ICCJ. Decizia nr. 2628/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2628/2013
Dosar nr. 781/1/2013
Şedinţa publică din 06 septembrie 2013
Asupra cererii de contestaţie în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 5 februarie 2013 numitul C.S. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 11/59/2012.
Prin Decizia penală nr. 3418 din 23 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva sentinţei penale nr. 62/PI din data 26 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
A obligat recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 62/PI din 26 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva Rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 247/P/2011 şi nr. 845/II/2/2011.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin plângerea înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. 19242/325/2011 la data de 05 septembrie 2011, petentul C.S. a solicitat desfiinţarea Rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 247/P/2011 şi 845/II/2/2011 pe motiv că nu s-a efectuat o cercetare completă şi că se impune completarea cercetărilor cu o expertiză tehnică.
Prin sentinţa penală nr. 2291 din 05 septembrie 2011 Judecătoria Timişoara a dispus declinarea competenţei în favoarea acestei instanţe, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la data de 05 ianuarie 2012, sub nr. 11/59/2012. Analizând plângerea instanţa de fond a reţinut că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, sub nr. 247/P/2007, petentul C.S. a solicitat tragerea la răspundere penală a intimatei C.G. - judecător la Judecătoria Timişoara, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 cp, motivând că în Dosarul nr. 17627/325/2010, instrumentat de intimată şi în care avea calitatea de pârât, el nu a fost citat, iar dosarul a fost soluţionat la primul termen de judecată.
Prin rezoluţia din data de 15 iunie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere petentul care a fost respinsă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin Rezoluţia nr. 845/II/2/2022 din data de 19 iulie 2011.
Curtea de Apel a constatat că procurorul, în mod întemeiat a apreciat că nu există date sau indicii temeinicie din care să rezulte că intimata nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu cu ocazia soluţionării cauzei privind Dosarul nr. 17627/325/2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei penale şi rejudecând să se admită plângerea aşa cum a fost formulată.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte a constatat că recursul este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Pentru a decide astfel Înalta Curte a reţinut că legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
S-a mai reţinut că instanţa de fond, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a soluţionat plângerea petentului împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată la 26 martie 2012, când a pronunţat sentinţa nr. 62/PI, aşa încât, în mod legal, hotărârea criticată a rămas definitivă, conform dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., aşa cum au fost ele anterior modificate, prin prevederile art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010.
Prin urmare, sentinţa penală nr. 62/PI din 26 martie 2012, fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art. 24 alin. (1) din legea menţionată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de atac.
Faţă de cele arătate anterior Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a respins recursul declarat de petentul C.S., ca inadmisibil, întrucât a fost îndreptat împotriva unei hotărâri definitive, conform art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., aşa cum era acest text în vigoare la data pronunţării sentinţei atacate.
Împotriva Deciziei penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 11/59/2012, contestatorul C.S. a formulat prezenta cerere de contestaţie în anulare.
În motivarea demersului său contestatorul a arătat că „soluţiile sunt date abuziv” în final solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării unei cercetări reale şi corecte.
Înalta Curte examinând cererea formulată prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi următoarele C. proc. pen., constată că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a)-c) şi e) C. proc. pen. este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală, instanţa verifică dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul procesului penal.
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual penale, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau a unei căi de atac formulate, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Cum contestatorul în cererea formulată nu a invocat nici unul din motivele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. arătând doar generic că hotărârile sunt abuzive, se constată că nu este îndeplinită una din cerinţele de a căror îndeplinire cumulativă este condiţionată admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv arătarea motivelor prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorul C.S.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.S. împotriva Deciziei penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 11/59/2012.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2626/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2699/2013. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
