ICCJ. Decizia nr. 3109/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

RO M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3109/2013

Dosar nr. 14255/62/2011

Şedinţa publică din 14 octombrie 2013

Asupra recursului penal de faţă:

Prin Sentinţa penală nr. 279 din 31 octombrie 2012 a Tribunalului Braşov s-a dispus:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z. pentru săvârşirea fiecare a câte unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 25 acte materiale.

În temeiul art. 346 C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Statul Român prin ANAF - prin DGFP a judeţului Braşov.

În baza art. 353 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a menţinut popririle asigurătorii asupra conturilor bancare aparţinând celor doi inculpaţi, măsuri asigurătorii instituite prin ordonanţele din data de 30 mai 2011 date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 488/P/2011.

A respins cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov de instituire a unor măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor indicaţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că:

Prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare (care vor fi menţionate mai jos) inculpaţii M.G.D. şi M.M.Z. au înstrăinat, începând cu luna aprilie 2007 şi până în luna noiembrie 2009, mai multe imobile după cum urmează:

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 339 din 24 aprilie 2007 având ca obiect un teren - loc de casă şi imobil în curs de construcţie situat în comuna Hărman, în valoare de 150.134 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 872 din 17 aprilie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod în valoare de 2539 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1137 din 24 mai 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod, înscris în CF nr. X1 a localităţii Bod, număr cadastral 1390, suma primită de inculpaţi fiind 14715 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1137 din 24 mai 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod, înscris în CF nr. X1 a localităţii Bod, număr cadastral 1392, suma primită de inculpaţi fiind 3270 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1174 din 29 mai 2007 având ca obiect un teren intravilan (parcela 3) situat în comuna Bod, înscris în CF nr. X1 a localităţii Bod, număr cadastral 1391, suma primită de inculpaţi fiind 9401 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2174 din 02 iulie 2007 având ca obiect un teren intravilan, situat în comuna Bod, înscris în CF nr. X1 a localităţii Bod, număr cadastral 1393, suma primită de inculpaţi fiind 11039 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2023 din 08 august 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod, înscris în CF nr. X1 a localităţii Bod, număr cadastral 1394, suma primită de inculpaţi fiind 2855 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3644 din 23 august 2007 având ca obiect un teren intravilan şi construcţie nouă situat în localitatea Săcele, str. B., suma primită de inculpaţi fiind 2992 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3970 din 07 septembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan şi construcţie nouă situate în localitatea Săcele str. B., suma primită de inculpaţi fiind 33 200 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2691 din 03 octombrie 2007 având ca obiect două parcele de teren arabile intravilane, suma primită de inculpaţi fiind 21912 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2708 din 04 octombrie 2007 având ca obiect un teren arabil intravilan (teren de construcţii) situat în municipiul Braşov zona T., X2 suma primită de inculpaţi fiind 10121 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2709 din 04 octombrie 2007 având ca obiect un teren arabil intravilan (teren de construcţii) situat în municipiul Braşov zona T., X3 suma primită de inculpaţi fiind 10121 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 5067 din 27 noiembrie 2007 având ca obiect cota de 1/2 din etajul imobilului, construcţie nouă, situat în localitatea Săcele, str. B., suma primită de inculpaţi fiind 49.363 RON

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3527 din 13 decembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Feldioara, înscris în CF nr. X4 a localităţii Feldioara, număr cadastral 690 suma primită de învinuiţi fiind 16207 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3528 din 13 decembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Feldioara, înscris în CF nr. X4 a localităţii Feldioara, număr cadastral 691 suma primită de inculpaţi fiind 17264 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3529 din 13 decembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Feldioara, înscris în CF nr. X4 a localităţii Feldioara, număr cadastral 689 şi fundaţie, suma primită de inculpaţi fiind 19.026 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 5290 din 13 decembrie 2007 având ca obiect cota de 1/2 din imobilul - lotul 3, construcţie nouă, situat în localitatea Săcele, str. B., suma primită de inculpaţi fiind 37840 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 399 din 28 februarie 2008 având ca obiect un imobil-apartament 4, lotul 4 situat în localitatea Săcele, str. B., FN, suma primită de inculpaţi fiind 59.391 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 422 din 29 februarie 2008 având ca obiect un imobil (casă şi teren intravilan - grădină) situat în localitatea Caţa, jud. Braşov, suma primită de inculpaţi fiind 14908 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1246 din 14 mai 2008 având ca obiect un imobil/teren intravilan, suma primită de inculpaţi fiind 5502 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 960 din 11 aprilie 2008 având ca obiect un imobil - teren arabil intravilan construibil situat în mun. Braşov, str. B.Z., FN, suma primită de inculpaţi fiind 1987 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3022 din 16 octombrie 2008 având ca obiect cota de 1/2 dintr-un imobil - loc de casă, situat în localitatea Feldioara, jud. Braşov, înscris în CF X5 a localităţii Feldioara, suma primită de inculpaţi fiind 18876 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3249 din 07 noiembrie 2008 având ca obiect cota de VA din două imobile - terenuri arabile situate intravilan, în mun. Braşov, str. A., FN, suma primită de inculpaţi fiind 74542 RON,

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2542 din 26 noiembrie 2009 având ca obiect cota de 1/3 dintr-un imobil- teren, situat în localitatea Rotbav, jud. Braşov, suma primită de inculpaţi fiind 4273 RON,

- convenţia de dare în plată imobiliară autentificată prin încheierea nr. 2680 din 15 noiembrie 2009 având ca obiect cota de 11/20 din imobilul - teren arabil intravilan, situat în localitatea Feldioara, suma primită de inculpaţi fiind 8503 RON.

Inculpaţii M.G.D. şi M.M.Z. au fost trimişi în judecata - şi se solicita condamnarea lor - pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 care constă în "ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile" în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Este evident că elementul material al laturii obiective constă în neîndeplinirea obligaţiilor fiscale prin ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile.

Acţiunea de "ascundere" a bunului implică efectuarea unor operaţiuni pentru a face ca bunul sau activităţile economice să nu fie cunoscute autorităţilor fiscale, fie prin ascunderea fizică (tăinuirea unor bunuri, acte etc.), fie prin ascunderea lor scriptică (neînregistrarea bunurilor sau a activităţilor sau înregistrarea lor sub alte denumiri).

Tribunalul a constatat că operaţiunile (contractele) de vânzare-cumpărare care formează obiectul judecăţii - în sensul art. 317 C. proc. pen. - în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la administraţia financiară locală a imobilelor tranzacţionate.

Apare ca esenţial în cauza de faţă faptul că, în chiar cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare indicate, se indică expres că au fost avut în vedere, la încheierea actelor autentice, inclusiv certificatele de atestare fiscală şi s-au efectuat şi demersurile ce ţin de publicitatea imobiliară a respectivelor tranzacţii fiind astfel evident că inculpaţii M.G.D. şi M.M.Z. au prezentat autorităţilor sursa impozabilă - achitând inclusiv impozitul aferent acestor contracte - drept pentru care apare ca excesiv a se aprecia ca aceştia ar fi "ascuns" bunul (sursa) impozabil(ă) în înţelesul art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În acelaşi sens tribunalul nu poate ignora că birourile notariale - la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către inculpat - au depus la administraţia fiscală lista cu persoanele care au încheiat tranzacţii imobiliare precum şi sumele ce au fost reţinute cu titlu de impozit nefiind vorba de operaţiuni "oculte" cum prevede expres şi neechivoc art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Normele penale sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot cuprinde o sferă mai extinsă decât cea vizată de legiuitor la momentul incriminării.

Este evident că toate contractele care formează obiectul judecăţii în prezenta cauză au fost prezentate organului fiscal pentru înregistrare ori a se aprecia actualmente ca inculpaţii M.G.D. şi M.M.Z. ar fi procedat la "ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile" în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale - în înţelesul art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 - apare a excede elementului material descris expres de norma incriminatoare dar şi raţiunii acestei norme penale.

Mai este de observat că legea penală nu prevede că "neînregistrarea fiscală" a unei persoane fizice constituie infracţiune - cum pare a se aprecia de către procuror în cuprinsul actului de sesizare relativ la neînregistrarea inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z. ca persoane care ar fi datorat TVA pentru anumite tranzacţii care au avut un anume caracter de continuitate - ci doar că ascunderea bunului sau a sursei impozabile întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru care au fost trimişi în judecată cei doi inculpaţi indicaţi.

Pe de altă parte este evident că o anume dispoziţie fiscală (ca şi orice dispoziţie legală în general) - precum cea din care s-ar fi născut obligaţia inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z. de persoane care ar fi datorat TVA pentru anumite tranzacţii - trebuie să fie clară, precisă, să nu dea loc la interpretări în ceea ce priveşte obligaţia de plată precum a fost cea "nerespectată" de către inculpaţii din prezenta cauza.

Este esenţial de observat că deşi legea fiscală a suferit numeroase modificări - relativ la aspectele cu relevanţă în cauza de faţă - abia în anul 2009 sunt completate dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 571/2003, dispoziţii avute în vedere în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi ulterior în rechizitoriu, clarificându-se astfel anumite obligaţii fiscale ambigue până la acel moment.

Astfel prin O.U.G. nr. 109/2009, art. 127 al Legii nr. 571/2003 se modifică, fiind introdus art. 127 alin. (21) cu următorul conţinut: "Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme", iar textul legal intră în vigoare din luna mai 2010.

Este de observat că acest text de lege a fost necesar a fi introdus în condiţiile în care dispoziţiile legale referitoare la persoanele fizice plătitoare de TVA puteau primi interpretări diferite ori nu se poate actualmente a se dispune condamnarea unor persoane pentru nerespectarea unor norme legale cu un anume grad de ambiguitate.

În acelaşi sens este de observat că doar prin Ordinul nr. 1415/2009 emis de ANAF s-a aprobat modelul şi conţinutul formularelor ce urmau a fi utilizate în activitatea de inspecţie fiscală "pentru acele persoane care realizau venituri impozabile nedeclarate organelor fiscale, instrucţiunile minimale privind conţinutul şi obiectivele raportului de inspecţie fiscală încheiat la persoane fizice, decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit de inspecţia fiscală pentru persoane care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate". În cuprinsul ordinului - care vine să expliciteze Legea nr. 571/2003 - sunt prevăzute instrucţiunile de urmat de inspectorii fiscali în aprecierea unei persoane fizice ca fiind plătitor de TVA.

Tribunalul a observat că, pentru a constata dacă ne aflăm în prezenţa infracţiunilor de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z., orice instanţa penală nu trebuie să analizeze cu prioritate dacă inculpaţii indicaţi aveau sau nu obligaţia de a se înregistra ca plătitori de TVA (aspect de natură civilă), ci dacă aceştia au ascuns sursa impozabilă în înţelesul art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 ori, aşa cum s-a arătat, cei doi inculpaţi din cauza de faţă nu au făcut acest lucru.

Spre deosebire de legea penală, unde necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a dispoziţiilor legale nu apără de pedeapsă, dispoziţiile codului fiscal (lege civilă) nu sunt obligatorii a fi cunoscute de către toţi cetăţenii; obligaţiile instituite de legea fiscală, precum şi normele de interpretare sau de aplicare a acesteia, trebuie aduse la cunoştinţa populaţiei, impuse de organele abilitate ale statului şi nu lăsate la aprecierea contribuabilului; doar după ce s-a stabilit că o persoană trebuie să se supună legii fiscale şi aceasta nu respectă dispoziţia de înregistrare sau înregistrează în mod necorespunzător veniturile, se poate aprecia asupra existenţei unei infracţiuni cu caracter fiscal.

Inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z., cu prilejul înregistrării fiscale a tranzacţiilor pentru care au plătit şi impozit, nu li s-a adus la cunoştinţă că trebuie înregistraţi ca plătitori de TVA ori este de presupus ca organul fiscal este cel care cunoaşte cel mai bine dispoziţiile codului fiscal şi avea posibilitatea să anunţe contribuabilul de faptul că există anumite prevederi legale care impun înregistrarea persoanei fizice în scopuri de TVA.

Or, în cauza de fata se impune inculpaţilor să adopte un "comportament fiscal" de o anume diligentă - şi li se impută chiar comiterea unor infracţiuni de "evaziune fiscala" - fără însă ca organele fiscale să dovedească o diligenţă similară.

Împrejurarea că o anumită persoană a omis a se înregistra ca plătitor de TVA, nu determină automat încadrarea sa în dispoziţiile art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar a se aprecia în sens contrar, ar presupune ca toate persoanele care omit să înregistreze un bun impozabil la administraţia financiară în termenele prevăzute de lege, s-ar face culpabile de infracţiunea prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 ori legea fiscală sancţionează contravenţional (şi nu penal) acest comportament al contribuabilului.

Tribunalul a mai constatat că acţiunea de stabilire a taxelor şi impozitelor precum şi obligaţia de plată a acestora este o problemă care excede instanţei penale care nu este în măsură a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ fiscal decât în situaţia în care reţine existenţa vreunei infracţiuni în strânsă legătură cu acest act, ceea ce, aşa cum s-a arătat, nu este cazul în prezentul proces penal.

Pe de altă parte, titlul executoriu emis de organele fiscale nu poate fi cenzurat, în condiţiile expuse, de către instanţa penală atât timp cât se constată că faptele inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z. nu sunt prevăzute de legea penală iar eventuala anulare (modificare) a acestui înscris nu se poate dispune decât în cazul constatării unei infracţiuni de fals - ceea ce nu este cazul în speţă - sau al constatării netemeiniciei acestuia iar acest din urmă aspect, aşa cum s-a arătat anterior, excede procesului penal.

Faţă de toate cele expuse tribunalul - reţinând că faptele inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z. nu sunt prevăzute de legea penală, acestea putând conduce însă la o răspundere de o altă natură (contravenţională, administrativă), a dispus achitarea acestora, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate tribunalul, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal de către partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

În baza art. 353 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a menţinut popririle asigurătorii asupra conturilor bancare aparţinând celor doi inculpaţi, măsuri asigurătorii instituite prin ordonanţele din data de 30 mai 2011 date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 488/P/2011.

A respins cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov de instituire a unor măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor indicaţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea civilă ANAF, DGFP Braşov.

Ministerul Public a criticat hotărârea pentru netemeinicie în ce priveşte soluţia de achitare a inculpaţilor, arătând, în esenţă, că textul de lege este clar, iar interpretarea instanţei de fond este parţială şi incorectă. Faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, inculpaţii trebuiau să se înscrie ca persoane fizice, ca plătitori de TVA.

În dezvoltarea motivelor de apel, aflate la dosar, Ministerul Public a arătat că raţionamentul primei instanţe este greşit, deoarece în Codul fiscal sunt reglementate anumite noţiuni cum sunt cele de persoană impozabilă, asociere, etc, că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi art. 154 sunt clare, definesc noţiunea de asociere din punct de vedere al TVA, iar O.M.F.P. nr. 1415/2009 precizează că se va considera asociere şi atunci când două persoane sunt parte în operaţiunea sau activitatea economică impozabilă şi nu există contract de asociere, dar ambele persoane sunt parte în operaţiunea sau activitatea desfăşurată, sens în care inculpaţii se încadrează în noţiunea de asociere.

Ministerul Public a mai arătat că sfera art. 9 lit. A) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi restrânsă numai pentru că persoanele care s-au înregistrat sau au fost înregistrate din oficiu ca plătitor de TVA şi nu au declarat sursa impozabilă sau a declarat parţial şi că ANAF ar fi putut intra în posesia datelor privind tranzacţiile încheiate de inculpaţi şi implicit, ar fi putut să înscrie din oficiu ca plătitori de TVA, dacă ar fi evidenţiat aceste activităţi în declaraţia anuală depusă la ANAF.

Ministerul Public a mai precizat că în mod eronat prima instanţă a apreciat că legea penală nu sancţionează neînregistrarea în scopul impozitării, ci sancţionează, ascunderea sursei impozabile, că este o chestiune ce ţine de aplicarea legii civile şi nu penale, că în mod greşit a constatat prima instanţă că dispoziţiile Codului fiscal nu sunt obligatoriu a fi cunoscute de către cetăţeni, la fel şi obligaţiile instituite de legea fiscală, acreditând ideea că acestea ar trebui aduse la cunoştinţa publicului, de către organele statului şi nu lăsate la aprecierea contribuabilului, deoarece în această situaţie ne aflăm în prezenţa unei obligaţii de cunoaştere a legilor în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate.

Referitor la accesibilitatea legii, Ministerul Public a arătat că "legea trebuie să fie suficient de accesibilă", în sensul că, cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente în legătură cu normele juridice aplicabile unui caz dat. Pe de altă parte, legea "trebui să fie enunţată cu suficientă precizie" astfel încât o persoană să fie capabilă să prevadă "cu un grad de exactitate rezonabil", ţinând seama de circumstanţele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de ea.

Noţiunea de previzibilitate, se arată de către Ministerul Public, explicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, depinde mult de conţinutul textului în cauză, de domeniul lui de aplicare, de calitatea destinatarilor în anumite situaţii speciale, instanţa europeană utilizând criteriul practic al "sfaturilor lămuritoare" din partea unor profesionişti ai dreptului, pentru a evalua în mod rezonabil după circumstanţele cauzei consecinţele ce pot rezulta dintr-un act determinat şi că profesioniştii în anumite domenii au o obligaţie de prevedere a unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară obişnuită.

Faţă de acest precizări, Ministerul Public a arătat că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, că normele ce stabilesc conduita fiscală îndeplinesc condiţiile de legalitate şi previzibilitate, că accesibilitatea legii priveşte, în principal, aducerea ei la cunoştinţă prin publicarea actelor normative, iar efectele se produc după intrarea în vigoare, că deşi inculpaţii nu sunt profesionişti ce activează în domeniu, au acţionat conştient în scopul obţinerii de venituri.

Ministerul Public a mai invocat în susţinerea apelului o hotărâre pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în procedura trimiterii unei întrebări prealabile privind exact această problemă şi că instanţa europeană a statuat că dacă o persoană fizică, în vederea realizării operaţiunilor de vânzare a terenurilor, ia măsuri active de comercializare a terenurilor prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii, această persoană trebuie considerată că exercită "o activitate comercială" şi în consecinţă trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată - cauza Slaby C-180/10.

În acest sens, Ministerul Public a apreciat că nimeni nu îşi poate invoca propria turpitudine în necunoaşterea legii, că inculpaţii aveau obligaţia de a se informa cu privire la aceste norme, dar au ales un comportament contrar.

Partea civilă ANAF, DGFP Braşov a criticat sentinţa în ce priveşte nesoluţionarea acţiunii civile formulate împotriva inculpaţilor şi că instanţa a menţinut măsura popririi conturilor fără să indice şi prejudiciul ce urmează a fi recuperat şi destinaţia acestuia, respingând instituirea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, arătând că instanţa avea şi posibilitatea disjungerii acţiunii civile de acţiunea penală, pentru a asigura statului pârghiile necesare recuperării prejudiciului.

Verificând hotărârea atacată în raport cu prevederile art. 378 C. proc. pen., s-a constatat că apelurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

În ce priveşte starea de fapt, s-a apreciat de către instanţa de apel, că a fost corect reţinută de prima instanţă, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză.

Astfel, apare cu evidenţă din probele administrate, aşa cum corect a constatat şi prima instanţă, că faptele imputate inculpaţilor nu sunt prevăzute de legea penală.

Aşa cum a arătat prima instanţă, cu o motivare pe care instanţa de apel şi-a însuşit-o integral, atât Ministerul Public, cât şi partea civilă, se prevalează de dispoziţii legale care la momentul comiterii presupuselor fapte, nu erau în vigoare.

O primă precizare ce se impune, în plus faţă de cele reţinute de prima instanţă, vizează problema juridică a existenţei sau nu a calităţii de plătitor de TVA în perioada aprilie 2007 - noiembrie 2009, dată la care se reţine că ar fi fost comise faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

Problema juridică dedusă este una complexă, sub aspectul aplicării normelor juridice în timp (unele acte normative incidente au fost adoptate ori modificate în cursul anilor 2007 - 2009, altele au fost adoptate numai începând din data de 01 ianuarie 2010), astfel încât se pune problema esenţială de fond de stabilire a momentului de la care este legală taxarea cu TVA a operaţiunilor de vânzare de terenuri de către persoane fizice.

O astfel de problemă juridică, în succesiunea logică a operaţiunilor juridice ce conduc finalmente la forma cea mai aspră de răspundere juridică, trece inevitabil printr-o primă etapă de evaluare a legislaţiei de natură fiscală pe baza căreia se poate defini în mod corect, judicios, ce înseamnă persoană fizică plătitor de TVA pentru tranzacţii cu terenuri şi alte imobile, care sunt criteriile legale ce conduc la concluzia obligaţiei de plată a TVA, cu consecinţa impunerii măsurilor fiscale corelative de către autorităţile sau instituţiile publice abilitate de lege şi, ca ultim pas în raţionamentul juridic punitiv/represiv, declanşarea procedurilor de tragere la răspundere penală a agentului economic - persoană fizică, definit conform celor de mai sus, pentru încălcarea cu vinovăţie a normelor juridice penale care se întemeiază pe raţionamentul juridic de natură fiscală prealabil şi esenţialmente necesar.

S-a observat că în privinţa taxării cu TVA a operaţiunilor din materie imobiliară efectuate de persoanele fizice, prevederile legale incidente (codul fiscal, printr-o corelare a mai multor texte din conţinutul acestuia, cu modificări succesive în timp, cu numeroase modificări intervenite după anul 2007, hotărâri de guvern date în aplicarea Codului fiscal şi a numeroaselor sale modificări, ordine ale ministrului de finanţe ori ale preşedintelui ANAF, diferite circulare adresate de ANAF direcţiilor judeţene ale finanţelor publice pe această temă) sunt foarte stufoase, cu numeroase modificări şi completări succesive, de forţă juridică diferită, prin intermediul cărora s-au circumstanţiat criteriile pe baza cărora se face taxarea cu TVA a acestor operaţiuni, ajungându-se la o definire mult mai complexă şi riguroasă a tranzacţiilor pentru care persoanele fizice ar trebui să plătească TVA, făcând astfel legea previzibilă şi mult mai uşor de aplicat.

Astfel, sub aspectul analizei în materie penală, atenţia organelor judiciare este focalizată, în mod logic şi necesar, potrivit principiului legalităţii incriminării, pe infracţiunea de evaziune fiscală indicată în procesul-verbal de începere a urmăririi penale şi pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, anume art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar situaţia premisă ce generează comportamentul infracţional al persoanei puse sub învinuire este cea în care se constată de către autorităţile publice abilitate, anume de către organele fiscale în mod logic, faptul că o persoană este supusă taxării cu TVA pentru anumite operaţiuni cu terenuri şi alte imobile, operaţiuni constând în mod concret într-o anumită stare de fapt.

Aşadar, pentru construirea raţionamentului juridic complet care ar permite tragerea la răspundere juridică a unei astfel de persoane fizice, s-a apreciat ca absolut necesară parcurgerea unor etape în cadrul cărora, pe baza rigorilor explicite şi exprese ale legii, utilizând limbajul juridic legal riguros şi precis, sunt definite, dincolo de orice dubiu, stările de fapt care atrag impozitarea/taxarea cu TVA în cazul concret supus jurisdicţiei administrative fiscale, apoi penale, anume cazul tranzacţiilor cu terenuri de către persoanele fizice.

Într-o a doua etapă organul abilitat de lege stabileşte dacă persoana fizică controlată trebuie să plătească TVA şi în ce cuantum, moment de la care se poate construi şi un eventual raţionament juridic în materie penală pentru o infracţiune de evaziune fiscală suspicionată a fi fost săvârşită.

Însă, definirea elementelor pe baza cărora se poate construi raţionamentul juridic penal se face, conform principiului legalităţii incriminării, după lămurirea prealabilă a raţionamentului fiscal şi a stării de fapt care stă la baza acesteia, fir logico-juridic ce condiţionează decisiv şi, de asemenea, logic o eventuală răspundere penală denumită generic de legiuitor "infracţiunea de evaziune fiscală".

Este îndeobşte cunoscut atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină, faptul că în materie penală sunt interzise incriminările prin analogie, iar principiul legalităţii incriminării obligă atât legiuitorul, cât şi organele judiciare, să identifice cu precizie comportamentul prohibit care poate atrage răspunderea penală a destinatarilor legii.

La rândul lor, normele juridice din domeniul extrapenal care au efect represiv ori care impun obligaţii cetăţenilor în relaţia de subordonare faţă de autorităţile statale, cum este şi cazul prevederilor legale din domeniul taxelor şi impozitelor (materia fiscală lato sensu), trebuie să aibă un conţinut normativ clar, explicit, previzibil şi predictibil, astfel încât obligaţiile destinatarilor legii să fie lesne identificabile şi lesne de aplicat.

Prin urmare, organul judiciar este chemat să definească termenii din materia fiscală (stufoasă) plurinormativă ce reglementează operaţiunile de tranzacţionare a terenurilor şi altor imobile care sunt efectuate de către contribuabili persoane fizice, astfel încât lămuririle terminologice juridice şi fiscale date de organul fiscal să poată constitui repere specializate pentru investigaţiile penale centrate pe probleme fiscale de mare fineţe juridică.

Cu privire la claritatea, previzibilitatea, predictibilitatea şi accesibilitatea legii, invocate şi de Ministerul Public în motivele de recurs, instanţa de apel a făcut câteva precizări:

O lege este accesibilă nu prin publicarea ei, ci prin utilizarea unor exprimări conforme normelor de tehnică a elaborării actelor normative, astfel încât să poată fi uşor înţeleasă de destinatar, care destinatar nu trebuie să fie obligat a apela la profesioniştii în domeniu, ci trebuie să fie clară destinatarului cetăţean obişnuit, cu un nivel mediu de pregătire.

În al doilea rând, legea trebuie să fie previzibilă, adică să fie redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane (care la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate) să-şi corecteze conduita. Persoana trebuie să fie capabilă să prevadă într-o măsură rezonabilă consecinţele unei acţiuni, în circumstanţele date. Aceste consecinţe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine. Deşi certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu circumstanţele în schimbare. Prin urmare, multe legi sunt redactate în mod inevitabil în termeni care sunt vagi într-o mică sau mai mare măsură şi a căror interpretare şi aplicare sunt chestiuni de practică.

Legea trebuie să fie suficient de clară cu privire la împrejurările sau condiţiile care justifică aplicarea ei şi să conţină măsuri de protecţie a persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare, în special în materie penală (Curtea Europeană a drepturilor omului, hotărârea din 1 aprilie 2008, în cauza Varga contra României, parag. 68; hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander contra Suediei, parag. 52-57).

Curtea Europeană a arătat în cauza Rotaru vs. România că sintagma "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă [a se vedea şi Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, parag. 65, CEDO 2000].

În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, instanţa de apel a arătat că: "o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. S-a mai arătat că sintagma "prevăzută de lege" nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea "legii"; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (...)".

S-a precizat de asemenea faptul că inculpaţii nu sunt persoane care activează ca profesionişti în anumite domenii, astfel că nu s-a putut aprecia că aceştia ar fi avut o obligaţie de prevedere a unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară obişnuită (Curtea Europeană a drepturilor omului, secţia II, Decizia Eurofinacom versus Franţa, 7 septembrie 2004).

Art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale reglementează principiul "nici o pedeapsă fără lege", ceea ce presupune ca legea penală să fie suficient de precisă pentru a asigura previzibilitatea faptului că un anumit act constituie infracţiune.

Acelaşi principiu impune neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franţei [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).

Noţiunea "drept" ("law") folosită la art. 7 corespunde noţiunii "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, parag. 29, Coeme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 145, CEDO 2000-VII, şi E.K. împotriva Turciei, parag. 51,7 februarie 2002).

Curtea Europeană a arătat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68).

Urmând linia acestui raţionament, se impune precizarea că dreptul penal are la bază principii fundamentale ce călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală şi exprimă o anumită concepţie de politică penală.

Alături de principiile fundamentale, dreptul penal mai cuprinde principii generale şi principii instituţionale.

Principiile fundamentale sunt reguli de drept cu incidenţă generală şi absolută, ce nu pot fi nesocotite de alte principi, pe când principiile generale sunt reguli derivate din cele dintâi şi subordonate acestora, având şi ele incidenţă generală, dar restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale.

Principiile instituţionale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât şi celor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se referă.

Principiile fundamentale includ nu numai principiile comune întregului sistem de drept, ci şi acelea proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept.

În acest sens, principiul legalităţii incriminării este înscris în art. 2 C. pen. care prevede că: "Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte".

Acest principiu exprimă regula că întreaga activitate de apărare împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea, adică atât conduita pretinsă membrilor societăţii (fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată) cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal să fie efectuată în deplină conformitate cu legea.

Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege.

În virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate constitui infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de violenţă arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege.

Astfel conceput şi formulat, principiul legalităţii a fost şi este destinat să servească drept garanţie a libertăţii persoanei împotriva arbitrariului în activitatea judiciară, ca şi împotriva unei legi care ar incrimina ex novoo o faptă care, în momentul în care a fost săvârşită nu era prevăzută de lege ca infracţiune.

Principiul se opune ca o persoană care a săvârşit o faptă ce nu era prevăzută ca infracţiune, să fie surprinsă prin apariţia unei legi care ar incrimina acea faptă şi care s-ar aplica retroactiv, ceea ce înseamnă că infracţiunea şi pedeapsa trebuie să fie prevăzute printr-o lege anterioară comiterii faptei, pe considerentul că legea avertizează înainte de a pedepsei - lex moneatprius quam feriat.

Argumentele anterior menţionate se impun a fi coroborate şi cu principiul neretroactivităţii legii penale, înscris în art. 11 C. pen.

Din această perspectivă, instanţa de apel a observat că faptele imputate celor doi inculpaţi s-au derulat în perioada 17 aprilie 2007 - 26 noiembrie 2009, în care inculpaţii au încheiat 25 contracte de vânzare-cumpărare a unor terenuri pe care le deţineau în calitate de proprietari, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală arătându-se că aceştia au efectuat un număr de 49 de vânzări de imobile în perioada 2005 - 2009 şi că începând din anul 2007 aveau obligaţia să se înscrie ca plătitori de TVA.

Organele de inspecţie fiscală au reţinut că bunurile vândute au fost deţinute în coproprietate de cei doi inculpaţi, motiv pentru care din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată inculpaţii, ce au calitatea de soţi, au fost trataţi ca o formă de asociere în scopuri economice fără personalitate juridică în conformitate cu art. 154 din Legea nr. 571/2005, deşi acest aspect nu rezultă cu claritate din actul de sesizare al instanţei, fiind invocate în acest act doar generic, prevederile Legii nr. 571/2005.

Fără a considera că aceştia au fost trataţi ca o formă de asociere în scopuri economice, nu ar fi posibilă discuţia despre TVA datorată statului, chiar dacă acest aspect nu rezultă explicit din raportul de inspecţie fiscală şi actul de sesizare al instanţei, dar rezultă, exemplificativ, din înştiinţarea pentru discuţia finală întocmită de ANAF, nr. 6549 din 25 iunie 2010.

Instanţa de apel a reţinut faptul că potrivit legii civile române soţii nu deţin bunurile în coproprietate, ci în comun, forma specifică a proprietăţii în devălmăşie, existând diferenţe, de regim juridic între cele două noţiuni: astfel în timp ce în cazul coproprietăţii fiecare proprietar cunoaşte cota de proprietate pe care o are, în cazul bunurilor comune nu se cunoaşte cota de proprietate pe care o are fiecare proprietar (chiar dacă aceasta s-ar putea stabili).

Deşi legea fiscală a suferit numeroase modificări, abia în anul 2009 sunt completate dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 571/2003, dispoziţii avute în vedere în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, adică ulterior derulării acestor activităţi de către inculpaţi, astfel că la acel moment nici nu se poate vorbi de existenţa datorării TVA-ului de către inculpaţi.

Prin urmare, legea civilă, fiscală, ordinele preşedintelui ANAP sau ale MFP nu pot adăuga la legea penală şi să atragă răspunderea penală pentru acte sau fapte ce la momentul încheierii sau săvârşirii nu era prevăzute în lege.

De altfel, ordinele menţionate nici nu au forţa juridică necesară pentru a adăuga la o lege penală, din perspectiva izvoarelor de drept şi rangului acestora.

În acest sens, instanţa penală este obligată să aibă în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 4349/2011 pronunţată în Dosarul nr. 6383/2/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - SCAF, (decizie de îndrumare) în care s-a statuat că: "În situaţia în care autorităţile stabilesc impozite şi aplică sancţiuni în mod arbitrar sub unicul pretext că acesta ar fi ordinul la nivel naţional, în mod cert nu există concordanţă cu principiul certitudinii impunerii, coroborat cu principiul statului de drept şi al egalităţii în faţa legii".

Instanţa de apel a precizat că toate modificările aduse Codului fiscal trebuie judecate prin prisma principiului tempus regit actum, pentru fiecare modificare în parte.

Instanţa supremă a mai statuat, în această decizie de îndrumare, faptul că nici Codul fiscal, nici normele metodologice nu precizau expres până la 31 decembrie 2009 că obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea imobilelor din patrimoniul personal are caracter de continuitate, şi nu defineau continuitatea.

S-a precizat că ultimul contract a fost încheiat de inculpaţi în noiembrie 2009, iar modificarea legislativă relevantă s-a produs la 31 decembrie 2009, adică după săvârşirea ultimului act material.

Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de asemenea relevantă şi prin prisma analizei patrimoniului personal.

Instanţa de apel a observat că până la apariţia Noului C. civ., patrimoniul de afectaţiune nu era clar definit, tranzacţiile imobiliare nefiind tratate de vechiul C. civ. ca fapte de comerţ. Trecerea de la vechiul C. civ. la noul C. civ. lărgeşte aspectul comercial al tranzacţiilor imobiliare efectuate de persoane fizice, în sensul unei activităţi economice, mai aproape de legislaţia fiscală europeană şi că abia după intrarea în vigoare a Codului civil putem vorbi de obligaţii fiscale legate de patrimoniul de afectaţiune, aşa cum de fapt O.U.G. nr. 125/2011 la art. 48 inclusiv la normele metodologice le-a şi modificat.

Prin urmare, instanţa supremă a interpretat calitatea de persoană fizică şi nu de comerciant/persoană taxabilă, aceasta neîndeplinind acte de comerţ din cele reglementate de art. 3 C. com., pentru care există obligaţia de plată a TVA înainte de 2010.

Pentru a constata dacă ne aflăm în prezenţa infracţiunilor de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, instanţa nu trebuie să analizeze dacă inculpaţii aveau obligaţia de a se înregistra ca plătitori de TVA (aspect de natură civilă), ci dacă aceştia au ascuns sursa impozabilă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, acesta fiind verbum regens.

Tocmai de aceea, instanţa de apel a remarcat că prima dată ar trebui să se stabilească dacă inculpaţii aveau obligaţia de a se înregistra ca şi "asociaţie" fiscală şi abia apoi dacă, în această calitate, au omis a evidenţia contabil sumele încasate cu diverse titluri. Pentru că în situaţia în care inculpaţii sunt priviţi ca asociaţie, ei trebuie să deţină un sediu fiscal, acte contabile etc., iar în lipsa acestora se poate aprecia că au comis şi alte fapte penale.

Or, în lipsa constatării în mod definitiv a legalităţii şi temeiniciei raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere - acte care pot fi şi au fost contestate în instanţă de inculpaţi în modalităţile prevăzute de lege - instanţa de apel a apreciat că este imposibil să se constate dacă un fapt poate constitui sau nu infracţiune. S-a pus întrebarea dacă fapta (penală) există, în situaţia în care nu s-a dovedit încă legalitatea şi, mai ales, temeinicia actelor administrativ-fiscale încheiate de organul de inspecţie fiscală.

Instanţa de apel a constatat ca şi instanţa de fond de altfel, că instanţa penală nu poate dispune anularea actelor fiscale care stau la baza acuzării întrucât nu acestea formează obiectul acţiunii penale prezente (ci doar dacă s-ar constata că sunt întocmite în fals).

Spre deosebire de legea penală, unde necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a dispoziţiilor legale nu apără de pedeapsă, dispoziţiile codului fiscal (lege civilă) nu sunt obligatorii a fi cunoscute de către toţi cetăţenii, aşa cum a susţinut Ministerul Public; obligaţiile instituite de legea fiscală, precum şi normele de interpretare sau de aplicare a acesteia, trebuie aduse la cunoştinţa populaţiei, impuse de organele abilitate ale statului şi nu lăsate la aprecierea contribuabilului; doar după ce s-a stabilit că o persoană trebuie să se supună legii fiscale şi aceasta nu respectă dispoziţia de înregistrare sau înregistrează în mod necorespunzător veniturile, se poate aprecia asupra existenţei unei infracţiuni cu caracter fiscal.

Instanţa de apel a precizat că, împrejurarea că mai multe persoane s-au înregistrat ca plătitori de TVA nu poate fi imputată inculpaţilor, aşa cum s-a susţinut de către Ministerul Public, câtă vreme nu se ştie cine au fost acele persoane şi nici dacă situaţia lor este identică situaţiei în care se află inculpaţii, fiind o chestiune ce excede acestei proceduri penale.

S-a remarcat faptul că inculpaţilor nu li s-a adus la cunoştinţă de către notarul public (organ colector de taxe şi impozite) că ar avea de plată şi alte obligaţii fiscale, altele decât cele deja menţionate în cuprinsul actelor notariale.

De asemenea, organul fiscal, cel care cunoaşte cel mai bine dispoziţiile codului fiscal, avea posibilitatea să anunţe contribuabilii (în momentul parcelării loturilor de teren) că există anumite prevederi legale care impun înregistrarea, persoanei fizice sau asociaţiei, în scopuri de TVA; chiar dacă acest fapt nu s-a produs, nimic nu a împiedicat organul fiscal să aprecieze asupra calităţii de comerciant a asociaţiei şi să impună acesteia să plătească taxe şi impozite în plus faţă de cele deja achitate (impozitul pe venitul realizat din tranzacţiile încheiate).

Instanţa de apel a observat că, deşi s-a apreciat că inculpaţii ar fi realizat activităţi comerciale în perioada 2007 - 2009, nu s-a impus acestora să se înregistreze ca şi plătitor de TVA pentru tranzacţiile viitoare, apreciindu-se că infracţiunea/infracţiunile s-ar fi comis în anii anterior menţionaţi (nu că ar continua şi pe viitor).

Prin urmare, în opinia Ministerul Public, dar şi a părţii civile, inculpaţii trebuiau să se înregistreze ca şi "asociaţie" la data la care constatau că au depăşit plafonul (care a suferit modificări din anul 2009) respectiv din luna noiembrie 2010, iar la o dată ulterioară - care se constată ca fiind în anul 2010 să ceară radierea lor ca asociaţie întrucât nu au mai încheiat contracte translative de proprietate.

Instanţa penală nu este însă ţinută, în opinia instanţei de apel, la aprecierea întrunirii elementelor constitutive a infracţiunii de evaziune fiscală de raportul de inspecţie fiscală şi a constatat că, dacă s-ar aprecia asupra infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, ar fi trebuit avută în vedere întreaga activitate desfăşurată de inculpaţi, neputându-se concluziona că intenţia acestora a existat doar de la data la care s-ar fi depăşit plafonul de 35.000 euro în echivalent în RON; "intenţia penală" a unei persoane nu se apreciază în funcţie de valoarea prejudiciului, fapta inculpaţilor (de natură civilă sau penală) existând de la momentul desfăşurării aşa numitei activităţii comerciale; doar prejudiciul, latura civilă a cauzei, se poate stabili în funcţie de un anumit plafon prevăzut de lege.

Împrejurarea că inculpaţii ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitori de TVA şi datorau venituri şi taxe suplimentare bugetului de stat era o problemă care trebuia apreciată de legea civilă (sau în latura civilă a cauzei), însă potrivit legii penale infracţiunea de evaziune fiscală există şi trebuie analizată de la data începerii "activităţii comerciale", întrucât în funcţie de întreaga activitate desfăşurată se stabileşte când a început activitatea infracţională şi când s-a consumat infracţiunea.

Instanţa de apel a precizat că inculpaţii sunt trimişi în judecată doar pentru 25 de acte materiale; restul activităţii desfăşurate de inculpaţi nu a format obiectul trimiterii în judecată, deci fapta acestora nu poate fi considerată ca având caracter penal doar după ce a atins un anumit cuantum prejudiciul.

Aprecierea unei infracţiuni doar în funcţie de cuantumul prejudiciului care se poate atinge într-un an fiscal este o chestiune periculoasă şi, mai mult, este interzisă de Constituţia României - nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru alte fapte decât cele care rezultă din fapte penale.

Instanţa de apel mai a mai observat că inculpaţii sunt trataţi, potrivit procesului-verbal fiscal, ca fiind o asociaţie fiscală, iar operaţiunile de vânzare-cumpărare încheiate de această asociaţie sunt apreciate ca fiind fapte de comerţ; instanţa reaminteşte că tranzacţiile imobiliare sunt guvernate de legea civilă, iar de legea fiscală doar în ceea ce priveşte declararea preţului şi achitarea impozitelor.

Inculpaţii au vândut imobilele în mod public, prin act autentic şi au achitat impozitele şi taxele aferente stabilite de legea fiscală. Organul de cercetare penală nu a dovedit că inculpaţii au cunoscut că trebuiau să se înscrie ca şi plătitor de TVA, nu s-a învederat în ce modalitate se putea realiza declaraţia de impunere în condiţiile în care normele de aplicare şi de stabilire a taxei au apărut şi intrat în vigoare prin Ordinul nr. 1415/2009 emis de preşedintele ANAF ce apare în august 2009 (în cauză s-a reţinut eronat că ar fi vorba de Ordinul Ministerului Finanţelor Publice).

Încheierea ultimei tranzacţii de către inculpaţi a avut loc în noiembrie 2009.

Organul fiscal aminteşte printre dispoziţiile legale nerespectate de inculpaţi: art. 127 alin. (1), 2 din Legea nr. 241/2005. Organul fiscal vorbeşte despre inculpaţi considerându-i când persoane fizice impozabile - art. 127 C. fisc., când există asociaţie fiscală între persoane fizice; nu instanţa penală este cea în măsura a aprecia asupra acestor clasificări fiscale ale persoanelor fizice care în prezenta cauză sunt inculpate, însă instanţa penală are în vedere faptul că organele fiscale nu au stabilit cu certitudine în care categorie fiscală şi prin urmare ce text de lege se aplică inculpaţilor.

Potrivit art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 este "considerat persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi".

Potrivit art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2005 "activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate."

Cum organul de cercetare penală (şi cel de inspecţie fiscală) apreciază că nu s-au respectat de către inculpaţi dispoziţiile acestui text legal, instanţa de apel a reamintit că încălcarea prevederilor menţionate nu atrage existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 decât în situaţia în care s-a stabilit cu certitudine că există o activitate comercială şi că persoana fizică trebuie să se înregistreze fiscal în scopuri de TVA; s-a constatat însă, că organul fiscal apreciază din nou asupra calităţii de "comerciant" a inculpaţilor.

Fără a analiza acest aspect, instanţa de apel a remarcat împrejurarea că în anul 2009, prin O.U.G. nr. 109/2009, art. 127 al Legii nr. 571/2003 se modifică, fiind introdus art. 127 alin. (21) cu următorul conţinut: "Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme"; textul legal intră în vigoare din luna mai 2010, după încheierea ultimului contract de către inculpaţi.

S-a observat că acest text de lege a fost necesar a fi introdus în condiţiile în care dispoziţiile legale referitoare la persoanele fizice plătitoare de TVA puteau primi interpretări diferite şi lăsau la latitudinea cetăţenilor-persoane fizice aprecierea asupra caracterului comercial al activităţii imobiliare desfăşurate.

Prin Ordinul nr. 1415/2009 emis de ANAF s-a aprobat modelul şi conţinutul formularelor ce urmau a fi utilizate în activitatea de inspecţie fiscală "pentru acele persoane care realizau venituri impozabile nedeclarate organelor fiscale, instrucţiunile minimale privind conţinutul şi obiectivele raportului de inspecţie fiscală încheiat la persoane fizice, decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit de inspecţia fiscală pentru persoane care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate".

În cuprinsul ordinului (care vine să expliciteze Legea nr. 571/2003) sunt prevăzute instrucţiunile de urmat de inspectorii fiscali în aprecierea unei persoane fizice ca fiind plătitor de TVA. Potrivit ordinului amintit, raportul de inspecţie fiscală se va întocmi ca urmare a unei inspecţii fiscale la persoanele fizice care desfăşoară activităţi impozabile din punct de vedere al TVA şi care nu s-au înregistrat la organul fiscal competent etc; raportul de inspecţie fiscală cuprinde constatări pentru stabilirea bazei impozabile şi calculul TVA în cazul desfăşurării de activităţi impozabile pentru care persoana fizică s-a declarat sau nu ca persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA"; de asemenea, în cuprinsul ordinului se arată că la stabilirea calităţii de plătitor de TVA - în cazul în care persoana nu s-a înregistrat în scopuri de TVA, deşi activitatea era supusă impozitării din pct. de vedere al TVA - se vor verifica următoarele: documentele ce atesta realizarea de venituri din operaţiuni impozabile, stabilirea datei la care s-a depăşit plafonul de scutire privind TVA etc.

Prin urmare, în situaţia în care o persoană fizică/asociaţia (soţ-soţie) a omis a se înregistra ca plătitor de TVA, omisiunea putând fi sau nu culpabilă acesteia, organul de inspecţie fiscală va stabili dacă şi în ce măsură acea persoană datorează TVA pentru activităţile desfăşurate; împrejurarea că o anumită persoană a omis a se înregistra ca plătitor de TVA, nu determină automat încadrarea sa în dispoziţiile art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

A aprecia în sens contrar, presupune că toate persoanele care omit să înregistreze un bun impozabil la administraţia financiară în termenele prevăzute de lege, s-ar face culpabile de infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005; legea fiscală sancţionează însă contravenţional (şi nu penal) acest comportament al contribuabilului.

În aprecierea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 instanţa de apel a remarcat faptul că legislaţia fiscală în vigoare la momentul încheierii tranzacţiilor imobiliare de către inculpaţi - tranzacţii încheiate în calitate de persoane fizice şi nu asociaţie - nu preciza cu claritate activităţile ce se pot efectua de către un proprietar al unui imobil pentru ca activitatea desfăşurată de acesta să fie apreciată, în mod obiectiv de persoana fizică căreia i se adresează, ca fiind "în scop personal", deosebit de activităţile efectuate în scopuri economice generatoare de venituri cu caracter de continuitate.

Nicăieri în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nu este indicată modalitatea prin care inspectorii fiscali au ajuns la concluzia ca inculpaţii desfăşurau activităţi comerciale cu caracter de continuitate, pentru ca acea stare de fapt să poată fi reţinută şi de instanţa penală din punct de vedere al laturii obiective şi chiar subiective a infracţiunii reclamate. Potrivit art. 127 alin. (2) Legea nr. 571/2003 "activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate". Deşi legea nu prevede în mod expres, este de la sine înţeles că activitatea producătorilor, a comercianţilor sau a prestatorilor de servicii trebuie să aibă caracter de continuitate, să presupună obţinerea unor venituri, dacă nu constante, măcar aducătoare de venituri. Dacă inculpaţii au desfăşurat sau nu activităţi de comerciant prin vânzarea a 25 de imobile este o chestiune care se stabileşte de instanţa civilă sau fiscală.

Instanţa de apel a remarcat şi faptul că la aprecierea caracterului comercial al unei activităţi (şi implicit a laturii subiective a infracţiunii şi a obiectului material al acesteia) nu trebuie avut în vedere doar numărul de tranzacţii efectuate - căci acestea pot sau nu să depăşească plafonul de 35.000 euro (în echivalent în RON) ; astfel, o persoană care încheie 25 de tranzacţii imobiliare şi nu depăşeşte plafonul de 35.000 euro nu ar comite infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005; o persoană care vinde alteia, printr-o singură operaţiune translativă de proprietate întreaga suprafaţă de teren pe care o deţine (partajată sau nu) sau chiar toate parcelele nu ar comite infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 întrucât nu ar depăşi numărul de tranzacţii efectuate într-un an fiscal.

Prin urmare, se susţine că pentru a ne afla în prezenţa unei fapte cu caracter penal (evaziune fiscală) trebuie să se dovedească că inculpaţii aveau obligaţia să aprecieze doar asupra caracterului comercial sau de producător al activităţii desfăşurate, că trebuiau să facă dovada că desfăşoară o activitate economică continuă, aducătoare de venituri şi profit, prin înregistrarea sa în scopuri de TVA. Cum sarcina probei în procesul penal nu incumbă inculpatului, instanţa de apel a precizat că nu se poate aprecia comportamentul fiscal inculpaţilor ca fiind de natură penală.

Inculpaţii nu au prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare că o parte din suma obţinută constituie TVA şi nu există vreo dovadă a faptului că aceştia ar fi cunoscut că urmează a plăti TVA pentru suma obţinută - căci atunci probabil şi preţul de vânzare ar fi fost mai mare (având în vedere preţul pieţei în perioada de referinţă).

De altfel, organul de inspecţie fiscală nu a avut în vedere la stabilirea preţului cel puţin sumele de bani investite de inculpaţi pentru creşterea valorii terenului (taxe şi plăţi efectuate pentru parcelări etc.) căci TVA se stabileşte, aşa cum îi spune şi numele, la valoarea adăugată. Numărul tranzacţiilor civile efectuate nu dovedesc, prin ele însele, caracterul continuat al activităţii comerciale.

În acest sens instanţa de apel a precizat că în situaţia în care inculpaţii ar fi comercializat toate imobilele partajate şi nu doar parcele disparate unei singure persoane, printr-un singur act translativ de proprietate, chiar cu o sumă mai mare decât cea obţinută urmare a vânzării fracţionate, nu se mai putea aprecia ca existau tranzacţii repetate cu caracter de continuitate şi, implicit, nici un raport de inspecţie fiscală sau infracţiunea de evaziune fiscală în opinia acuzării.

Organul fiscal apreciază însă că inculpaţii trebuiau să se înregistreze ca asociaţie şi nu ca persoane fizice plătitoare de TVA, întrucât prin acţiunile lor au desfăşurat activităţi producătoare de venituri, cu caracter de continuitate şi astfel ar fi eludat dispoziţiile legale privind înregistrarea fiscală. Nimic nu împiedică organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă doi soţi sunt sau nu plătitori de TVA, însă această situaţie nu înseamnă că aceste persoane care compun "asociaţia" au comis şi infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligaţia fiscală există şi se stabileşte independent de existenţa sau nu a faptei penale.

Cu referire la latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor: instanţa de apel a constatat că toate actele autentice privind tranzacţiile imobiliare încheiate de inculpaţi au fost depuse la administraţia financiară, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica şi stabili eventualele taxe în sarcina acestora atât ca persoane fizice cât şi ca o eventuala asociaţie şi, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile.

Aşa fiind, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că inculpaţii nu au ascuns bunul sau sursa impozabilă şi nu au intenţionat să facă acest lucru, aşa cum cere imperativ verbum regens conţinut de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică şi au fost înregistrate la organul fiscal.

Instanţa de apel a reţinut faptul că s-a mai invocat în susţinerea motivelor de apel formulate de Ministerul Public, că în cauza Slaby C-18 8/10, instanţa europeană a stabilit că în situaţia în care o persoană fizică, în vederea realizării operaţiunilor de vânzare a terenurilor, ia măsuri active de comercializare a terenurilor prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii, această persoană trebuie considerată că exercită "o activitate economică" şi în consecinţă, va fi considerată persoană impozabilă în scopuri de TVA.

Instanţa de apela precizat că această hotărâre a fost adoptată în temeiul Directivei TVA ce a abrogat şi a înlocuit de la 1 ianuarie 2007, în conformitate cu art. 411 şi 413 din aceasta, legislaţia Uniunii în domeniul TVA-ului, în special A Şasea directivă. Potrivit considerentelor (1) şi (3) ale Directivei TVA, reformarea celei de-A Şasea directive era necesară pentru a prezenta dispoziţiile privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la TVA într-o formă clară şi logică, într-o structură şi o redactare revizuite, fără a include totuşi, în principiu, modificări de fond. Dispoziţiile din Directiva TVA sunt astfel, în esenţă, identice cu dispoziţiile corespunzătoare din A Şasea directivă.

Hotărârea menţionată, cuprinde referiri la art. 9 alin. (1) din Directiva TVA, care, în esenţă, are un cuprins analog celui al art. 4 alin. (1) şi (2) din A Şasea directivă, prevede: "«Persoană impozabilă» înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective.

Orice activitate a producătorilor, comercianţilor sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activităţile miniere şi agricole şi activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale, este considerată «activitate economică». Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate este de asemenea considerată activitate economică".

Art. 12 alin. (1) şi (3) din Directiva TVA, care reia, în esenţă, textul art. 4 alin. (3) din A Şasea directivă, cuprinde următoarele dispoziţii: "(1) Statele membre pot considera ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează, în mod ocazional, o operaţiune legată de activităţile prevăzute la art. 9 alin. (1) al doilea paragraf şi, în special, una dintre următoarele operaţiuni: [...] livrarea de terenuri construibile.

Cu privire la acţiunea principală şi întrebările preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reţinut că:

"12 Domnul Slaby a dobândit, în 1996, în calitate de persoană fizică care nu exercita o activitate economică, un teren clasificat drept zonă agricolă în planul de amenajare a teritoriului. Între 1996 şi 1998, domnul Slaby a utilizat terenul amintit în vederea desfăşurării unei activităţi agricole, pe care a încetat-o în 1999.

13 În 1997, planul de amenajare a teritoriului în cauză a fost modificat, terenul respectiv urmând a fi destinat construcţiei de locuinţe de vacanţă. în urma acestei modificări, domnul Slaby a împărţit terenul în 64 de parcele, pe care le-a vândut unor persoane fizice, treptat, începând din anul 2000.

14 La 17 septembrie 2007, domnul Slaby a solicitat o decizie fiscală de la Minister Finansow în scopul de a afla dacă, în raport cu art. 15 alin. (1) din Legea privind TVA-ul, împărţirea unui teren în parcele şi apoi vânzarea acestor parcele mai multor cumpărători trebuie considerate operaţiuni supuse TVA-ului.

15 În decizia fiscală din 13 decembrie 2007, Minister Finansow a arătat că operaţiunile respective constituiau o activitate economică, dat fiind că, în raport cu Legea privind TVA-ul, producătorul agricol este o persoană impozabilă care exercită o activitate economică, iar amploarea şi sfera operaţiunilor preconizate, precum şi împărţirea terenului în parcele indicau intenţia domnului Slaby de a realiza vânzări repetitive.

18 în aceste condiţii, Naczelny Sad Administracyjny a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

"O persoană fizică a cărei activitate agricolă s-a exercitat pe un teren înainte de a înceta din cauza unei modificări a planului de amenajare a teritoriului, intervenită din motive independente de voinţa sa, modificare prin care bunul său este recalificat drept bun privat, şi care împarte terenul în parcele mai mici (terenuri destinate construcţiei de locuinţe de vacanţă) şi realizează vânzarea acestora trebuie considerată pentru acest motiv persoană impozabilă în scopuri de TVA, în sensul art. 9 alin. (1) din Directiva [TVA] şi al art. 4 alin. (1) şi (2) din A şasea directivă 77/388/CEE şi este obligată la plata acestei taxe în temeiul exercitării unei activităţi comerciale?"

Prin urmare, în speţa menţionată, instanţa de apel a considerat că situaţia este diferită de cea dedusă judecăţii, deoarece era vorba de terenuri agricole, de persoană ce exercita o activitate agricolă, în Polonia aceste terenuri şi producătorii agricoli, beneficiau de regimul forfetar de TVA.

Chiar în situaţia în care se admitea că hotărârea menţionată ar stabili şi pentru inculpaţi calitatea de plătitori de TVA, s-a precizat că hotărârile instanţei europene produc efecte numai pentru viitor şi numai Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate limita în timp efectele propriilor hotărâri, acestea fiind obligatorii pentru statele membre, în situaţii similare, dar nu pot fundamenta hotărâri de condamnare pentru situaţii anterioare.

Specificul infracţiunilor de evaziune fiscală este dat tocmai de forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea: astfel, persoana acţionează cu intenţia de a nu plăti taxe şi impozite datorate statului, cunoscând exact ce taxe şi impozite are de plătit, dar ascunde sursa impozabilă, în scopul eludării acestora.

Cum instanţa de apel a constatat că nu s-a dovedit cu titlu definitiv că inculpaţii au efectuat activităţi de ascundere a unei surse impozabile sau ca ar fi exercitat activităţi în virtutea cărora erau obligaţi sa declare alte surse supuse impozitării; modalitatea prin care o persoană este impozitată este o chestiune care se apreciază din punct de vedere fiscal şi nu penal, sens în care achitarea inculpaţilor pentru faptele de evaziune fiscală a fost apreciată pe deplin legală şi temeinică.

Instanţa de apel a constatat, similar primei instanţe, că operaţiunile de vânzare-cumpărare care formează obiectul cercetărilor penale în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la administraţia financiară locală a imobilelor tranzacţionate. În chiar cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare se observă că au fost avute în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria de la locul situării fiecărui imobil; prin urmare, inculpaţii au indicat autorităţilor sursa impozabilă, au achitat impozitele pentru terenurile pe care le foloseau sens în care nu se poate aprecia că aceştia ar fi ascuns bunul impozabil. De altfel, birourile notariale la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către inculpaţi, au depus la administraţia fiscală lista cu persoanele care au încheiat tranzacţii imobiliare precum şi sumele ce au fost reţinute cu titlu de impozit. Aşa fiind, imobilele aparţinând inculpaţilor au fost înregistrate de aceştia la administraţia financiară şi abia apoi au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, contracte care la rândul lor au fost prezentate organului fiscal pentru înregistrare de către dobânditori.

S-a constatat că în actul de sesizare nu se menţionează că fapta inculpaţilor ar constata în "ascunderea bunului impozabil", ci este avută în vedere varianta a doua din art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

"A ascunde sursa impozabilă sau taxabilă" presupune a nu declara de unde provine venitul, profitul, valoarea adăugată, adică resursa din care se plăteşte impozitul sau taxa.

S-a constatat că organele de cercetare fiscală şi penală au avut în vedere această din urmă ipoteză, apreciindu-se că inculpaţii nu au declarat că ar desfăşura activităţi comerciale pentru care este necesar a fi achitate, alături de impozitul pe profit - într-un cuantum mult superior celui de 3% plătit de inculpat pentru contractele încheiate - şi alte obligaţii fiscale (CAS, CASS, şomaj), însă doar cu privire la sumele reprezentând TVA, acesta fiind motivul pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată.

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că, nu poate fi vorba de reţinerea unor infracţiuni de evaziune fiscală, câtă vreme, la data comiterii presupuselor fapte, legea nu instituia pentru inculpaţi, persoane fizice şi nu "asociere/asociaţie" obligaţia de plată a TVA-ului, aceasta fiind stabilită abia în 2009 şi explicitată în 2010, pe considerentul că nu erau prevăzute de legea penală.

Referitor la apelul promovat de parte civilă ANAF, DGFP Braşov, aceasta a criticat sentinţa în ce priveşte nesoluţionarea acţiunii civile formulate împotriva inculpaţilor şi că instanţa a menţinut măsura asigurătorie asupra popririi conturilor fără să indice şi prejudiciul ce urmează a fi recuperat şi destinaţia acestuia, arătând că instanţa avea şi posibilitatea disjungerii acţiunii civile de acţiunea penală, pentru a asigura statului pârghiile necesare recuperării prejudiciului şi a criticat şi faptul că nu a fost instituită măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor.

În primul rând, instanţa de apel a remarcat că potrivit art. 346 alin. (4) C. proc. pen., atunci când soluţia de achitare se dispune în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de lege, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, ceea ce înseamnă că instanţa a respectat dispoziţia legală şi nici nu putea proceda în alt mod.

În plus, faţă de temeiul legal în baza căruia s-a dispus lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, nu există posibilitatea disjungerii acesteia de acţiunea penală, aşa cum a solicitat apelanta parte civilă.

Cu privire la măsura asigurătorie, instanţa a procedat corect, deoarece, fiind în căderea instanţei de contencios administrativ şi fiscal să stabilească eventuala obligaţie de plată a sumelor datorate de către inculpaţi, parte civilă a fost asigurată de posibilitatea reală de plată a acestor sume, cu atât mai mult cu cât aceste măsuri au fost dispuse în cursul urmăririi penale instanţa nu poate dispune cu privire la acţiunea civilă a cauzei, potrivit art. 353 alin. (3) C. proc. pen. aceste măsuri au fost corect menţinute şi, în eventualitatea în care partea civilă nu va introduce acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, acestea urmează a înceta de drept.

Cum sumele aflate în conturile inculpaţilor sunt suficiente pentru a acoperi eventualul prejudiciu produs părţii civile, instanţa de apel a apreciat că nu se impune aplicarea sechestrului şi asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, deoarece s-ar depăşi ceea ce este proporţional şi necesar pentru acoperirea prejudiciului.

În consecinţă, instanţa de apel a considerat că hotărârea atacată este în afara oricărei critici şi potrivit art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelurile promovate de Ministerul Public şi partea civilă şi a menţinut hotărârea atacată.

Împotriva deciziei penale numărul 6/AP/din data de 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În primul rând, vom observa faptul că recursul vizează o decizie anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Recursul a fost motivat, în termen, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov motivele de recurs formulate fiind depuse în data de 12 aprilie 2013.

Din motivele de recurs a rezultat că parchetul şi-a întemeiat solicitarea de casare a deciziei penale atacate, făcând trimitere la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut în esenţă faptul că în mod greşit atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au dispus achitarea inculpaţilor M.G.D. şi M.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru 25 de acte materiale.

Reprezentata Ministerului Public, în cadrul dezbaterilor, a invocat pentru prima dată cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile pot fi supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau condamnare. Procurorul de şedinţă a precizat că acest caz de casare poate fi invocat şi din oficiu, în situaţia în care recursul este formulat în defavoarea inculpaţilor.

În subsidiar, parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 teza a doua din C. proc. pen., cu privire la hotărârile care pot fi supuse casării când s-a făcut o greşită aplicare a legii, în sensul că în mod eronat s-a menţinut instituirea popririlor asigurătorii asupra conturilor bancare aparţinând inculpaţilor dispuse prin ordonanţa procurorului din 30 mai 2011.

Partea civilă Ministerul Finanţelor Publice a apreciat ca fiind criticabilă decizia penală atacată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii având în vedere faptul că instanţa de apel şi de fond au menţinut popririle asigurătorii asupra conturilor bancare aparţinând celor doi inculpaţi, dar au lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal de către partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Cu privire la motivarea recursului, Înalta Curte face precizarea că în conformitate cu dispoziţiile legale, motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin cinci zile înaintea primului termen de judecată.

În situaţia de faţă, nerespectând termenul prevăzut de art. 38510 C. proc. pen., parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. doar cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte nu va putea proceda la examinarea hotărârilor sub acest aspect întrucât acest caz de casare se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

În condiţiile în care recursul declarat de parchet este în defavoarea inculpatului, acest caz de casare nu se poate lua în considerare din oficiu.

Acest caz de casare putea fi luat în considerare din oficiu doar în situaţia în care eroarea gravă de fapt ar fi influenţat asupra hotărârilor în defavoarea inculpatului. Nu suntem în această situaţie în condiţiile în care inculpaţii au fost achitaţi atât în fond cât şi în apel.

Drept urmare, Înalta Curte va proceda la examinarea hotărârilor atacate doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 teza a II-a C. proc. pen., hotărârile putând fi supuse casării când s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte faptul că stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv instanţa de fond şi instanţa de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.

În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

În ceea ce priveşte critica parchetului, privind greşita achitare, care a fost invocată în motivele scrise, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 teza a II-a C. proc. pen., se constată că aceasta nu poate fi admisă.

Înalta Curte reiterează încă o dată faptul că, în recurs instanţa nu este abilitată să reanalizeze situaţia de fapt, ci, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond şi de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfăşurată la prima instanţă şi în apel.

Or, motivele invocate de parchet în ceea ce priveşte greşita achitare a inculpaţilor, vizează în realitate reanalizarea materialului probator şi implică stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa de fond şi de apel, condiţii în care critica parchetului nu poate fi admisă.

O altă critică a parchetului, care poate fi subsumată tot cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 teza a II-a C. proc. pen., priveşte faptul că în mod eronat (în opinia parchetului), instanţele de fond şi apel au menţinut instituirea popririlor asigurătorii asupra conturilor bancare aparţinând inculpaţilor, dispuse prin ordonanţa procurorului din 30 mai 2011.

Înalta Curte consideră că printr-o corectă aplicare a legii, precedând conform dispoziţiilor art. 353 alin. (3) C. proc. pen., instanţele de fond şi apel au menţinut măsura asigurătorie. Astfel, conform acestor dispoziţii legale atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile potrivit art. 346 alin. ultim C. proc. pen., măsurile asigurătorii se menţin.

Este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal să stabilească eventuala obligaţie de plată a sumelor datorate de către inculpaţi, parte civilă a fost asigurată de posibilitatea reală de plată a acestor sume. În eventualitatea în care partea civilă nu va introduce acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, acestea urmează a înceta de drept, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, conform art. 353 alin. (3), teza finală din C. proc. pen.

Cu privire la recursul părţii civile, privind obligarea acesteia la plata contravalorii expertizei şi a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi apel au procedat corect, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., atunci când soluţia de achitare se dispune în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de lege, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi obligă partea civilă la plata cheltuielilor judiciare, conform 192 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente nici alte cazuri de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 3859 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei penale nr. 6/AP din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii M.G.D. şi M.M.Z. şi va obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei penale nr. 6/AP din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii M.G.D. şi M.M.Z.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de parchet rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 80 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 14 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 3062/2013. Penal. Trafic internaţional de...  ICCJ. Decizia nr. 3127/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3109/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs