ICCJ. Decizia nr. 2724/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2724/2013
Dosar nr. 2370/2/2013
Şedinţa publică din 16 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 209/A din 24 iulie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul-condamnat G.S. împotriva Sentinţei penale nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Pentru a hotărî astfel, instanţă a reţinut: contestatorul şi-a întemeiat contestaţia pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., arătând că se află în executarea unei pedepse de 30 de ani închisoare aplicată prin sentinţa penală pronunţată de Curtea cu Juri din Bruxelles la data de 8 decembrie 2000, hotărâre recunoscută prin Sentinţa penală nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr. 3861 din 8 august 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a apreciat prezenta contestaţie la executare ca fiind inadmisibilă întrucât motivaţia invocată de condamnat, respectiv cuantumul pedepsei în curs de executare, nu se subsumează cazului expres invocat de către condamnat, prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi nici vreunui alt caz de contestaţie reglementat de art. 461 lit. a), b), d) C. proc. pen.
Curtea a constatat că pedeapsa pe care o execută contestatorul G.S. a fost aplicată de autorităţile judiciare belgiene, condamnatul fiind transferat în România în vederea continuării executării acestei pedepse, în temeiul prevederilor art. 149 şi urm. din Legea nr. 302/2004 (în redactarea anterioară republicării).
Or, în procedura transferului, statul român de executare este doar continuatorul statului de condamnare, fiind obligat să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare atunci când a optat pentru continuarea executării conform art. 158 din Legea nr. 302/2004 (republicată).
Împotriva deciziei mai sus menţionate a declarat recurs condamnatul G.S., care a solicitat reducerea cuantumului pedepsei la 25 de ani închisoare.
Examinând recursul declarat, în raport de criticile formulate de condamnatul G.S., dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Condamnatul G.S. se află în executarea unei pedepse de 30 de ani închisoare aplicată prin sentinţa penală pronunţată de Curtea cu Juri din Bruxelles la data de 8 decembrie 2000, hotărâre recunoscută prin Sentinţa penală nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr. 3861 din 8 august 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În primul rând, contestaţia la executare este limitată la cazurile prevăzute în art. 461 C. proc. pen., respectiv: punerea în executare a unei hotărâri care nu este definitivă; executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei şi orice alt incident ivit în cursul executării.
Cauzele de micşorare a pedepsei prev. de art. 461 lit. d) C. proc. pen. au în vedere situaţii ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârilor şi care nu au putut fi avute în vedere de instanţele care au soluţionat cauza, caz în care se justifică promovarea contestaţiei la executare.
Aspectele invocate de recurent nu vizează însă asemenea situaţii, ci critici aduse hotărârii, de tipul celor care pot face obiectul unei căi de atac. Astfel, acesta contestă chiar soluţia pronunţată prin hotărârea rămasă definitivă, prin care s-a dispus continuarea executării pedepsei astfel cum a fost aplicată prin hotărârea străină de condamnare.
Pe de altă parte, este de observat că motivul invocat, respectiv reducerea pedepsei în curs de executare, nu se subsumează nici cazului expres invocat de către condamnat, respectiv cel prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Examinând cauza din oficiu din perspectiva acestui caz de contestaţie la executare, se constată că în speţă nu există nicio împiedicare la executare şi nici nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută. Aceasta conţine toate elementele necesare punerii în executare, căci în cuprinsul hotărârii se prevede cu claritate pedeapsa dată spre executare şi faptul că perioada executată în străinătate până la predarea către autorităţile române se deduce din pedeapsă, în conformitate cu dispoziţiile speciale aplicabile în cazul recunoaşterii hotărârilor străine şi transferului persoanei condamnate pentru executarea pedepsei în România.
În consecinţă, recursul condamnatului va fi respins ca nefondat, conform prevederilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.S. împotriva Sentinţei penale nr. 197 din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2370/2/2013.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru contestatorul condamnat se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 16 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2872/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 2203/2013. Penal → |
|---|
