ICCJ. Decizia nr. 2435/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2435/2013
Dosar nr. 4058/1/2013
Şedinţa publică din 31 iulie 2013
Deliberând asupra recursului declarat de inculpata G.S., constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 18 iulie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2 28/36/2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor Ş.R. şi G.S.
A respins ca nefondate cererile inculpaţilor Ş.R. şi G.S. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, precum şi ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ş.R.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a constatat că inculpata G.S. a fost trimisă în judecată la 03 martie 2013, alături de inculpatul Ş.R. şi alţii, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa pentru săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. şi tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
A reţinut că în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., în ref. la art. 143 rap. la art. 681 C. proc. pen. şi la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin încheierea de şedinţă nr. 19 din 16 februarie 2013, pronunţată în Dosarul penal nr. 2120/118/2013, Tribunalul Constanţa a dispus arestarea preventivă a inculpatei G.S., măsură care a rămas definitivă prin încheierea nr. 12/P din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa.
Curtea de Apel a mai arătat că urmărirea penală efectuată începând cu data de 18 ianuarie 2013 a avut în vedere următoarele fapte şi persoane:
1) Ş.R., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la data de 20 aprilie 2011, a introdus pe rolul Tribunalului Constanţa, trei acţiuni în revendicare în contradictoriu cu autorităţile locale din com. A., oraşul Eforie şi mun. Mangalia, încercând inducerea în eroare a magistraţilor judecători, folosind, printre altele, două certificate de moştenitor falsificate, cu scopul de a obţine recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut defuncţilor B.A. şi B.R. şi lăsarea acestora în posesia sa, uz de fals, prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 C. pen., constând în aceea că, la data de 20 aprilie 2011, a folosit cele două certificate de moştenitor falsificate, prezentându-le la Tribunalul Constanţa în susţinerea acţiunilor formulate pe rolul acestor instanţe, participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat art. 31 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la data de 18 ianuarie 2011 a determinat-o cu intenţie, pe notarul public D.M., să ateste în cuprinsul certificatelor de moştenitor nr. 2 şi 3 din 18 ianuarie 2011, fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, aceasta săvârşind fapta fără vinovăţie; toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; trei infracţiuni de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că la datele de 25 august 2008 şi 12 septembrie 2008, a formulat trei cereri la Arhivele Naţionale -Serviciul Judeţean Constanţa prin care a solicitat emiterea unor extrase din registrele acestei instituţii, declarând de fiecare dată în mod mincinos, în mod expres sub sancţiunea art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), că este strănepotul defuncţilor B.A. şi B.R..
2) Ş.Ro., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., constând în aceea că, la data de 10 august 2009, prin procura autentificată sub nr. AA la BNP D.G. din oraşul Ovidiu, jud.Constanţa, acesta l-a împuternicit pe fiul său, Ş.R., să îl reprezinte la notarul public, în vederea dezbaterii succesiunii rămase de pe urma autorilor săi, B.A. şi B.R., în condiţiile în care cunoştea că nu era succesorul acestora;
3) G.S., cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la data de 03 decembrie 2010, a dat declaraţii mincinoase cu ocazia audierii sale în calitate de martor în cadrul procedurii succesorale desfăşurate la B.N.P. D.M.; infracţiunii de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., constând în aceea că la data de 20 martie 2012, a depus la Dosarul nr. 6617/118/2011 al Tribunalului Constanţa, secţia civilă, o cerere prin care a arătat că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncţilor B.A. şi B.R., conform contractului autentificat din 26 august 2011 la B.N.P. C.A. şi a solicitat să i se recunoască calitatea de reclamant în cauză, deşi cunoştea că cedentul drepturilor respective nu era moştenitorul celor doi defuncţi.
În fapt, Curtea de Apel a reţinut că potrivit probelor dosarului, la datele de 25 august 2008 şi 12 septembrie 2008, inculpatul Ş.R. s-a prezentat la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Constanţa unde a declarat în mod mincinos că este strănepotul defuncţilor B.R. şi B.A. şi a solicitat emiterea unor extrase din registrele instituţiei, din care să reiasă suprafeţele de teren aflate în proprietatea celor doi fraţi.
La data de 10 august 2009, la B.N.P. Asociaţi D.G. şi A.G., a fost autentificată procura prin care învinuitul Ş.Ro. îl împuternicea pe fiul său, inculpatul Ş.R., să îl reprezinte la toate autorităţile competente, pentru a obţine recunoaşterea drepturilor sale de proprietate asupra unor mari suprafeţe de teren, printre care şi cele care au aparţinut defuncţilor B.R. şi B.A.
Ulterior, la 02 octombrie 2010, folosind procura menţionată anterior, inculpatul Ş.R. s-a prezentat la BNP Asociaţi D.M. şi M.A.C., unde, în calitate de mandatar al tatălui său, a formulat două cereri pentru deschiderea procedurii succesorale notariale privind pe defuncţii B.R. şi B.A.
În cadrul procedurii succesorale desfăşurate la BNP Asociaţi D.M. şi M.A.C., inculpatul a depus între altele, două certificate de deces falsificate, aparent emise pe numele defuncţilor B.R. şi B.A.
Din cele două înscrisuri falsificate, reiese că defuncţii i-au avut ca părinţi pe B.I. şi G.D. şi că au decedat la Mangalia, în anul 1967 defunctul B.A. şi în anul 1960 defunctul B.R.
Sub acest aspect, din relaţiile comunicate de Consiliul General al mun. Bucureşti - Direcţia de Evidenţă a Persoanelor rezultă însă că părinţii defuncţilor au fost B.I. şi B.C., că au decedat în anii 1958 (B.A.), respectiv 1953 (B.R.). Din aceeaşi adresă a mai rezultat că B.A. s-a născut în anul 1889, iar B.R. s-a născut în anul 1891 şi nu în anii 1920, respectiv 1919, aşa cum reiese din certificatele de deces falsificate folosite de Ş.R. în procedura succesorală notarială.
De precizat este faptul că G.D. a fost sora mamei învinuitului Ş.Ro., astfel încât copiii acesteia ar fi devenit veri primari cu învinuitul care ar fi dobândit vocaţie succesorală la moştenirea acestora.
Potrivit acuzării, acesta a fost şi scopul principal al folosirii certificatelor de deces falsificate, şi anume crearea în mod fraudulos a unei legături de rudenie între învinuit şi defuncţii B.A. şi B.R., care i-ar fi deschis calea celui dintâi la moştenirea secunzilor. Scopul secundar a fost acela de a creea aparenţa că ultimul domiciliu al defuncţilor a fost mun.Mangalia şi nu mun. Bucureşti, împrejurare care a atras competenţa notarului public din prima localitate.
În cadrul procedurii succesorale notariale, a fost audiată în calitate de martoră, inculpata G.S., care a declarat că a cunoscut-o în mun. Bucureşti pe defuncta G.D. şi că ştia că aceasta a avut trei copii, printre care fraţii B.R. şi B.A., toţi trei decedaţi şi a mai arătat că G.D. nu fusese căsătorită cu tatăl copiilor ei, aşa explicându-se diferenţa de nume.
Contrar acestor declaraţii, vădit mincinoase, astfel cum rezultă din datele de stare civilă, G.D. nu a fost mama celor doi defuncţi, părinţii acestora fiind B.I. şi B.C. De asemenea, din certificatul de deces, rezultă că G.D. s-a născut în anul 1902, aşadar mult după prezumtivii ei copii.
A fost audiat în cadrul aceleiaşi proceduri succesorale şi martorul L.I., care a declarat că, în timpul copilăriei sale, l-a cunoscut pe unul din fraţii B., despre care ştia că este copilul D. În cazul acestui martor, trebuie precizat că s-a născut în anul 1955, astfel încât nu avea cum să îi cunoască pe fraţii B., decedaţi în anii 1953 şi 1958, fiind evident că a declarat în mod mincinos.
În baza înscrisurilor falsificate şi a declaraţiilor martorilor, B.N.P. Asociaţi D.M. şi M.A.C. a emis certificatele de moştenitor din 18 ianuarie 2011 din care rezultă că învinuitul Ş.Ro. este unicul moştenitor al defuncţilor B.R. şi B.A.. În certificatele de moştenitor, se arată că de pe urma acestora au rămas următoarele bunuri:
- suprafaţa de 102 ha şi 33 ari situată pe teritoriul oraşului Eforie, jud. Constanţa,
- suprafaţa de 634 ha şi 39 ari, situată pe teritoriul oraşului Mangalia, jud. Constanţa, suprafaţa de 396 ha şi 67 ari, situată pe teritoriul com. A., jud. Constanţa şi suprafaţa de 11 ha situată pe teritoriul com. A., jud.Constanţa - F.B.
La data de 18 aprilie 2011, prin actele autentificate la BNP Asociaţi D.M. şi M.A.C., Ş.Ro. a cesionat drepturile care decurgeau din moştenirea dobândită, fiului său, Ş.R.
La data de 20 aprilie 2011, inculpatul Ş.R. a introdus pe rolul Tribunalului Constanţa, trei acţiuni în revendicare, în contradictoriu cu autorităţile locale din com. A., oraşul Eforie şi mun. Mangalia, încercând inducerea în eroare a magistraţilor judecători, folosind, printre altele, certificatele de moştenitor falsificate, cu scopul de a obţine recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut defuncţilor B.A. şi B.R. şi lăsarea acestora în posesia sa.
Unul dintre aceste litigii a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, prin respingerea cererii formulate de reclamant la data de 12 februarie 2013, în timp ce celelalte două sunt încă pe rolul instanţelor.
La data de 26 august 2011, la B.N.P. C.A., a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi prin care inculpatul Ş.R. a cesionat inculpatei G.S. cota de 1/2 din drepturile sale asupra averii fraţilor B., dobândite prin cesiune de la tatăl său.
În baza acestui contract, la data de 20 martie 2012, inculpata G.S. a formulat o cerere la Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 6617/118/2011 prin care arăta că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncţilor B.A. şi B.R. şi a solicitat recunoaşterea calităţii de reclamant precum şi introducerea sa în cauză.
În urma percheziţiilor din 15 februarie 2013, la domiciliul învinuitului Ş.Ro. a fost găsit un titlu de proprietate emis pe numele unui autor de-al său din care rezultă că acesta din urmă fusese împroprietărit cu o suprafaţă de teren provenită din fosta F.B., în opinia acuzării aceasta fiind probabil calea prin care inculpatul Ş.R. a aflat despre averea impresionantă a defuncţilor B. Au mai fost găsite înscrisuri din care rezultă că acesta a fost citat la Tribunalul Constanţa într-unui din litigiile declanşate de fiul său şi că acesta s-a prezentat în faţa judecătorului precizând că nu l-a împuternicit pe fiu să îl reprezinte în faţa instanţei şi că nu îşi recunoaşte semnătura de pe procura depusă de acesta din urmă.
În cauză, au fost solicitate relaţii cu privire la valoarea suprafeţelor de teren revendicate în instanţă de către inculpaţii Ş.R. şi G.S. şi astfel organul de urmărire penală a stabilit că terenurile sunt evaluate la următoarele valori minime: între 2.876.654 euro şi 28.591.400 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane nelotizabile, respectiv între 12.743.655 euro şi 43.896.200 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane lotizabile. Curtea de Apel a reţinut că, pe parcursul judecăţii, instanţa trebuie să verifice, în temeiul art. 300 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, având posibilitatea de a menţine arestarea preventivă a inculpatului, potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., atunci când temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.
S-a reţinut la luarea măsurii arestării preventive îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi incidenţa cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile ce fac obiectul cauzei este închisoarea mai mare de 4 ani şi prin lăsarea în libertate a inculpaţilor se creează un pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea de Apel a constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare şi impun privarea de libertate a inculpaţilor Ş.R. şi G.S.
Din perspectiva indiciilor temeinice de comitere a faptelor Curtea de Apel a constatat că nu au intervenit modificări de la anterioara menţinere a măsurii arestării preventive, în condiţiile în care inculpaţii Ş.R. şi G.S. au solicitat să fie judecaţi potrivit procedurii prev. de art. 320 C. proc. pen. privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, motiv pentru care nu se mai administrează mijloace de probă în faza de judecată cu privire la cei doi inculpaţi, care şi-au însuşit mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală.
În raport de poziţia procesuală a inculpaţilor Ş.R. şi G.S. de asumare a răspunderii penale pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată, ţinând seama de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele deduse judecăţii, astfel încât este realizată cerinţa impusă de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
Incidenţa cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. este justificată de împrejurarea că pentru cele mai multe dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor Ş.R. şi G.S. prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul concret pentru ordinea publică este conturat de modalitatea de comitere a faptelor, numărul infracţiunilor comise, perioada infracţională lungă, caracterul elaborat şi premeditat al activităţii infracţionale, urmările care s-au produs ori care s-ar fi putut produce prin săvârşirea faptelor, scopul urmărit de inculpaţi.
Pericolul concret pentru ordinea publică este conturat în continuare suficient de puternic pentru a justifica privarea de libertate a inculpaţilor, chiar şi după o perioadă de arest preventiv de aproximativ 5 luni, în raport de natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, durata activităţii infracţionale, multitudinea faptelor comise, care exprimă o disponibilitate a inculpaţilor în comiterea de fapte penale, ce se repercutează în periculozitatea acestora pentru comunitate.
Circumstanţele concrete ale cauzei relevă date suficiente privind necesitatea menţinerii sale în arest preventiv, soluţie care este în acord şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel a menţionat că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Gemianiei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A nr. 10) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, pct. 51, seria A nr. 207 şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos, nr. 43701/04, 5 iulie 2007).
Curtea de Apel a recunoscut că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Continuarea detenţiei se justifică într-o anumită speţă dacă sunt indicii concrete ce demonstrează o cerinţă reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX).
Analizând punctual situaţia inculpaţilor Ş.R. şi G.S., Curtea de Apel a constatat că sunt acuzaţi de o amplă activitate infracţională, care ar fi putut avea efecte puternic negative în special pentru patrimoniul părţilor vătămate şi care ar fi adus importante beneficii materiale ilicite inculpaţilor şi nu trebuie omis că se dorea inducerea în eroare a unei instanţe de judecată pe baza unor înscrisuri pretins autentice, ceea ce demonstrează îndrăzneala inculpaţilor.
Contextul în care se reţine că ar fi acţionat inculpaţii denotă o atingere semnificativă a valorilor sociale ocrotite de legea penală şi o tulburare majoră a încrederii societăţii în activitatea unor instituţii fundamentale ale statului, care trebuie să contribuie la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, la aplicarea corectă, imparţială a legii, scopuri ce se reţine că ar fi fost deturnate de inculpaţi în interesul propriu. În considerarea consecinţelor induse în societate prin comiterea acestui gen de fapte, asigurarea supremaţiei legii şi protejarea imperativului asigurării ordinii publice au prioritate faţă de dreptul inculpaţilor de a obţine punerea în libertate.
Din perspectiva duratei arestării preventive, Curtea de Apel a constat că inculpaţii Ş.R. şi G.S. au fost arestaţi preventiv în data de 16 februarie 2013. Durata arestării preventive nu a fost considerată excesivă, întrucât rezonabilitatea duratei arestării preventive nu se stabileşte exclusiv pe baza criteriului temporal, ci trebuie verificate aspecte ce ţin de natura acuzaţiilor penale, conduita părţilor şi a autorităţilor judiciare, actele procedurale necesare în vederea soluţionării cauzei, complexitatea cauzei.
Curtea de Apel a apreciat că trebuie să aibă în vedere faptul că menţinerea măsurii arestării preventive este legitimă atâta timp cât timp ordinea publică este efectiv ameninţată (cauza Kemmache împotriva Franţei), chiar dacă privarea de libertate durează de o perioadă de timp mai mare. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsura există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
S-a constatat că în perioada cât inculpaţii au fost arestaţi preventiv s-a finalizat urmărirea penală, a fost sesizată instanţa de judecată şi a debutat cercetarea judecătorească pentru un coinculpat, care nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. Nu se constată perioade nejustificate de inactivitate în activitatea judiciară, amânările acordate de prima instanţă fiind determinate de împrejurări obiective.
Drept urmare, Curtea de Apel a constatat că durata arestării preventive a inculpaţilor Ş.R. şi G.S., ţinând seama de natura şi amploarea acuzaţiilor penale, nu încalcă limita unei privări de libertate rezonabile.
Curtea de Apel a considerat că nu poate reţine un comportament corespunzător al inculpaţilor, chiar dacă aceştia nu au antecedente penale şi au recunoscut săvârşirea faptelor (nu însă şi în faza de urmărire penală), în condiţiile în care sunt acuzaţi de săvârşirea unor fapte grave, prin care au indus sau au încercat să inducă în eroare reprezentanţi ai autorităţii de stat, aşa încât nu se poate miza pe buna credinţă a inculpaţilor, dat fiind că suntem în prezenţa unor acuzaţii penale din conţinutul căreia rezultă că inculpaţii pot proceda într-o modalitate ilicită, chiar şi în raport cu autoritatea statului, aşa încât nu se poate aprecia că inculpaţii prezintă suficiente garanţii pentru punerea în libertate doar în virtutea unei pretinse conduite anterioare bune, dar care intră în fragrantă contradicţie cu conduita ce ar rezulta din activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor.
Nu se poate invoca un tratament juridic inegal faţă de inculpatele D.M. şi G.D., cercetate în stare de libertate, în condiţiile în care acuzaţiile aduse acestor două inculpate sunt de o gravitate mult mai redusă decât în cazul inculpaţilor Ş.R. şi G.S., ceea ce explică şi diferenţa de tratament juridic.
Referitor la problemele de sănătate ale inculpatei G.S., Curtea de Apel a reţinut că aceasta poate beneficia de tratament de specialitate şi în sistemul penitenciar, iar atât timp cât nu se constată că problemele de sănătate reprezintă un impediment major în executarea măsurii arestării preventive nu se consideră oportună punerea în libertate din considerente ce ţin de starea de sănătate a inculpatei. S-a mai avut în vedere că inculpata poate beneficia de tratament de specialitate şi în cadrul reţelei naţionale de sănătate, în măsura în care asistenţa medicală nu ar putea fi asigurată în cadrul A.N.P.
Drept urmare, Curtea de Apel a apreciat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare, nu au survenit modificări care să justifice luarea unei măsuri preventive mai blânde, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea, cum au solicitat inculpaţii. A arătat Curtea de Apel că dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. permit înlocuirea unei măsuri preventive numai în cazul în care se schimbă temeiurile care au determinat luarea măsurii, însă din motivele precizate rezultă că nu este îndeplinită cerinţa acestei dispoziţii procedurale.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpata G.S. a declarat recurs şi a solicitat revocarea măsurii preventive, întrucât nu prezintă un pericol pentru ordinea publică şi nu se va sustrage judecării cauzei, că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza arestării sale preventive fiind invocată lipsa de egalitate de tratament în raport cu alţi coinculpaţi care sunt judecaţi în stare de libertate, precum şi faptul că nu mai există justificare pentru menţinerea în continuare în stare de arest preventiv.
Potrivit art. 160 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al acestui articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive ".
Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel a menţinut măsura arestării preventive a inculpatei G.S.
Inculpata este bănuită că la data de 03 decembrie 2010, a dat declaraţii mincinoase cu ocazia audierii sale în calitate de martor în cadrul procedurii succesorale desfăşurate la B.N.P. D.M., iar la data de 20 martie 2012, a depus la Dosarul nr. 6617/118/2011 al Tribunalului Constanţa, secţia civilă, o cerere prin care a arătat că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncţilor B.A. şi B.R., conform contractului autentificat din 26 august 2011 la B.N.P. C.A. şi a solicitat să i se recunoască calitatea de reclamant în cauză, deşi cunoştea că cedentul drepturilor respective nu era moştenitorul celor doi defuncţi, fapte care constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. şi tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
Probele administrate în cauză relevă indicii temeinice în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata G.S. a săvârşit faptele prevăzute de legea penală.
Totodată se constată că sunt îndeplinite cumulativ şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. atât în ceea ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii, mai mare de 4 ani, dar şi sub aspectul probelor că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea acestei ultime condiţii Înalta Curte are în vedere modalitatea şi împrejurările concrete de săvârşire a faptelor presupus a fi comise de inculpată, gravitatea acestora, sentimentul de teamă şi insecuritate pe care astfel de fapte îl generează în rândul societăţii civile, aspecte care denotă periculozitate şi impun o reacţie fermă din partea autorităţilor statului, lăsarea în libertate a inculpatei prezentând în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la celelalte susţineri ale inculpatei, cu privire la egalitatea de tratament în raport de coinculpaţii judecaţi în stare de libertate, Înalta Curte va reţine că aceste aspecte au fost riguros analizate şi motivate de către Curtea de Apel şi nu există argumente care să schimbe aceste motive, acuzaţiile aduse inculpatelor D.M. şi G.D., fiind contrastante în ceea ce priveşte gravitatea şi perseverenţa infracţională, ceea ce evident justifică diferenţa de tratament juridic.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă, iar în speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate a inculpatei, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Aşadar, cum temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, această măsură este necesar a fi menţinută în continuare faţă de inculpata G.S. pentru buna desfăşurare a judecăţii şi aflarea adevărului în cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul inculpatei G.S. este nefondat şi pe cale de consecinţă, în temeiul art. 3853 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge şi va face aplicarea dispoziţiilor art. 192 C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata G.S.
Împotriva încheierii de şedinţă din 18 iulie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 228/36/2013.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2353/2013. Penal. Omorul deosebit de grav... | ICCJ. Decizia nr. 2440/2013. Penal → |
|---|
