ICCJ. Decizia nr. 2114/2013. Penal. Falsul intelectual (art. 289 C.p.). Uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2114/2013
Dosar nr. 36/54/2011
Şedinţa publică din 17 iunie 2013
Asupra recursurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 281 din 27 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova a dispus achitarea inculpatului C.C.E., în baza art 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., cu aplicarea art. 181 C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen., aplicându-i în temeiul dispoziţiilor art. 91 C. pen. o amendă administrativă de 1.000 lei şi desfiinţând procura specială din 31 martie 2008 şi contractul de vânzare-cumpărare din 1 aprilie 2008, înscrisuri autentificate la B.N.P. - C.C.E., ca fiind false.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că rechizitoriul nr. 805/P/2008 din data de 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii C.C.E. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen. şi D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen., a fost infirmat în condiţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin Ordonanţa nr. 909/II/1 din 28 iunie 2010, iar la data de 10 noiembrie 2010, potrivit Ordonanței nr. 805/P/2008 în temeiul dispoziţiilor art. 249 alin: (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C.C.E., pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen., întrucât faptele nu există, iar în conformitate cu prevederile de art. 38 C. proc. pen., art. 45 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. şi art. 25 C. proc. pen., s-a disjuns cauza, declinându-se competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria. Craiova, în vederea continuării urmăririi penale faţă de D.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen.
Împotriva soluţiei, a formulat plângere, în temeiul dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., persoana vătămată D.P., carea fost respinsă prin Ordonanţa nr. 1823/II/2 din 15 decembrie 2010 de procurorul general al Parchetului:de pe . lângă Curtea de Apel Craiova, soluţie ce a fost atacată la instanţă la data de 27 decembrie 2010, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
În motivarea plângerii, persoana vătămată a arătat că există probe suficiente, care conturează bănuiala rezonabilă că intimatul C.C.E. a comis infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen., motiv pentru care se impune admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei atacate cu consecinţa reţinerii cauzei spre judecare conform art. 2781 pct. 8 lit. c) C. proc. pen.
Prin Încheierea nr. 7 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Craiova în baza art. 2781 pct. 8 lit. c) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petentul D.P., a desfiinţat ordonanţa sub aspectul dispoziţiei de scoatere de sub urmărire penală a notarului public C.C.E. şi, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente, a reţinut cauza spre judecare, punând în mişcare acţiunea penală faţă de acesta pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 Cpen.
Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut, în esenţă, că raportul de expertiză criminalistică din data de 30 septembrie 2009 al L.I.E.C. a concluzionat că semnătura de la rubrica „Mandant" de pe cele două exemplare ale procurii speciale autentificată din 31 martie 2008 nu a fost executată de D.P., aspect confirmat şi de noul raport de expertiză criminalistică efectuat de I.N.E.C. Bucureşti la data de 26 martie 2010, fără ca cele două expertize să poată stabili în ce măsură semnăturile puteau fi executate de D.A., C.C.E. sau P.M.G.
Ca atare, rapoartele de expertiză criminalistice au confirmat susţinerile numitei D.A. care a declarat în mod constant că tatăl său nu a semnat procura autentificată de notarul public C.C.E., precum şi ale martorului M.O., potrivit cărora persoanele care au efectuat măsurătorile necesare întocmirii cadastrului, nu l-au informat pe D.P. în ce scop le fac, ci că au venit să stabilească cubajul pentru căldură.
Raportându-se la aceste mijloace deprobă, judecătorul fondului a constatat că declaraţiile martorilor B.S.Z., C.M., G.M. şi P.G. sunt subiective, în condiţiile în care primii trei dintre aceştia sunt angajaţi ai biroului notarial, iar ultimul este beneficiarul contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor S.N. şi Ş.M., s-a reţinut că sunt contrazise de depoziţia martorului M.O., relevant fiind considerat şi faptul că cei doi martori au relatat aspecte ce se întâmplaseră în urmă cu 1 an şi 6 luni, respectiv 2 ani şi 6 luni, ceea ce era imposibil datorită perioadei lungi de timp trecute.
Curtea de Apel Craiova, fiind legal sesizată prin încheierea din 24 martie 2011, a procedat la ascultarea inculpatului C.C.E., a părţii vătămate D.P. şi a martorilor P.M.G., B.S.Z., C.M., G.F., D.A., probatoriu în baza căruia a reţinut că partea vătămată D.P., tatăl adoptiv al martorei D.A. a continuat să locuiască împreună cu aceasta în apartamentul situat în Craiova, dobândit prin cumpărare de la RA I. SA Craiova şi după moartea soţiei sale, D. Constanţa.
În luna septembrie 2008, acesta a contactat-o pe fiica sa naturală, martora Z.M., pentru a-i comunica că a primit o acţiune civilă de chemare în judecată, prin care se solicita evacuarea sa din apartament, precum şi un contract de vânzare-cumpărare care atesta că înstrăinase imobilul unei persoane, ocazie cu care i-a solicitat să efectueze verificări, dat fiind că nu întreprinsese un astfel de demers.
Martora Z.M. constatând că autentificarea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a făcut de notarul public C.C.E., s-a deplasat împreună cu tatăl său la biroul acestuia şi a constatat existenţa procurii speciale din 31 martie 2008, potrivit căreia D.P. o împuternicea pe fiica sa adoptivă, martora D.A., să-l reprezinte „în vederea administrării şi vânzării după cum va crede de cuviinţă şi la preţul cel mai avantajos, inclusiv cu credit ipotecar, cotei indivize de VI, proprietatea sa, apartamentul situat în Craiova, judeţul Dolj, la rubrica „Mandant" fiind executată o semnătură indescifrabilă.
În baza acestei procuri în data de 01 aprilie 2008, notarul public C.C.E., a redactat şi autentificat contractul de vânzare-cumpărare, prin care D.A., în nume personal şi în calitate de mandatar al părţii vătămate D.P., i-a vândut martorului P.M.G., la preţul de 29.500 euro, imobilul anterior menţionat.
Instanţa de fond a mai reţinut că partea vătămată D.P. în mod constant a precizat că nu s-a deplasat la biroul notarului public pentru a-i da procură specială fiicei sale adoptive, dar şi că D.A. şi-a păstrat aceeaşi poziţie procesuală pe întreg parcursul procesului penal, arătând că, având nevoie de bani, a fost de acord să înstrăineze apartamentul în care locuia cu tatăl său, martorului P.M.G. care urma să-i acorde cu titlu de împrumut suma de 50.000 lei, sens în care, prezentându-se la biroul notarial a semnat contractul de
Împrumut, procura specială din 21 martie 2008; precum"şi contractul-de vânzare-cumpărare din 01 aprilie 2008, iar la 16 iulie 2009, în faţa aceluiaşi notar, a declarat pe proprie răspundere că locuieşte singură în apartamentul din Craiova.
S-a mai constatat că potrivit raportului de expertiză grafică din 30 septembrie 2009, semnătura de la poziţia „Mandant" nu a fost executată de partea vătămată D.P., împrejurare confirmată şi de martora D.A. care a susţinut că tatăl său nu a fost condus niciodată la biroul notarial, precum şi de noul raport de expertiză nr. 47 din26-martie 2010.
Apărările inculpatului C.C.E. susţinute şi. de martorii P.M.G., B.S.Z., C.M. şi G.F., conform cărora partea vătămată D.P. s-a prezentat la biroul notarial pentru a semna personal procura specială nr. 1935 din 31 martie 2008 au fost înlăturate de către instanţă, având în vedere că sunt combătute de declaraţiile.părţii vătămate, ale martorei D.A., precum şi de concluziile rapoartelor de expertiză grafică.
Prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2012, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.C.E. din infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 291 C. pen., întrucât infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constând în îndeplinirea cu ştiinţă, în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu, se caracterizează prin trăsături de intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual, materializată în acţiunea funcţionarului de a comite falsul în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute.
Instanţa de fond a mai constatat că faptele de fals nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., dată fiind atingerea minimă adusă valorilor sociale apărate de lege, cu atât mai mult cu cât conţinutul "concret-alacestora: este-în mod- vădit-lipsit-de importanţă.
Având în vedere şi circumstanţele care caracterizează persoana inculpatului, respectiv conduita bună, vârsta tânără, împrejurarea că acesta este integrat în societate, s-a apreciat că reeducarea sa poate fi realizată şi prin aplicarea unei sancţiuni administrative, ca urmare a pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b)1 C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea vătămată D.P. şi inculpatul C.C.E.
În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că faptele reţinute în sarcina inculpatului C.C.E. de către prima instanţă nu sunt lipsite de gradul de pericol social al infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., motiv pentru care se impune casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, condamnarea acestuia.
Partea vătămată D.P., a arătat că în raport de împrejurările concrete de realizare a activităţii infracţionale, precum şi de urmările avute, respectiv promovarea împotriva-sa a unei acţiuni de evacuare din imobilul în care locuieşte, acţiune care formează obiectul Dosarului nr. 18568/215/2008 înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova şi a cărei judecare, în prezent, este suspendată până la finalizarea definitivă a dosarului penal, rezultă că faptele comise de inculpatul C.C.E. nu aduc o minimă atingere valorilor sociale proteguite de legiuitor, ci din contră prezintă gradul de pericol social al infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen.
Inculpatul C.C.E. a solicitat, în esenţă, schimbarea temeiului achitării pentru cele două infracţiuni întrucât faptele nu există, sens în care a-făcut referire la faptul că probele administrate nu au răsturnat prezumţia de nevinovăţie, aspecte ce au fost dezvoltate pe larg atât în concluzii scrise cât şi în şedinţă publica, fiind consemnate în încheierea de amânarea a pronunţării.
La termenul din 06 iunie 2013 inculpatul C.C.E. a fost prevalat de dreptul la tăcere, arătând că nu doreşte să fie audiat direct şi nemijlocit de către instanţa de recurs.
Analizând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Apel Craiova şi partea vătămată D.P., ca fiind fondate, iar al inculpatului C.C.E. ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând ca fiind corecte împrejurările faptice stabilite de prima instanţă, în baza propriului examen al probelor administrate la urmărire penală cât şi în faza de judecată reţine că la data de 31 martie 2008, inculpatul C.C.E., în calitate de notar public, a redactat şi autentificat procura specială nr. 1935 prin care a atestat în mod nereal că partea vătămată D.P. s-a prezentat la biroul notarial pentru a o împuternici pe fiica sa adoptivă, martora D.A., să-l reprezinte „în vederea administrării şi vânzării după cum va crede de cuviinţă şi la preţul cel mai avantajos, inclusiv cu credit ipotecar, a cotei indivize de 1/2 proprietatea sa, din apartamentul situat în Craiova, judeţul Dolj", la rubrica „Mandant" fiind executată o semnătură indescifrabilă.
A doua zi, inculpatul C.C.E. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 01 aprilie 2008, prin care D.A., în nume personal, dar şi în calitate de mandatar al părţii vătămate D.P., calitate atestată de procura falsă întocmită de acelaşi notar public, a înstrăinat către martorul P.M.G. imobilul situat în oraşul Craiova pentru preţul de 29.500 euro, cu toate că avea în proprietate doar o cotă indiviză de 3/8, diferenţa de 5/8 aparţinând tatălui său care nu o împuternicise în acest sens.
În cursul lunii septembrie 2008, părţii vătămate D.P. i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 18568/215/2008, având ca obiect evacuarea din apartament, ocazie cu care a luat la cunoştinţă şi de contractul de vânzare-cumpărare din 01 aprilie 2008, situaţie in care împreună cu fiica sa naturală,-martora Z.M., s-a deplasat la B,N.P., C.C.E., unde a constatat existenţa procurii speciale din 31 martie 2008 prin care se atestase în fals că îşi împuternicise fiica adoptivă să vândă imobilul în care locuia.
După şase luni de la data întocmirii în fals a procurii, martorul P.M.G. a vândut apartamentul numitului L.G. în baza contractului de vânzare cumpărare din 30 septembrie 2008 încheiat la Biroul Notarului Public, S.C., contract care însă nu a fost înscris în C.F., întrucât la acea dată era deja înregistrată menţiunea litigiului civil aflat pe rolul Judecătoriei Craiova, a cărui judecare a fost suspendată până la soluţionare definitivă a prezentei cauze penale.
Apărarea inculpatului C.C.E. privind prezentarea părţii vătămate D.P. la biroul său notarial în data de 31 martie2008 pentru semnarea procurii speciale, s-a întemeiat, în esenţă, pe declaraţiile martorilor B.S.Z., C.M., G.F., P.M.G., S.N. şi Ş.M. şi contradicţiile evidente, în opinia sa, dintre concluziile rapoartelor de expertiză grafică şi constatările făcute de experţi şi consemnate în cuprinsul acestora.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, probatoriul administrat atât la urmărire penală cât şi de prima instanţă dovedeşte dincolo de orice îndoială rezonabilă că partea vătămată nu şi-a împuternicit fiica adoptivă să înstrăineze apartamentul ce-l aveau în proprietate comună, semnătură de pe procura specială nefiind realizată de aceasta, situaţie în care, în mod corect, instanţa de fond a înlăturat declaraţiile inculpatului întrucât nu corespund adevărului.
Susţinerile părţii vătămate D.P. potrivit cărora semnătura de pe procură specială nu îi aparţine, dat fiind faptul că la data de 31 martie 2008 nu s-a deplasat la biroul notarial pentru a-şi împuternici fiica să-i vândă cota parte din apartament sunt confirmate de declaraţiile martorelor Z.M. (fiica naturală) şi D.A. (fiica adoptivă).
Audierile efectuate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, au relevat faptul că martora D.A. pentru a garanta împrumutul ce urma să-i fie acordat de martorul P.M.G. s-a deplasat împreună cu acesta la notariat unde s-a întocmit o procură în numele tatălui său prin care se atesta în mod fals că D.P. o mandata să vândă cota sa parte din apartament, împuternicire în baza căreia a înstrăinat apartamentul.
Încheierea unui contract de vânzare cumpărare în locul celui de împrumut garantat cu o ipotecă imobiliară nu reprezintă un element care sa dovedească lipsa de veridicitatea a celor relatate de cei trei (partea vătămată şi fiicele sale), aşa cum a susţinut inculpatul în apărare, în condiţiile în care martora D.A. fiind interesată să obţină cât mai repede suma de bani nu a ridicat obiecţii în legătură cu natura contractului la momentul semnării sale, dându-şi astfel acordul pentru înstrăinarea imobilului. Oricum, în ambele situaţii era necesar acordul părţii vătămate în calitate de coproprietar al apartamentului, consimţământ care în realitate nu a fost acordat, un argument în plus fiind şi acela că mandantul a dat împuternicire devânzare pentru o cotă parte indiviza mai mică decât cea deţinută în proprietate, respectiv doar pentru VI din locuinţă.
La o primă vedere s-ar putea crede că este vorba de o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul procurii, împrejurare care însă nu a fost invocată de apărare întrucât s-ar fi contrazis tocmai poziţia constantă avută de inculpatul C.C.E. şi susţinută de angajaţii săi, martorii B.S.Z., C.M. şi G.F. potrivit căreia partea vătămată s-a prezentat şi a semnat împuternicirea în faţa notarului public, situaţie în care este exclus ca niciunul dintre cei trei martori care, aşa cum rezultă din propriile declaraţii,-au fost implicaţi în obţinerea actelor necesare şi întocmirea contractului să nu fi observat că mandatul trebuia dat pentru cota parte de 5/8 din apartament, sau cel puţin acest fapt să-Ie fie semnalat de către D.P. şi fiica sa adoptivă.
De altfel, atât inculpatul cât şi angajaţii a fost determinată de refuzul martorului P.M.G. de a încheia contractul de vânzare cumpărare la data de 31 martie 2008, când a aflat că apartamentul era grevat de o ipotecă instituită în favoarea Băncii Agricole, motivând că doreşte să facă verificări înainte de perfectarea actelor, situaţie în care s-a stabilit ca partea vătămată să-i dea procură fiicei sale pentru a o scuti de o deplasare ulterioară la biroul notarial dată fiind vârsta şi starea sa de sănătate.
Această justificare nu poate fi primită de Înalta Curte, în condiţiile în care interdicţia de înstrăinare a unui imobil instituită printr-o ipotecă îi este opozabilă şi notarului care, într-o asemenea situaţie, este obligat să ceară acordul băncii pentru vânzare, demersurile cumpărătorului sub acest aspect fiind lipsite de efect.
Ba mai mult, o persoană fizică, aşa cum este şi cazul martorului P.M.G., nu poate obţine de la o instituţie bancară informaţii cu privire la situaţia creditului obţinut de un terţ în lipsa unei împuterniciri date în acest sens, dată fiind natura confidenţială a acestor date.
Asemenea informaţii nu pot fi obţinute nici dacă creditul este achitat integral şi s-a omis ridicarea interdicţiei, situaţie în care fie notarul în numele vânzătorului, „fie acesta din urmă trebuie să ceară băncii să-şi dea acordul pentru încheierea ipotecii şi abia ulterior să se încheie contractul de vânzare cumpărare.
În lipsa acestor demersuri oficiale făcute de inculpatul C.C.E. în calitate de funcţionar public nu se putea încheia contractul de vânzare cumpărare a doua zi după autentificarea procurii.
Toate aceste elemente, inclusiv faptul că alegerea notarului public s-a făcut nu întâmplător, ci la propunerea martorului P.M.G. care îl cunoştea, dovedesc fără putinţă de tăgadă că declaraţiile martorilor B.S.Z., C.M. şi G.F. contravin adevărului, fiind date pro causa având în vedere că sunt angajaţii inculpatului, dar şi cele ale cumpărătorului care este beneficiarul unei tranzacţii foarte avantajoase, în condiţiile în care a dobândit proprietatea apartamentului la un preţ scăzut de doar 29.500 euro, în raport de valoarea sa pe piaţa de la acea dată, când după cum este bine cunoscut se înregistra un trend de creştere a preţurilor la imobile.
Nici declaraţiile martorilor S.N. şi Ş.M. care au făcut măsurători pentru întocmirea documentaţiei cadastrale nu vin în sprijinul susţinerii nevinovăţiei inculpatului, întrucât nu are nicio relevanţă dacă partea vătămată a cunoscut motivul real pentru care aceştia s-au deplasat la apartamentul din Craiova, deşi a negat acest fapt, poziţie care de altfel a fost susţinută şi de martorul M.O.
Realizarea documentaţiei cadastrale nu este determinată doar de intenţia proprietarului de a vinde, ci şi de necesitate asigurării publicităţii imobiliare în condiţiile legii.
Partea vătămată dobândind dreptul de proprietate asupra apartamentului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, respectiv la data de 24 decembrie 1991, şi-a asigurat opozabilitatea dobândirii dreptului real imobiliar prin transcrierea în registrul special de transcripţiuni, situaţie în care în vederea înscrierii în C.F. imobiliară, era obligatorie întocmirea cadastrului, şi ca atare nu pot fi primite susţinerile apărării potrivit cărora cunoaşterea de către D.P. a motivului venirii martorilor S.N. şi Ş.M. la domiciliul său, dovedeşte implicit că a avut intenţia să vând apartamentul, sens în care i-a şi dat procură fiicei sale adoptive.
O altă probă care confirmă faptul că D.P. nu a semnat procura o reprezintă cele două rapoarte de expertiză criminalistică din 30 septembrie 2009 şi 26 martie 2010 care nu conţin contradicţii între constatările făcute şi concluzii, aşa cum a susţinut apărarea.
Primul expert având la dispoziţiei pentru partea vătămată semnături realizate, în perioada 1990-2008, pe diferite înscrisuri, precum şi specimene grafice luate de organul de urmărire penală a constatat că semnăturile acesteia prezintă un fenomen de dezorganizare care s-a manifestat progresiv încă din anul 1990, fenomen ce a fost în strânsă dependenţă cu degenerarea psiho motorie specifică înaintării în vârstă, stabilind, totodată, că acest proces este ireversibil, în timp ce cu privire la semnătura în litigiu a reţinut că este redată cu uşurinţă şi lipsită de orice fel de semne ale dezorganizării.
Corespunzător acestor constatări s-a concluzionat că semnătura mandantului de pe procura specială din 31 martie 2008 nu a fost executată de către D.P.
Aceleaşi constatări şi concluzii au fost menţinute şi în cuprinsul celei de-a doua expertize, ocazie cu care au fost avute în vedere şi obiecţiunile expertului recomandat F.D., inclusiv sub aspectul poziţiei în care i-au fost luate scripte de comparaţie părţii vătămate de către organele de urmărire penală, aspect solicitat prin Ordonanţa nr. 805/P/2008 din 16 decembrie 2009 de procurorul care a încuviinţat efectuarea unei noi expertize.
În ultimul raport s-a stabilit că persoana care a semnat în locul părţii vătămate şi-a creat un model fictiv de iscălitură, având ca bază de pornire prenumele P., fiind astfel în prezenţa unui fals de execuţie prin fantezie.
Împrejurarea că experţii au exclus orice posibilitate a părţii vătămate de a executa semnătura în litigiu în "raport de procesul" de dezorganizare "degenerativ progresiv şi ireversibil al scrierii nu este de natură a contrazice constatările făcute în legătură cu specimenele grafice luate inculpatului şi martorilor P.M.G. şi D.A., aşa cum s-a invocat de către apărare, în condiţiile în care s-a reţinut că oricare dintre aceştia ar fi putut semna procura date fiind deprinderile scripturale relativ bune pe care le au, în raport şi de faptul că suntem în prezenţa unei execuţi banale, fără note grafice cu valoare de identificare.
Astfel, vârsta părţii vătămate, condiţiile în care se susţine că a semnat procura, fenomenul de dezorganizare al scrisului înregistrat odată cu trecerea timpului conduc la concluzia că aceasta nu mai avea în anul 2008 abilităţi scripturale de a realiza o semnătură ca cea în discuţie şi care putea fi executată de orice persoană cu asemenea deprinderi, identificarea acesteia fiind însă împosibilă din lipsa unor elemente de individualizare cu caracter unic şi irepetabil.
Contrar concluziilor formulate de apărare şi susţinerilor inculpatului C.C.E., Înalta Curte constată că procura specială întocmită la data 31 martie 2008 nu a fost semnată de către partea vătămată D.P., care aşa cum rezultă din dezvoltările anterioare nu şi-a dat acordul ca fiica sa, martora D.A. să înstrăineze apartamentul în care locuieşte şi pe care îl deţinea în coproprietate cu aceasta.
De altfel, şi la testarea cu tehnica poligraf s-a constatat că răspunsurile negative ale martorei D.A. la întrebările relevante privind prezentarea tatălui său la notariat şi semnarea la data de 31 martie 2008 a procurii speciale, nu au provocat modificări specifice comportamentului simulat.
Deci, probatoriul administrat dovedeşte că inculpatul a atestat cu intenţie aspecte necorespunzătoare adevărului în cuprinsul procurii speciale din 31 martie 2008 şi al contractul de vânzare cumpărare din 01 aprilie 2008, constând în împrejurarea că partea vătămată ar fi mandatat-o pe martora D.A. să vândă apartamentul din Craiova, ce-l deţineau în coproprietate, acţiunile acestuia realizând astfel conţinutul, constitutiv ale infracţiunii de-fals intelectual în formă continuată, dar şi cele ale infracţiunii de uz de fals în condiţiile în care pentru încheierea actului translativ de proprietate s-a folosit de procura falsă întocmită în ziua precedentă.
Criticile privind greşită schimbare de încadrare juridică din infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual în formă continuată doar în infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care în opinia apărării trebuia dispusă o soluţie de achitare pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen., reprezintă doar o problemă de tehnică a redării procesului deliberativ, motiv pentru care nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte nu este de acord cu această dispoziţie a primei instanţe.
Argumentele potrivit cărora abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se caracterizează prin trăsături ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual şi pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului schimbarea de încadrare juridică, tind la a contura opinia că infracţiunea de serviciu ar avea un caracter subsidiar celei de fals motiv-pentru care trebuie reţinută doar această din urmă infracţiune când sunt întrunite elementele sale constitutive.
Într-adevăr, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor peroanelor are un caracter subsidiar în raport de alte incriminării distincte C. pen., ceea ce înseamnă că abuzul săvârşit de un funcţionar public cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 246 C. pen. numai în măsura în care nu realizează conţinutul constitutiv al altei infracţiuni, prin care însă trebuie să se aducă atingere intereselor legitime ale persoanelor, inclusiv sub forma producerii unui pagube.
Or, pornind; şi de la relaţiile sociale pe care legiuitorul a înţeles să le ocrotească prin incriminarea celor două infracţiuni, este exclus ca infracţiunea de abuz în serviciu să aibă un caracter subsidiar faţă de cea de fals.
În atarecondiţii; deşi prin-activitatea desfăşuratăineulpatul a adus atingere şi intereselor patrimoniale ate defectuos şi abuziv a atribuţiilor specifice funcţiei, împrejurare de natură a realiza şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte nu poate reţine şi această faptă având în vedere criticile formulate de parchet şi D.P., care nu vizează greşita schimbare de încadrare juridică, cu consecinţa condamnării pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen.
Potrivit art. 17 alin. (1) C. pen. pentru a califica ca infracţiune o faptă este necesar ca aceasta să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social trebuie avute în vedere criteriile legale, gravitatea faptei fiind apreciată pe baza unor elemente de ordin obiectiv şi subiectiv ca modul, mijloacele şi împrejurările de comitere, scopul şi urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi nu în ultimul rând conduita făptuitorului.
În speţă, faptele inculpatului C.C.E. de a face menţiuni necorespunzătoare adevărului cu prilejul întocmirii procurii speciale şi a contractului de vânzare cumpărare, în condiţiile în care a şi folosit procura în scopul încheieri contracraluvacţiuni prin care a vătămatjnteresele părţii vătămate D.P., nu pot fi considerate prin împrejurările în care au fost comise, conţinutul lor concret, urmarea produsă şi conduita de nerecunoaştere a activităţii infracţionale avută de inculpat ca fiind în mod vădit lipsite de importanţă.
Relativ la împrejurările în care s-a desfăşurat activitatea infracţională nu a fost identificat nici un motiv care să justifice în vreun fel decizia inculpatului C.C.E. de a consemna în mod necorespunzător adevărului că partea vătămată s-a prezentat la biroul notarial pentru a-şi împuternici fiica adoptivă să-i vândă cota parte din apartamentul ce-l deţineau împreună în proprietate, cu atât mai mult cu cât inculpatului, în calitate de funcţionar public, îi revenea obligaţia de a-şi îndeplini cu corectitudine atribuţiile specifice funcţiei.
Faptul că partea vătămată D.P. a fost chemată în judecată de martorul P.M.G. pentru a fi evacuată din apartament, litigiu civil suspendat în prezent, a creat o vătămare intereselor sale legitime dat fiindcă îi este contestată calitatea de proprietar, vătămare ce a decurs din acţiunile ilicite ale inculpatului C.C.E. care a atestat împrejurări nereale cu prilejul întocmirii celor două înscrisuri oficiale, motiv pentru care nu se poate aprecia că faptele comise de acesta nu au gradul de pericol social al infracţiunilor reţinute în sarcina sa, în condiţiile în care, există posibilitatea lezării uneia dintre cele mai importante valori sociale - patrimoniul unei persoanei, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie.
Chiar dacă în sarcina inculpatului s-au reţinut doar infracţiuni de fals care reprezintă fapte de pericol al căror rezultat socialmente periculos se realizează ex re prin însăşi comiterea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, lezarea patrimoniului părţii vătămate determinată de înstrăinarea cotei sale părţi din apartament în baza înscrisurilor false redactate şi autentificate de către notar nu poate fi ignorată la evaluarea în concret a pericolului social al activităţii sale infracţionale, care de altfel îmbracă şi formaxontmuată-pentrainfto intelectual.
În plus, relevantă este şi atitudinea procesuală a inculpatului care, deşi nu este cunoscut cu antecedente penale, a negat în mod constant comiterea faptelor susţinând că partea vătămată a venit la biroul său notarial pentru a-i da procură de vânzare fiicei sale adoptive.
În acest context, Înalta Curte constatată că doar elementele favorabile ce ţin de persoana inculpatului (conduita bună avută anterior comiterii faptelor, vârsta tânără, împrejurarea că este integrat în societate), necoroborate cu cele ce ţin de ceilalţi factori de apreciere a gradului de pericol social al unei infracţiuni, nu pot fundamenta concluzia că faptele inculpatului C.C.E. sunt în mod vădit lipsite de importanţă, în condiţiile în care oricum datele ce-l caracterizează pe acesta urmează a fi valorificate la alegerea modalităţii de executare a pedepsei care-i va fi aplicată.
Contrar concluziilor la care a ajuns instanţa de fond, se apreciază că faptele inculpatului C.C. prezintă gradul de pericol social cerut de lege, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, motiv pentru care pentru sancţionarea acestora este necesarăaplicarea unor pedepse.
În acest context, Înalta Curte luând în considerare, în egală măsură, atât gravitatea activităţii infracţionale imprimată de natura faptelor, caracterul continuat şi importanţa valorilor sociale lezate cât şi lipsa antecedenţei penale, îl va condamna pe inculpatul C.C.E. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare (1 an pentru uz de fals şi 2 ani pentru fals intelectual în formă continuată) a cărei executare o va suspenda condiţionat, întrucât numai o asemenea sancţiune penală este suficientă şi totodată aptă să asigure reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
De asemenea, în raport de profesia inculpatului, aceea de notar şi în realizarea căreia a comis acţiunile ce intră în sfera ilicitului penal şi care sunt de natură a diminua încrederea opinie publice în autenticitatea înscrisurilor cu însuşire probatorie se impune a-i fi interzis acestuia pe lângă drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. şi cel de la lit. c) a aceluiaşi articol, ca pedeapsă accesorie, adică dreptul de a fi notar.
Cum însă executarea pedepsei principale art. 71, alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se va suspenda şi executarea pedepsei accesorii, cu toate consecinţele ce decurg.
Pentru considerentele anterior dezvoltate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. (2) lit. d) C. proc. pen., va admite, recursurile declarate de parchet şi partea vătămată D.P., va casa în parte sentinţa şi rejudecând, îl va condamna pe inculpatul C.C.E. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, făcând şi aplicarea art. 71 C. pen., art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., va suspenda condiţionat executarea pedepsei principale, dar şi a celei accesorii pe durata unui termen de încercare de 4 ani, atrăgându-i atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. şi îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de judecata în fond având în vedere că acesta se află în culpă procesuală, menţinând totodată şi celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate va respinge şi recursul acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de partea vătămată D.P. împotriva sentinţei penale nr. 281 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:
În baza art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă pe inculpatul C.C. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 291 C. pen. condamnă pe inculpatul C.C. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
Face aplicarea art. 71 C. pen., art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., art. 82 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
În baza art. 359 C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 191 C. proc. pen. obligă inculpatul la 1.500 lei cheltuieli judiciare către stat pentru judecarea cauzei în fond.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat ocazionate de soluţionarea recursului, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru ăpărătorul Ministerului Justiţiei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 17 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2135/2013. Penal. Traficul de minori (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 200/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
