ICCJ. Decizia nr. 289/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 289/2013

Dosar nr. 1936/99/2012

Şedinţa publică din 29 ianuarie 2013

Deliberând asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 271 din 10 iulie 2012, Tribunalul Iaşi, secţia penală, a dispus următoarele:

A admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi, în consecinţă, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului B.P. prin actul de sesizare al instanţei din infracţiunea de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. în aceeaşi infracţiune cu aplicarea art. 40 C. pen.

Au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpatul B.P., prin apărători aleşi, şi de către instanţă, din oficiu.

A fost condamnat inculpatul D.A.L., studii - 10 clase, necăsătorit, fără ocupaţie, cunoscut cu antecedente penale, în prezent aflat în Penitenciarul de Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea disp. art. 40 C. pen. la pedeapsa de 16 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata de 5 ani.

În baza disp. art. 83 C. pen. a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2 din 11 ianuarie 2010 a Judecătoriei Hârlău, pedeapsă pe care a adăugat-o la pedeapsa aplicată prin sentinţă, urmând ca inculpatul D.A.L. să execute pedeapsa totală de 16 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata de 5 ani.

Pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza disp. art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului D.A.L., iar în baza disp. art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 04 decembrie 2011 la zi.

A fost condamnat inculpatul B.P., studii - 10 clase, căsătorit, având trei copii minori, fără ocupaţie, cunoscut cu antecedente penale, în prezent aflat în Penitenciarul de Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea disp. 40 C. pen. la pedeapsa de 16 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata de 5 ani.

În baza disp. art. 83 C. pen. a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 5 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 205 din 09 noiembrie 2011 a Judecătoriei Hârlău, pedeapsă pe care a adăugat-o la pedeapsa aplicată prin sentinţă, urmând ca inculpatul B.P. să execute pedeapsa totală de 16 ani şi 5 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata de 5 ani.

Pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza disp. art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului B.P., iar în baza disp. art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 04 decembrie 2011 la zi.

Pe latură civilă, în baza disp. art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu disp. art. 998 C. civ. a obligat inculpaţii B.P. şi D.A.L., în solidar, să plătească părţilor civile R.V. şi R.L., suma de 90.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, din care suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale, iar suma de 20.000 RON cu titlu de daune materiale.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele: Victima R.A.L. avea vârsta de 20 ani şi locuia în com. V., jud. Iaşi. Având în vedere că, în urmă cu aproximativ un an, victima avusese o relaţie de prietenie cu numita N.C.L. din satul C., corn. Ş., jud. Iaşi, localitate învecinată cu comuna V., numitul R.A.L. şi-a făcut mai mulţi prieteni în acea localitate, însă nu era în relaţii bune cu fratele fostei prietene, numitul N.P.A. şi, în consecinţă, nici cu prietenii celui din urmă, respectiv numiţii D.A.L., D.N.I. şi B.P., cumnatul acestora. Între aceştia şi victimă au avut loc mai multe conflicte, unele chiar fizice, fără a avea însă relevanţă juridică, având în vedere că nu au fost raportate.

În după-amiaza zilei de 01 decembrie 2011, victima R.A.L. a plecat din comuna V. în satul C. intenţionând să-şi serbeze onomastica (pe 30 noiembrie fiind sărbătoarea Sfântului Andrei) împreuna cu prietenii săi din satul C.

Acesta a vorbit cu mai mulţi dintre prietenii săi cu care şi-a dat întâlnire la barul lui R.D., situat în centrul localităţii. În jurul orelor 16, la locul stabilit, victima s-a întâlnit cu martorii B.M., M.M. (care a venit cu căruţa), C.F., G.M., iar - mai apoi - şi cu martorul D.C.D.. Martorii au fost "cinstiţi" de către R.A.L., stând toţi la una dintre cele două mese aflate în incinta barului. Victima a hotărât chiar să facă o serie de cumpărături pentru a putea face un grătar la domiciliul lui B.M., sens în care a cerut vânzătorului să-i împacheteze mai multe produse alimentare şi vin.

În jurul orelor 17, victima R.A.L., ajunsă în uşoară stare de ebrietate, a hotărât să o sune pe fosta sa prietenă, numita N.C.L., pentru a o invita să bea un suc, însă fiind refuzat de aceasta, R.A.L. i-a reproşat că nu-i restituie lucrurile pe care i le-a dat când erau prieteni, respectiv un telefon mobil şi suma de 350 de RON. La conversaţia celor doi a asistat şi fratele acesteia, numitul N.P.A., care se afla împreună cu sora sa la familia numitei F.B., unde aceasta din urmă îngrijeşte doi copii. În urma solicitărilor formulate de victimă, N.C.L. i-a închis telefonul, decuplând ulterior şi bateria telefonului.

Nemulţumit de atitudinea lui R.A.L., şi pe fondul conflictelor mai vechi, N.P.A. a hotărât să meargă la barul lui R.D. unde se găsea victima. Acesta a ajuns la bar în jurul orelor 18,00, a intrat în bar, unde l-a găsit pe R.A.L. care i-a sugerat, în prezenţa prietenilor săi, să uite conflictele mai vechi şi să-l "cinstească" cu o bere. N.P.A. a luat berea, a stat puţin în bar, după care a ieşit pe terasă. De aici, l-a sunat pe prietenul său D.N.I., cerându-i să vină la bar, pentru că vrea să-l bată pe R.A.L. Numitul D.N.I. se afla la barul lui M.M.Z. situat la câţiva metri de barul lui R.D., împreună cu fratele său D.A.L., cumnatul său B.P. şi cu prietenul lor, A.F. (fostul soţ al verişoarei fraţilor D.). Aflând de solicitarea lui N.P.A., cei patru s-au hotărât să meargă la barul lui R.D. unde au ajuns în jurul orelor 18,45. Aici, au oprit căruţa condusă de D.N.I., pe aceeaşi parte pe care erau parcate şi celelalte căruţe, mai exact între căruţa lui N.P.A., lăsată mai la deal de poarta magazinului, şi căruţa lui M.M., lăsată la vreo 15 m, la vale de intrarea magazinului, în dreptul garajului proprietarului, toate cu faţa atelajului orientată spre deal.

Au coborât toţi din căruţă, rămânând să vorbească cu N.P.A. care îi aştepta afară, împreună luând hotărârea de a-l bate pe R.A.L.

Între timp, R.A.L. şi prietenii săi au ieşit pe terasa barului (având în vedere că în bar nu se fuma) ocupând una dintre cele două mese de pe terasă.

B.P. a intrat în bar, dorind să cumpere un pet cu bere, însă a fost refuzat de vânzător care i-a spus că nu-l serveşte pe datorie. În aceste împrejurări, B.P. a ieşit afară cerând bani de la fraţii D. care i-au spus că nu au, context în care C.F. s-a oferit să-l împrumute pe B.P. cu 20 de RON, cu care acesta a cumpărat berea şi a revenit ulterior pe terasă. B.P. i-a strigat lui R.A.L. "să vină să bea cu el o bere", "că doar a vrut să-l bată în urmă cu ceva timp".

Victima R.A.L. l-a ignorat, cerându-le prietenilor săi să-l ajute să plece de acolo, pentru că îi este frică, spunându-le că sigur va lua bătaie de la grupul de afară, format din D.A.L., B.P., D.I. şi N.P.A. Cu toţii au hotărât atunci să plece pentru a evita un scandal, M.D. oferindu-se să-l conducă cu căruţa până în com. V.

R.A.L., însoţit de prietenii săi, au ieşit în stradă îndreptându-se spre căruţa lui M.M. Imediat, în jurul căruţei s-au strâns fraţii D., B.P. şi A.F., blocând posibilitatea de deplasare şi trăgându-l pe R.A.L. din căruţă, B.P. aplicându-i acestuia o lovitură cu pumnul în figură. Victima a căzut la pământ, fiind înconjurată de cei patru, care l-au lovit cu pumnii şi picioarele, în diferite zone ale corpului. În sprijinul victimei au sărit prietenii săi, care au încercat, fiecare în parte, să imobilizeze pe câte unul dintre agresori, în sensul că îi ţineau de mâini sau încercau să-i îndepărteze (declaraţii martori, N.P.A., D.C.D., B.C.M., G.D.). Profitând de aceasta, R.A.L. s-a ridicat de la pământ şi a fugit la vale fiind urmărit şi, în scurt timp, ajuns de B.P., D.A.L., D.I., A.F. în dreptul şcolii generale din localitate. Primul l-a ajuns D.A.L. care l-a lovit cu un par în cap doborându-l din nou la pământ şi, ulterior, toţi ceilalţi care l-au lovit cu pumnii şi picioarele. În urmărirea agresorilor au plecat şi prietenii victimei R.A.L., G.D. strigând la ei să nu mai dea, au intervenit şi ceilalţi, care au încercat din nou să-i liniştească pe agresori, însă conflictul a încetat abia la apariţia lui B.M., fratele lui B.P., care l-a convins pe acesta să nu-l mai lovească pe R.A.L., ceilalţi încetând, de asemenea, agresiunea asupra victimei, lăsându-l pe R.A.L. căzut la pământ, lângă el rămânând C.F. (martor D.C.D., B.M.). La sfatul prietenilor săi, victima R.A.L. urma să fugă, împreună cu C.F., şi să se ascundă undeva, până când s-ar fi întors M.D. să îl ia cu căruţa cu care, ulterior, să o conducă în localitatea de domiciliu.

Conflictul a părut epuizat pentru scurt timp, atât agresorii cât şi prietenii lui R.A.L. (cu excepţia lui C.F.) urcând spre locul unde au lăsat căruţele. Pe drum, G.D., le-a reproşat că l-au lovit prea tare pe R.A.L., moment în care fraţii D. au sărit asupra acestuia aplicându-i mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele. în acest conflict a intervenit B.P., aplanându-l.

R.A.L. şi C.F. au fugit împreună pe o uliţă la vale, cotind apoi pe o uliţă la stânga, ce duce la râul M., râu ce străbate localitatea C. La un moment dat, văzând că nu-i mai urmăreşte nimeni, s-au oprit şi şi-au aprins o ţigară, iar R.A.L. l-a sunat (ora 19,15) pe tatăl său solicitându-i ajutorul, spunându-i că se află în satul C. din com. Ş., în zona bisericii, şi cerându-i să vină de urgenţă la el întrucât a fost lovit la ochi şi la cap, şi că a chemat şi ambulanţa. În aceleaşi împrejurări, după ce a vorbit cu tatăl său, victima a sunat-o şi pe N.C.L. reproşându-i acesteia că a pus să fie bătut (martor C.F.). Au pornit apoi, din nou, pe uliţă la deal, spre drumul principal, însă C.F. l-a sfătuit să rămână pe uliţă, existând riscul să fie văzuţi.

În acest timp, după ce conflictul cu G.D. s-a epuizat, B.P., fraţii D. şi A.F. au urcat din nou în căruţă, B.P. spunând să întoarcă căruţa şi să meargă spre Ş. că în mod sigur îl vor ajunge pe R.A.L. la pod "la moară (martor D.C.D., N.P.A., A.F.). Auzind acestea, D.C.D. a sărit şi el în căruţa inculpaţilor mergând cu ei la vale. Ajungând în dreptul unei curbe la dreapta, i-au văzut pe R.A.L. şi pe C.F., pe uliţa din stânga drumului principal, ascunşi lângă un gard. D.A.L. a luat un par din căruţă şi a sărit din aceasta, pornind pe uliţa pe care se găseau cei doi, fiind imediat urmat de B.P. În urma lui B.P. a coborât din căruţă şi D.C.D. care a pornit în urmărirea lui D.A.L. şi B.P.

R.A.L. a început să fugă pe uliţă la vale, dar a fost ajuns din urmă de urmăritori. Primii au ajuns B.P. şi martorul D.C.D. B.P. a vrut să-l lovească pe R.A.L. cu pumnul, însă D.C.D. s-a interpus între victimă şi B.P., acesta lovindu-l în piept pe martor (martor C.F., martor D.C.D.). La încercarea lui D.C.D. de a-l opri, inculpatul B.P. s-a izbit cu putere în martor, fugind la rândul său după R.A.L., după care alerga deja D.A.L. (declaraţii martor D.C.D.). B.P. i-a strigat lui D.A.L. să se oprească, dar a continuat să alerge, la rândul său, după victimă, situându-se la cca. 20 de metri distanţă de primul urmăritor. În aceste împrejurări, în dreptul locuinţei numitului A.S., R.A.L. a pierdut unul din adidaşii cu care era încălţat. Fiindu-le frică că ar putea fi la rândul lor loviţi, D.C.D. şi C.F. au decis să se întoarcă, deplasându-se spre drumul principal.

În momentul în care a vrut să sară peste un gard (din plasă şi scândură) ce împrejmuia grădina arată a unei persoane pentru a scăpa de urmăritori, victima R.A.L. a fost ajunsă din urmă de inculpatul D.A.L. şi de inculpatul B.P., acesta din urmă lovindu-l cu o scândură ruptă din acel gard, împrejurare în care victima şi-a pierdut unul dintre adidaşii cu care era încălţat, care a fost descoperit ulterior de către o femeie din satul C. şi predat tatălui victimei, R.V. D.A.L. a sărit la rândul său peste gard, în urmărirea victimei, în timp ce B.P. a înconjurat grădina, intenţionând să-i iasă în faţă lui R.A.L. Când a ajuns la capătul grădinii, în momentul când R.A.L. încerca să sară gardul de plasă, a fost lovit cu parul pe care D.A.L. îl avea asupra lui, în zona capului, R.A.L. reuşind însă să transgreseze gardul. Ajunsă pe malul râului M., victima R.A.L. a fost lovită de ambii inculpaţi, până când a fost adusă în stare de semiconştienţă, pierzându-şi coerenţa. A fost târâtă apoi de către cei doi inculpaţi pe malul mlăştinos şi ascunsă în albia îngheţată a râului, acoperită cu vegetaţie uscată unde, deşi aflată încă în viaţă, a fost abandonată de cei doi. Cadavrul victimei a fost descoperit de organele de urmărire penală abia pe data 03 decembrie 2011. Pe solul albiei râului au fost găsite numeroase pete de sânge, poziţionate la distanţe diferite, care arată că victima trăia în momentul în care a ajuns în albia râului şi a fost târâtă, aşa cum arată urmele de târâre şi impresiunile încălţămintei identificate la faţa locului (una dintre acestea aparţinând inculpatului B.P.). După ce au abandonat victima, cei doi inculpaţi s-au dus la domiciliu, unde inculpatul D.A.L. s-a schimbat de hainele murdare, întorcându-se în sat, la barul lui M.M.Z., unde era aşteptat de D.I. şi A.F., iar B.P. a rămas la domiciliu.

S-a menţionat că, după ce s-au despărţit de B.P. şi D.A.L., numiţii A.F. şi D.I. au plecat cu căruţa spre com. Ş. unde s-au oprit la localul lui S.F. fără a intra înăuntru, după care au luat hotărârea să se întoarcă în satul C. Deplasându-se spre satul C., l-au întâlnit pe D.C.D. pe care l-au luat cu căruţa şi s-au oprit la barul lui M.M.Z. unde pe terasă au consumat o bere. Pe drum D.N.I. a fost sunat de fratele său D.A.L. (martori A.F., D.C.D.), care i-a povestit că "el împreună cu B.P. l-au prins pe ăla şi l-au bătut". După 10 minute, D.C.D. a plecat acasă, iar după alte 15 minute la bar a apărut D.A.L. Acesta le-a povestit lui A.F. şi D.I. că el împreună cu B.P. l-au prins pe R.A.L. la vale "la Baltă"şi l-au bătut. Au plecat cu toţii acasă, A.F. rămânând la domiciliul său, iar fraţii D. la locuinţa lor.

S-a mai arătat că, după discuţia purtată cu fiul său, pornind în căutarea lui R.A.L., în jurul orelor 19,40, tatăl acestuia, numitul R.V. a ajuns cu un prieten, cu o maşină înmatriculată în Constanţa, în satul C., unde a constatat că barul lui R.D. era închis, motiv pentru care s-a dus la un bar din apropriere unde se găseau mai mulţi tineri ce i-au confirmat faptul că fiul lui a fost implicat într-un scandal, că acesta rămas căzut într-un şanţ şi că apoi s-a ridicat şi a fugit pe o uliţă la vale. Din declaraţiile date de R.V. în cursul urmăririi penale, mai rezultă că ulterior, acesta a mers cu autoturismul prin sat şi la cca 100 de metri de biserică, pe o uliţă a găsit un adidas de-al fiului său. L-a căutat şi a întrebat mai mulţi prieteni de-ai victimei (printre care martorii G. şi M.) care i-au confirmat că victima fugise pe o uliţă la vale, după care l-a mai căutat până în jurul orelor 1,00 noaptea, fără niciun rezultat, apoi a plecat acasă. A revenit a doua zi dimineaţa în jurul orelor 7.00, a mers din nou în locul unde prietenii victimei i-au spus că aceasta a fost agresată, iar o femeie din sat, pe nume U.C., i-a dat celălalt adidas al fiului său, arătându-i că l-a găsit lângă un gard unde se afla şi o scândură ruptă din gardul respectiv (declaraţii R.V. din faza urmăririi penale).

La aceeaşi dată, pe 02 decembrie 2011, numitul A.F. s-a deplasat la domiciliul inculpaţilor unde, solicitând amănunte legate de evenimentele de pe malul râului M., a aflat de la D.A.L. că "în seara precedentă când au fugit cu B.P. după acel tânăr pe nume R., l-au prins din urmă când acesta a vrut să sară un gard şi în acel moment B. l-a lovit pe R. cu o scândură ruptă dintr-un gard". Din declaraţiile martorului A.F. rezultă că de la D.A.L. ar mai fi aflat că "R. a reuşit totuşi să sară gardul într-o grădină, iar ei au fugit după el şi atunci el, D.A.L., l-a ajuns şi l-a lovit cu parul peste cap, R. a căzut la pământ, peste gard spre baltă şi ei, adică atât D.A.L. cât şi B.P., au început să-l lovească pe R. cu picioarele şi pumnii. Martorul a mai declarat că în aceleaşi împrejurări a aflat că după ce l-au bătut, l-au lăsat pe R. pe malul râului M. şi că cel bătut mai mişca, nu era mort".

Reţine instanţa de fond că martorul A.F. şi-a nuanţat declaraţiile date în cursul judecăţii, încercând să acrediteze ideea că nu cunoştea identitatea celui agresat şi că susţinerea că pe malul apei inculpaţii ar fi lovit şi cu pumnii şi picioarele victima nu ar fi adevărată, susţinând că a fost forţat de lucrătorul de poliţie în faţa căruia a dat prima declaraţie, fără a furniza însă motive plauzibile pentru care a făcut aceleaşi susţineri şi în celelalte două declaraţii date în faţa procurorului de la care nu mai reclamă "intervenţii". în aceste condiţii, instanţa de fond a menţionat că va înlătura aceste susţineri ale martorului făcute în faţa instanţei din ansamblul probator.

În concluzie, s-a arătat că situaţia de fapt este dovedită de întreg ansamblul probator administrat în cauză, respectiv: procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raportul de necropsie al cadavrului victimei R.A.L., planşele foto efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului, declaraţiile numitului R.V., declaraţiile martorilor I.E., G.M., G.D., M.M., B.M., R.D., D.C.D., C.F., A.F., N.P.A. şi N.C.L., date atât în cursul urmăririi penale, cât şi nemijlocit, în faţa instanţei, dar şi din declaraţiile date de inculpaţi în faza urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti.

În opinia instanţei de fond, stabilirea vinovăţiei inculpatului D.A.L. nu ridică probleme deosebite, fiind dovedită în cauză şi necontestată de către acesta. Inculpatul a recunoscut agresiunea comisă asupra victimei pe care a lovit-o, în repetate rânduri, atât cu un par, cât şi cu pumnii şi picioarele, iar împrejurarea că acesta a fost unul dintre cei care au urmărit victima pe uliţa ce duce la râul M. este confirmată de întreg ansamblul probator administrat în cauză. Acţiunile sale, de lovire repetată a victimei, în diferite zone ale corpului, cu obiecte contondente, au fost pe deplin dovedite prin probatoriul administrat în cauză, nefiind contestate, ca atare, de către inculpat. Instanţa de fond a constatat că acesta a dat mai multe declaraţii în cursul urmăririi penale şi, ulterior în faţa instanţei, recunoscând că aplicat lovituri repetate victimei, pe care, ulterior, a lăsat-o în stare de inconştienţă, pe malul râului M., dar a susţinut că, după ce a plecat în urmărirea victimei pe uliţa ce duce spre râul M., a agresat victima de unul singur, fără participarea inculpatului B.P., care ar fi ajuns după ce el ar fi încetat să mai lovească victima, aflată în stare de semiconştienţă.

Examinând declaraţiile inculpatului D.A.L., făcute pe parcursul celor două faze procesuale, din coroborarea materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că declaraţiile inculpatului nu au fost decât parţial sincere pe parcursul procesului penal, cel puţin în ce priveşte coparticiparea inculpatului B.P., acesta adaptându-şi versiunile prezentate în funcţie de declaraţiile date de inculpatul B.P., care nu recunoaşte comiterea faptei reţinute în sarcina sa.

Astfel, iniţial, inculpatul D.A.L. (declaraţie 03 decembrie 2011) nu a susţinut decât parţial versiunea prezentată la început anchetatorilor de către inculpatul B.P., spunând că, în faţa barului, toţi patru, adică el, fratele său, B.P. şi A.F. l-au lovit cu pumnii pe R.A.L. până ce acesta a căzut în genunchi, apoi pe o parte, şi s-a întins pe drum şi că în apărarea lui R.A.L. au sărit ulterior G.D. cu vărul său G.M. Fratele său, D.I. a fost lovit cu acea ocazie cu pumnul de către G.D. şi, din acel motiv, inculpatul ar fi sărit în apărarea acestuia, însă B.P. s-a băgat între ei să îi despartă (aceasta fiind de fapt intervenţia de apărare a lui B.P., confirmată şi de acesta în declaraţia din 03 decembrie 2011, care arată că s-a băgat între D. şi G., despărţindu-i). Atunci, l-a văzut pe R.A.L. cum s-a ridicat şi a luat-o la fugă pe strada principală, După acel incident, a mai susţinut inculpatul, a rămas în faţa barului încă 10 minute cu fratele său, cu B.P., N.P.A. şi verii G. şi că, după terminarea scandalului, ceilalţi au plecat, inclusiv inculpatul B.P. care a plecat cu fratele său B.D., spre locuinţele lor. El a rămas cu fratele său D.I., care i-ar fi propus sa meargă împreună după R.A.L. pentru a se răzbuna pe acesta. A susţinut inculpatul că, împreună cu D.N.I., au fugit pe drum, pe o uliţă care duce la "puntea popii" de pe râul M., au alergat până în dreptul casei lui M.A. dar nu l-au găsit pe R.A.L. şi s-au întors amândoi la barul lui M.M.Z. unde s-au întâlnit cu D.C.D. cu care au mai stat la bere, după care, cu fratele său, s-a întors acasă.

Dimpotrivă, reţine instanţa de fond, că la aceeaşi dată, 03 decembrie 2011, inculpatul B.P. a declarat că el nu l-a lovit niciun moment pe R.A.L., acesta fiind lovit de fraţii D. şi de A.F., că el a intervenit în conflictul ivit între G.D. şi D.I. şi că imediat după aceea l-a văzut pe R.A.L. fugind din zona altercaţiei pe drum, la vale. Imediat i-a văzut pe D.A.L. şi pe D.I., fugind după victimă, distanţa dintre aceştia şi victimă fiind de aproximativ 70 - 80 de metri. Atunci a strigat la cumnaţii săi să stea liniştiţi, după care a fugit după ei cu intenţia să-i oprească. A fugit astfel pe strada principală, în curba spre dreapta din dreptul şcolii văzându-i pe cumnaţii săi intraţi pe o uliţă laterală la stânga neiluminată, la colţul uliţei s-a întâlnit cu C.F., a mai mers 20 - 30 de metri, văzându-l pe R.A.L. urmărit de cumnaţii săi, după care, într-o curbă, nu i-a mai văzut, fapt ce l-a determinat să renunţe, întorcându-se înapoi. Pe drumul principal a văzut căruţa cumnaţilor săi în care se afla A.F., pe care l-a recunoscut fără probleme, a ajuns la bar care era închis, fără ca în zonă să se mai afle vreo persoană, după care a plecat acasă. Abia a doua zi, după amiază, a vorbit cu D.I. care i-a spus ca a fost chemat la Poliţie şi amendat pentru incidentul din seara precedentă, şi cu D.A.L. care i-a spus că nu l-a mai ajuns pe R.A.L. Ulterior, în cursul aceleaşi zile, faţă de mijloacele de probă ce i-au fost prezentate, inculpatul B.P. avea să-şi modifice declaraţia, fapt ce va determina şi modificarea versiunii ulterioare a inculpatului D.A.L.

În declaraţia de inculpat, din 04 decembrie 2011, inculpatul D.A.L., şi-a adaptat versiunea, susţinând că fratele său D.I. i-ar fi propus lui şi lui B.P. sa meargă după R.A.L. să-l bată, lucru cu care au fost de acord. La un moment dat l-a văzut pe R.A.L. întorcându-se de pe uliţă pe strada principală, motiv pentru care a sărit din căruţă, a luat un par şi a fugit după R.A.L. la vale, în urma lui văzându-l pe B.P. care alerga la rândul său. R.A.L. a luat-o la un moment dat pe o uliţă înfundată, sărind într-o gradină, inculpatul susţinând că l-a ajuns abia când acesta sărea peste al doilea gard care dădea spre albia râului şi i-a aplicat o lovitură cu parul peste cap, din lateral, după care a continuat să-l lovească de mai multe ori în diferite părţi ale corpului, inclusiv peste cap, la 4 - 5 metri de albia râului. A mai susţinut inculpatul D.A.L. că, la un moment dat, R.A.L. "s-a târât cumva şi şi-a dat drumul singur pe şezut în albia râului". A coborât după el, dar nu l-a mai lovit, victima fiind murdară la nivelul feţei. Atunci a apărut şi B.P. A mai susţinut inculpatul D.A.L. că l-a tras de haine pe R.A.L. un pic mai spre mal, însă B.P. nu s-a apropiat, dar nici nu i-a spus să sune la salvare sau alte autorităţi. Parul l-a aruncat un pic mai la vale în apa râului. Pe 3 decembrie a aflat ca R.A.L. a fost găsit în locul unde el îl lăsase. A precizat inculpatul în acele împrejurări că fratele său nu era de faţă şi că B.P. nu a lovit victima.

Ca urmare a evidenţelor furnizate de probele administrate în cauză, în declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul D.A.L. a admis că B.P. ar fi coborât pe albia râului unde se găsea victima şi că ar fi încercat împreună să o ridice pe aceasta de acolo, susţinând conform versiunii prezentate de B.P. în faza urmăririi penale şi că B.P. i-ar fi zis să sune la salvare. Întrebat expres de instanţa de fond cu privire la lovitura aplicată cu scândura victimei, inculpatul a susţinut că tot el l-a lovit şi cu scândura ruptă din gard pe R.A.L., afirmaţie care nu îşi găseşte raţiunea în contextul în care inculpatul a susţinut că el a fost permanent înarmat cu un par cu care, de altfel, l-a şi lovit în mai multe rânduri pe R.A.L. Inculpatul a mai admis, cu aceeaşi ocazie, că a relatat martorului A. câteva aspecte despre bătaie, dar că nu i-ar fi spus acestuia că B.P. a participat la faptă.

Cu privire la vinovăţia inculpatului B.P., instanţa de fond a reţinut că acesta a dat declaraţii nesincere în cauză, "pasând" responsabilitatea asupra altor persoane, modificându-şi însă versiunea în funcţie de devoalarea probelor administrate împotriva sa.

Astfel, reţine instanţa de fond că în declaraţia iniţială din 03 decembrie 2011, dată în faţa organului de anchetă, acesta a susţinut, aşa cum s-a arătat mai sus, că intervenţia sa în conflict a avut exclusiv rolul de a-l aplana, iar persoanele turbulente ar fi fost cumnaţii săi D.I. şi D.A.L. Acesta a susţinut, contrar probelor administrate în cauză, că ambii săi cumnaţi au fugit după victimă la vale, pe uliţa ce pleacă de la strada principală, că el a mai mers după aceştia pe uliţa neluminată o vreme, după care a încetat să-i mai urmărească, întorcându-se în strada principală, unde l-a văzut pe A. cu căruţa coborând spre Ş. El s-ar fi întors la bar, unde era închis, după care a plecat acasă. În aceeaşi zi, în continuarea declaraţiei iniţiale, având în vedere mijloacele de probă care i-au fost prezentate de organul de anchetă, inculpatul şi-a menţinut versiunea că ambii fraţi alergau după R.A.L., dar că a alergat şi el în urma acestora la o distanţă de 70 - 80 de metri, că a auzit mai multe zgomote puternice de lovituri, care nu erau produse de pumni, ci de altceva (în opinia instanţei de fond tocmai pentru a sublinia efectul tanato-generator al loviturilor aplicate de cumnaţii săi) şi că zgomotul de lovituri venea chiar de la malul râului. Imediat ce a făcut curba la dreapta, pe lângă punte, l-a văzut pe D.A.L. care era la 50 de metri de colţul uliţei. Acesta era singur şi nu avea nimic în mână. L-a întrebat pe cine a bătut (întrebare apreciată de instanţă ca evident retorică, în condiţiile în care inculpatul ar fi plecat însoţit doar de fratele său, ambii fiind în urmărirea victimei) D.A.L. i-ar fi răspuns - "pe el" inculpatul dându-şi seama, bineînţeles, că era vorba de R.A.L. Afară nu era foarte întuneric şi l-a putut vedea pe malul îngheţat pe R.A.L. care gemea şi era căzut pe spate. A mai susţinut inculpatul că el a avut ideea de a coborî pe mal să încerce să-l ridice pe R.A.L., căruia îi curgea sânge din gură. I-a spus lui D.A.L. "să sunăm la salvare" dar că în clipele acelea l-a auzit pe R.A.L. spunând că a sunat el. Pentru că nu au reuşit să-l tragă de acolo cu toate eforturile făcute, l-au lăsat în albia râului, în poziţia pe spate, R.A.L. vorbind incoerent şi gemând. Dorind să sublinieze, încă o dată, lipsa de implicare în agresarea victimei, dar părăsindu-şi totodată "rolul de salvator", inculpatul B.P. a susţinut că i-a spus lui D.A.L. "să vadă ce face cu R. că doar el l-a bătut şi că nu va sta toată noaptea la râu". A susţinut inculpatul că el a plecat acasă, iar D.A.L. s-a întors la barul lui M.M.Z. unde erau ceilalţi prieteni de-ai lui cu căruţa. În declaraţia de învinuit din 04 decembrie 2011, dată în faţa procurorului, inculpatul a înţeles să se prevaleze de "dreptul la tăcere", după care, audiat în calitate de inculpat, acesta şi-a derogat, de asemenea, orice implicare, arătând că doar cumnaţii săi s-au bătut cu R.A.L. atât în faţa barului, fugind apoi cu căruţa după acesta, au oprit căruţa la M.A. pe strada principală, fugind la vale spre râul M. În intenţia de "a-i potoli" a fugit şi el după ei, la un moment dat nu i-a mai văzut, dar a auzit zgomote foarte puternice de lovituri din zona malului râului. A continuat să alerge şi, după ce a făcut dreapta pe la colţul unei grădini, l-a văzut pe unul dintre cumnaţii săi. În această declaraţie, admite însă că a mers împreună cu D.A.L. acasă, acesta s-a schimbat de haine şi a plecat în sat.

A menţionat instanţa de fond că inculpatul B.P. nu furnizează vreo explicaţie, şi nici nu vădeşte vreun interes ulterior legat de dispariţia de la locul faptei a lui D.I. care, de asemenea, îl însoţea pe D.A.L. în urmărirea victimei. Ceea ce prezintă însă relevanţă, în opinia instanţei de fond, în raport de multiplele versiuni prezentate de inculpat este aceea că, din varii motive [nesiguranţa dată de necunoaşterea probelor administrate împotriva sa, faptul că în raport de disproporţia de forţe dintre victimă (persoană masivă) şi inculpatul D.A.L., inculpatul a considerat că atacul nu s-ar fi putut realiza de către o singură persoană] în mod constant, inculpatul a susţinut că după R.A.L. au fugit două persoane însă, reţine instanţa, că aşa cum s-a dovedit prin probatoriul administrat în cauză, cea de-a doua persoană nu a fost D.I. (a cărui prezenţă a fost remarcată de mai mulţi martori în căruţă şi apoi la barul din Ş.), ci inculpatul B.P.

Inculpatul a adoptat aceeaşi poziţie procesuală şi la instanţa de fond, în faţa căreia a dat declaraţie abia după epuizarea întregului probatoriu administrat în cauză, declaraţie menită să explice discrepanţele iniţiale din propriile declaraţii şi în raport de celelalte probe administrate în cauză. În aceste împrejurări, inculpatul B.P. a admis că doar el a fugit după victimă împreună cu D.A.L., că a coborât pe malul râului (amprenta lăsată de încălţămintea sa fiind identificată în imediata vecinătate a cadavrului victimei), că a încercat să mute corpul victimei (explicând astfel urmele de târâre identificate), că fratele său B.D. i-a strigat să stea cuminte, în contextul în care acesta era în eroare, crezând că şi el este implicat în conflict (încercând să explice astfel intervenţia lui B.D., care a pus capăt conflictului iniţial, relevată de qvasiunanimitatea martorilor audiaţi în cauză), a admis că, iniţial, a ascuns adevărul, pretinzând o temere în raport de fraţii D. cu care locuieşte în acelaşi imobil (temere care însă nu a părut să se manifeste în raport de faptul că iniţial a încercat şi inculparea numitului D.N.I.), încercând totodată să discrediteze susţinerile celor audiaţi în calitate de martori, pe motiv că aceştia ar fi avut un interes propriu în ce priveşte implicarea sa şi, implicit, îndepărtarea bănuielilor legate de propriile lor persoane.

Instanţa de fond a apreciat însă că vinovăţia inculpatului B.P. este pe deplin dovedită în cauză, probele de vinovăţie constând, în principal, din cuprinsul declaraţiilor date de martorii audiaţi în cauză, declaraţii ce se coroborează între ele în ceea ce priveşte detaliile relevante (pe baza cărora a fost reţinută situaţia de fapt), ceea ce face ca acestea să prezinte valoare de adevăr, în sensul că aceste persoane au relatat împrejurări reale, şi nu inventate, iar sinceritatea acestora poate fi decelată şi din constanţa relatărilor făcute de acestea pe întreg parcursul procesului penal de faţă, martorii având o poziţie constantă pe parcursul întregului proces penal, menţinându-şi şi în faţa instanţei declaraţiile date în faza urmăririi penale (minorele discrepanţe existente la nivel probator putând fi explicate prin aceea că, fiind angrenaţi cu toţii într-un conflict - unii ca agresori, ceilalţi ca persoane ce încercau să aplaneze conflictul - au surprins momente diferite ale agresiunii). Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă rolul inculpatului B.P. de iniţiator atât a provocării verbale, cât şi al agresiunii fizice asupra numitului R.A.L. (declaraţiile martorilor A.F., D.C.D., B.M., N.P.A., C.F.), de persoană care a întărit constant hotărârea celor care îl însoţeau de a-l bate pe R.A.L. (declaraţiile martorilor A.F., N.P.A., D.C.D. - "B. a strigat celor din căruţă să meargă spre Ş. să-l prindă din nou pe R., că în mod sigur îl vor ajunge la pod, "la moară"), implicarea atât la nivel de intenţie, cât şi de faptă a inculpatului B.P. în urmărirea şi agresarea în repetate rânduri a victimei R.A.L. (declaraţiile martorilor A.F., B.M., C.F., D.C.D. - "B. m-a lovit cu pumnul în piept, s-a izbit în mine şi a fugit şi el la vale, pe uliţă, după R."). La acestea se adaugă declaraţiile date de inculpaţi, care - prin inconstanţa susţinerilor lor - relevă nesinceritatea acestora cu privire la aspectele esenţiale ale cauzei.

Totodată, în opinia instanţei de fond, rezultatele cercetării la faţa locului relevă că corpul victimei a fost deplasat prin târâre, din locul în care căzuse în albia râului, într-un loc mai ferit, într-un cot al râului, urmele lăsate la faţa locului relevând prezenţa a două persoane (dintre care una a fost B.P.), urmele de sânge descoperite în apropierea cadavrului victimei arată că aceasta mai era în viaţă, precum şi faptul că, din gardul peste care a sărit R.A.L., a fost desprinsă o scândură (care, aşa cum rezultă din declaraţia chiar a inculpatului D.A.L., a servit la lovirea victimei).

A menţionat instanţa de fond că faptul că agresiunea asupra victimei s-a produs prin aplicarea de numeroase lovituri cu corpuri contondente rezultă atât din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care atestă că inculpaţii au aplicat victimei, în repetate rânduri, lovituri cu pumnii şi picioarele (în primă fază ambii inculpaţi, dar şi A.F. şi D.I.), cu un par (inculpatul D.A.L. - în cea de-a doua etapă), cu o scândură desprinsă dintr-un gard (inculpatul B.P. - în cea de-a doua etapă), dar şi din declaraţiile inculpaţilor (inculpatul B.P. afirmând că, după ce victima a reuşit să fugă pe uliţa dinspre râul M., a auzit zgomote de lovituri puternice, "ce nu erau produse de pumni ci de altceva") fapt ce a condus instanţa de fond la concluzia că acele zgomote chiar s-au auzit, însă ele au fost aplicate, printre altele, de inculpatul B.P. (aşa cum rezultă din declaraţia martorului A.F. care a susţinut că D.A.L. i-a povestit că inculpatul B.P. l-a lovit cu o scândură desprinsă dintr-un gard, faptul folosirii scândurii nefiind negată nici de inculpatul D.A.L. care, încercând să preia integral vinovăţia comiterii faptei, a susţinut în faţa instanţei de fond că el ar fi folosit şi scândura şi parul, afirmaţiile sale fiind însă, aşa cum s-a arătat, ilogice), că gravitatea traumatismelor din cea de a doua parte a conflictului au condus la decesul victimei rezultă atât din declaraţiile lui R.V., ale martorei N.C.L., dar şi ale martorului C.F. care atestă că victima R.A.L. înainte ca inculpaţii B.P. şi D.A.L. să fi pornit în urmărirea sa, deşi lovită, resimţea relativ uşor leziunile create, telefonându-i tatălui său, vorbind cu acesta şi, apoi, cu martora N.C.L., dar şi din împrejurarea că, aşa cum s-a arătat, mijloace contondente cu potenţial mare de vătămare s-au folosit abia în a doua parte a conflictului (la care au participat inculpaţii B.P. şi D.A.L.).

De altfel, realitatea traumatismelor severe suferite de victimă, în cea de-a doua parte a conflictului, rezultă şi din concluziile raportului de necropsie medico-legală prin care s-a reţinut că "moartea numitului R.A.L. a fost violentă; ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază de craniu, hematom subdural, hemoragie subarahnoidiană, contuzie cerebrală şi cerebeloasă, inundaţie ventriculară; morfologia şi topografia leziunilor de violenţă constatate pledează pentru producerea lor cu corpuri contondente (scândură, par etc.); între traumatismul cranio-cerebral şi deces există o legătură directă de cauzalitate; decesul poate data din 01 decembrie 2011", dar şi din declaraţiile inculpaţilor din care rezultă că au abandonat victima în stare de inconştienţă, în condiţii de iarnă, pe albia îngheţată a râului M. A apreciat instanţa de fond că faptul că prin concluziile medico-legale nu s-a putut stabili cu exactitate ora decesului nu prezintă relevanţa scontată de apărare, în condiţiile în care se reţine legătura directă de cauzalitate dintre traumatismele suferite şi deces, dar şi împrejurarea că, în urma leziunilor prezentate consecutiv agresiunii, victima R.A.L. a supravieţuit o perioadă scurtă de timp, de ordinul orelor (Adresa nr. 1127 din 18 iulie 2011 a IML Iaşi).

Coroborând elementele probatorii analizate mai sus, instanţa de fond a concluzionat că vinovăţia inculpatului B.P. este pe deplin dovedită, neexistând dubii că acesta, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi cu victima, a decis să aplice acesteia o "corecţie", care a depăşit însă limitele unei simple răzbunări, prin constanţa loviturilor aplicate, interesul manifestat în urmărirea victimei şi lovirea repetată a acesteia, până ce a văzut-o ajunsă în stare de inconştienţă, vădind - dacă nu o intenţie manifestă, directă, de a suprima viaţa victimei - cel puţin o intenţie indirectă, acceptând că aplicarea de lovituri de mare intensitate cu corpuri contondente în diferite zone ale corpului (şi cu precădere cele aplicate în zone vulnerabile - cap), de două persoane împreună şi, apoi, abandonarea fără ajutor a victimei pe malul unui râu, noaptea, la temperaturi scăzute, va conduce, fără doar şi poate, la decesul acesteia.

În opinia instanţei de fond, relevantă în acest sens este şi poziţia inculpaţilor ulterior comiterii faptei care - deşi cunoşteau că se fac căutări ale victimei - au decis să nu dezvăluie locul în care au abandonat-o, iar ulterior descoperirii acesteia, inculpatul B.P. a continuat să nege orice implicare în conflict, până la descoperirea şi prezentarea de către anchetatori a probelor ce relevă contribuţia sa.

În final, a apreciat instanţa de fond că, pentru considerentele ce preced, actele inculpatului B.P., depăşind limitele unor simple acte de complicitate, el acţionând în mod direct şi concertat, împreună cu inculpatul D.A.L. asupra corpului victimei R.A.L., prin aplicarea de lovituri repetate cu corpuri contondente, având reprezentarea că prin acţiunile lor conjugate şi apoi prin abandonarea victimei în stare de inconştienţă pot cauza decesul acesteia, în sarcina acestuia nu poate fi reţinută forma de participaţie a complicităţii, ci aceea de autorat.

Instanţa de fond nu a admis argumentele apărării, conform cu care fapta inculpatului B.P. ar urma să primească o altă încadrare juridică (fiind indicate, de-a lungul procesului penal, nu mai puţin de 6 alte încadrări juridice, odată cu concluziile pe fond renunţându-se la parte dintre ele), cu precizarea că s-a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului B.P. din infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 315 C. pen., o altă posibilă încadrare juridică fiind cea prev. de art. 262 C. pen., ori cea prev. de art. 180 [alin. (1) sau (2) după caz] C. pen. sau cea prev. de art. 181 C. pen.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că loviturile aplicate de inculpatul B.P. (cu mare intensitate, în diferite părţi ale corpului, în mod repetat, cu diferite corpuri contondente (pumn, picioare, scândură) nu au fost de natură să producă doar vătămarea integrităţii corporale a victimei R.A.L. ci, conjugate cu loviturile aplicate de inculpatul D.A.L., dar şi cu abandonarea victimei în stare de inconştienţă, pe timp de iarnă, pe malul îngheţat al unei ape, au condus la decesul acesteia, fapta încadrându-se din punct de vedere juridic într-o infracţiune mai gravă (ca urmare a rezultatului produs în direct raport de proporţionalitate cu intenţia inculpaţilor), aceea de omor calificat, şi nu de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 180 C. pen. ori de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cererea apărării de schimbare a încadrării juridice fiind apreciată ca neîntemeiată.

S-a mai arătat că nu se poate reţine nici că aceeaşi faptă a inculpatului B.P. ar constitui infracţiunea prev. de art. 315 C. pen., ce constă în "omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa autoritatea, de către cel ce a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva", instanţa de fond constatând că deşi toate acţiunile inculpatului ulterioare agresiunii comise asupra victimei R.A.L. se regăsesc în latura obiectivă a normei de incriminare, subiectul infracţiunii este diferit, B.P. nefiind persoana ce a găsit o persoană a cărei viaţă este în primejdie, ci este persoana care a adus-o şi a lăsat-o pe victima R.A.L. în stare de inconştienţă, legiuitorul excluzând în astfel de situaţii dubla impunitate pentru autorul faptei de omor. Ca atare, şi această solicitare de schimbare a încadrării juridice a fost apreciată ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 262 C. pen., instanţa de fond a reţinut că autorului infracţiunilor enumerate de legiuitor în norma legală de incriminare nu îi incumbă obligaţia de denunţare a infracţiunii comise nici de el, şi nici de ceilalţi participanţi la comiterea aceleaşi fapte şi, prin urmare, această cerere a apărării este neîntemeiată.

Instanţă de fond a constatat că inculpatul B.P. a fost condamnat prin Sentinţa nr. 205 din 09 noiembrie 2011 a Judecătoriei Hârlău, pronunţată în Dosarul nr. 569/239/2011, rămasă definitivă la 25 noiembrie 2011 la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prev. de art. 181 C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepselor şi a modului de executare al acestora, pentru inculpaţii D.A.L. şi B.P., instanţa de fond a reţinut dispoziţiile părţii generale ale C. pen., limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptelor săvârşite, persoana inculpaţilor care sunt cunoscuţi cu antecedente penale (inculpatul B.P. având în antecedenţă o infracţiune de violenţă, dar care este indicat de membrii comunităţii din care face parte ca fiind o persoană integrată din punct de vedere social, cu o familie organizată, şi trei copii minori), de poziţia procesuală adoptată de inculpaţi (chiar dacă inculpatul D.A.L. a recunoscut comiterea faptei reţinute în sarcina sa, el a încercat să influenţeze cursul anchetei prin ascunderea coparticipării inculpatului B.P., iar inculpatul B.P. a adoptat o poziţie procesuală de nerecunoaştere a faptei). În raport de toate acestea instanţa de fond a apreciat că reeducarea inculpaţilor se va putea realiza prin aplicarea unor pedepse cu închisoarea al căror cuantum va fi orientat spre minimul special prevăzut de norma legală de incriminare.

Având în vedere că ambii inculpaţi au comis noua infracţiune în cadrul termenelor de încercare stabilite prin Sentinţele penale nr. 2 din 11 ianuarie 2010 a Judecătoriei Hârlău şi respectiv nr. 205 din 09 noiembrie 2011 a Judecătoriei Hârlău, instanţa de fond, în baza disp. art. 83 C. pen. a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2 din 11 ianuarie 2010 a Judecătoriei Hârlău inculpatului D.A.L., precum şi beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 5 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 205 din 09 noiembrie 2011 a Judecătoriei Hârlău inculpatului B.P., pedepse pe care le-a adiţionat la pedepsele principale aplicate celor doi inculpaţi prin prezenta sentinţă.

De asemenea, având în vedere că scopul pedepsei va fi atins doar prin executarea în regim privativ de libertate, văzând şi cuantumul pedepsei aplicate fiecăruia dintre cei doi inculpaţi, şi apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a celor doi inculpaţi nu s-au schimbat şi nici nu au încetat, lăsarea lor în libertate prezentând în continuare un pericol social concret pentru ordinea publică, instanţa de fond, în temeiul art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat că părţile vătămate R.V. şi R.L., părinţii victimei R.A.L., s-au constituit parte civilă cu suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale şi cu suma de 20.000 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile ocazionate de înmormântarea fiului lor şi de celelalte datini creştineşti, ulterioare înmormântării. În calitate de reprezentanţi legali ai fiicei lor minore R.Ş., sora victimei - persoană vătămată în cauză, aceştia au declarat că aceasta nu înţelege să participe în procesul penal în calitate de parte vătămată şi civilă. În dovedirea sumelor solicitate, părţile civile au propus proba cu martori şi înscrisuri.

Examinând declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, pe latură civilă, respectiv C.V., N.D. şi G.Ş., instanţa de fond a constatat că aceştia au arătat că părţile civile au organizat atât înmormântarea fiului lor, victima R.A.L. cât şi praznicele creştineşti uzuale, la 8 şi 40 de zile, că la înmormântare au participat aproximativ 200 de persoane (costul meniului ridicându-se la suma de 60 de lei de persoană), la praznicul de 8 zile au participat 30 de persoane, iar la cel de 40 de zile aproximativ 100 de persoane. Au fost cumpărate alimente şi băuturi [printre care un porc de 250 de Kg., carne de pasăre şi de vită, 30 de litri de ţuică (20 de lei/litru), 150 de litri de vin (5 lei/litru), şi s-au împrumutat de sume de 5000 RON şi 2000 euro]. Parte din cheltuielile făcute de părţile civile în împrejurările descrise mai sus au fost confirmate şi prin înscrisurile depuse la dosar.

De asemenea, s-a reţinut din declaraţiile aceloraşi martori că familia părţilor civile a fost şi este deosebit de afectată de moartea băiatului lor, pe de o parte, dar şi de repercusiunile pe care această tragedie o are asupra fiicei lor minore, R.Ş., care resimte acut moartea fratelui său.

În raport de probele administrate în latură civilă, instanţa de fond a reţinut că legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de părţile civile şi fapta inculpaţilor este dovedită, iar cuantumul acestui prejudiciu (atât moral cât şi material) este de asemenea pe deplin dovedit în cauză şi, în consecinţă, a apreciat că o reparaţie echitabilă se va putea realiza prin obligarea inculpaţilor la plata sumei de 90.000 RON cu titlu de despăgubiri civile, din care suma de 20.000 RON reprezintă daune materiale, iar suma de 70.000 RON constă în daune morale.

Împotriva sentinţei au declarat apel părţile civile R.V. şi R.S., precum şi inculpaţii D.A.L. şi B.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, apelantele părţi civile R.V. şi R.S. au criticat sentinţa sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, în sensul ca acestea sunt prea blânde în raport cu activitatea lor infracţională, solicitând majorarea cuantumului acestor pedepse spre maximul special prevăzut de lege. În motivarea acestei critici, părţile civile au solicitat să se aibă în vedere: conduita inculpaţilor după comiterea infracţiunii; încercarea lor de a ascunde adevărul; neacordarea primului ajutor victimei, care a fost abandonată; poziţia lor oscilantă şi neconformă cu realitatea; faptul ca se aflau sub influenta alcoolului în momentul comiterii infracţiunii. Toate acestea conferă un sporit grad de pericol social al infracţiunii, aşa încât - în opinia apelantelor părţi civile - se impune majorarea cuantumului pedepselor aplicate de prima instanţă.

Apelantul inculpat D.A.L. a arătat că pedeapsa aplicata de prima instanţă este prea mare şi a solicitat reducerea cuantumului ei. Apărătorul inculpatului D.A.L., cu ocazia dezbaterilor apelului, a solicitat redozarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, având în vedere circumstanţele reale în care s-a comis fapta.

Apelantul inculpat B.P. a susţinut că este nevinovat şi că s-a făcut o eroare judiciară, fiind condamnat pe nedrept. În motivarea scrisă a apelului, apărătorul inculpatului B.P., a solicitat: în principal, achitarea cu motivarea că nu el a comis fapta, aşa cum a declarat şi coinculpatul D.A.L., însă prima instanţă nu a ţinut cont de această declaraţie; în subsidiar, redozarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului, precum şi contribuţia efectivă a sa la comiterea infracţiunii; pe latură civilă, dacă se va dispune achitarea, să fie înlăturate despăgubirile civile acordate părţilor civile, iar dacă se va constata că este vinovat sa fie reduse despăgubirile în limita dovedirii lor.

Prin Decizia penală nr. 156 din 01 noiembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a dispus respingerea ca nefondate a tuturor apelurilor declarate, atât ale părţilor civile, cât şi ale inculpaţilor, şi a menţinut starea de arest a acestora.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la critica inculpatului B.P., constând în greşita sa condamnare şi la cererea de achitare cu motivarea ca nu el a comis fapta, instanţa de apel a apreciat că nu este întemeiată cu următoarea argumentare:

Potrivit art. 62 C. proc. pen., instanţa este obligată sa lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecăreia se face în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Art. 65 alin (1), stipulează că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.

A constatat instanţa de apel că prima instanţă a administrat un probatoriu amplu şi complet, care a fost interpretat just în lumina dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen. şi, pe baza acestuia, s-a făcut corecta încadrare în drept şi s-a dispus condamnarea inculpatului pentru fapta dovedită. Curtea de apel şi-a însuşit argumentarea primei instanţe conform căreia, la data de 01 decembrie 2011, în loc public, inculpatul B.P. a aplicat numitului R.A.L. mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele, cât şi cu scândura ruptă din gard, în diferite zone ale corpului, cauzându-i leziuni care, împreună cu leziunile cauzate de inculpatul D.A.L. ca urmare a loviturilor aplicate de acesta cu un par, cu pumnii şi picioarele, au condus, în final, la decesul victimei R.A.L., pe care aceştia, ulterior, au abandonat-o, încă în viaţă fiind, pe timp de iarnă, pe albia îngheţată a râului M. Martorii audiaţi în cauză au confirmat că inculpatul B.P. este autorul infracţiunii reţinută de prima instanţă (cu titlu de exemplu, declaraţiile martorilor A.F., D.C.D., B.M., N.P.A., C.F.). Pe baza probatoriilor administrate de prima instanţă, şi menţionate anterior, instanţa de apel a apreciat că vinovăţia inculpatului B.P. este pe deplin dovedită, infracţiunea - cum a fost descrisă - fiind comisă de el cu vinovăţie, susţinerile sale neavând niciun suport probator.

În opinia instanţei de apel, nici critica părţilor civile cu privire la individualizarea pedepselor, şi nici cea a inculpaţilor referitoare la acelaşi aspect juridic, nu sunt întemeiate deoarece, arată instanţa de prim control judiciar, instanţa de fond a ţinut cont de criteriile generale de individualizare a pedepselor, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), precum şi de scopul acestora, prevăzut de art. 52 C. pen. Instanţa fondului a ţinut cont şi de conduita inculpaţilor după comiterea infracţiunii şi de încercarea lor de a ascunde adevărul, de neacordarea primului ajutor victimei, care a fost abandonată, precum şi de poziţia lor oscilantă din cursul procesului penal. În concluzie, instanţa de apel, a apreciat că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt bine individualizate şi corespund scopului pedepselor privind prevenţia generală şi specială, şi sunt de natură să-i determine ca, pe viitor, să nu mai comită fapte penale.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost rezolvata judicios şi temeinic de instanţa de fond, daunele materiale fiind acordate pe bază de dovezi, iar în ceea ce priveşte daunele morale acordate celor două părţi civile, acestea sunt de natură să compenseze prejudiciul moral suferit.

Împotriva deciziei au declarat recurs părţile civile R.V. şi R.S., precum şi inculpaţii D.A.L. şi B.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele şi cazurile de casare fiind menţionate în partea introductivă a prezentei decizii.

Prealabil examinării pe fond a recursurilor, Înalta Curte constată următoarele:

- ambii inculpaţi au beneficiat la toate fazele şi etapele procedurii judiciare de asistenţa juridică, după caz, a unui avocat ales sau desemnat din oficiu;

- în faţa instanţei de fond, inculpatul D.A.L. a menţionat că nu solicită aplicarea procedurii prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen., iar inculpatul B.P. a pledat nevinovat; de asemenea, în cursul judecăţii la fond, inculpatul D.A.L., cu acordul său, a dat o amplă declaraţie, în care a recunoscut parţial săvârşirea faptelor, cu excluderea însă a coparticipării celuilalt inculpat, iar inculpatul B.P., după ce iniţial a invocat "dreptul la tăcere", cu acordul său, a dat şi el o amplă declaraţie. Poziţia procesuală a inculpaţilor cu privire la aplicarea procedurii prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. şi cu privire la acordul pentru audiere a fost consemnată în încheierea din data de 19 martie 2012; inculpatul D.A.L. a fost audiat la data de 09 aprilie 2012, iar în încheierea din 09 aprilie 2012 este consemnată, din nou, poziţia procesuală a inculpaţilor cu privire la aplicarea procedurii prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. şi cu privire la acordul pentru audiere, inculpatul B.P. menţionând că nu înţelege să dea declaraţii la acest termen de judecată. La termenul din 25 iunie 2012, cu acordul lui a fost audiat şi inculpatul B.P.;

- în apel, ambii inculpaţi au invocat "dreptul la tăcere";

- de asemenea, în recurs, ambii inculpaţi au invocat "dreptul la tăcere", nefiind solicitate probe noi pe situaţia de fapt.

Examinând pe fond recursurile declarate, Înalta Curte reţine următoarele:

1) Asupra recursului declarat de inculpatul D.A.L.:

Aşa cum rezultă din dezbaterile consemnate în partea introductivă a hotărârii, apărarea a criticat hotărârile pe baza cazului de casare prevăzut de pct. 14, respectiv greşita individualizare a pedepsei.

Critica este neîntemeiată, cu privire la modul de individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor Înalta Curte va motiva soluţia la secţiunea referitoare la examinarea recursurilor declarate de părţile civile, la această etapă a motivării deciziei menţionându-se numai că nu este justificată cererea inculpatului pentru reducerea cuantumului pedepsei.

Neîntemeiată este şi critica referitoare la soluţia dispusă cu privire la latura civilă deoarece, pe de o parte, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale este judicios stabilită pe baza probelor administrate (astfel cum se arată în sentinţa atacată), iar pe de altă parte, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este temeinic justificată în partea expozitivă a sentinţei, Înalta Curte însuşindu-şi integral argumentele expuse în cele două hotărâri atacate şi apreciind că nu se impune nici reluarea acestora, şi nici completarea lor.

În sfârşit, este neîntemeiată şi critica apărării referitoare la greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., respectiv, nereducerea pedepsei ca urmare a recunoaşterii faptelor în faţa instanţei de fond.

Potrivit art. 320¹ C. proc. pen., având denumirea marginală "Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei":

"Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispoziţiile art. 334 şi 340 - 344 se aplică în mod corespunzător.

Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. (1) - (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în acest caz, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."

În consecinţă, una din condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea acestei proceduri - care are ca efect juridic, printre altele, reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă - este ca inculpatul să declare, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, că "recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei".

2) Asupra recursului declarat de inculpatul B.P.:

Inculpatul, prin apărător, a depus motive scrise de recurs, pe care - în cursul dezbaterilor - le-a expus pe larg şi, totodată, le-a completat; sintetizând motivele de recurs acestea conţin următoarele critici:

- greşita condamnare, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. "fapta nu a fost săvârşită de inculpat";

Această critică poate fi examinată pe baza cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Prin "eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul. În ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie "gravă" trebuie înţeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului.

Având în vedere, pe de o parte, că în recurs nu au fost administrate alte probe noi pe situaţia de fapt, iar pe de altă parte, că motivele recursului şi argumentele pentru susţinerea acestora sunt aceleaşi cu motivele de apel, care, de altfel, au fost expuse ca apărări şi cu ocazia judecării la fond a cauzei, Înalta Curte îşi însuşeşte toate argumentele de natură probatorie şi juridice expuse în cele două hotărâri atacate, apreciind că nu se impune reluarea acestora, ci numai completarea lor, în sensul celor ce urmează:

Astfel, apărarea nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, şi confirmată de instanţa de apel. Argumentele apărării, astfel cum se arată în motivele scrise de recurs, sugerează ipoteza că instanţele ar fi interpretat greşit probele administrate, situaţie care nu este, prin ea însăşi, suficientă şi de natură să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, astfel cum s-a arătat anterior, au motivat convingător situaţia de fapt reţinută şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal, înlăturând motivat toate apărările inculpatului cu privire la pretinsa neparticipare la activităţile violente care, în final, au cauzat moartea victimei R.A.L., la pretinsa aplicare a unor lovituri neimportante sub aspect tanato-generator şi cu privire la pretinsa încercare de aplanare a conflictului ori încercare de târâre a victimei cu scopul salvării vieţii acesteia.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de "prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia [art. 66 alin. (1) C. proc. pen.], revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia [art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.]. Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii "a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă.

În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.

În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cazului de casare invocat, apărarea inculpatului s-a limitat doar la expunerea unor critici, fără a se proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare şi fără a arăta care probă este în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în cele două hotărâri judecătoreşti.

Astfel, în sinteză, se arată că inculpatul nu a recunoscut faptele, că instanţele au interpretat în mod incorect declaraţiile celor doi coinculpaţi, că inculpatul B.P. a dat o declaraţie olografă "scrisă de o persoană care nu are pregătire intelectuală avansată, astfel să realizeze cu exactitate conţinutul celor menţionate în declaraţie", că instanţa a interpretat greşit declaraţiile martorilor, extrăgând numai anumite aspecte conforme acuzării, că nu s-a ţinut cont de declaraţia coinculpatului D.A.L., şi că greşit s-a reţinut nesinceritatea inculpatului, el nefiind obligat să dea declaraţii şi nici să se recunoască vinovat.

Toate argumentele apărării sunt neîntemeiate şi nu sunt de natură a atrage incidenţa cazului de casare invocat deoarece:

- este adevărat că inculpatul nu are obligaţia de a da declaraţie în faţa organelor judiciare şi nici obligaţia de a-şi recunoaşte vinovăţia. Cu toate acestea, în cazul în care inculpatul, după ce i se aduc la cunoştinţă dispoziţiile art. 70 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., este de acord să facă declaraţii, acestea pot fi folosite şi împotriva sa.

De asemenea, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului (deci atât declaraţiile inculpatului B.P., cât şi declaraţiile coinculpatului D.A.L.) au valoare probatorie condiţionată (în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză) şi au caracter divizibil (dintre faptele şi împrejurările declarate urmând a fi avute în vedere numai cele care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză).

- cu privire la declaraţiile martorilor, potrivit art. 78 şi următoarele din C. proc. pen., nu rezultă că acestea au valoare condiţionată, evaluarea lor fiind supusă regulii generale a liberei aprecieri a probelor. Doctrina şi jurisprudenţa au statuat, ca şi în cazul declaraţiilor inculpaţilor, că mărturia este divizibilă.

Înalta Curte constată că ambele instanţe, mai ales cea de fond, au argumentat laborios reţinerea situaţiei de fapt prin examinarea şi coroborarea tuturor probelor administrate arătând, de fiecare dată, faptele şi împrejurările care au fost confirmate sau infirmate, cu motivarea judicioasă a înlăturării apărărilor inculpaţilor, cu examinarea amplă a apărărilor expuse de inculpatul B.P. care, practic, a negat implicarea sa în acţiunile violente care au cauzat moartea victimei R.A.L. Împrejurarea invocată de inculpatul B.P., în sensul că cel care îşi asumă integral răspunderea pentru moartea victimei este coinculpatul D.A.L., examinată singular, dar contrazisă categoric de declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi de celelalte mijloace de probă, nu poate atrage efectul juridic constând într-o soluţie de achitare.

Or, în condiţiile neinvocării de către apărare a unor aspecte concrete de contrarietate între situaţia de fapt reţinută de instanţe, pe de o parte, şi una sau mai multe probe care au condus la stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpatului, pe de altă parte, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

- greşita încadrare juridică a faptei, apreciindu-se ca fiind corectă, după caz, încadrarea juridică în infracţiunile prevăzute de art. 183 C. pen. şi art. 315 C.pen;

În subsidiar, după ce în principal s-a solicitat achitarea susţinându-se că "nu inculpatul a săvârşit fapta" [art. 10 lit. c) din C. proc. pen.], hotărârile au fost criticate pentru greşita încadrare juridică a faptelor, situaţie care presupune, implicit, recunoaşterea faptelor însă nu cu încadrarea juridică dată acestora prin rechizitoriu, ci cu o altă încadrare juridică (în cauză, susţinându-se că ar fi legală cea prevăzută de art. 183 C. pen. - nu a existat intenţia de omor, mai ales că decesul a survenit la un oarecare interval de timp de la momentul aplicării loviturilor - şi cea prevăzută de art. 315 C. pen.).

Nici această critică nu este întemeiată având în vedere următoarele:

Omorul se săvârşeşte cu intenţie de a suprima viaţa unei persoane, iar nu cu intenţie generală de a vătăma. Expresia "uciderea unei persoane", utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. Autorii mai folosesc noţiunea de "dol special", definit ca voinţă de a suprima viaţa persoanei, sau "intenţie precisă", prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.

Intenţia are două forme: directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intenţie directă când infractorul "prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte" [art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.], iar cu intenţie indirectă când "prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui" [art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.]. Ceea ce deosebeşte deci intenţia directă, de intenţia indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intenţia directă făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.

În jurisprudenţă, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re, astfel cum corect a menţionat instanţa de fond) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat. Demonstrează astfel intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri; multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, cap, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri, însă în regiuni anatomice vitale, în profunzime; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur. Rezultatul constând în moartea victimei se obţine şi în funcţie de forţa de rezistenţă a organismului victimei în momentul săvârşirii faptei: pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenţă pentru producerea rezultatului constând în moartea victimei şi, ca urmare, intenţia de ucidere se poate obţine din cunoaşterea de către infractor a stării victimei, în raport de care el acţionează. Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat sunt împrejurările în care s-a produs actul de violenţă, dar şi cele anterioare ori posterioare acestuia şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve intenţia de ucidere.

Or, în cauză corect s-a reţinut intenţia de omor pentru ambii inculpaţi care au urmărit victima şi au aplicat numeroase lovituri acesteia, un tânăr în vârstă de numai 20 de ani, folosind obiecte contondente apte să producă leziuni grave şi, în final, moartea victimei, au vizat zone anatomice vulnerabile, în final târând corpul acesteia şi lăsându-l pe malul râului, iarna (1/2 decembrie 2011), într-o zonă care a făcut greu de găsit trupul tânărului, cu atât mai mult cu cât declaraţiile şi probele materiale sugerează că acesta încă mai trăia.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 315 C. pen. "lăsarea fără ajutor", Înalta Curte îşi însuşeşte argumentele expuse în sentinţă şi apreciază că nu este necesară completarea lor. Simpla examinare a textului art. 315 C. pen. arată netemeinicia criticii apărării, în cauză nefiind incidentă ipoteza "omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa autoritatea de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie."

Este neîntemeiată critica inculpatului cu privire la încadrarea juridică a faptei motivată prin aceea că, la momentul plecării de la ultima locaţie (malul râului), victima încă trăia şi că, prin urmare, decesul ar fi survenit după un oarecare interval de timp, împrejurare care relevă - în opinia sa - fie că nu a existat intenţia de omor, fie că moartea a fost consecinţa intenţiei depăşite (încadrarea juridică fiind cea prevăzută de art. 183 C. pen.).

Aşa cum rezultă din actele medico-legale, pe de o parte, leziunile cauzate victimei au fost extrem de grave, practic incompatibile cu viaţa (traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază de craniu, hematom subdural, hemoragie subarahnoidiană, contuzie cerebrală şi cerebeloasă, inundaţie ventriculară); morfologia şi topografia leziunilor de violenţă constatate pledează pentru producerea lor cu corpuri contondente (scândură, par etc.) iar pe de altă parte, s-a constatat că "între traumatismul cranio-cerebral şi deces există o legătură directă de cauzalitate; decesul poate data din 01 decembrie 2011".

- neefectuarea unei expertize psihiatrice;

Critica nu este întemeiată nici în raport cu dispoziţiile art. 117 alin. (1) teza I-a C. proc. pen., nefiind obligatorie o astfel de expertiză în raport cu infracţiunea ce formează obiectul cauzei, şi nici în raport cu dispoziţiile art. 117 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., nefiind motive rezonabile care să justifice concluzia organelor judiciare că ar exista o îndoială asupra stării psihice a inculpatului B.P.

- greşita individualizare a pedepsei, solicitându-se reducerea cuantumului acesteia.

3) Asupra recursurilor declarate de părţile civile R.V. şi R.S.:

Potrivit art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Condiţiile cazului de casare invocat de către părţile civile sunt îndeplinite, astfel cum s-a apreciat şi în concluziile reprezentantului Ministerului Public.

Infracţiunea pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond, soluţie de condamnare menţinută de instanţa de apel, este pedepsită cu închisoare de la 15 la 25 de ani, acestora aplicându-li-se pedeapsa de 16 ani închisoare, situată cu 1 an închisoare peste minimul special al textului incriminator.

Or, în raport cu criticile aduse de părţile civile cu privire la individualizarea pedepselor se constată fondate recursurile acestora în sensul că pedepsele nu au fost corect individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Recurentele părţi civile R.V. şi R.S., părinţii victimei R.A.L., au susţinut că pedepsele sunt prea mici arătând, în sinteză, următoarele: conduita inculpaţilor după comiterea infracţiunii; încercarea lor de a ascunde adevărul; neacordarea primului ajutor victimei, care a fost târâtă şi abandonată, iarna, pe malul râului; poziţia lor oscilantă şi neconformă cu realitatea; faptul că se aflau sub influenţa alcoolului în momentul comiterii infracţiunii. De asemenea, se reţine vârsta victimei (20 de ani), urmărirea cu perseverenţă a acesteia de către inculpaţi, pentru a nu scăpa "corecţiei" ce se dorea a fi aplicată, obiectele contondente folosite, numărul şi intensitatea loviturilor, zonele anatomice vizate şi lezate, gravitatea leziunilor, dar şi însemnătatea minimă rezonabil a motivului care a atras şi justificat dorinţa aplicării "corecţiei", comportamentul inculpaţilor ulterior faptelor care a întârziat găsirea corpului victimei.

Toate acestea justifică temeinicia criticii adusă hotărârilor de către părinţii victimei, părţile civile R.V. şi R.S., şi imperativul admiterii recursurilor declarate de acestea, Înalta Curte urmând, după casarea parţială a hotărârilor atacate, să majoreze de la 16 la 20 de ani închisoare pedepsele principale aplicate inculpaţilor, cuantum nu numai în acord cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi care asigură scopul prevăzut de art. 52 C. pen., dar - mai ales - de natură să asigure eficienţă principiului proporţionalităţii dintre pedeapsă, pe de o parte, şi gravitatea faptelor, dar şi datele personale ale inculpaţilor, pe de altă parte.

Având în vedere dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) şi, respectiv, pct. 2 lit. d) din C. proc. pen., dar şi cele ale art. 192 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., precum şi ale art. 88 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de părţile civile R.V. şi R.S. împotriva Deciziei penale nr. 156 din 1 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 271 din 10 iulie 2012 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, cu privire la pedeapsa principală aplicată.

Majorează pedepsele aplicate inculpaţilor de la câte 16 ani închisoare la câte 20 ani închisoare.

Menţine dispoziţia de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepselor aplicate pentru ambii inculpaţi, urmând ca inculpatul D.A.L. să execute pedeapsa de 20 ani şi 6 luni închisoare şi inculpatul B.P. să execute pedeapsa de 20 ani şi 5 luni închisoare. Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.A.L. şi B.P. împotriva aceleiaşi decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpaţilor D.A.L. şi B.P. durata reţinerii şi arestării preventive de la 4 decembrie 2011 la 29 ianuarie 2013.

Obligă recurentul-inculpat D.A.L. la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul-inculpat B.P. la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 288/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 293/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... →

ICCJ. Decizia nr. 289/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 289/2013. Penal