auto.

S-a considerat că nu are nicio culpă în producerea accidentului de circulaţie, vina aparţinându-i în exclusivitate victimei, aşa cum a reţinut şi expertul.

La data producerii accidentului, când a observat că victima venea spre axul şoselei, a făcut manevra de evitare prin stânga, a ieşit pe acostament, minorul a fost lovit cu bara şi aripa din faţă dreapta, a fost proiectat pe parbriz, iar după impact victima a căzut imediat.

Pe situaţia de fapt, au fost audiaţi martorii din acte M.E. şi M.M.A., care se aflau în autoturismul condus de inculpat la data producerii accidentului de circulaţie şi minorii C.A. şi D.D., care au circulat pe biciclete alături de victimă - martori oculari la acest eveniment.

De asemenea, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto de către expert inginer P.D.M., precum şi cu încuviinţarea de experţi consilieri la cererea părţilor, respectiv domnul O.T. pentru inculpat şi B.I. pentru partea vătămată.

În rezolvarea laturii civile, A.L. - reprezentantul legal al victimei - a solicitat proba cu martori şi acte, depunând la dosar o serie întreagă de înscrisuri constând din: acte medicale, bonuri de casă de procurarea de medicamente, fotografii înfăţişând persoana care a fost victima accidentului de circulaţie.

Instanţa de fond a încuviinţat în acest sens audierea martorilor S.A. şi C.M.

În concret, situaţia de fapt stabilită pe baza analizei probelor administrate în cauză atât la urmărirea penală de către procuror, cât şi în instanţă a constat în aceea că la data de 20 iunie 2012, în jurul orelor 15:00, inculpatul M.G. conducea autoturismul F.M. pe DJ 202 între localităţile Băleşti, situată în jud. Vrancea şi Puieşti, situată în judeţul Buzău, pe direcţia de mers Băleşti-Puieşti.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, în autoturism, pe bancheta din faţă se afla martorul ocular M.M., iar pe bancheta din spate soţia conducătorului auto, M.E.

Ajungând în zona Km. 3+650 metri, conducătorul auto M.G., a văzut de la distanţă că în faţa sa în aceeaşi direcţie de mers se deplasa un grup de trei minori pe biciclete.

Doi dintre aceştia circulau în şir indian, iar cel de al treilea care s-a dovedit a fi victima A.A.M., în vârstă de 12 ani, circula în spatele lor, dar cu roata din faţă în paralel cu roata din spate al celui din faţa sa şi la o distanţă de cca. 1 metru.

În această situaţie prezenţa celor trei biciclişti trebuia să-l atenţioneze pe inculpatul M.G. şi în mod deosebit prezenţa celui de-al treilea, în persoana minorului A.M.A.

Astfel, inculpatul nu s-a angajat regulamentar în efectuarea manevrei de depăşire şi a intrat în impact frontal cu roata din spate a bicicletei condusă de victimă şi a rezultat astfel vătămarea gravă a minorului care a suferit numeroase leziuni, aşa cum sunt descrise în raportul medico-legal.

A fost efectuată expertiza tehnică auto de către expert tehnic inginer P.D.M., care a răspuns la obiectivele stabilite de către prima instanţă, şi anume: cauza şi dinamica accidentului de circulaţie ţinând seama de întregul material probator; să se stabilească regulile de circulaţie încălcate de participanţii la trafic la efectuarea manevrei de depăşire, inclusiv dacă accidentul de circulaţie putea fi evitat de conducătorul auto şi de ce manevră; să se stabilească culpa producerii accidentului; să se stabilească dacă partea vătămată A.A.M. avea dreptul de a circula cu bicicletă pe drumul judeţean unde a avut loc accidentul şi să se verifice starea bicicletei aflată la Postul de Poliţie al Comunei Puieşti, judeţul Buzău, cu care a circulat victima la data producerii accidentului rutier.

Analizând raportul de expertiză tehnică auto expertul a concluzionat că starea de pericol a fost creată de victimă prin deplasarea intempestivă către stânga, iar conducătorul auto respectiv, inculpatul M.G., nu a putut evita accidentul prin manevra de frânare.

Totuşi, manevra acestuia de ocolire a victimei a dus la evitarea unui impact frontal.

Astfel, punctul de vedere exprimat de expert este îmbrăţişat şi de expertul tehnic auto consilier O.T., în sensul că victima putea rula pe drumul public numai dacă avea vârsta de 14 ani, iar starea tehnică a bicicletei utilizate de victimă era necorespunzătoare şi din punct de vedere dimensional era incomodă pentru acesta.

Cu alte cuvinte, producerea accidentului rutier din data de 20 iunie 2010, pe drumul public DJ C pe raza localităţii Puieşti, judeţul Buzău, soldat cu vătămarea gravă a victimei A.A.M. - minor în vârstă de 12 ani, s-a datorat în exclusivitate culpei acesteia.

Un punct de vedere aparte şi obiecţiuni la raportul de expertiză judiciară întocmit de expert P.D.M., l-a avut expertul tehnic auto B.I., consilier din partea victimei, care în mod amănunţit a combătut opinia susţinută în lucrarea respectivă, că accidentul se datorează în exclusivitate culpei victimei şi a argumentat că analiza avariilor produse în urma impactului pe bicicleta victimei şi autoturismul condus de inculpat denotă că forţele de impact care au acţionat asupra bicicletei sunt după o direcţie coaxială cu axul longitudinal al bicicletei, aşa încât nu se poate reţine faptul că acest impact s-a produs în timp ce bicicleta ar fi virat la stânga, aşa cum s-a susţinut în raportul de expertiză.

Pe de altă parte, accidentul s-a produs pe sensul de mers Băleşti - Puieşti, şi nu pe sensul opus, cum s-a susţinut în lucrare, concluzie care se desprinde atât din punctul de vedere al consilierului B.I., dar mai ales din constatarea consemnată în procesul-verbal de cercetare la faţa locului efectuată de organele de poliţie - echipă din care a făcut parte şi un expert criminalist, la scurt timp după producerea evenimentului rutier.

Cu acea ocazie, au fost precizate cu exactitate poziţiile în care se aflau autoturismul angajat în accidentul de circulaţie, bicicleta victimei, precum şi celelalte detalii care au condus la descrierea accidentului de circulaţie.

Instanţa de fond a constatat că, în raport de normele legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, prevăzute în O.U.G. nr. 195/2002, republicată, precum şi de Regulamentul de aplicare a acestei ordonanţe, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, republicat şi actualizat, există argumente care combat opinia expertului inginer P.D.M., în ceea ce priveşte culpa participanţilor la producerea accidentului rutier ce face obiectul cauzei penale de faţă.

Astfel, art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prevede că participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice sau private.

Mai departe, în disp. art. 45 din acelaşi act normativ se prevede că depăşirea este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol aflat pe acelaşi sens de circulaţie, prin schimbarea direcţiei de mers şi ieşirea de pe banda de circulaţie sau din şirul de vehicule în care s-a aflat iniţial.

Astfel, dacă instanţa de fond ar accepta numai punctul de vedere exprimat de expert inginer P.D.M., că inculpatul nu a încălcat nicio regulă de circulaţie în calitate de participant la traficul rutier la data producerii accidentului de circulaţie, înseamnă că ne-am afla în situaţia cazului fortuit prev. de art. 47 C. pen., aspect despre care nici nu poate fi vorba.

Potrivit acestor dispoziţiuni, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

În această situaţie cazul fortuit exclude vinovăţia persoanei şi caracterul penal al faptei deoarece acţiunea sau inacţiunea care a produs rezultatul periculos a intrat în concurs cu o forţă străină, fără cunoştinţa şi voinţa persoanei, aşa încât intervenţia acestei forţe imprevizibile dând naştere unui rezultat pe care făptuitorul nu l-a conceput şi nu l-a urmărit.

Ori, probele administrate în cauză au demonstrat că inculpatul M.G. a încălcat disp. art. 118 lit. a) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în care se arată că, "conducătorul de vehicule care efectuează depăşirea este obligat să se asigure că acela care îl urmează sau îl precede nu a semnalizat intenţia începerii unei manevre similare şi că poate depăşi fără pericol sau stânjeni circulaţia".

Aceste dispoziţiuni ce coroborează cu lit. c) din acelaşi text de lege în care se arată că trebuie să păstreze în timpul depăşirii o distanţă laterală suficientă faţă de vehiculul depăşit.

De aceea, conducătorul auto M.G. putea să evite producerea accidentului dacă se asigura că manevra de depăşire urma să se facă fără niciun pericol, astfel trebuia să se angajeze în manevra de depăşire a grupului de biciclişti, trecând peste axul median al drumului, deoarece din faţă nu circula în acel moment niciun vehicul, iar lăţimea de gabarit a autoturismului, împreună cu oglinzile retrovizoare fiind de 2,078 metri raportat la culoarul de trecere în siguranţă.

La rândul său victima putea să evite producerea accidentului dacă circula în şir indian faţă de ceilalţi colegi şi cât mai aproape de marginea din dreapta a părţii carosabile.

Concluzionând, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că accidentul de circulaţie din data de 20 iunie 2010 s-a datorat în egală măsură (câte 1/2), atât culpei victimei, cât şi inculpatului nominalizat şi a statuat că în drept, fapta inculpatului M.G., care la data de 20 iunie 2010, prin nerespectarea dispoz. art. 118 lit. a) şi c) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, privind circulaţia pe drumurile publice, a produs un accident de circulaţie având ca rezultat vătămarea gravă a minorului A.A.M., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., ţinând seama de disp. părţii generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de împrejurarea că la producerea accidentului de circulaţie culpa îi aparţine şi victimei, precum şi de elementele ce caracterizează persoana făptuitorului, respectiv că pe parcursul întregului proces penal inculpatul a manifestat o poziţie procesuală nesinceră, nedorind să accepte că are o vină în producerea acestui eveniment rutier.

Întrucât instanţa s-a orientat la aplicarea unei pedepse cu închisoarea, urmează ca în baza art. 71 C. pen., să i se aplice pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) teza a II-a şi b) C. pen.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei principale, instanţa a apreciat că scopul preventiv-educativ al acesteia poate fi atins chiar şi fără executare, motiv pentru care în baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia, pe termenul de încercare prev. de art. 82 C. pen., care s-a compus din cuantumul pedepsei şi la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării pedepsei principale s-a dispus şi suspendarea pedepselor accesorii.

Conform art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Cu privire la latura civilă, s-a menţionat faptul că potrivit legii orice persoană are obligaţia de a repara prejudiciile pe care le cauzează prin fapta sa ilicită.

În speţa de faţă, răspunderea inculpatului M.G. a fost quasidelictuală, deoarece este rezultatul unei culpe, fiind stabilit raportul de cauzalitate între fapta comisă şi crearea prejudiciului cauzat părţii vătămate A.A.M.

În instanţă, reprezentantul legal al părţii vătămate A.L. a declarat că se constituie parte civilă cu suma de 50.000 euro, din care 35.000 euro daune morale şi 15.000 euro daune materiale.

Cu privire la despăgubirile materiale a arătat că suma solicitată reprezintă cheltuieli pe care familia sa le-a suportat de la data producerii accidentului de circulaţie şi până în prezent, spitalizarea minorului, procurarea de medicamente, vizite medicale, transport la spital, toate aceste cheltuieli fiind ocazionate pentru îmbunătăţirea situaţiei medicale a fiului său.

Separat de aceste sume a solicitat obligarea inculpatului la plata unei prestaţii băneşti periodice într-un cuantum reprezentând salariul mediu pe economie de la data producerii accidentului şi până la încetarea stării de nevoie a minorului.

În dovedirea acestor pretenţii băneşti, au fost audiaţi martorii S.A. şi C.M., din depoziţiile cărora rezultă că, de la data accidentului de circulaţie şi până în prezent, pe toată perioada, părinţii minorului l-au supravegheat în permanenţă şi în special mama acestuia, care şi-a întrerupt serviciul, au fost făcute eforturi financiare pentru procurarea medicamentelor, pentru continuarea tratamentului prescris de medici, cheltuieli cu transportul la diferite centre de recuperare, etc.

Toate aceste cheltuieli au fost suportate de părinţi şi pentru acoperirea acestora a fost necesar a se face diverse împrumuturi.

Tatăl minorului a primit suma de bani de 4.000 euro de la cumnatul său ce i se cuvenea din dreptul asupra unui teren pe care l-a vândut, sumă pe care a folosit-o în scopul cheltuielilor arătate mai înainte, de faţă fiind martora S.A.

La rândul său martorul C.M. a arătat că pentru a face faţă acestor cheltuieli, l-a împrumutat pe tatăl minorului cu suma de 2.000 euro.

Din depoziţiile martorilor a mai rezultat că familia victimei a făcut cheltuieli cu plata: maseorului, chinetoterapeutului, logopedului, psihologului şi altor cadre de specialitate.

Sumele cheltuite pentru cumpărarea medicamentelor au fost dovedite cu bonurile fiscale (în număr foarte mare), depuse de tatăl minorului la dosar.

Ca atare, prin reţinerea culpei concurente a inculpatului şi părţii vătămate în cote de 1/2 pentru fiecare, în temeiul disp. art. 998 C. civ. şi art. 14 C. proc. pen., inculpatul M.G. a fost obligat alături de asigurătorul SC G.A. SA cu sediul în mun. Cluj-Napoca, la plata daunelor materiale în cuantum de 7.500 euro şi 17.500 euro daune morale, în echivalent la cursul BNR la data plăţii, către partea vătămată A.A.M., constituită parte civilă în procesul penal prin reprezentantul legal A.L., reprezentând 1/2 din cuantumul sumelor solicitate, aşa cum s-a arătat mai înainte.

Instanţa de fond a apreciat că daunele materiale au fost dovedite pe deplin cu probele administrate în cauză, iar cuantumul daunelor morale a fost destul de rezonabil.

De asemenea, referitor la starea medicală a victimei, aşa cum a rezultat din Raportul de constatare medico-legală efectuat de Serviciul de Medicină Legală Vrancea din 19 noiembrie 2010 aflat la dosarul de urmărire penală, s-a menţionat că, din punct de vedere medico-legal, "leziunile traumatice iniţiale s-au vindecat cu sechele; stadiul sechelar actual (status post TCC grav, tetraplegia spastică, stare vegetativă persistentă) a constituit infirmitate fizică şi psihică permanentă".

În această situaţie s-a apreciat ca fiind întemeiată cererea reprezentantului legal al victimei de obligarea inculpatului la o prestaţie bănească lunară de la data comiterii accidentului, 20 iunie 2010, şi în continuare până la încetarea stării de nevoie a minorului.

Având în vedere salariile medii brute pe economie în raport de care s-a calculat această prestaţie bănească, respectiv de 1.836 RON în anul 2010, 2.022 RON în anul 2011 şi 2.117 RON în anul 2012, aşa cum a rezultat din Legea bugetelor naţionale pe anii respectivi, pe următoarele perioade cotele de 1/2 reprezentând contribuţii băneşti la care a fost obligat inculpatul alături de asigurător au fost următoarele: 14.500 RON de la data comiterii accidentului - 20 iunie 2010 până la 30 iunie 2012 şi în continuare o prestaţie periodică bănească de 1.050 RON până la încetarea stării de nevoie a părţii vătămate.

Totodată, inculpatul sus-indicat a fost obligat alături de asigurător şi la plata sumei de 1/2 din suma de 10.314,27 RON - cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă "Bagdasar Arsenie" Bucureşti cu dobânda legală de la data rămânerii definitivă a hotărârii şi până la plata achitării integrale a debitului.

II. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recurs inculpatul M.G. şi asiguratorul SC G.A. SA.

În recursul declarat de inculpatul M.G. s-a solicitat admiterea recursului şi casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză de Curtea de Apel Ploieşti, respectiv Încheierea din 1 iulie 2011 şi Sentinţa de condamnare din 12 iunie 2012.

Se consideră că poate solicita casarea Încheierii din 1 iulie 2011 prin care s-a admis în baza art. 278¹ alin. (8) C. proc. pen. plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, deoarece nu există cale separată de atac împotriva acesteia, iar consecinţele acestei hotărâri sunt extrem de importante, inclusiv pentru hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea.

În consecinţă, în baza dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil şi a practicii judiciare în acest sens, prin recursul declarat împotriva sentinţei de condamnare, se înţelege să atace şi Încheierea din data de 1 iulie 2011.

S-a arătat, de asemenea, că motivele de recurs - vizând atât încheierea sus-menţionată, cât şi sentinţa de condamnare - se încadrează în tiparul prev. de art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen. privind recursul devolutiv, defectiv de apel.

Primul motiv de critică invocat constă în aceea că prin Încheierea din 1 iulie 2011, ce constituie actul de învestire a instanţei de fond şi actul de punere în mişcare a acţiunii penale, prima instanţa nu a descris situaţia concretă de fapt pe care i-o reproşează inculpatului.

Prin urmare, se consideră că nu au fost respectate dispoziţiile cu privire la sesizarea instanţei, ceea ce - în conformitate cu disp. art. 197 alin. (2) C. proc. pen. - atrage nulitatea absolută a actului de sesizare.

Astfel, încheierea sus-menţionată trebuia să îndeplinească exigenţele unui veritabil rechizitoriu şi să descrie fapta, iar dacă nu a făcut-o, este nulă absolut, fiind deci nul actul de învestire al instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare.

În al doilea rând, a fost criticată maniera instanţei care a pronunţat încheierea de sesizare şi de punere în mişcare a acţiunii penale, ar fi trebuit să admită plângerea, fără să intre în substanţa fondului cauzei, numai că aceasta s-a pronunţat pe fapt, constatând săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, s-a arătat că actul de sesizare a instanţei, respectiv Încheierea din 1 iulie 2011, a reţinut situaţia de fapt constând în accidentul produs lângă acostamentul din stânga, unde s-a găsit pata de sânge, pe fondul virajului intempestiv făcut de către victimă, care era "inamicul public nr. 1 al şoferilor", conducând o bicicletă care avea piuliţele desfăcute şi şuruburile slăbite şi care îi fusese dăruită în anul 2002, când partea vătămată avea vârsta de 5 ani, iar cu aceasta circula la vârsta de 13 ani şi jumătate, pe un drum judeţean pe care se circulă cu 90 km/h.

Această dinamică reţinută de organul de anchetă, precum şi în actul de sesizare, a fost completată, ca să fie o culpă comună, prin reţinerea următoarelor elemente: că inculpatul a circulat cu o viteză de peste 90 km/h; că a folosit semnalizarea sonoră în 20 m şi că nu a folosit în miezul zilei semnalizarea luminoasă.

În privinţa vitezei, se susţine că instanţa a ignorat toate rapoartele de expertiză, care au stabilit că viteza cu care a circulat inculpatul a fost de 66 km/h, în condiţiile în care pe drumul respectiv se putea circula cu până la 90 km/h.

De asemenea, se consideră că instanţa a stabilit viteza în mod empiric; totodată, instanţa a reţinut din declaraţia dată de numitul M.A., care se afla în maşină, că semnalizarea s-a făcut la 20 m de biciclist, iar pentru că legea prevede că aceasta se face la 25 m, a concluzionat că nu s-a respectat limita în care trebuia să fie făcută semnalizarea sonoră.

Or, se consideră însă că această reţinere de culpă este ridicolă, deoarece toţi martorii spun că acele semnalizări sonore au fost repetate şi făcute cu 100 - 200 m înainte de locul întâlnirii; în privinţa semnalizării cu lumini, este ridicol să se susţină că poate să existe un lanţ cauzal generat de nefolosirea luminilor în plină zi.

Totodată, s-a subliniat, că prin expertize s-a stabilit în mod clar că accidentul s-a produs pe fondul virajului intempestiv făcut de către victimă, iar inculpatul a tras de volan cât a putut astfel încât a ajuns pe arătură, iar înainte să ajungă pe arătură, întâmplarea nefericită a făcut ca bicicleta să ajungă în dreptul lui; în aceste condiţii s-a produs impactul între butucul roţii din spate şi bara de protecţie faţă, care a dus la apariţia acelei fundături.

Se mai subliniază că acea fundătură nu se putea produce în condiţiile dinamicii relatate de către expertul B.I., deoarece cu un cauciuc, cu o anvelopă nu se poate înfunda o bară, fie şi din plastic metalizat.

S-a mai arătat că expertizele, ancheta şi chiar actul de sesizare fac referire la un impact produs pe partea stângă, unde a fost pata de sânge şi unde a fost găsită victima; faptul că bicicleta a fost găsită pe partea dreaptă este explicat în dosar, aspect reconfirmat în declaraţia inculpatului de la acest termen, şi în consecinţă, hotărârea de condamnare priveşte o altă faptă.

Astfel, toată ancheta şi hotărârea iniţială fac referire la o faptă petrecută pe contrasens, lângă acostament, unde s-a găsit pata de sânge, iar expertul B.I. şi instanţa de condamnare susţin că fapta nu s-a petrecut în acest loc, instanţa de condamnare este sesizată cu fapta reţinută în actul de sesizare, nu cu cea descrisă de expertul B.I.

În plus, se mai arată că fapta reţinută în sentinţa penală nu este dovedită cu nicio probă.

Se menţionează, de asemenea, că expertul B.I. a declarat că dacă victima ar fi fost lovită într-adevăr în roata din stânga în condiţiile virajului stânga, atunci aceasta ar fi suferit o fractură de maleolă stângă. Pe de altă parte, se învederează că la dosar se găseşte biletul de ieşire din spital al părţii vătămate, confirmat şi de raportul medico-legal, unde printre altele scrie că victima a avut fractură de maleolă internă stângă consolidată.

Se mai arată că în condiţiile dinamicii propuse de expertul B., şi anume lovitură făcută longitudinal, perpendicular pe roata din spate, bicicleta ar fi fost buclată. În realitate, bicicleta este puţin strâmbă, dar ondulatoriul nu are un bucleu specific unei lovituri în care maşina ar fi lovit perpendicular pe ea, ci acel bucleu se putea produce prin lovire în condiţiile în care bicicleta era în unghi de 45 grade.

Se consideră, prin urmare, că aceasta a fost dinamica reală a accidentului, însuşi inculpatul declarând că bicicleta era în unghi ascuţit şi că distorsiunea roţii este surprinsă în fotografie judiciară.

Referitor la afirmaţiile expertului B.I. în sensul că inculpatul nu a respectat disp. art. 118 lit. a) şi c) din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi că nu s-a asigurat atunci când a început manevra că poate să depăşească fără să pună în pericol sau să stânjenească circulaţia din sens opus, se indică că inculpatul nu a deranjat pe nimeni, deoarece nu venea nimeni din sens opus. Totodată, se consideră că nu poate fi vorba de o manevră de depăşire şi că expertul B.I. a prezentat o variantă hibridă a art. 118 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, combinând prevederile de la lit. a) şi lit. c) ale acestui articol.

S-a mai apreciat că nu se poate susţine că inculpatul trebuia să circule până la limita evitării oricărui pericol, aşa cum susţine expertul B.I., deoarece acesta nu a efectuat o manevră de depăşire, ci manevra intempestivă, surprinzătoare făcută de o "bombă vie" aflată pe şosele, de un pericol public pe şosea - acel viraj la stânga a determinat producerea coliziunii.

În ceea ce priveşte această limitare de viteză conform art. 45 din acelaşi Regulament, aceasta ar fi putut fi necesară în condiţii de vreme nefavorabilă, dar la momentul producerii accidentului carosabilul era impecabil, vremea era bună, neexistând niciun fel de condiţii care să determine limitarea vitezei, sens în care, printr-o decizie de speţă pronunţată în 1986 de instanţa supremă, s-a reţinut că atunci când un participant la trafic încalcă regulile de circulaţie şi prin aceasta creează un pericol iminent participanţilor la trafic, el îşi asumă răspunderea integrală pentru toate urmările care vor fi cauzate şi, de asemenea, îşi asumă în integralitate răspunderea şi pentru manevra inoportună pe care ar putea să o facă participantul la trafic care este periclitat prin încălcarea regulilor de circulaţie.

Astfel, se consideră că accidentul nu putea fi evitat, în condiţiile în care bicicleta era defectă şi nu se poate acoperi o nenorocire care s-a întâmplat părţii vătămate minore, cu o hotărâre nedreaptă, în care se face rabat de la probaţiune.

În concluzie, ţinând seama de rezultatele expertizelor, de părerea a şase experţi, părere care se coroborează cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, ţinând seama şi de obiectul real al învestirii instanţei (care este accident produs în condiţiile în care victima a făcut viraj stânga), se solicită achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece fapta imputată inculpatului nu există; este adevărat că un biciclist a fost lovit, dar această lovitură a biciclistului nu a fost făcută de inculpatul M., ci a fost determinată chiar de către fapta victimei. Această faptă nu există şi nu a determinat cauzal producerea unui anumit prejudiciu şi nu a avut niciun fel de latură subiectivă, nici măcar culpa levissima şi prin urmare, ca o consecinţă, se solicită şi înlăturarea despăgubirilor civile.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs nu va primi ipoteza prevăzută de 10 lit. a) C. proc. pen., se solicită achitarea pentru motivul că fapta nu a fost săvârşită de către inculpat şi că cea care a produs-o este însăşi victima prin conduita sa iresponsabilă pe carosabil.

În recursul declarat de asiguratorul SC G.A. SA se solicită casarea hotărârii atacate şi înlăturarea obligării alături de inculpatul nominalizat a plăţii următoarelor despăgubiri civile:

Se susţine în esenţă că, în speţă, partea civilă A.L., tatăl minorului, a solicitat ca daune materiale suma de 15.000 euro, daune pe care a înţeles să le probeze cu acte, dar şi cu martori şi după cum rezultă din Sentinţa penală recurată nr. 102 din 12 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, instanţa de fond a încuviinţat ca daunele materiale să fie probate şi cu depoziţiile martorilor, prin aceasta fiind încălcate dispoziţiile Ordinului RCA nr. 5/2010, care stipulează faptul că daunele materiale trebuie să fie probate cu documente justificative.

Totodată, se pretinde că nu se justifică nici obligarea asigurătorului la 1/2 din suma de 35.000 euro daune morale, acest cuantum fiind apreciat ca exagerat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, decizia recurată în raport de motivele de critică prezentate mai sus, aşa cum au fost dezvoltate în scris prin memoriile depuse de recurenţii sus-menţionaţi, Înalta Curte, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, are în vedere că recursurile de faţă declarate de inculpatul M.G. şi asiguratorul SC G.A. SA se privesc, inclusiv în raport de dispoziţiile art. 385⁵ alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora, "recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prev. de art. 385⁹, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele" ca nefondate şi urmează a fi respinse ca atare în baza disp. art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

A.1. Cu referire la primul motiv de critică din recursul declarat de inculpatul M.G., prin care se tinde la casarea Încheierii din 1 iulie 2011 prin care s-a admis în baza art. 278¹ alin. (8) C. proc. pen. plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, deoarece nu există cale separată de atac împotriva acesteia, iar consecinţele acesteia sunt extrem de importante, inclusiv pentru hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea se are în vedere nepertinenţa acestuia, întrucât un atare recurs ar fi inadmisibil în sensul disp. art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen.

Aceasta, întrucât cu titlu de premisă se are în vedere că prin disp. art. 385¹ alin. (2) C. proc. pen. cu denumirea marginală "hotărârile supuse recursului" se statuează că "încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".

Pe de altă parte, cu titlu de secundă premisă, se are în vedere că prin disp. art. 278¹ alin. (10) C. proc. pen., aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010, se statuează că hotărârea judecătorului prin care se admite plângerea şi se desfiinţează rezoluţia de netrimitere în judecată şi, în consecinţă, când probele existente la dosar sunt suficiente se reţine cauza spre rejudecare (în sensul ipotezei prev. de disp. art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen. este definitivă).

Aşa fiind, rezultă pe calea unui silogism logico-juridic şi formal că recursul de faţă declarat împotriva Încheierii din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti şi care era definitivă nu este îngăduit obiectiv de legea de procedură penală, tinzând la încălcarea ordinii de drept şi constituţională.

A.2. Pe de altă parte, este nefondat motivul secund de critică din recursul aceluiaşi inculpat nominalizat prin care se critică în esenţă greşita reţinere a situaţiei de fapt imputată în sarcina sa subsumat deja cum s-a arătat mai sus, efectului devolutiv total în fapt şi în drept al căii de atac promovate de acest recurent prin conformare la disp. art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen.

În această materie, cu titlu de premisă, Înalta Curte are în vedere, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că incidenţa sus-menţionatului caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

Astfel, prin examinarea coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, şi anume: Adresa nr. 1033/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Ordonanţa de declinare a competenţei nr. 1033/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, acte efectuate în Dosarul nr. 1033/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, dovezi de îndeplinire a procedurii de citare, acte medicale, declaraţii ale numitului A.L., acte ale lucrării nr. 1513/VIII/1/2010, Rezoluţia de începere a urmăririi penale nr. 544/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Proces-verbal din 20 octombrie 2010 de aducere la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului la apărător, cazier judiciar - M.G., declaraţii ale învinuitului M.G., declaraţii martor - D.D., declaraţii martor - C.A.R., declaraţie martor - M.E., declaraţii martor - M.M.A., Adresa nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti către Serviciul de Medicină Legală Vrancea, Rezoluţie de efectuare a unei constatări medico-legale nr. 544/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, acte medicale, Adresă nr. 280B/2010 de la Serviciul de Medicină Legală Vrancea către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Raportul de constatare medico-legală din 19 noiembrie 2010 al Serviciului de Medicină Legală Vrancea, Adresa nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti către Tribunalul Prahova - Biroul de Expertize şi lista cu experţi, procese-verbale ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, notă cu obiectivele pentru expertiza auto solicitate de partea vătămată A.A.M., cereri formulate de M.G., copie - legitimaţie expert tehnic, Adresa nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti către Poliţia Râmnicu Sărat, schiţa accidentului de circulaţie din data de 20 iunie 2010, rezoluţie de efectuare a unei expertize tehnice - auto nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Proces-verbal din 18 noiembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Proces-verbal de analiză ştiinţifică din 24 noiembrie 2010, raport de expertiză tehnică judiciară nr. 330/2010, adresa înaintare raport expertiză - expert D.D., raport de expertiză tehnică judiciară, obiecţiuni formulate de A.A.M. la raportul de expertiză N.N., Rezoluţie de efectuare supliment de expertiză nr. 544/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Proces-verbal din 27 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, supliment de expertiză tehnică judiciară, acte ale lucrării nr. 135/VIII/1/2011, Rezoluţie de prelungire a dreptului de circulaţie nr. 1033/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, Adresa nr. 1033/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat către I.P.J. Buzău, acte ale lucrării nr. 1173/VIII/1/2010, Adresa nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti către I.P.J. Buzău, Rezoluţie nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti de prelungire drept de circulaţie, proces-verbal de cercetare la faţa locului din 20 iunie 2010, Adresa nr. 2071/2010 de la Poliţia Râmnicu Sărat către Biroul Poliţiei Rutiere, planşe foto, Proces-verbal de constatare din 21 iunie 2010 al Poliţiei Râmnicu Sărat, fişă tehnică, poliţă de asigurare - M.G. şi respectiv, a celor administrate direct şi nemijlocit de instanţa de fond a Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte însuşindu-şi cele iterate de această primă instanţă, are în vedere în propriul său demers analitic că situaţia de fapt imputată în sarcina recurentului-inculpat M.G. a fost reţinută judicios, prin hotărârea atacată şi constă în următoarele:

În jurul orei 15:00, victima A.A.M. în vârstă de 12 ani la acel moment şi alţi doi minori, respectiv D.D. şi C.A. se deplasau pe câte o bicicletă fiecare pe Drumul judeţean 202 C în afara localităţii, pe sensul de mers Băleşti - Puieşti din judeţul Buzău, astfel: D.D. se afla în faţă, în spatele său se afla minorul C.A., iar ultimul fiind victima A.A.M.

Pe acelaşi sens de mers se deplasa şi inculpatul M.G. la volanul autoturismului marca "F.M." în care se mai aflau M.E., care ocupa locul din spatele şoferului, şi martorul M.M.A., care ocupa locul din dreapta şoferului.

Sesizând prezenţa bicicliştilor pe partea carosabilă, inculpatul nominalizat i-a avertizat sonor, împrejurare faţă de care primii doi biciclişti s-au apropiat cât mai mult de marginea din dreapta carosabilului şi sesizând că victima nu face acelaşi lucru, a fost atenţionată verbal de cei doi, despre prezenţa autoturismului, dar aceasta şi-a continuat deplasarea cât mai aproape de axul drumului cu intenţia de a-i depăşi pe cei doi biciclişti minori.

În urma acestui eveniment rutier victima a fost transportată la Spitalul Municipal Râmnicu Sărat.

În cauză, prin Raportul de constatare medico-legală din 19 noiembrie 2010 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Vrancea, s-a concluzionat că minorul A.A.M. a prezentat un "traumatism cranio-cerebral grav cu hematom epicranian echimoză periorbitală dreapta, otoragie, fractură craniană, fracturi faciale, hemoragie subarahnoidiană acută, contuzie cerebrală hemoragică, contuzie hemoragică trunchi cerebral, comă GCS 5 p, traumatism cervical amielic, contuzie pulmonară dreaptă, contuzie braţ şi şold drept, fractură maleolă internă stângă".

Totodată, acelaşi act medico-legal a mai concluzionat că din punct de vedere medical, leziunile traumatice prezentate de victimă s-au putut produce în condiţiile unui accident de circulaţie cu lovirea (propulsia) şi proiectarea victimei de către vehicul şi au necesitat 100 - 120 zile îngrijiri medicale pentru vindecare şi prin natura lor, la momentul producerii acestora, au pus în primejdie viaţa victimei.

Concomitent, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto de către expert N.N. din cadrul Tribunalului Prahova - Biroul Local de Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile şi s-a încuviinţat părţilor numirea a câte un expert care să participe la efectuarea lucrării în persoana numiţilor O.T., pentru inculpatul nominalizat, şi D.D.O., pentru victimă, prin care s-a stabilit că la momentul coliziunii, viteza autoturismului condus de recurentul-inculpat avea o valoare de 66 km/oră, iar viteza de rulaj a bicicletei conduse de victimă putea varia între 15 - 18 km/oră.

În locul producerii accidentului sus-menţionat, circulaţia se desfăşura pe două sensuri pe câte o bandă pe fiecare sens, partea carosabilă nefiind prevăzută cu marcaj de delimitare a sensurilor de mers, iar în zonă nu erau instalate indicatoare rutiere de circulaţie de avertizare sau interzicere.

În acelaşi raport de expertiză s-a arătat că, coliziunea s-a produs din mişcare, inculpatul-recurent care se afla în acel moment în depăşirea grupului de biciclişti a sesizat apariţia situaţiei periculoase şi a încercat să evite impactul prin virajul efectuat spre stânga, însă nu a reuşit, întrucât a fost acroşat de intrarea necontrolată a biciclistului în partea stângă a ansamblului roată spate, cu partea dreaptă faţă a autoturismului, respectiv în bara de protecţie, conservând urme de glisare - zgâriere la înălţimea butucului roţii spate a bicicletei, spărgând şi proiectorul dreapta faţă.

Cu privire la posibilităţile de evitare a accidentului, s-a reţinut că inculpatul-recurent M.G., la apariţia stării de pericol, a efectuat viraj spre stânga intrând în şanţ în zona verde, dar din lipsă de timp şi spaţiu, manevra a fost tardivă faţă de manevra efectuată de biciclişti şi că accidentul putea fi evitat de către victimă dacă circula în coloană pe drum public şi se retrăgea pe partea dreaptă a drumului la semnalizarea sonoră a conducătorului auto.

În concluzie, s-a reţinut că victima a încălcat dispoziţiile art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 192/2002, republicată, şi ale art. 117, art. 160 alin. (1) şi art. 160 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ.

Expertul D.D.O. recomandat de victimă şi-a exprimat separat punctul său de vedere, arătând printre altele că în producerea accidentului de circulaţie trebuia reţinută şi culpa inculpatului M.G. care a încălcat dispoziţiile art. 118 lit. c) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, care prevede că în timpul efectuării unei depăşiri, conducătorul autoturismului este obligat să păstreze o distanţă laterală, suficientă, faţă de autovehiculul depăşit.

În cauză a fost efectuat şi un supliment la raportul de expertiză ca urmare a obiecţiunilor formulate de către numitul A.L. - reprezentantul legal al victimei.

De altfel, în acest punct de analiză, Înalta Curte reaminteşte că în raport de materialul de urmărire penală, prin Rezoluţia nr. 544/P/2010 din 21 februarie 2011, procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a constatat că în cauză acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare faţă de inculpatul M.G., fiind incidente disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., deoarece din probele administrate nu s-a putut dovedi că accidentul rutier soldat cu vătămarea minorului s-a comis ca urmare a nerespectării de către învinuit a dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice.

În consecinţă, prin această rezoluţie s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului deja menţionat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Împotriva actelor procurorului a formulat plângere, conform art. 275 - 278 C. proc. pen., A.L. - reprezentantul legal al minorului A.A.M., susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, datorită faptului că expertiza efectuată în dosar este incompletă, deoarece "nu s-a mers la locul accidentului", fiind reclamate aspecte privind viteza de deplasare a autoturismului, iar locul impactului menţionat în expertiză nu corespunde cu cel real.

Prin Rezoluţia nr. 379/II/2/2011 din 6 aprilie 2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de A.L. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere conform art. 278¹ C. proc. pen., petentul A.L. - reprezentantul legal al persoanei vătămate, la instanţa de judecată, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în esenţă, considerând că şi inculpatul M.G. se face răspunzător de comiterea accidentului, ca urmare a unei interpretări corecte a probelor existente la dosarul cauzei, solicitându-se infirmarea soluţiei atacate şi refacerea actelor de urmărire penală.

În raport de disp. art. 278¹ alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel Ploieşti a constatat că probele existente la dosarul cauzei sunt suficiente în contra aprecierilor formulate de procuror pentru reţinerea cauzei spre rejudecarea inculpatului M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., parte vătămată A.A.M.

În consecinţă, prin Încheierea din 1 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul penal nr. 376/42/2011, în baza art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de petentul A.L. împotriva rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti care au fost desfiinţate şi s-a reţinut cauza spre rejudecare privind săvârşirea de către inculpatul M.G. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Concomitent, se mai reţine că prin depoziţiile date, atât în faţa instanţei de fond a Curţii de Apel Ploieşti, cât şi în faţa instanţei de recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de judecată din 5 iunie 2013, inculpatul-recurent M.G. a susţinut că nu are nicio culpă în producerea accidentului de circulaţie, vina aparţinându-i în exclusivitate victimei şi că la data producerii accidentului când a observat că victima venea spre axul şoselei, a făcut manevra de evitare prin stânga, a ieşit pe acostament, minorul a fost lovit cu bara şi aripa din faţă dreapta, a fost proiectat pe parbriz; iar după impact victima a căzut imediat.

Pe situaţia de fapt, au fost audiaţi de către instanţa de fond martorii din acte M.E. şi M.M.A. care se aflau în autoturismul condus de inculpat la data producerii accidentului de circulaţie şi minorii C.A. şi D.D. care au circulat pe biciclete alături de victimă - martori oculari la acest eveniment.

De asemenea, aceeaşi instanţă de fond a Curţii de Apel Ploieşti a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto de către expert inginer P.D.M., precum şi cu încuviinţarea de experţi consilieri la cererea părţilor, respectiv O.T. pentru inculpat şi B.I. pentru partea vătămată.

Înalta Curte mai are în vedere că prin expertiza tehnică auto efectuată de către expert tehnic inginer P.D.M., care a răspuns la obiectivele stabilite de către prima instanţă, şi anume: cauza şi dinamica accidentului de circulaţie, regulile de circulaţie încălcate de participanţii la trafic la efectuarea manevrei de depăşire, inclusiv dacă accidentul de circulaţie putea fi evitat de conducătorul auto şi de ce manevră; cui aparţine culpa producerii accidentului; dacă partea vătămată A.A.M. avea dreptul de a circula cu bicicleta pe drumul judeţean unde a avut loc accidentul şi verificarea stării bicicletei aflate la Postul de Poliţie al comunei Puieşti, judeţul Buzău, cu care a circulat victima la data producerii accidentului rutier s-a concluzionat că starea de pericol a fost creată de victimă prin deplasarea intempestivă către stânga, iar conducătorul auto respectiv, inculpatul M.G., nu putea evita accidentul prin manevra de frânare şi totuşi manevra acestuia de ocolire a victimei a dus la evitarea unui impact frontal.

Astfel, punctul de vedere de mai sus a fost îmbrăţişat şi de expertul tehnic auto consilier O.T., în sensul că victima putea rula pe drumul public numai dacă avea vârsta de 14 ani; iar starea tehnică a bicicletei utilizate de victimă era necorespunzătoare şi din punct de vedere dimensional era incomodă pentru acesta şi s-a conchis că producerea accidentului rutier din data de 20 iunie 2010, pe drumul public DJ 202 C pe raza localităţii Puieşti, judeţul Buzău, soldat cu vătămarea gravă a victimei A.A.M. - minor în vârstă de 12 ani, se datorează în exclusivitate culpei acesteia.

Un punct de vedere aparte cu obiecţiuni la raportul de expertiză judiciară întocmit de expert P.D.M. a fost formulat de expertul tehnic auto B.I., consilier din partea victimei, prin care s-a combătut opinia că accidentul se datorează în exclusivitate culpei victimei.

De altfel, prin conformare la disp. art. 124 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs a Înaltei Curţi a procedat la ascultarea expertului criminalist specializat în accidente auto B.I., iar prin depoziţia dată acesta a indicat că analiza avariilor produse în urma impactului pe bicicleta victimei şi autoturismul condus de inculpat denotă că forţele de impact care au acţionat asupra bicicletei sunt după o direcţie coaxială cu axul longitudinal al bicicletei, aşa încât nu se poate reţine faptul că acest impact s-a produs în timp ce bicicleta ar fi virat la stânga, aşa cum s-a susţinut în raportul de expertiză.

Pe de altă parte, acelaşi expert a indicat că accidentul s-a produs pe sensul de mers Băleşti - Puieşti, şi nu pe sensul opus, cum s-a susţinut în lucrare, concluzie care se desprinde atât din punctul de vedere al consilierului B.I., dar mai ales din constatarea consemnată în procesul-verbal de cercetare la faţa locului efectuată de organele de poliţie - echipă din care a făcut parte şi un expert criminalist, la scurt timp după producerea evenimentului rutier.

Cu ocazia depoziţiei expertului sus-menţionat au fost precizate cu exactitate poziţiile în care se aflau autoturismul angajat în accidentul de circulaţie, bicicleta victimei, precum şi celelalte detalii care au condus la descrierea accidentului de circulaţie.

Din acest punct de vedere este temeinică constatarea primei instanţe că, în raport de normele legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, prevăzute în O.U.G. nr. 195/2002, republicată, precum şi de Regulamentul de aplicare a acestei ordonanţe aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, republicat şi actualizat, există argumente care combat opinia expertului inginer P.D.M., în ceea ce priveşte culpa participanţilor la producerea accidentului rutier ce face obiectul cauzei penale de faţă.

Astfel, dispoziţiile art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prevăd că participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice sau private; iar dispoziţiile art. 45 din acelaşi act normativ stabilesc că depăşirea este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol aflat pe acelaşi sens de circulaţie, prin schimbarea direcţiei de mers şi ieşirea de pe banda de circulaţie sau din şirul de vehicule în care s-a aflat iniţial.

De altfel, dacă s-ar accepta punctul de vedere exprimat de expert inginer P.D.M. că inculpatul nu a încălcat nicio regulă de circulaţie la data producerii accidentului de circulaţie ar însemna că este incident cazul fortuit prev. de art. 47 C. pen., potrivit căruia, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărui rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Or, în ipoteza cazului fortuit este exclusă vinovăţia persoanei şi caracterul penal al faptei deoarece acţiunea sau inacţiunea care a produs rezultatul periculos a intrat în concurs cu o forţă străină, fără cunoştinţa şi voinţa persoanei aşa încât intervenţia acestei forţe imprevizibile dând naştere unui rezultat pe care făptuitorul nu l-a conceput şi nu l-a urmărit.

Dimpotrivă, în speţă, probele administrate în cauză au atestat că inculpatul-recurent M.G. a încălcat disp. art. 118 lit. a) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, care prevăd că "conducătorul de vehicule care efectuează depăşirea este obligat să se asigure că acela care îl urmează sau îl precede nu a semnalizat intenţia începerii unei manevre similare şi că poate depăşi fără pericol sau stânjeni circulaţia şi care se coroborează cu lit. c) din acelaşi text de lege în care se arată că trebuie să păstreze în timpul depăşirii o distanţă laterală suficientă faţă de vehiculul depăşit.

Aşadar, conducătorul auto M.G. putea să evite producerea accidentului dacă se asigura că manevra de depăşire urma să se facă fără niciun pericol, astfel trebuia să se angajeze în manevra de depăşire a grupului de biciclişti, trecând peste axul median al drumului, deoarece din faţă nu circula în acel moment niciun vehicul, iar lăţimea de gabarit a autoturismului, împreună cu oglinzile retrovizoare fiind de 2,078 metri raportat la culoarul de trecere în siguranţă.

Totodată, la rândul său victima putea să evite producerea accidentului dacă circula în şir indian faţă de ceilalţi minori şi cât mai aproape de marginea din dreapta a părţii carosabile, concluzionându-se că accidentul de circulaţie din data de 20 iunie 2010 s-a datorat în egală măsură câte 1/2 atât culpei victimei, cât şi inculpatului.

În consecinţă, rezultă că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a Curţii de Apel Ploieşti a statuat că, în drept, fapta inculpatului M.G., care la data de 20 iunie 2010, prin nerespectarea disp. art. 118 lit. a) şi c) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, privind circulaţia pe drumurile publice, a produs un accident de circulaţie având ca rezultat vătămarea gravă a minorului A.A.M., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Faţă de toate cele sus-expuse, rezultă că sunt lipsite de pertinenţă cererile recurentului-inculpat M.G. de achitare sub aspectul infracţiunii imputate, fie în baza temeiului de drept prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen. (inexistenţa faptei) sau a celui prev. de art. 10 lit. c) C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită de inculpat).

A.3. Nu este fondat nici ultimul motiv de critică al recurentului-inculpat M.G. prin care se tinde la înlăturarea obligării sale la despăgubiri civile, morale şi materiale, iar pentru identitate de argumente se vor avea în vedere cele ce vor fi prezentate în continuare la analiza recursului asigurătorului SC G.A. SA, prin care se pretinde înlăturarea aceloraşi tipuri de despăgubiri.

B. În ceea ce priveşte recursul declarat de asiguratorul SC G.A. SA, Înalta Curte are în vedere nepertinenţa acestuia.

Aceasta întrucât cu titlu de premisă se are în vedere că la data accidentului, autoturismul X, condus de inculpatul nominalizat, implicat în evenimentul rutier era asigurat cu poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule seria AA, nr. BB, cu valabilitate în perioada 18 martie 2010 - 17 martie 2011.

Pe de altă parte, se reţine că răspunderea civilă a asigurătorului întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile prevăzute de legislaţia specială în materie de asigurări referitoare la Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul producerii unui accident de autovehicul pe teritoriul României în care a fost implicat un autovehicul pentru care s-a încheiat contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie, coexistă cu răspunderea civilă delictuală a inculpatului care prin fapta sa a provocat acel accident.

Astfel, răspunderea civilă delictuală, bazată pe prevederile art. 998 vechiul C. civ., a celui care prin fapta sa a cauzat prejudicii unei alte persoane - în speţă inculpatul - este în strânsă legătură cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile legii speciale, aplicabilă în materie de asigurări (Legea sus-citată nr. 136/1995 şi Ordinul CSA nr. 5/2010, în vigoare la data evenimentului).

Or, cheltuielile care se au în vedere la acordarea despăgubirii, potrivit art. 49 pct. 1 din Ordinul nr. 5/2010, în caz de vătămare corporală, sunt următoarele:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperarea, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În consecinţa dispoziţiilor normative sus-citate rezultă fără dubiu că în mod legal şi temeinic, prin hotărârea recurată s-a dispus obligarea recurentului-asigurător nominalizat în cotă de 1/2 la plata despăgubirilor materiale ce reprezintă cheltuieli pe care familia victimei le-a suportat de la data producerii accidentului de circulaţie şi până în prezent, incluzând spitalizarea minorului, procurarea de medicamente, vizite medicale, transport la spital; toate aceste cheltuieli fiind ocazionate pentru îmbunătăţirea situaţiei medicale a victimei sus-menţionate.

Astfel, în dovedirea acestor pretenţii băneşti, au fost audiaţi martorii S.A. şi C.M., din depoziţiile cărora rezultă că, de la data accidentului de circulaţie şi până în prezent, pe toată perioada, părinţii minorului l-au supravegheat în permanenţă şi în special mama acestuia, care şi-a întrerupt serviciul şi au fost efectuate cheltuielile pentru procurarea medicamentelor, continuarea tratamentului prescris de medici, transportul la diferite centre de recuperare, etc.

Toate aceste cheltuieli au fost suportate de părinţii victimei şi pentru acoperirea acestora a fost necesar a se face diverse împrumuturi, sens în care tatăl minorului a primit suma de bani de 4.000 euro de la cumnatul său ce i se cuvenea din dreptul asupra unui teren pe care l-a vândut, sumă pe care a folosit-o în scopul cheltuielilor arătate mai înainte, de faţă fiind martora S.A. şi, respectiv, de la martorul C.M.

Din depoziţiile martorilor mai rezultă că familia victimei a făcut cheltuieli cu plata maseorului, chinetoterapeutului, logopedului, psihologului şi altor cadre de specialitate.

Concomitent, în mod judicios s-a dispus prin hotărârea recurată în urma reţinerii culpei concurente a recurentului-inculpat M.G. şi a victimei A.A.M. în cote de câte 1/2 pentru fiecare, datorat stării medicale a victimei aşa cum rezultă din Raportul de constatare medico-legală efectuat de Serviciul de Medicină Legală Vrancea din 19 noiembrie 2010 aflat la dosarul de urmărire penală, prin care la punctul 5 al concluziilor se menţionează că "leziunile traumatice iniţiale s-au vindecat cu sechele; stadiul sechelar actual (status post TCC grav, tetraplegia spastică, stare vegetativă persistentă) constituie infirmitate fizică şi psihică permanentă" şi admitere cererii reprezentantului legal al victimei de obligare a inculpatului la o prestaţie bănească lunară de la data comiterii accidentului, 20 iunie 2010, şi în continuare până la încetarea stării de nevoie a minorului.

În fine, cu referire la cuantumul daunelor morale (denumită în doctrină "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane" sau "prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală pe care le resimte victima"), pretinse de partea civilă A.L., reprezentant legal pentru victima A.A.M., se are în vedere cu titlu de premisă că instanţa de fond a Curţii de Apel Ploieşti a avut în vedere corespunzător practica judiciară în materie şi, de asemenea, împrejurările concrete, şi, în consecinţă, a stabilit o sumă globală care să compenseze pentru partea civilă ceea ce îi lipseşte ca urmare a săvârşirii faptei de către inculpat" astfel încât aceasta să nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză a părţilor civile, iar întinderea sa nu este excesivă, ci doar compensează pierderea produsă prin raportare la principii care ţin de echitate, astfel încât să se asigure o justă şi integrală dezdăunare.

În raport de cele sus-expuse rezultă fără echivoc că cuantumul daunelor morale la care a fost obligat asiguratorul SC G.A. SA în sumă de 17.500 euro reprezintă o justă reparaţie a prejudiciului moral cauzat prin infracţiunea comisă de inculpatul M.G.

Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpatul M.G. şi asiguratorul SC G.A. SA împotriva Sentinţei penale nr. 102 din 12 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta-asigurator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 2.965 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata-parte vătămată A.A.M.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1934/2013. Penal		CSJ. Decizia nr. 2044/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 2019/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2019/2013. Penal