ICCJ. Decizia nr. 2536/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2536/2013
Dosar nr. 15363/62/2011
Şedinţa publică din 2 septembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă:
Prin decizia penală nr, 13/AP din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a admis apelul declarat de inculpata D.M. împotriva sentinţei penale nr. 239/2012 a Tribunalului Braşov, ce a fost desfiinţată sub aspectul laturii penale.
Rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Curtea de Apel Braşov achită pe inculpa D.M. cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Înlătură din hotărârea atacată aplicarea dispoziţiilor art. 64, 71 C. pen. şi art. 81-83 C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. respinge ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.
Instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr 239/2012, Tribunalul Braşov a dispus după cum urmează: în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 76 lit. d) C. pen., condamnă inculpata D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală la pedeapsa de 4 luni închisoare.
Face aplicarea art. 71 alin. (1)-art. 64 alin. (1) lit. a) teza a lI-a şi lit. b) C. pen. în baza art. 81 C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă condiţionat executarea pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni, stabilit potrivit art. 82 C. pen.
Atrage atenţia inculpatei asupra consecinţelor săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare precum respectiv revocarea suspendării condiţionate potrivit art. 83 şi 84 C. pen.
Respinge acţiunea civilă alăturată procesului penal formulată de Statul Român prin A.N.A.F.
Ridică măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului din data de 22 iunie 2011 asupra imobilului înscris în CF nr. AA Braşov cu nr. top X1, X2 , X3 proprietatea inculpatei şi asupra cotei de 6/32 din imobilul înscris în CF nr. BB Braşov nr. top X4, X5, proprietatea inculpatei.
Dispoziţiile prezentei hotărâri se înscriu în cazierul fiscal şi se comunică Oficiului Registrului Comerţului.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpata să plătească statului cheltuielile judiciare avansate în cuantum total de 700 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 20 decembrie 2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
În fapt, în cuprinsul actului de sesizare se reţine în esenţă că inculpata, în calitate de administrator al SC R.M. SRL nu a evidenţiat în documentele contabile avansul în sumă de 69.000 euro încasat în urma încheierii unui antecontract de vânzare cumpărare, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv plata TVA.
În ceea ce priveşte împrejurările în care s-a săvârşit fapta, în actul de sesizare al instanţei se reţine că SC R.M. SRL Braşov a fost înfiinţată la data de 4 septembrie 2002, administrator fiind inculpata. La sfârşitul lunii august 2005, de comun acord cu D.C.T., inculpata a decis înfiinţarea unei societăţi comerciale SC R.E.C. SRL care să gestioneze/coordoneze dezvoltarea unui complex rezidenţial. Până la îndeplinirea formalităţilor de înregistrare ale noii societăţi.inculpata a decis ca operaţiunile comerciale în legătură cu Proiectul C. să fie efectuate în numele SC R.M. SRL.
La solicitarea martorei I.A.C., inculpata a fost de acord ca martora şi alte persoane să achiziţioneze o parcelă de tren în acest parc rezidenţial. Ca urmare, prin încheierea din 26 octombrie 2005 se autentifică antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între SC R.M. SRL prin reprezentant D.M., în calitate de promitent vânzător şi 12 persoane fizice, în calitate de promitenţi-cumpărători, având ca obiect terenul de 23.000 mp situat în Parcul R.C. pe raza localităţii V. O parte dintre promitenţii-cumpărători au fost reprezentanţi de către martora I.A.C.
În baza acestui antecontract, D.M. a primit suma de 69.000 euro emiţând chitanţe doveditoare astfel: martorei I.A.C. chitanţa din 24 octombrie 2005, martorei B.M. chitanţa din 24 ianuarie 2005 şi martorei I.N.L. chitanţa din 24 octombrie 2005. Aceste trei chitanţe fac vorbire de trei facturi fiscale din 24 octombrie 2005, care nu s-au regăsit în actele contabile ale SC R.M. SRL, iar martorii promitenţi cumpărători nu au primit vreun exemplar. Potrivit raportului de constare tehnico-ştiinţifică din 4 iulie 2011, scrisul şi semnătura de pe chitanţe la rubrica casier aparţine inculpatei. Veniturile încasate de către inculpată nu au fost înregistrate în jurnalul de vânzări pentru luna octombrie 2005 şi nici în registrul de casă pentru data de 25 ianuarie 2005, sumele nu au fost predate la casierie sau depuse în conturile societăţii.
Se reţine în actul de sesizare relativ la acest aspect că inculpata a declarat că sumele de bani au fost folosite pentru achiziţionarea de terenuri necesare dezvoltării acestui proiect imobiliar. În perioada următoare încheierii antecontractului, inculpata a achiziţionat mai multe terenuri pentru proiectul C., în nume propriu, ulterior înstrăinându-le către SC R.E.C. SRL cu contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 februarie 2006.
În ceea ce priveşte activitatea SC R.E.C. SRL, se reţine faptul că la data de 31 noiembrie 2005 s-a încheiat un înscris intitulat „cesiunea drepturilor şi obligaţiilor aferente proiectului R.C.” prin care SC R.E.C. SRL prelua toate drepturile şi obligaţiile aferente din demararea proiectului C., urmând ca cesiunea creanţelor să se facă în formă autentică în termen de 3 luni, potrivit art. 5 din contract. Controlul efectuat a relevat faptul că SC R.E.C. SRL nu a înregistrat nici cesiunea şi nici avansul încasat în baza antecontractului.
În drept, fapta descrisă a fost încadrată în conţinutul concret al infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
În faza actelor premergătoare, în declaraţia olografă din data de 4 august 2009, D.M. relatează împrejurările în care a ajuns să încheie în numele SC R.M. SRL antecontractul de vânzare-cumpărare, care a fost destinaţia sumei încasate de 69.000 euro, iar referitor la neînregistrarea în contabilitate a sumei menţionate arată că recunoaşte că SC R.E.C. SRL nu a înregistrat în contabilitate avansul şi nici cesiunea, dar în ceea ce priveşte prejudiciul acesta nu este corect calculat.
La dosar au fost depuse înscrisuri respectiv actele constitutive ale societăţilor comerciale SC R.M. SRL SC R.E.C. SRL, documente contabile de interes pentru prezenta cauză ale celor două societăţi, copie a antecontractului de vânzare-cumpărare, înscrisul intitulat cesiunea drepturilor şi obligaţiilor aferente proiectului R.C., chitanţele eliberate, procesul verbal de predare primire a sumelor de bani, registrul de casă al SC R.M. SRL şi jurnalul de vânzări al acestei societăţi, contractul de vânzare-cumpărare intervenit între D.M. şi SC R.E.C. SRL, au fost depuse rapoartele de inspecţie fiscală şi s-a efectuat un raport de constatare tehnico-ştiinţifică asupra scrisului şi semnăturilor de pe chitanţele eliberate dovadă a încasării avansului, s-a depus raportul de inspecţie fiscală şi anexele întocmite, au fost audiaţi martori.
A.N.A.F. prin Administraţia Finanţelor Publice Braşov s-a constituit parte civilă cu suma de 469.430 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 157.499 RON şi dobândă aferentă sumei de 1.938 RON, TVA în sumă de 235.264 RON şi dobânda aferentă sumei de 57.051 RON şi impozit pe veniturile microîntreprinderilor de 436 RON.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost readministrate în mod nemijlocit probele din cursul urmăririi penale.
Astfel, a fost audiată inculpata D.M., care a recunoscut faptul că nu a înregistrat în contabilitatea societăţii antecontractul de vânzare-cumpărare, dar, în ceea ce priveşte culpa sa consideră că aceasta nu există întrucât neînregistrarea în contabilitate s-a datorat contabilei G.A. care deşi cunoştea de existenţa antecontractului nu a procedat în consecinţă. în apărarea sa, inculpata a mai arătat că relaţia sa cu martora G.A. nu era tocmai bună în sensul că aceasta nu i-a permis să aibă un control asupra modului de întocmire a actelor contabile. Inculpata a mai arătat că a acţionat ca mandatară a societăţii SC R.M. SRL, că a utilizat sumele de bani primite în scopul demarării proiectului C., precum şi că, în urma înfiinţării SC R.E.C. SRL, toate terenurile ce au făcut obiectul promisiunilor de vânzare anterioare şi pentru care încasase în avans suma de 69.000 de euro, au fost înstrăinate prin acte autentice de către această a doua societate care a preluat drepturile şi obligaţiile aferente proiectului R.C. în baza actului intitulat cesiune şi datat 30 noiembrie 2005.
De asemenea, au fost audiaţi martorii: G.A., care a îndeplinit funcţia de contabil al SC R.M. SRL şi SC R.E.C. SRL după înfiinţarea acesteia şi care a negat faptul că ar fi intrat în posesia antecontractului de vânzare-cumpărare la momentul încheierii acestuia dar că ulterior predării arhivei a aflat de existenţa acestui act, a dat sfaturi în sensul înregistrării acestuia în contabilitatea celor două societăţi şi chiar a efectuat calcule în urma cărora a rezultat TVA de plată; I.A.C., care a arătat care au fost împrejurările în care a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, a subliniat faptul că a remis suma de 69.000 de euro inculpatei şi aceasta reprezenta 50% din preţul terenului ce urma a fi intabulat, supus unor lucrări de amenajare în sensul dotării cu utilităţi, precum şi că la perfectarea contractelor în formă autentică nu s-a mai plătit nicio diferenţă de preţ, avansul devenind preţul contractului.
Martora C.P. a relatat faptul că relaţia inculpatei cu martora G.A. nu era tocmai bună în sensul că prima, în calitatea sa de administrator, nu avea controlul modului de întocmire a actelor contabile. De asemenea, martora arată că atunci când s-a predat arhiva de acte contabile aceasta nu era organizată ci au fost lăsate la sediul firmei mai multe pungi. Relativ la modul de lucru, martora a arătat că de câte ori se achiziţiona un bun ea era aceea care efectua înregistrarea în registru şi preda bonul de achiziţie contabilei. În ceea ce priveşte înregistrarea în contabilitatea a actului în discuţie, martora a relatat că auzit discuţii între cele două numai în anul 2009.
Martorul D.C.T. nu a putut relata nimic în legătură cu înregistrarea sau nu a actului amintit şi nici despre modul de contabilizare a sumei încasată cu titlu de avans, cunoscând doar faptul că suma încasată cu titlu de avans a devenit ulterior preţul total datorită neîndeplinirii unor obligaţii de către vânzător.
Instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize contabile care a avut ca obiective stabilirea sumei datorată cu titlu de TVA aferent avansului în sumă de 69.000 euro şi care este suma achitată cu titlu de TVA de către R.E.C., obligaţii fiscale rezultate din vânzarea terenurilor ce iniţial au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, faţă de faptul că în cursul judecăţii inculpata a depus la dosar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de R.E.C. având ca obiect terenurile ce iniţial au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare intervenite între această societate şi promitenţii cumpărători sau avânzii cauză ai acestora.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că s-a dovedit cu certitudine faptul că inculpata, în calitate de administrator al SC R.M. SRL, nu a evidenţiat în documentele contabile avansul în sumă de 69.000 euro încasat în urma încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv plata TVA.
În principiu, a reţinut prima instanţă, conform Legii societăţilor comerciale administratorii răspund pentru toate obligaţiile prevăzute în dispoziţiile legale sau în actul constitutiv. Administratorii au calitatea de mandatari ai acţionarilor, aceştia din urma neputând, datorită formei de organizare a societăţii, să exercite singuri actele de comerţ din obiectul de activitate al companiei.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 constituie infracţiuni de evaziune fiscală „omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”.
Subiect activ al acestei infracţiuni este circumstanţiat, în sensul că nu poate fi decât administratorul ori persoana fizică sau juridică ce are obligaţia legală sau contractuală de a organiza şi conduce contabilitatea. De asemenea, a reţinut prima instanţă, în practică s-a decis că poate fi condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală atât administratorul cât şi persoana care exercită în fapt atribuţiile de administrator. În doctrină au fost discuţii în legătură cu împrejurarea în care o persoană din conducerea unei societăţi comerciale nu predă contabilului documentele fiscale, fapt ce are ca consecinţă neînregistrarea acestora în evidenţa financiar-contabilă. Unii autori au apreciat că o astfel de persoană poate fi considerată subiect activ al infracţiunii în timp ce într-o altă opinie, se consideră pe bună dreptate că nu pot răspunde ca autori ai acestei infracţiuni decât administratorii şi persoanele care au obligaţia legală sau contractuală de a ţine evidenţa contabilă sau de a gestiona patrimoniul societăţii.
În cauza de faţă, inculpata D.M., administrator al societăţii, avea obligaţia legală de a preda contabilului societăţii actul încheiat în numele societăţii,iar suma încasată trebuia să o înregistreze în jurnalul de vânzări pentru luna octombrie 2005 ori în registrul de casă pentru data de 25 octombrie 2005, sau să predea la casierie sau să depună în conturile societăţii suma încasată.
Prima instanţă a reţinut că, inculpata a încercat în apărare să dovedească faptul că nu îi aparţine culpa neînregistrării în contabilitate a actului în discuţie, însă probele administrate nu au fost de natură a conduce la această concluzie.
A mai reţinut prima instanţă că nu are relevanţă în cauză modul în care a început sau urma să se dezvolte Proiectul R.C. Ceea ce interesează este faptul că în dorinţa de a demara proiectul, inculpată în calitatea sa de administrator al SC R.M. SRL a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare pentru care a încasat în total suma de 69.000 de euro. întrucât actul autentic fusese încheiat în numele societăţii acesta trebuia şi contabilizat, el constituind de la acel moment fapt generator de obligaţii fiscale.
La data săvârşirii faptei, respectiv octombrie 2005, Legea nr. 571/2003 prevedea la art. 134 alin. (5), exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator şi intervine:
a) la data la care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a prestării de servicii;
b) la data încasării avansului, în cazul în care se încasează avansuri înaintea livrării de bunuri sau a prestării de servicii. Se exceptează de la această prevedere avansurile încasate pentru plata importurilor şi a drepturilor vamale stabilite, potrivit legii, şi orice avansuri încasate pentru operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată sau care nu sunt în sfera de aplicare a taxei. Prin avansuri se înţelege încasarea parţială sau integrală a contravalorii bunurilor sau serviciilor, înaintea livrării, respectiv a prestării.
Prima instanţă a reţinut că, în fapt, inculpata nu a predat actul spre înregistrare în contabilitate ori dacă l-a predat a acceptat cu uşurinţă ca acesta să nu fie înregistrat, concluzie care se poate deduce din împrejurarea că a ţinut banii asupra sa cu justificarea că avea să îndeplinească activităţile necesare derulării în continuare a proiectului, fără a-i vărsa în conturile societăţii ceea ce implica o contabilizare a sumei. Potrivit aprecierii primei instanţe, este puerilă şi nerelevantă susţinerea inculpatei potrivit căreia nu avea o relaţie bună cu contabila societăţii şi datorită modului defectuos de lucru al acesteia s-a ajuns la neînregistrarea în contabilitate a faptului generator de obligaţii fiscale.
În drept, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatei D.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a avut în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta, faptul că, deşi infracţiunea este una de pericol a avut o urmare materială, a creat un prejudiciu, dar care ulterior a fost acoperit, circumstanţele personale ale inculpatei, vârsta şi pregătirea sa profesională.
De aceea, instanţa a reţinut în beneficul inculpatei circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 76 lit. d) C. pen. a aplicat o pedeapsă în cuantum scăzut sub minimul special, a cărei executare a fost suspendată condiţionat.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că faptul generator de obligaţii fiscale a intervenit la data de 24 octombrie 2005, data încheierii antecontractului şi a determinat o obligaţie de plată TVA în cuantum de 11.016,79 euro echivalent în RON la acea dată 39.641,71 RON.
Urmare a cesiunii drepturilor şi obligaţiilor aferente proiectului la data de 31 noiembrie 2005, drepturile şi obligaţiile rezultate din antecontract au fost cesionate SC R.E.C. SRL. în cursul anului 2008 şi în urma transferului dreptului de proprietate asupra terenurilor obiect iniţial al antecontractului, SC R.E.C. SRL încheie contracte de vânzare-cumpărare cu promitenţii cumpărători, preţul stipulat în contract este echivalent avansului, iar aferent fiecărei sume a fost achitată suma reprezentând TVA, potrivit expertizei totalul însumând 39.885,12 RON.
Prin urmare, instanţa a constatat că prejudiciul cauzat statului prin fapta inculpatei a fost integral acoperit. Potrivit deconturilor înregistrate la Administraţia Finanţelor Publice din 25 ianuarie 2008, din 22 februarie 2008, din 26 februarie 2009 au fost înregistrate facturile întocmite în baza contractelor de vânzare-cumpărare de către SC R.E.C. SRL, societate care înregistra la data de 30 noiembrie 2007 TVA de recuperat în sumă de 39.899 RON. Tot astfel, instanţa a constatat că a fost achitat impozitul pe profit aferent întregii sume. Cât priveşte eventualele dobânzi,şi penalităţi datorate de SC R.M. SRL de la momentul exigibilităţii obligaţiilor fiscale şi până la momentul achitării acestor obligaţii, prima instanţă a apreciat că aceste sume nu pot fi individualizate în lipsa unui demers al părţii civile.
Împotriva acestei soluţii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpata.
În apelul declarat de Parchet soluţia a fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a executării pedepsei şi pentru nelegalitate, criticile vizând: nedispunerea comunicării sentinţei la D.G.F.P. Braşov, pentru înscrierea în cazierul fiscal; nedispunerea comunicării sentinţei la Oficiul Registrului Comerţului; omisiunea obligării inculpatei la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere până la data plăţii efective a întregului prejudiciu.
Inculpata a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., susţinând că potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 operaţiunile cu terenurile neconstruibile sunt scutite de plata TVA. în subsidiar, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. susţinând că nu îi revenea răspunderea pentru conducerea contabilităţii.
Tot în subsidiar, s-a solicitat înlocuirea răspunderii penale prin aplicarea unei amenzi administrative în baza art. 10 teza a lll-a din Legea nr. 241/2005 şi încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i) C. proc. pen., prejudiciul fiind recuperat.
Analizând hotărârea atacată, Curtea de Apel Braşov a constatat următoarele:
Starea de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond, aceasta fiind rezultatul examinării coroborate a tuturor probelor administrate în cauză, în condiţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Contrar apărărilor inculpatei, Curtea constată că la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv 26 octombrie 2005, nu exista scutire de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru operaţiunile privind livrările de terenuri neconstruibile. Modificarea legislativă a intervenit abia la data de 1 ianuarie 2007 prin Legea nr. 343/2006, astfel că nu se poate aplica situaţiilor juridice ivite anterior intrării în vigoare a legii.
Astfel, deşi potrivit adresei eliberată de Primăria V., terenul agricol era situat în extravilanul localităţii, şi s-ar fi putut încadra în ipotezele prevăzute de art. 141 C. fisc. privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată, faţă de data intrării în vigoare a dispoziţiei legale această scutire nu operează.
Apreciind probatoriul administrat în cauză, Curtea, contrar opiniei primei instanţe, reţine că s-a făcut dovada în cauză a faptului că inculpata a predat contabilei, martora G.A., antecontractul de vânzare-cumpărare. Din cuprinsul notei explicative dată de martoră la momentul efectuării primelor cercetări rezultă că, întrebată fiind dacă a avut cunoştinţă de existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta răspunde: „Mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că s-a încheiat un astfel de contract, iar eu am considerat că nu (...)”, această ultimă menţiune fiind înlăturată prin tăiere.
Raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective, este evident că legea are în vedere doar răspunderea pentru angajarea contabilului şi organizarea contabilităţii, iar nu răspunderea pentru modul în care sunt aplicate reglementările contabile. Că este aşa, rezultă şi din reglementarea expresă introdusă ulterior prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv al 4 al art. 10 din Legea nr. 82/1991 potrivit cărora: „Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi prevederilor contractuale.”
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv poziţia subiectivă specifică infracţiunii de evaziune fiscală, impunându-se achitarea inuclpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, criticând-o pentru netemeinicia soluţiei de achitare, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a precizat temeiul legal al recursului ca fiind art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., având în vedere că decizia atacată a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.
Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la legea aplicabilă, se constată că sunt incidente dispoziţiile C. proc. pen. în vigoare înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 2/2013, astfel cum a precizat şi reprezentantul parchetului.
În mod justificat a fost precizat cazul de casare, căci motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., în vigoare şi la momentul pronunţării deciziei atacate, anterior Legii nr. 2/2013. Deşi în motivarea scrisă a recursului parchetul a invocat acest temei, în dezvoltarea motivelor de recurs se face referire la netemeinicia soluţiei, fără să se invoce vreo nelegalitate.
Înalta Curte urmează să aibă în vedere cazul de casare astfel cum a fost precizat, deoarece recursul a fost motivat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., fără să intervină vreo modificare a motivelor de recurs.
Potrivit art. 3859 pct. 18 C. pr. pen., hotărârile sunt supuse casării „când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare”.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit contrară probelor existente la dosar.
Grava eroare de fapt vizează, exclusiv, discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele administrate, cu consecinţa pronunţării altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine. În mod evident, în sensul dat de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., grava eroare de fapt nu se confundă cu greşita apreciere a probelor şi nu vizează dreptul suveran al instanţelor de fond şi de apel de apreciere a probelor administrate.
Sfera de acţiune a instanţei de recurs este astfel limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza pe fond, ci verifică doar modul în care probele se reflectă în soluţia pronunţată, mai precis, dacă există discordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.
Potrivit reglementării anterioare Legii nr. 2/2013, când recursul este a doua cale ordinară de atac, nu se procedează la o rejudecare a cauzei decât în limitele prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., nefiind posibilă o reapreciere a probelor cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, diferită de cea avută în vedere de instanţa de fond sau de apel. O reanaliză a fondului este permisă doar în situaţia incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., numai după ce se constată existenţa unei erori grave de fapt, care să fi avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare sau de achitare.
Din această perspectivă, Înalta Curte urmează să analizeze dacă este incidenţă situaţia expres prevăzută de cazul de casare mai sus menţionat, respectiv, dacă soluţia de achitare a inculpatei D.M. este urmarea unei erori grave de fapt.
Aşa cum reiese din motivarea scrisă a recursului, o asemenea eroare nu a fost indicată. Parchetul a expus conţinutul mijloacelor de probă pe care le consideră relevante şi în temeiul cărora apreciază că trebuia menţinută soluţia de condamnare pronunţată de instanţa de fond, punând în discuţie, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a procedat la aprecierea şi interpretarea probelor, fără să invoce o anume neconcordanţă între concluziile instanţei de apel şi conţinutul mijloacelor de probă.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a precizat că eroarea gravă de fapt vizează aprecierea instanţei de apel cu privire la împrejurarea că inculpata D.M. a predat antecontractul de vânzare cumpărare numitei G.A., contabila societăţii comerciale.
Analizând punctual această critică, Înalta Curte constată că cele reţinute de instanţa de apel nu vin în contradicţie cu conţinutul mijloacelor de probă administrate în cauză, ci concluzia Curţii de Apel Braşov se întemeiază pe aprecierea probelor realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 63 C. proc. pen.
Nici una din probele administrate nu stabileşte cu caracter de certitudine că inculpata D.M. nu a predat respectivul antecontract contabilei sau că numita G.A. nu a primit acel antecontract, ori că nu a avut cunoştinţă de întocmirea acestuia, după cum nu dovedeşte, la adăpost de orice îndoială, motivul pentru care operaţiunea juridică atestată de antecontractul vânzare-cumpărare nu a fost evidenţiată în contabilitatea SC R.M. SRL.
Aprecierea instanţei de apel intervine în condiţiile existenţei unor contradicţii între declaraţiile inculpatei şi cele ale martorei G.A., dar şi a caracterului oscilant al afirmaţiilor celor două şi a menţiunilor din notele explicative date atât de inculpată cât şi de martora G.A., la scurt timp după declanşarea cercetărilor.
În acest context, concluzia instanţei de apel referitor la faptul că inculpata a predat antecontractul de vânzare-cumpărare numitei G.A. se întemeiază pe evaluarea pe care această instanţă a efectuat-o îndeosebi asupra declaraţiilor numitei G.A., din perspectiva afirmaţiilor pe care martora Ie-a făcut cu ocazia întocmirii notei explicative, Curtea de Apel Braşov apreciind că retractarea unora dintre afirmaţii de către martoră dovedeşte faptul că aceasta a primit antecontractul de vânzare-cumpărare.
În mod evident, concluzia instanţei de apel se fundamentează pe aprecierea probelor, neputându-se constata existenţa unei erori grave de fapt şi, pe cale de consecinţă, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Mai mult, datorită modului defectuos în care a fost motivată decizia, nici nu se poate susţine cu certitudine că motivul principal al achitării îl constituie concluzia instanţei de apel cu privire la predarea antecontractului de inculpată către numita G.A.
Astfel, cu toate că a analizat aspecte ce ţin de calitatea subiectului activ al infracţiunii de evaziune fiscală, reţinând că obligaţia de a efectua înregistrările în evidenţa contabilă a societăţii comerciale revenea contabilei şi nu inculpatei, în condiţiile în care aceasta din urmă îi predase numitei G.A. antecontractul de vânzare-cumpărare, Curtea de Apel Braşov nu a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., ci conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii.
Or, o atare concluzie implică acceptarea calităţii de subiect activ pentru inculpată şi se întemeiază pe aprecierea lipsei intenţiei specifice infracţiunii de evaziune fiscală, fiind urmarea unui proces de evaluare ce nu are legătură cu eroarea gravă de fapt astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
De altfel, ansamblul probator conturează concluzia lipsei intenţiei infracţionale. Contextul în care inculpata D.M. a acţionat, respectiv demararea realizării unui proiect imobiliar, faptul că erau începute demersurile de înfiinţare a SC R.E.C. SRL, faptul că acţiunile inculpatei nu au fost clandestine, ci cunoscute de toate persoanele interesate în proiectul imobiliar, împrejurarea că nu a folosit în interes pesonal banii primiţi cu titlu de avans, ci i-a utilizat în favoarea dezvoltării respectivului proiect, cumpărând alte terenuri ce au ajuns în proprietatea SC R.E.C. SRL, faptul că în final, toate aceste operaţiuni au fost acceptate şi însuşite de către SC R.E.C. SRL, care a şi plătit TVA-ul corespunzător sumei de 69.000 euro, duc la concluzia că inculpata nu acţionat cu intenţia prejudicerii Statului Român prin neplata taxelor aferente încasării respectivei sume cu titlu de avans, ci în scopul realizării proiectului imobiliar.
Aspectul referitor la motivarea necorespunzătoare a deciziei nu poate fi însă analizat de către instanţa de recurs. Deşi o atare critică ar putea fi încadrată în dispoziţiile art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., nu a fost invocată de Parchet, iar acest caz de casare nu face parte din cele ce pot fi avute în vedere din oficiu de instanţă.
În final, Înalta Curte nu identifică niciuna din situaţiile prevăzute de celelalte cazuri ce pot fi luate în considerare din oficiu, aşa încât, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchet.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr. 13/AP din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpata D.M.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată, în cuantum de 200 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2013. Penal. Prelungirea duratei arestării... | ICCJ. Decizia nr. 2539/2013. Penal → |
|---|
