ICCJ. Decizia nr. 293/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 293/2013
Dosar nr. 7632/2/2012
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 443 din 7 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind persoana condamnată D.N., iar cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrată pe rolul instanţei la data de 11 octombrie 2012, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a solicitat recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei, hotărâre rămasă definitivă la 27 ianuarie 2006, privind persoana condamnată D.N. şi, respectiv, transferarea acestuia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
Prin Adresa nr. 79268/2012 din 06 septembrie 2012, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republ., cererea de transfer a persoanei condamnare D.N. (în prezent deţinut în Penitenciarul Swaleside din Marea Britanie), cetăţean român, în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România, pedeapsă ce i-a fost aplicată de instanţele din statul solicitant.
La dosar au fost ataşate: cererea formulată de autorităţile engleze, care a fost însoţită de documentele prev. de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia de consimţire la transfer a persoanei condamnate, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.
În urma verificărilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a comunicat, prin Adresa nr. 3538998 din 26 septembrie 2012, că numitul D.N. este nu figurează ca titular de act de identitate şi are atribuit CNP XXX.
De asemenea, din Adresa nr. 1909715/11, din data de 26 septembrie 2012, a Ministerului de Interne - Direcţia generală de Paşapoarte a rezultat că numitul D.N. este cetăţean român, nefiind posesor de paşaport.
S-a apreciat de către procurorul care a sesizat curtea de apel că este îndeplinită astfel condiţia prev. de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi de art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că prin Sentinţa penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149, Tribunalul Coroanei a condamnat pe numitul D.N. la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 1965 capitolul 71 din Legea referitoare la infracţiunea de omor din 1965. Această hotărâre a rămas definitivă la data de 27 ianuarie 2006, astfel că este îndeplinită, în opinia procurorului, condiţia prev. de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană, adoptată la Strasbourg, şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 304/2004 republicată. Referitor la situaţia executării pedepsei, comunicată de autorităţile engleze, a rezultat că persoana condamnată D.N. a fost arestată la data de 19 februarie 2005, iar eliberarea condiţionată a acestuia poate fi luată în considerare după executarea unei pedepse de minim 16 ani, mai exact după data de 19 februarie 2021.
În consecinţă, s-a arătat de către procuror că este îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.
În fapt, în sinteză, s-a reţinut că numitul D.N., la data de 19 ianuarie 2005, împreună cu mai multe persoane, au omorât pe numitul B.E.C.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prev. de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, că fapta reţinută în sarcina persoanei condamnate D.N. are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Prin cererea din data de 25 ianuarie 2012, persoana condamnată D.N. a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România fiind îndeplinită astfel, în opinia procurorului, condiţia prev. de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republic.
Analizând sesizarea Ministerului Public, curtea de apel a constatat însă următoarele:
Prin sentinţa penală de condamnare din statul solicitant, cu privire la persoana transferabilă D.N., s-a dispus "să fie deţinut pe o perioadă nedeterminată ce va fi supusă voinţei Majestăţii Sale". Curtea de apel a apreciat că pedeapsa aplicată condamnatului nu are corespondent în legislaţia română, punerea în executare a unei astfel de pedepse nefiind posibilă.
Mai mult, curtea de apel a mai constatat că autorităţile engleze au solicitat autorităţilor române continuarea executării pedepsei. Însă, în condiţiile în care durata pedepsei nu este determinată, Curtea nu poate dispune recunoaşterea sentinţei de condamnare şi transferarea condamnatului în vederea executării pedepsei, neavând un criteriu obiectiv, în lipsa unei dispoziţii exprese din legislaţia română, pentru stabilirea cuantumului pedepsei.
Astfel, s-a apreciat că instanţa română solicitată nu poate stabili arbitrar pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea ce are corespondent în Codul penal român - omor calificat, dar nici nu poate avea în vedere solicitarea apărătorului ales de transferare a condamnatului în vederea executării pedepsei de 16 ani închisoare, în condiţiile în care perioada de 16 ani reprezintă intervalul minim de timp ce urmează a fi petrecut în detenţie de către condamnat pentru luarea în discuţie a unei posibile cereri de liberare condiţionată.
Judecătorul instanţei de fond a constatat că deşi în rezoluţia Procurorului General se precizează că pedeapsa aplicată condamnatului este detenţiunea pe viaţă şi, astfel, ar avea caracter determinat, afirmaţia nu are corespondent în considerentele sentinţei de condamnare, în condiţiile în care se menţionează expres că dat fiind vârsta condamnatului, care nu era major la data comiterii faptei, acesta nu putea fi condamnat la detenţie pe viaţă.
În aceste condiţii, judecătorul instanţei de fond a concluzionat că chiar dacă, la nivel formal, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 din Legea nr. 302/2004 rep. pentru transferul condamnatului, hotărârea pronunţată de statul de condamnare nu poate produce efecte juridice în România, condiţie inerentă prev. de art. 131 lit. e) din Legea nr. 302/2004 rep. pentru recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine.
Totodată, s-a menţionat că instanţa română are rezerve şi în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor privind transferarea condamnatului, din interpretarea dispoziţiilor art. 143 lit. c) din legea citată, ce precizează partea de pedeapsă neexecutată, rezultând că pentru calculul acesteia este necesară stabilirea cu certitudine a duratei pedepsei, fapt ce nu rezultă în cauză.
În final, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru recunoaşterea hotărârii pronunţate de către autorităţile engleze şi transferul condamnatului în vederea executării pedepsei în România.
Împotriva sentinţei, persoana transferabilă a declarat prezentul recurs, fiind reprezentată în faţa Înaltei Curţi de către avocatul ales, concluziile acestuia fiind menţionate în partea introductivă a deciziei. Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta: O primă menţiune este cea referitoare la faptul că, la dezbateri, atât la soluţionarea cauzei în primă instanţă, cât şi în recurs, reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii pentru respingerea sesizării, motivat prin aceea că pedeapsa aplicată condamnatului D.N. are un caracter nedeterminat în raport cu legislaţia română.
O a doua menţiune, de natură să confirme legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, rezultă din examinarea motivării hotărârii de condamnare, astfel cum se arată în secţiunea "remarci incriminatorii". Astfel, după ce iniţial judecătorul englez a dispus "condamnarea la detenţiunea pe viaţă", ulterior a revenit asupra pedepsei aplicată numitului D.N. motivat, pe de o parte, de vârsta avută de acesta la data faptelor (minor), iar pe de altă parte, de legea existentă care prevedea, în această, situaţie, o altă sancţiune şi anume "deţinerea pentru o perioadă supusă voinţei Majestăţii Sale, termenul limită minim fiind de 16 ani".
Examinarea cu atenţie a secţiunii "remarci incriminatorii", respectiv partea a II-a a acesteia, înlătură orice dubiu cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului D.N., în sensul că nu este detenţiunea pe viaţă.
Faţă de cele constatate, Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea celorlalte argumente expuse în sentinţa atacată.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la cheltuielile judiciare,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă D.N. împotriva Sentinţei penale nr. 443 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă condamnatul persoană transferabilă la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 289/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 295/2013. Penal → |
|---|
