ICCJ. Decizia nr. 2539/2013. Penal

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2539/2013

Dosar nr. 1248/3/2013

Şedinţa publică din 2 septembrie 2013

Asupra recursului penal de faţă:

Prin sentinţa penală nr. 109 din 8 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul R.M. împotriva sentinţei penale nr. 1423 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1342 din 12 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind obligat la 50 RON cheltuieli judiciare statului.

S-a reţinut că petentul a solicitat să fie reanalizate probele din dosar şi să fie dus la testul poligraf.

S-au depus la dosarul cauzei referatul din 10 ianuarie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, copia sentinţei penale nr. 1423 din 20 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, cu menţiunea rămânerii definitive.

În vederea soluţionării cauzei, a fost ataşat Dosarul nr. 31617/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, împreună cu Dosarul nr. 1818/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr. 1423 din 20 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 174 alin. (1) şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. inculpatul R.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 20 de ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)-c) C. pen.

În baza art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 16 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dat spre executare pedeapsa cea mai grea, 20 de ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)-c) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a)-c) C. pen.

Prin referatul întocmit de procuror s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, apreciindu-se că motivele invocate de petent nu se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.

Tribunalul a constatat că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Petentul a arătat că doreşte să fie reanalizate probele din dosar şi să fie dus la testul poligraf, iar motivele invocate nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.

Revizuentul nu invocă elemente de fapt noi, ci solicită reanalizarea aceleiaşi situaţii de fapt, pe baza aceloraşi probatorii ce au fost avute în vedere de instanţa care s-a pronunţat anterior, nefiind posibil ca pe calea revizuirii să se readministreze şi reaprecieze probatoriul din cauză în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., se cere ca faptele şi împrejurările învederate în cerere, deci faptele probatorii, să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii, pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul R.M., care a arătat că nu a comis fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa prin hotărârea a cărei revizuire o cere, apreciind, totodată, că sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru admiterea revizuirii.

Prin decizia penală nr. 92/A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală a fost respins ca nefondat apelul declarat de revizuentul R.M., apelantul fiind obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Cazurile de la lit. b), c) şi d) constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

În cazul prevăzut de lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.

Din analiza dispoziţiilor legale menţionate anterior, rezultă că revizuirea este o cale de atac extraordinară, prin care se urmăreşte înlăturarea erorilor judiciare pretins comise în hotărâri judecătoreşti definitive, datorită necunoaşterii de către instanţele judecătoreşti a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri ce corespund adevărului faptic şi judiciar.

Din punct de vedere procedural, cererea de revizuire se soluţionează gradual, respectiv, în primul rând, se analizează admisibilitatea cererii, etapă în care instanţa verifică cererea sub aspectul regularităţii sale, îndeplinirea condiţiilor referitoare la hotărârile ce se atacă, cazurile invocate, titularii cererii şi termenul de introducere.

Această fază presupune admisibilitatea exercitării unui drept şi nu se realizează o judecată a temeiniciei cererii de revizuire formulată. La acest moment procesual, instanţa nu verifică fondul cauzei deduse judecăţii.

Numai dacă se apreciază că cererea este admisibilă, prin prisma criteriilor arătate anterior, atunci instanţa va proceda la analizarea temeiniciei motivelor invocate de revizuient şi în ce măsură acestea pot conduce ia anularea hotărârii definitive pronunţate.

Revenind la prezenti cauză, Curtea constată că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, în condiţiile în care revizuentul nu a invocat niciunul din cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 394 C. proc. pen.

Acesta a solicitat, în esenţă, o reanalizare a probatoriului administrat în faţa instanţelor de judecată, fără a invoca vreo împrejurare nouă, necunoscută instanţei, care ar conduce la o soluţie diametral opusă celei pronunţate prin hotărârea definitivă.

Nici administrarea unor probe noi nu este admisibilă în cererea de revizuire, în condiţiile în care se cere ca faptele şi împrejurărle să fie noi, şi nu mijloacele probatorii.

De asemenea, Curtea are în vedere şi decizia, pronunţată în interesul legii, nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a hotărât în sensul că cererea de revizuire întemeiată pe alte motive decât cazurile prevăzute în art. 394 C. pr. pen. este inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul R.M.

Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Faţă de data pronunţării deciziei recurate, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile legii noi de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi, având în vedere că recursul declarat de revizuient nu a fost motivat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte nu poate examina decât cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul recurentului a susţinut că revizuientul este nevinovat şi a solicitat reindividualizarea pedepsei, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Acest caz de casare poate fi avut în vedere din oficiu, însă critica privind nevinovăţia revizuientului sau greşita individualizare a pedepsei nu se încadrează în dispoziţiile legale mai sus menţionate, potrivit cărora hotărârile pot fi supuse casării în situaţia în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Mai mult, trebuie precizat că judecarea recursului se realizează din perspectiva soluţiei pronunţate prin sentinţa şi decizia recurate, fiind vorba despre soluţionarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă, şi nu de soluţionarea fondului cauzei.

Drept urmare, criticile trebuie limitate a priori la dispoziţiile art. 394 şi urm. C. proc. pen., din perspectiva admisibilităţii căii extraordinare de atac, fără să se poată pune în discuţie legalitatea sau temeinicia pedepsei aplicate prin hotărârea penală atacată de revizuient, care are caracter definitiv şi se bucură de autoritate de lucru judecat.

Se constată însă că hotărârile nu au fost criticate în acest cadru, prin invocarea nelegalităţii soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire.

Faţă de cele reţinute, constatând că nu sunt incidente nici celelalte cazuri de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat R.M. împotriva deciziei penale nr. 92/A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 1248/3/2013.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru revizuentul condamnat se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 septerrjfrie 2013.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2539/2013. Penal