ICCJ. Decizia nr. 3375/2013. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3375/2013
Dosar nr. 15606/99/2011
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 249 din data de 20 iunie 2012, Tribunalul Iaşi a dispus următoarele:
I. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul M.C. de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu din două infracţiuni de luare de mită prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., într-o singură de infracţiune de luare de mită în formă continuată prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
II. A. A condamnat pe inculpatul M.C., la pedeapsa principală de 3 (trei) ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 1 (un) an, a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (ultimul constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic în unităţi medicale publice), pentru săvârşirea - la data de 17 ianuarie 2010 - infracţiunii de luare de mită prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare;
a) pedeapsa principală de 3 (trei) ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 2 (doi) ani, a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (ultimul constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic în unităţi medicale publice) pentru săvârşirea - la data de 18 ianuarie 2010 - infracţiunii de luare de mită prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.
B. În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului M.C., în pedepsele cele mai grele dintre acestea, respectiv în pedeapsa rezultantă principală de 3 (trei) ani închisoare şi pedeapsa rezultantă complementară a interzicerii, pe o durată de 2 (doi) ani, a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (ultimul constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic în unităţi medicale publice).
C. A aplicat inculpatului M.C. pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (ultimul constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic în unităţi medicale publice) pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
D. În baza dispoziţiilor art. 861 alin. (1) raportat la art. 71 alin. (2) şi (5) C. pen., a suspendat, sub supraveghere, executarea pedepsei rezultante principale şi a celei accesorii aplicată inculpatului.
În baza dispoziţiilor art. 862 alin. (1) C. pen. a stabilit termen de încercare pentru inculpat cu o durată de 5 (cinci) ani.
În baza dispoziţiilor art. 863 C. pen., a obligat inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună şi să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte lunar la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi (organ desemnat de instanţă cu supravegherea sa), la datele fixate de acesta;
b) să anunţe Serviciului de Probaţiune, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum si întoarcerea;
c) să comunice Serviciului de Probaţiune şi să justifice schimbarea eventualului loc de muncă;
d) să comunice Serviciului de Probaţiune informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., respectiv cu privire la posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei principale sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cadrul termenului de încercare ori în ipoteza neîndeplinirii, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere stabilite de instanţă, prin prezenta sentinţă.
E. În baza art. 254 alin. (3) C. pen. raportat la art. 118 lit. e) C. pen. cu referire şi la art. 19 din Legea nr. 78/2000 a dispus confiscarea specială, în folosul statului, de la inculpatul M.C. a sumei de 100 lei.
F. În temeiul dispoziţiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 2200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reținut următoarele:
În luna ianuarie 2010, numitul A.V. avea vârsta de 36 de ani şi locuia în satul şi comuna Vânători, judeţul Iaşi. Acesta era căsătorit cu A.R., fiind tatăl a doi copii minori.
În data de 15 ianuarie 2010, în jurul orelor 14,15-14,30, în timp ce se afla în grajdul animalelor din gospodăria sa, datorită faptului că a fost lovit de o vită, la un picior, numitul A.V. s-a dezechilibrat şi a căzut cu piciorul drept sub el, producându-i-se o fractură deschisă a gambei drepte.
Producerea fracturii i-a cauzat dureri puternice, care l-au determinat să strige după ajutor. Soţia sa, l-a auzit şi a venit la faţa locului, constatând cele întâmplate.
1.2. Transportul victimei la spital cu ambulanţa
Întrucât victima A.V. continua să acuze dureri puternice, soţia sa, a apelat numărul de urgenţă 112, solicitând intervenţia unei ambulanţe.
Apoi, martora A.R. l-a contactat telefonic pe martorul A.I. (cumnatul victimei) căruia, după ce i-a spus ce s-a întâmplat, i-a cerut să meargă la primărie (având în vedere că oricum lucra acolo ca paznic) să aştepte ambulanţa şi să-l îndrume pe şoferul acesteia către locuinţa sa. Martorul s-a conformat şi ulterior a venit împreună cu ambulanţa la locuinţa familiei A.
În mai puţin de o oră de la solicitare, aproximativ în jurul orelor 15,00, la locuinţa familiei A. a ajuns o ambulanţă, în care erau un şofer şi o asistentă medicală. Martorul Anisie Ionel a găsit victima lângă grajd şi a ajutat la urcarea acesteia în ambulanţă.
Victima A.V. a fost transportată cu acea ambulanţă (în care a urcat şi soţia sa, R.) la Spitalul Municipal din Paşcani, situat la cca. 22 de km de localitatea Vânători, unde a ajuns în jurul orelor 16,00, mai exact în jurul orei 15,45, iar la orele 16,13 i s-a întocmit foaia de internare. Potrivit susţinerilor martorei A.R. era evident faptul că fractura de gambă era deschisă, întrucât a văzut că „osul străpunsese deja pielea şi sângera destul de puternic”.
Aceiaşi martoră a declarat constant faptul că asistenta medicală de pe ambulanţă i-a spus că fractura este periculoasă şi că medicii de la Paşcani vor fi nevoiţi să-l trimită la Iaşi pe soţul ei.
1.3. Internarea victimei în Spitalul Municipal din Paşcani de către medicul de gardă I.G.
Potrivit menţiunilor din foia de observaţie clinică generală a pacientului A.V., acesta a fost internat la Spitalul Municipal din Paşcani pe data de 15 ianuarie 2010, în jurul orelor 16,13.
La acest spital, victima a fost preluată, mai întâi, la triaj, la Serviciul de Urgenţă. Medicul de gardă era martorul I.G., acesta fiind cel care i-a acordat primele îngrijiri medicale şi care, apoi, a dispus internarea pacientului A.V. în spitalul din Paşcani.
În nota explicA.T.I.vă dată în cadrul procedurii disciplinare efectuată de Spitalul Municipal Paşcani, medicul I.G. a susţinut că „fractura deschisă este o urgenţă, de aceea l-am internat”.
Potrivit susţinerilor medicului I.G., acesta a constatat că pacientul „prezenta o fractură deschisă de gambă punctiformă”, motiv pentru care l-a internat şi i-a făcut toaleta plăgii, pansament, imobilizare cu atelă gipsată, profilaxie antitetanică, antibiotice, calmante.
Diagnosticul victimei la internare, menţionat în foaia de observaţie, a fost de „fractură deschisă 1/3 inferioară tibie dreapta şi 1/3 sup. peroneu (…)”.
Potrivit menţiunilor, din aceiaşi foaie de observaţie, dar şi din raportul de necropsie, la momentul internării, pacientul A.V. prezenta: „durere vie gambă dreaptă, crepitaţii 1/3 medie cu inf. gamba dr., impotenţă funcţională la mers membrul inferior drept, plagă punctiformă 1/3 inf. gambă”, la nivel local constatându-se „gambă dreaptă cu dureri, crepitaţii 1/3 medie cu inf. impotenţă funcţională la mers membrul inferior drept, plagă punctiformă1/3 inf. gambă dr.”
După primul ajutor ce i-a fost acordat de medicul I.G. la serviciul de urgenţă de la parterul spitalului, pacientul A.V. a fost transportat cu un cărucior până la etajul 3, într-un salon, în care a fost internat, de către o infirmieră, însoţită de martora A.R. (aşa cum rezultă din declaraţiile acesteia din urmă). Ulterior, potrivit susţinerilor acestei martore, victima a fost coborâtă la parterul clădirii, unde i s-a făcut o radiografie, după care a fost readusă în salonul de la etajul 3. Martora A.R. a susţinut că ea a însoţit victima pe acest traseu.
1.4. Discuţia dintre soţia victimei şi medicul I.G. Motivele refuzului transferării pacientului la Iaşi. Amânarea operaţiei pentru luni, 18 ianuarie 2010.
După ce pacientul A.V. a fost readus în salon, soţia sa, A.R., l-a aşteptat pe hol pe medicul I.G., pentru a discuta cu el şi a se lămuri în legătură cu starea de sănătate a soţului şi cu gravitatea fracturii.
În jurul orelor 16,30-17,00, martora A.R. s-a întâlnit cu medicul I.G. şi a discutat cu acesta. Ambii martori au confirmat existenţa unei discuţii în legătură cu starea pacientului A.V., precum şi cu privire la oportunitatea transferării/trimiterii sale la un spital din oraşul Iaşi.
Cei doi au prezentat însă versiuni parţial diferite cu privire la conţinutul discuţiilor. În orice caz, ambii au confirmat totuşi faptul că soţia victimei a insistat ca soţul său să fie transferat la un spital din Iaşi, sau să fie operat de îndată şi nu tocmai luni, peste 3 zile.
Astfel, potrivit susţinerilor constante ale martorei A.R., la întrebările sale, medicul I.G. i-a răspuns, în esenţă, că nu este de acord să-l trimită pe soţul ei la un spital din Iaşi şi că îl vor ţine până luni în spital, când „vom vedea dacă este de competenţa noastră sau a celor de la Iaşi”. Faţă de acest răspuns, martora A.R. a arătat că i-a comunicat medicului ceea ce-i spusese asistenta de pe ambulanţă (şi anume că fractura este periculoasă şi că ar trebui transportat la Iaşi), însă I.G. i-a replicat: „.să nu-l învăţ eu pe el, că nu-mi dă ambulanţă şi că nu am decât să-l iau eu pe soţul meu şi să-l transport la Iaşi pe cont propriu.”. La rândul său, martorul I.G. a susţinut că, faţă de întrebările acesteia, a informat-o pe soţia pacientului că: a) i-a acordat deja primul ajutor soţului ei, care va fi operat luni, când va veni medicul ortoped, fiind vorba de o „urgenţă amânată”, şi „nu de un caz foarte urgent”; b) deşi aceasta i-a cerut să-l trimită pe soţul ei la un spital din Iaşi, i-a spus că nu poate face acest lucru, întrucât potrivit prevederilor medicale, pacienţii care puteau fi operaţi la Paşcani nu se trimiteau la Iaşi; c) întrucât aceasta insista ca soţul ei să fie trimis la Iaşi, i-a spus că ar putea să-l trimită doar pe răspunderea acesteia, sub semnătură, sau că rudele pot să-l ducă ele, pe răspunderea lor.
Potrivit martorei A.R., în cadrul discuţiei medicul I.G. nu i-a spus în mod explicit că medicul ortoped lipseşte din spital, urmând să vină luni, dar ea a aflat acest lucru de la alţi salariaţi ai spitalului, la aceiaşi dată.
Din înscrisurile ataşate la dosar, precum şi din declaraţiile coroborate ale persoanelor audiate în cauză (constante şi concordante sub acest aspect) a rezultat că medicul ortoped al spitalului, martorul G.C., nu se afla vineri, 15 ianuarie 2010, orele 16,00-17,00, în unitatea medicală din Paşcani, urmând să revină la serviciu abia luni, 18 ianuarie 2012, acesta locuind în Iaşi.
Cu toate acestea, din declaraţiile martorului G.C. a rezultat că anterior i s-a solicitat (o dată sau de două ori) să vină la urgenţe în zilele de week-end şi a venit. Martorul G. a susţinut că nu i-a solicitat nimeni să vină în week-end-ul respectiv la spital pentru vreo operaţie, dar că dacă i s-ar fi cerut ar fi venit. Tot potrivit susţinerilor acestui martor, medicii chirurgi, care erau programaţi să facă de gardă în zilele de week-end, aveau competenţe să facă şi intervenţii chirurgicale pe partea de ortopedie, mai ales dacă era vorba de vreo urgenţă.
La rândul lor, în declaraţiile date, atât medicul I.G., cât şi inculpatul M.C. - ambii medici chirurgi la acelaşi spital - au susţinut că, anterior, ei au mai făcut intervenţii chirurgicale similare celei la care trebuia să fie supus şi pacientul A.V., dar cu caracter de excepţie, respectiv atunci când medicul ortoped lipsea. Mai mult, martorul I.G. a declarat în faţa instanţei că „nu era vorba de un caz medical complicat”.
Cert este că medicul I.G. nu l-a operat pe pacientul A.V. şi nici nu l-a chemat pe medicul ortoped G.C. să vină să facă operaţia mai devreme decât ziua de luni.
De asemenea, aşa cum s-a arătat, nici inculpatul M.C. nu l-a operat pe pacientul menţionat pe durata week-end-ului şi nici nu i-a solicitat medicului ortoped G.C. să vină să facă operaţia mai devreme decât ziua de luni.
Potrivit declaraţiilor martorei A.R. (soţia părţii vătămate), insistenţa sa pentru ca victima A.V. să fie transferată la un spital din Iaşi (unde erau existau condiţiile necesare acordării tuturor îngrijirilor medicale ce se impuneau) sau, în caz contrar, să fie operat mai repede, deriva din faptul că, pe de o parte, personal a observat că fractura era gravă, deschisă şi sângerândă, soţul ei acuzând dureri puternice în continuare, iar, pe de altă parte, din aceea că personalul medical de pe ambulanţă i-a spus că gravitatea fracturii impune trimiterea la o unitate medicală din Iaşi.
1.5. Întoarcerea acasă a martorei A.R. şi informarea celorlalte rude, cu solicitarea de a-l vizita la spital pe soţul ei.
După discuţia sus-menţionată avută cu medicul I.G. martora A.R. a mers în salon la soţul ei şi i-a spus că doctorul hotărâse să-l ţină în spital până luni, victima spunându-i că-l doare foarte tare piciorul şi că până luni este mult.
Apoi, în jurul orelor 17,00, martora A.R. a plecat spre localitatea de domiciliu, pentru a avea grijă de copiii săi minori, pe care-i lăsase temporar la o vecină.
După ce a ajuns acasă, martora A.R. şi-a contactat telefonic unele rude, pe care le-a informat despre accidentul soţului şi despre internarea lui în spital. Astfel, a sunat-o pe sora sa, martora Z.V., care locuia în oraşul Paşcani, şi căreia i-a cerut să meargă cu soţul ei, M.Z., la spital şi să încerce să discute, din nou, cu medicul I.G., poate îl vor convinge să-i trimită soţul la un spital din Iaşi. Martorii Z.V. şi M.Z. au confirmat aceste susţineri.
Din declaraţiile martorei Z.V. a rezultat că aceasta a fost sunată telefonic, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 2010, de sora sa, martora A.R., care a rugat-o să meargă, mai pe seară, la Spitalul Municipal Paşcani, în vizită la soţul ei, A.V., ce era internat în această unitate medicală. Martora a confirmat faptul că sora sa i-a cerut să meargă la spital cu soţul ei, iar acesta să încerce să discute cu medicul pentru a-l convinge să-l trimită pe soţul ei la Iaşi, cu o ambulanţă, pentru că până luni (când urma să vină medicul ortoped) era mult timp. Susţineri similare a făcut şi martorul Z.M. în instanţă, acesta precizând că a aflat de la soţia lui despre starea cumnatului lor, dar şi despre rugămintea soției părții vătămate.
În aceiaşi seară, de vineri, martora A.R. i-a anunţat, mai întâi, telefonic pe socrii săi (în special pe martorul A.A.), despre accidentul soţului şi despre internarea acestuia în spital, iar apoi s-a deplasat efectiv la locuinţa acestora situată tot în satul Vânători.
Potrivit declaraţiei martorei P.A.M. (fiica martorilor U.) şi ea a fost sunată şi informată despre accidentul unchiului ei, în aceiaşi seară, de către A.R..
1.6. Vizita la spital, în seara zilei de 15 ianuarie 2010, a soţilor Z. şi discuţia purtată de martorul Z.M. cu medicul I.G.
Soţii Z. au dat curs rugăminţilor martorei A.R. şi, în seara zilei de 15 ianuarie 2010, în jurul orelor 19,00, au mers în vizită în salonul de la etajul 3 al Spitalul Municipal Paşcani, unde era internat cumnatul lor, A.V. Ambii martori au mers la patul pacientului, declarând că acesta acuza dureri, în continuare. Martora V.Z., care a stat mai mult cu bolnavul, a susţinut că acesta era speriat şi „se plângea că-l doare piciorul”. Martorul Z.M. a declarat că a observat faptul că pansamentul de la piciorul pacientului sângera.
Martorul Z.M. a mers şi a discutat cu medicul I.G. în legătură cu starea pacientului A.V., dar mai ales cu privire la necesitatea transferării sale la un spital din oraşul Iaşi.
Potrivit susţinerilor constante ale martorului Z.M., medicul I.G. i-a furnizat relaţiile solicitate cu privire la starea cumnatului său, însă atunci când i-a solicitat să-l trimită la un spital din Iaşi pentru a fi operat mai rapid, medicul menţionat „a avut o reacţie mai nervoasă, în sensul că a ridicat tonul şi mi-a spus că dacă vrem să-l ducem la un alt spital să-l ducem cu maşina noastră şi pe răspunderea noastră, în condiţiile în care bolnavul nu putea fi transportat decât pe targă”. În sala de judecată, martorul l-a indicat şi recunoscut, fără ezitare, pe medicul I.G.
Ulterior acestei discuţii, martorul Z.M. a susţinut că s-a întors la pacient în salon şi i-a comunicat refuzul medicului de a dispune trimiterea sa la un spital din Iaşi.
2. Preluarea gărzii de către medicul-inculpat M.C. în ziua de sâmbătă, 16 ianuarie 2010. Vizitele unor rude la spital la pacientul A.V.
2.1. Date despre medicul-inculpat M.C. şi atribuţiile sale.
În ianuarie 2010, inculpatul M.C. era medic chirurg primar la Spitalul Municipal din Paşcani, cu o vechime în profesie de peste de 30 de ani (din 1975), mai exact de 38 de ani, fiind în acelaşi timp şi şeful Secţiei de Chirurgie a acestui spital.
La fel ca şi medicul ortoped G.C., medicul M.C. locuia în municipiul Iaşi şi făcea naveta la Paşcani.
Potrivit atribuţiilor din fişa postului, inculpatul M.C. avea printre alte responsabilităţi şi pe acelea de: a) a răspunde de respectarea, la nivelul secţiei şi cabinetului, a regulamentului de organizare şi funcţionare, a regulamentului intern al spitalului şi a atribuţiilor prevăzute în fişa postului de personalul din subordine; b) de a răspunde de asigurarea condiţiilor adecvate de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale în cadrul secţiei şi cabinetului, conform cu normele stabilite de Ministerul Sănătăţii Publice; c) de a coordona activităţile de control a calităţii serviciilor acordate de personalul medico-sanitar din cadrul secţiei şi cabinetului, precum şi pe aceea de a răspunde de calitatea serviciilor medicale prestate de către personalul medico-sanitar din cadrul secţiei şi cabinetului; d) de a examina zilnic bolnavii şi de a dispune tratamentul corespunzător, care trebuie menţionat în foaia de observaţie; e) de a răspunde prompt la toate solicitările de urgenţă şi la consulturile din aceiaşi secţie şi alte secţii şi de a colabora cu toţii medicii din secţiile şi laboratoarele din spital, în interesul unei cât mai bune îngrijiri medicale a bolnavilor; f) de a face parte din echipa operatorie în intervenţiile chirurgicale care se efectuează bolnavilor aflaţi sub îngrijirea lui, potrivit indicaţiilor şi programului stabilit; g) de a asigura gărzile în secţia de chirurgie, potrivit programului stabilit prin R.O.I. şi graficului întocmit; de asemenea, de a participa zilnic la raportul de gardă; h) de a monitoriza şi efectua controlul pacienţilor care au fost internaţi în spital; i) de a acorda primul ajutor medical, dacă este cazul; j) de a recomanda internarea în secţiile cu paturi a bolnavilor care necesită aceasta, în funcţie de gradul de urgenţă, de a întocmi biletul de trimitere.
2.2. Vizita la spital, în jurul orelor 09,00, a martorului A.A., tatăl victimei. Discuţia martorului cu medicul I.G.
Din analiza declaraţiilor constante ale martorului A.A., tatăl victimei, a rezultat că acesta a fost singur în vizită la spital, la fiul său, în ziua de sâmbătă, 16 ianuarie 2010, în jurul orelor 08,00-09,30.
Martorul a susţinut că a mers, mai întâi, la fiul său, care acuza dureri mari şi l-a rugat să vorbească cu doctorul să vadă când îi vor face ceva. De aceea, l-a căutat pe medicul de gardă I.G. şi a discutat cu el, solicitându-i să-i trimită fiul cu o ambulanţă la Iaşi, însă acesta „mi-a vorbit foarte urât”, „spunându-mi ia-ţi-l de aici dacă vrei”, că „nu are să-i dea salvare”. Martorul a arătat că medicul i-a spus că dacă ia pacientul să-l ducă la Iaşi, să nu-l mai aducă înapoi, „pentru că nu mi-l mai primeşte acolo”.
Medicul I.G. nu a confirmat, dar nici nu a infirmat această discuţie, întrucât nu a fost întrebat expres, şi nici el nu a oferit detalii din proprie iniţiativă.
În declaraţia din faza de urmărire penală, martorul A.A. a susţinut că, la această primă vizită, a fost singur, în timp ce în faţa instanţei a susţinut că ar fi fost însoţit şi de nora sa, R. ( soția părții vătămate). Această ultimă susţinere nu a fost însă confirmată de martora A.R. ( întrucât aceasta nu a venit în vizită în ziua de sâmbătă) şi nu concordă cu realitatea, martorul nemaiamintindu-şi şi făcând, cel mai probabil, confuzie cu vizita la spital din ziua următoare, de duminică (când a fost, într-adevăr, însoţit de nora sa).
Această neconcordanţă din declaraţiile martorului A.A., dincolo de faptul că are explicaţia rezonabilă/temeinică anterior menţionată, este irelevantă din perspectiva faptelor penale imputate inculpatului, care nu s-au comis la această dată, ci în zilele următoare.
2.3. Vizita la spital, în jurul orelor 14,00, a martorului Z.M., cumnatul soţiei victimei.
În toate declaraţiile sale martorul Z.M., a susţinut constant că, sâmbătă, 16 ianuarie 2010, în jurul orelor 14,00, a fost singur în vizită la spital la pacientul A.V., care acuza dureri mari. Martorul a susţinut că a căutat medicul de gardă pentru a vorbi cu el, dar nu l-a găsit.
2.4. Preluarea gărzii de către inculpatul M.C.
Potrivit susţinerilor inculpatului (făcute pentru prima dată în faţa instanţei), în ziua de sâmbătă, 16 ianuarie 2010, el ar fi trebuit să înceapă garda în jurul orelor 08,00-08,30. Dar, pentru că, în prima parte a acelei zile, trebuia să participe la o înmormântare (ceea ce a şi făcut), a avut o înţelegere verbală cu colegul său, medicul I.G., pe care l-a rugat să rămână în locul său până va veni el, ceea ce s-a şi întâmplat.
Deci, potrivit declaraţiilor inculpatului M.C. acesta a ajuns la serviciu şi a preluat garda, sâmbătă, 16 ianuarie 2010, în jurul orelor 15,00-15,30.
De asemenea, tot potrivit declaraţiilor inculpatului, la preluarea gărzii s-a întâlnit cu medicul I.G. pe care l-a întrebat dacă sunt urgenţe medicale sau dacă trebuie operat vreun pacient, acesta răspunzându-i negativ.
Inculpatul a susţinut că medicul Iosub nu i-ar fi spus nimic despre pacientul A.V.
Spre deosebire de inculpat, martorul I.G. deşi a confirmat orele când a predat garda, a susţinut contrariul şi anume că „am discutat, la predarea gărzii, cu medicul M.C. şi i-am prezentat bolnavii, inclusiv pe A.V., aşa cum se face de obicei”.
S-a impus precizarea că inculpatul M.C. era şeful ierarhic direct al medicului I.G.
2.5. Vizita la spital, în jurul orelor 15.00, a martorilor U.I. şi U.D. Discuţia martorului U.I. cu inculpatul M.C.
Din analiza coroborată a declaraţiilor martorilor U.I. (cumnatul victimei) şi U.D. (sora victimei şi soţia martorului I.U.) a rezultat că cei doi au fost în vizită la spital la pacientul A.V. în ziua de sâmbătă, 16 ianuarie 2010, în jurul orelor 15,00-16,00. Acești martori au susţinut constant că s-au deplasat din localitatea de domiciliu la Paşcani cu un autoturism condus de viitorul lor ginere, P.C.A.
Soţii U. au mers în salonul în care era internat A.V. şi au aflat, de la acesta, că probabil va fi operat la picior, luni, când va veni medicul ortoped.
Acolo, în salon, martorul U.I. a constatat că, sub piciorul pacientului, pe pat, „era o pată mare de sânge” (care fusese acoperită cu un cearşaf alb, probabil de o infirmieră, pentru a nu se vedea), ceea ce l-a făcut să se „panicheze” şi l-a determinat să-l caute pe medicul de gardă, inculpatul M.C.
Martora U.D. a declarat că ea nu s-a uitat sub piciorul pacientului şi nu poate confirma cele văzute de soţul ei, însă a confirmat faptul că pacientul „spunea că se simte rău”, motiv pentru care soţul ei a mers „să discute cu doctorul şi să-i ceară să-l trimită la Iaşi”. Această martoră a mai susţinut că nu s-a uitat la rana fratelui său, întrucât îi era milă şi, în plus, i s-a făcut rău, motiv pentru care a şi ieşit din salon, nestând tot timpul cu soţul ei şi neînsoţindu-l la discuţia cu doctorul.
În declaraţiile din faza de urmărire penală, martorul U.I. a susţinut că, după ce a văzut pata de sânge respectivă, a mers şi l-a căutat pe inculpatul M.C., pe care l-a găsit în cabinetul său. Martorul a susţinut că, la solicitarea sa, de a se dispune trimiterea la Iaşi a pacientului A.V., inculpatul le-a spus că nu este nevoie, pentru că luni va veni medicul ortoped şi-l va opera, solicitându-le să nu-şi facă grijii pentru că un om poate rezista cu o fractură deschisă chiar şi 20 de zile. În aceste declaraţii, martorul U.I. a susţinut că este posibil să mai fi fost însoţit la această discuţie de o altă persoană (probabil soţia), însă nu-şi mai aduce aminte. În faza de judecată, martorul nu şi-a mai adus aminte de această discuţie avută cu inculpatul M.C.
Existenţa unei astfel de discuţii, cel mai probabil cu martorul U.I., a fost confirmată de chiar inculpatul M.C.
Astfel, în declaraţiile sale, inculpatul M.C. a susţinut că, sâmbătă, după ce s-a despărţit de medicul I.G. de la care preluase garda, a intrat în cabinetul său pentru a se schimba. Inculpatul a mai susţinut că atunci când a ieşit din cabinet, în jurul orelor 15,30, a fost abordat de trei persoane, doi bărbaţi şi o femeie, despre care a înţeles că ar fi cumnaţii pacientului A.V. şi soţia unuia dintre ei, care i-au spus că pacientul nu se simţea bine, iar doctorul I.G. refuzase să dispună trimiterea acestuia la un spital din Iaşi. Inculpatul a declarat că a mers împreună cu aceştia la salonul pacientului pentru a vedea despre ce este vorba, a analizat foaia de observaţie a acestuia, a constatat că i se prescriseseră deja medicamente de medicul Iosub şi a dispus asistentei să-i administreze analgezice suplimentar, dacă va fi cazul.
Inculpatul a mai susţinut că, personal, a observat că sub piciorul victimei nu era nici o baltă de sânge, dar ca pansamentul pacientului avea o mică pată de sânge de cca. 1,5 cm diametru. A mai constatat că piciorul pacientului era imobilizat într-un aparat gipsat şi că acesta avea o stare general bună, deşi acuza unele dureri.
În declaraţia din cursul urmăririi penale, inculpatul a susţinut că le-a explicat rudelor pacientului că „la Iaşi, trebuie să existe acordul unui medic ortoped care să fie de acord să-l primească şi că aceste operaţii se pot face şi la Spitalul Municipal din Paşcani, ei fiind de acord ca intervenţia să se facă la Paşcani”.
În schimb, în declaraţia din faţa instanţei, inculpatul M.C. a susţinut parţial altceva şi anume că, deşi rudele l-au însoţit la patul bolnavului, acestea „nu au înţeles mare lucru din ce am spus eu la vizită”, fiind şi „foarte agitate, în sensul că vorbeau pe un ton ridicat şi făceau reproşuri la adresa medicului I.”, iar, în plus, la terminarea acesteia, l-au aşteptat pe hol şi „m-au rugat din nou să-l trimit pe acesta (pacientul) la Iaşi”. Inculpatul a declarat că le-a explicat, din nou, acestor rude motivele pentru care nu poate trimite pacientul la Iaşi - şi anume: a) riscul ca transportul să pună în pericol viaţa pacientului, dat fiind tipul fracturii; b) faptul că se acordase deja primul ajutor de către medicul Iosub şi se prescrise tratamentul şi medicaţia necesare; c) faptul că operaţia respectivă putea fi făcută şi la Paşcani, luni de către medicul ortoped - acestea „înţelegând probabil acest discurs al meu”, pentru că au plecat.
Din cele mai sus arătate, a rezultat că, în ziua de sâmbătă, în jurul orelor 15,30-16,00, a avut loc o discuţie cel mai probabil între, pe de o parte, inculpatul M.C. şi, pe de altă parte, unele rude ale pacientului (fie doar U.I., fie acesta împreună cu soţia sa şi viitorul ginere, cu care veniseră), în cadrul căreia, date fiind durerile invocate de victimă şi nelămuririle rudelor privitoare la amânarea efectuării operaţiei, medicul le-a oferit detalii şi explicaţii privitoare la starea de sănătate a pacientului A.V., precum şi explicaţii privitoare la motivele netransferării pacientului la Iaşi şi la amânarea operaţiei pentru luni.
Cine au fost cu exactitate aceste rude, care a fost tonul discuţiilor şi conţinutul lor concret, instanța de fond a apreciat că aceste detalii sunt mai putin importante din perspectiva faptelor penale imputate inculpatului, care nu s-au comis la această dată, ci în zilele următoare.
2.6. Efectuarea unei operaţii, considerată urgenţă medicală, de către inculpatul M.C., în ziua de sâmbătă, 16 ianuarie 2010, în intervalul orar 22,00-22,30.
Potrivit declaraţiei date de inculpat în faţa instanţei coroborată cu relaţiile comunicate de Spitalul Municipal din Paşcani, sâmbătă, 16 ianuarie 2010, în intervalul orar 22,00-22,30, inculpatul M.C. a efectuat personal o operaţie chirurgicală asupra unui bătrân (N.C.), care suferea de „hernie inghinală stângă încarcerată”, cu pericol de anză. Acest pacient fusese internat în aceiaşi zi.
Potrivit relaţiilor comunicate de Spitalul Municipal din Paşcani, orele sus-menţionate a rezultat din menţiunile făcute în „registrul de intervenţii chirurgicale”, că operaţia sus-menţionată este o urgenţă medico-chirurgicală.
Potrivit aceloraşi relaţii, „prioritatea unui act medical o hotărăşte numai medicul curant care îngrijeşte bolnavul”.
Din aceleaşi relaţii, mai rezultă şi că în ziua de sâmbătă, în Secţia de Chirurgie s-a efectuat doar o singură operaţie, respectiv cea anterior arătată.
2.7. Ţinerea legăturii telefonice cu victima de către soţia sa.
În ziua de sâmbătă, 16 ianuarie 2010, martora A.R. nu a putut să meargă în vizită la spital, la soţul ei. Potrivit susţinerilor sale constante, ea a ţinut tot timpul legătura cu soţul, prin intermediul telefonului mobil, acesta continuând să acuze dureri mari, deşi i se administraseră unele calmante. De asemenea, martora a aflat de starea soţului şi de la celelalte rude care fuseseră în vizită, în special de la socrul ei, martorul A.A.
3. Evoluţiile din ziua de duminică, 17 ianuarie 2012. Primirea sumei de 100 lei de către inculpatul M.C. de la martorul A.A.
3.1. Venirea martorilor A.R. şi A.A. în vizită la spital. Discuţia purtată de aceştia cu inculpatul. Primirea de către inculpat a sumei de 100 lei oferită de martorul A.A.
În dimineaţa zilei de duminică, 17 ianuarie 2010, în jurul orelor 06,00, martorii A.R. şi A.A. au venit din localitatea Vânători cu o maşină de ocazie în municipiul Paşcani, iar de aici la spitalul unde era internat soţul, respectiv, fiul acestora, cu scopul de a vorbi şi cu noul medic de gardă, despre care aflaseră - de la rudele ce fuseseră în vizită în partea a doua a zilei de sâmbătă - că este inculpatul M.C.
Potrivit declaraţiilor făcute de inculpat în faţa instanţei, el nu ar mai fi trebuit să fie de gardă şi în ziua de duminică, însă fusese rugat de un coleg (ce era bolnav) să-l înlocuiască, lucru pe care l-a acceptat, mai ales că, în acea zi, avea o pacientă pe care trebuia să o opereze.
La spital, cei doi martori au mers mai întâi în salonul unde era internată victima, constatând că acesteia îi era rău şi continua să acuze dureri.
Ambii martori au mai declarat că au văzut personal fie în acel moment, fie ulterior, în cursul aceleaşi zile, că piciorul victimei „sângera puternic”, iar patul în care aceasta stătea „era baltă de sânge”, pata de sânge fiind acoperită de cineva (probabil de o infirmieră) cu un cearşaf pentru a nu se vedea.
Deşi inculpatul şi martorii angajaţi ai spitalului (asistentele medicale), ce au fost audiaţi de instanţă, au susţinut că piciorul bolnavului nu a sângerat şi că, în nici un caz, nu a pătat patul, inculpatul sugerând că afirmaţiile în sens contrar ale martorilor, rude ale pacientului, ar fi subiective şi tendenţioase, instanţa a reţinut că, în cauză, există şi alte mijloace probatorii din care rezultă că rana de la piciorul victimei a sângerat puternic şi a pătat patul.
Astfel, potrivit susţinerilor numitei R.M. (declaraţie/notă explicativă dată în cadrul procedurii disciplinare declanşate de spital, ataşată în copie), îngrijitoare la secţia de chirurgie: „în ziua de 17 ianuarie 2010 am făcut curăţenie în salon; am văzut pe patul pacientului o pată de sânge şi i-am spus să schimbe lenjeria; el a spus, fiind şi soţia lui de faţă, că nu este nevoie că trebuie să meargă la Iaşi; totuşi, eu i-am pus un câmp sub picior, fără să-i mişc piciorul”.
Prin urmare, susţinerile martorilor A.R. şi A.A. (dar şi ale lui U.I., care a constatat acelaşi lucru cu ocazia vizitei sale din ziua anterioară) potrivit cărora au văzut pe pat, sub piciorul victimei, o pată mare de sânge acoperită cu un cearşaf alb („câmp”) sunt reale.
În opinia instanţei, existenţa unei astfel de pete, percepută de martori în diferite zile poate fi de natură să indice cel puţin o lipsă de atenţie, o neglijenţă în îngrijirea şi tratarea pacientului.
După ce l-au vizitat pe bolnav şi au constatat cele anterior menţionate, martorii A.R. şi A.A. l-au aşteptat pe holuri pe inculpatul M.C. pentru a discuta cu el. În cele din urmă, s-au întâlnit cu acesta, pe hol, în jurul orelor 09,30 şi au intrat pentru a discuta despre starea pacientului A.V., într-o încăpere mai mică, un cabinet, amplasat lângă un lift, în care nu mai erau alte persoane.
Aici, cei doi martori, dar în special martorul A.A., au insistat ca inculpatul „să facă ceva” pentru pacientul A.V. pentru că are dureri, dar, mai ales, să-l trimită la Iaşi cu o ambulanţă.
Potrivit susţinerilor constante ale ambilor martori, faţă de această solicitare, inculpatul ar fi susţinut că victima „nu are asigurare medicală şi că a sunat la Iaşi, iar cei de acolo i-au spus nu au locuri, că sunt mulţi pacienţi şi că, deci, nu o să-l primească”, precum şi că „…nu are asigurare şi nu se compară unul care fluieră în vânt cu alţii care plătesc milioane pe lună pentru asigurare”, iar transportul cu ambulanţa „costă bani”.De asemenea, martorii au mai susţinut că inculpatul M.C. a fost deranjat de insistenţa lor în a trimite pacientul la Iaşi, motiv pentru care a afirmat: „da’ ce doamnă, mă credeţi pe mine prost de tot insistaţi să-l duceţi la Iaşi ?”, „ce eu nu sunt doctor ?”; „mă ocup luni de el.”
Faţă de susţinerile inculpatului referitoare la lipsa asigurării, martorul A.A. a răspuns că „nu ne vom muta de unde stăm şi vom plăti asigurarea, mâine”, adică, a doua zi, luni. Tot în cadrul discuţiei cu inculpatul M.C., ambii martori au arătat că numitul A.A. i-a spus medicului că fiul său sângera (pentru că văzuse personal acest lucru pe pat) şi că are fractură deschisă, solicitând o intervenţie mai repede, respectiv „să nu-l lase prea mult/aşa mult, până luni”, susţinere faţă de care inculpatul a replicat precizând că nu e o problemă, că el este doctor şi ştie ce face şi „că-l poate ţine pe fiul meu (n.t.: în spital) şi două săptămâni”.
În acel moment, în prezenţa martorei A.R. (care a văzut totul), martorul A.A. a scos din buzunar o bancnotă de 100 de lei şi i-a băgat în buzunarul halatului inculpatului, pe care acesta îl purta, spunându-i medicului: „dle doctor vă dau 100 lei, dar da-ţi-mi o salvare, să-l duc la Iaşi”, precum şi „să aibă grijă de fiul meu şi că tot ce costă, ce trebuie, eu voi plăti”.
Dincolo de aceste motive ale oferirii şi dării efective a celor 100 de lei, martorul A.A. a mai susţinut că a făcut acest gest şi pentru „a mă asigura că fiul meu este în siguranţă”, respectiv „pentru a-l determina pe doctor să se ocupe de fiul meu”. Martora A.R. a susţinut la rându-i, că socrul său a dat acei bani sperând că „va putea să schimbe opinia medicului, pentru a face ceva” sau pentru „a-l transporta la Iaşi,” pe soţul ei.
După ce martorul A.V. i-a pus banii în buzunar inculpatului, acesta le-a spus celor doi, „am eu grijă de el”.
După ce inculpatul M.C. a acceptat cei 100 de lei şi a afirmat „am eu grijă de el” (cu referire la pacient), discuţia acestuia cu martorii A.R. şi A.A. s-a încheiat.
Pe hol, martorii s-au despărţit. Astfel, A.A. a plecat spre satul Vânători, iar martora A.R. a rămas la spital, cu soţul ei, singură, până în jurul orelor 15,00, când s-a reîntors în aceiaşi localitate de domiciliu (instanţa remarcând faptul că depoziţiile martorilor sunt concordante inclusiv şi sub acest aspect de detaliu, nesemnificativ).
În ceea ce priveşte un eventual transfer la un alt spital, din Iaşi, s-a impus precizarea, de esenţă, că, potrivit fişei postului, inculpatul M.C. avea în atribuţii şi pe aceea de a lua decizii şi măsuri în acest sens. De altfel, chiar şi Spitalul Municipal Paşcani a precizat expres, în adresa din 01 februarie 2010 adresată martorei A.R. că „şeful de secţie, care era şi medic de gardă sâmbătă şi duminică, putea decide transferul pacientului”.
Desigur, că o decizie în acest sens trebuia luată doar dacă se considera că era cea mai bună şi singura soluţie medicală. Se pare că această soluţie nu era indicată, datorită riscurilor, însă acest lucru în cauză nu are relevanţă din perspectiva acuzaţiilor penale concrete aduse inculpatului în acest dosar, în care nu i se impută vreo culpă medicală (cercetările sub acest aspect făcând obiectul unei alte cauze).
Ceea ce s-a apreciat că interesează, din perspectiva acuzaţiilor penale concrete aduse inculpatului în acest dosar, este doar dacă inculpatul avea în atribuţiile de serviciu şi pe aceea de a decide sau nu trimiterea bolnavului către o altă unitate medicală.
Prin urmare, chiar dacă doar acesta ar fi fost scopul remiterii banilor (cum a invocat apărarea că ar fi rezultat din probe) s-a apreciat de către instanța de fond că, fapta întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de „luare de mită”, întrucât şi un asemenea scop vizat - luarea sau nu a unei decizii de trimitere a pacientului la spital - intra în atribuţiile de serviciu ale inculpatului.
În speţă, însă, aşa cum s-a arătat mai sus, cei 100 de lei nu au fost daţi în acest scop exclusiv, ci şi pentru ca inculpatul, în calitatea sa de medic, „să facă ceva”, „să se ocupe de fiul meu”, „să aibă grijă de fiul meu”, adică să-i acorde îngrijirile/tratamentul medical necesar în timp util.
În ceea ce priveşte necesitatea ca pacientul să fi fost asigurat, s-a impus precizarea că din actele dosarului şi din declaraţiile persoanelor audiate rezultă că, fiind vorba de o urgenţă medicală, nu era nevoie ca pacientul să fie asigurat, unitatea medicală având obligaţia legală de a-i acorda îngrijirile medicale specifice. De altfel, în interviul înregistrat dat jurnaliştilor, managerul spitalului din Paşcani a arătat expres că „pentru acest pacient nu intra în nici un fel discuţia ca să fie asigurat; prin lege, această fractură deschisă este o urgenţă, indiferent dacă acest pacient ar fi fost rege, şomer sau nu ar fi avut nici un venit; deci corpul medicilor are obligaţia să-l rezolve”.
Cu toate acestea, în discuţiile avute cu martorii-rude ale pacientului (aşa cum rezultă din analiza coroborată a depoziţiilor lor, concordante şi sub acest aspect), atât inculpatul M., cât şi medicul I.G. au făcut vorbire de faptul că bolnavul nu avea asigurare medicală.
Apărările inculpatului: În legătură cu această faptă, inculpatul a negat categoric primirea vreunei sume de bani, susţinând, în apărare, că în dimineaţa zilei de duminică nici măcar nu s-a întâlnit cu vreo rudă a pacientului A.V. Mai mult, doar în faţa instanţei, inculpatul a susţinut că la orele la care martorii A.R. şi A.A. pretind că ar fi discutat cu el şi că i s-ar fi dat banii (orele 09,30, cel mai târziu 10,00), el nu avea cum să se întâlnească cu aceştia, întrucât, mai întâi, a fost la vizita pacienţilor, iar apoi avea programată o operaţie privind o pacientă, pentru care s-a pregătit şi pe care a şi efectuat-o, începând cu orele 10,00. Inculpatul a mai arătat că operaţia a durat cca. 3 ore.
În schimb, inculpatul M.C. a pretins că duminică, în jurul prânzului, în cabinetul său ar fi intrat „doi bărbaţi care s-au recomandat a fi doi cumnaţi ai pacientului şi care au vrut să-i ofere nişte bani, pe care-i aveau în mână şi au vrut să mi-i pună în raftul bibliotecii, dar eu i-am refuzat şi nu i-am primit”. În declaraţia din faţa instanţei, inculpatul a revenit parţial şi şi-a nuanţat susţinerile, arătând că, după terminarea operaţiei şi deci după prânz, au venit la el la cabinet doi bărbaţi, rude ale pacientului, dintre care unul a scos ceva din buzunar, probabil bani, şi a vrut să-i pună pe raftul bibliotecii, el refuzând, spunându-le „să nu umble cu aşa ceva” şi punând mâna pe mâna acelui bărbat pe care i-a tras-o înapoi, nepermiţându-i să pună banii acolo.
În ceea ce priveşte apărarea referitoare la imposibilitatea întâlnirii cu martorii A.R. şi A.A., instanța de fond a înlăturat-o, ca nefondată, dat fiind faptul că din relaţiile comunicate de Spitalul Municipal din Paşcani, operaţia menţionată a avut loc în intervalul orar 10,00-13,00. Deci în jurul orelor 09,30 (poate mai înainte), inculpatul şi martorii se puteau întâlni, pentru câteva minute. Nici faptul că anterior, dimineaţa inculpatul a făcut vizita în saloanele bolnavilor, nu împiedica, în mod absolut, o întâlnire între martor şi inculpat, mai ales că din declaraţiile inculpatului şi ale celorlalţi medici din spital audiaţi în legătură cu evenimentele de a doua zi, de luni, a rezultat că vizita de dimineaţă a avut loc, cu aproximaţie în intervalul 08,30-09,30, durata acesteia depinzând de numărul pacienţilor şi complexitatea cazurilor.
Declaraţiile martorei B.S. (salariată a spitalului, sancţionată, la rându-i disciplinar, în legătură cu acelaşi caz), propusă de inculpat, nu au fost de natură a susţine apărările acestuia, referitoare la imposibilitatea întâlnirii dintre el şi martori în acea dimineaţă la ora anterior reţinută. Astfel, pe de o parte, martora a arătat că vizita la pacienţi se termină de regulă, în jurul orelor 08,30-09,00, iar, pe de altă parte, că ea nu l-a însoţit pe inculpat în acea dimineaţă după vizită, ştiind doar că ar fi trebuit să ajungă apoi la sala de reanimare şi apoi să intre într-o operaţie.
Instanța de fond a apreciat că, întâlnirea dintre martori şi inculpat în jurul orelor 09,30 (după terminarea vizitei şi mai înainte de pregătirea şi începerea operaţiei de la ora 10,00) era pe deplin posibilă, şi a şi avut loc în realitate, fiind confirmată constant de declaraţiile repetate şi concordante ale martorilor A.R. şi A.A.
În ceea ce priveşte aserţiunile relA.T.I.ve la ceea ce inculpatul a numit „încercarea sa de mituire” de către doi bărbaţi, în jurul prânzului sau după prânz, sâmbătă, 17 ianuarie 2010, tribunalul a reţinut că aceste susţineri nu au fundament probator, nefiind confirmate, din perspectivă temporală (dar nu numai), de nici una din declaraţiile celorlalte persoane audiate în cauză. Astfel, dincolo de modificarea susţinerilor relative la intervalul în care ar fi avut loc întâlnirea (prânz - nu era posibil, pentru că era încă în operaţie; sau după prânz), tribunalul a remarcat faptul că nici una dintre rudele victimei, audiate ca martori, nu a susţinut că ar fi venit sâmbătă la prânz sau după prânz în vizită la pacient şi, cu atât mai puţin, că s-ar fi întâlnit şi ar fi discutat cu inculpatul. De asemenea, s-a mai remarcat şi faptul că, deşi a vorbit de doi bărbaţi, inculpatul a arătat că nu poate spune care sunt cei doi bărbaţi, pentru că nu i-a recunoscut printre martorii audiaţi. Cu toate acestea, din declaraţia inculpatului a rezultat că nici unul dintre cei doi bărbaţi nu era martorul Z.M., pe care-l „cunoaşte, acum, foarte bine”.
Aşa cum s-a arătat (în legătură cu fapta de luni), prin această susţinere, inculpatul a vrut, mai întâi, să creeze o anumită confuzie, plasând în ziua de duminică - la o altă oră a zilei, deşi tot cu participarea a două persoane, dar într-o componenţă diferită decât cea reală (doi bărbaţi, în loc de un bărbat şi o femeie) - întâlnirea care, în fapt, a avut loc a doua zi, luni dimineaţă, şi în cadrul căreia el a pretins aluziv şi a primit de la martorii A.R. şi U.I. suma de 300 lei (prima fiind cea care i-a înmânat efectiv).
În al doilea rând, instanța a considerat că prin această susţinere, inculpatul a vrut să-şi justifice, într-un fel, afirmaţiile făcute în faţa unui jurnalist şi înregistrate audio-video (care vor fi detaliate mai jos), când la afirmaţia reporterului: „Vi s-au oferit trei milioane”, inculpatul M.C. s-a „scăpat” şi a răspuns: „Mie da şi i-am dat înapoi. I-am spus: domnule, nu am nevoie. O oferit şi altui doctor, şi acela i-o refuzat, şi acela. V-o spus de treaba asta ? Nu numai mie. (…)”.
Conştientizând, ulterior, că prin această afirmaţie, a recunoscut cel puţin o parte din detaliile factuale ale acuzaţiei aduse (respectiv cel puţin faptul că a avut loc o întâlnire şi că, într-adevăr, i s-au oferit 300 lei), în condiţiile în care a negat orice primire de bani, inculpatul a încercat - prin apărarea făcută să-şi justifice aceste afirmaţii făcute faţă de reporter, plasând temporar întâlnirea de luni, într-o altă zi, respectiv duminică, la prânz (când nu putea avea loc - pentru că era încă operaţie) sau după prânz.
Făcând această alegere, inculpatul nu a observat însă că nici un martor, rudă a pacientului (şi, în plus, bărbat), nu a pretins niciodată, în vreo declaraţie, că ar fi fost în vizită la pacient duminică la prânz sau după prânz şi că, mai mult, la acel moment ar fi avut vreo întâlnire cu el. Prin urmare, duminică la prânz sau după prânz, nu era posibil ca cineva apropiat bolnavului să-i ofere mită pentru că nici o rudă de-a pacientului nu s-a întâlnit cu inculpatul, iar, mai mult, nici o rudă-bărbat nu venise în vizită la spital în acel interval orar.
De aceea, toate apărările inculpatului, în acest sens, au fost nefondate şi au fost înlăturate.
3.2. Efectuarea unei operaţii, considerată urgenţă medicală, de către inculpatul M.C., în ziua de duminică, 17 ianuarie 2010, în intervalul orar 10,00-13,00.
Potrivit declaraţiei date de inculpat în faţa instanţei coroborată cu relaţiile comunicate de Spitalul Municipal din Paşcani, duminică, 17 ianuarie 2010, în intervalul orar 10,00-13,00, inculpatul M.C. a efectuat personal o operaţie chirurgicală de ocluzie intestinală asupra unui paciente (S.A.) în vârstă de 71 de ani, internată în ziua de 16 ianuarie 2010.
Potrivit relaţiilor comunicate de Spitalul Municipal din Paşcani, operaţia sus-menţionată a fost considerată o urgenţă medico-chirurgicală.
De asemenea, din aceleaşi relaţii, a mai rezultat şi că, în ziua de duminică, în secţia de chirurgie s-a efectuat doar o singură operaţie, respectiv cea anterior arătată.
3.3. Informarea telefonică de către victimă a soţiei sale cu privire la faptul că va fi operat luni, la Paşcani, de către medicul M.
Potrivit susţinerilor martorei A.R., soţul ei, A.V., a informat-o telefonic, în seara zilei de duminică, în jurul orelor 19,00, că în salon la el a venit medicul M.C. care i-a spus că „a doua zi, luni, o să-l opereze”.
3.4. Întâlnirea din seara zilei de duminică dintre martorii A.R., U.I. şi A.A., la locuinţa ultimului. Primirea sumei de 300 lei de către U.I. de la A.A., pentru a o folosi a doua zi, la spital, „dacă va fi cazul”.
După ce soţul său a informat-o că urmează a fi operat a doua zi la Paşcani de medicul M., martora A.R. s-a deplasat, în aceiaşi seară, la locuinţa socrului ei, A.A., din aceiaşi localitate, pentru a discuta cu el pe această temă. Tot acolo s-au mai dus şi soţii U.I. şi U.D.
În acest context, rudele pacientului A.V. au discutat despre: posibilele soluţii pentru transferarea acestuia la Iaşi, despre plata asigurării, dar, mai ales, despre operaţia ce era programată a doua zi.
În acea seară, s-a convenit ca, a doua zi dimineaţă, să meargă la spital soţia pacientului, martora A.R., şi martorii U.I. şi U.D.
Tot în acest context, martorul A.A. i-a dat martorului U.I. (fiind doar ei doi de faţă) suma de 300 de lei, pentru - aşa cum a susţinut Ionel U. „a avea a doua zi la el de cheltuială, pentru V.”, dacă va fi cazul, la spital. Această împrejurare factuală a fost confirmată de toţi cei patru martori.
Astfel, martorul A.A. a arătat că, în acea seară, în cadrul discuţiilor, a înţeles că a doua zi, fiul său va fi operat. De aceea, i-a spus martorului U.I. să se ducă a doua zi la spital, împreună cu nora sa (el neputând merge pentru că era răcit), dându-i acestuia, suma de 300 lei, în bancnote de câte 100 lei, „pentru a-i da dlui doctor M., pentru a avea grijă de fiul meu”.
Martorul U.I. a confirmat faptul că, în seara, respectivă socrul său, A.A., i-a dat - la locuinţa sa - suma de 300 de lei, întrucât a doua zi urma să meargă la spital, „pentru ca să-i aibă de cheltuială pentru V.”, la spital.
Martora A.R. a confirmat faptul că martorul U.I. (cumnatul ei), primise de la socrul său suma de 300 lei (lucru despre care îi spusese şi ei, socrul său), pe care i-a înmânat-o ei, a doua zi, luni dimineaţa, în cabinetul medicului M.C., ea fiind cea care i-a dat banii inculpatului, în prezenţa martorului.
Martora U.D. a declarat că a aflat de la soţul ei, că, în acea dimineaţă, el „i-a adus cumnatei sale nişte bani”, dar nu ştie câţi, de unde şi cu ce scop.
4. Evoluţiile din ziua de luni, 18 ianuarie 2012:
a) Comiterea celei de-a doua infracţiuni deduse judecăţii: pretinderea aluzivă de către inculpatul M.C. de „a i se face o cinste” şi primirea de către acesta a sumei de 300 lei de la martora A.R., în prezenţa martorului U.I.
b) Decesul victimei cu puţin timp înainte de a fi operat.
4.1. Deplasarea la Spitalul Municipal din Paşcani, la prima oră, a martorilor A.R., U.I. şi U.D.
Din analiza coroborată a declaraţiilor concordante ale martorilor A.R., U.I. şi U.D. a rezultat că, în dimineaţa zilei de luni, 18 ianuarie 2010, aceştia au plecat din localitatea de domiciliu (Vânători), împreună, cu o maşină condusă de numitul P.C.A. (viitorul ginere al soţilor U.), ajungând la Spitalul Municipal din Paşcani în jurul orelor 06,00-06,30.
La spital, mai întâi, aceşti aparţinători (rude) ai pacientului A.V. au mers în vizită la acesta, în salonul în care era internat. Aici, victima A.V. le-a spus că nu a dormit aproape toată noaptea, întrucât l-a durut piciorul.
După aceea, martorii A.R. şi U.I. au ieşit din salon şi au mers să-l aştepte pe inculpatul M.C., pentru a discuta cu acesta, până în jurul orelor 08,30.
Martora U.D. nu i-a însoţit pe ceilalţi doi martori, râmând „undeva pe un hol”, aşteptându-i, întrucât nu se simţea foarte bine. Martora a confirmat însă faptul că martorii A.R. şi U.I. au mers, împreună, să-l caute pe un anume doctor pentru a discuta cu el, despre starea pacientului A.V.
Din declaraţiile martorului U.I. a rezultat că acesta l-a căutat pe medicul M.C., aflând de la nişte asistente că se află într-un anume cabinet medical, unde încă doarme, pentru că fusese de gardă în noaptea precedentă.
Una dintre salariatele spitalului, i-a spus martorului U.I. să aştepte şi să nu bată la uşă până ce nu va vedea lumina aprinsă în cabinet, recomandându-i să aştepte totuşi ca medicul să iasă.
4.2. Discuţia purtată într-un cabinet, în jurul orelor 08,30, între, pe de o parte, martorii A.R., U.I. şi, pe de altă parte, inculpatul M.C.. Pretinderea aluzivă, în acest context, de către inculpat, de „a i se face o cinste”, urmată de primirea de către acesta a sumei de 300 de lei de la martora A.R.
În intervalul orar 08,00-08,30, dar cel mai probabil în jurul orei 08,30, martorii A.R. şi U.I. l-au abordat pe inculpatul M.C. în momentul în care acesta tocmai ieşea dintr-un cabinet medical, pentru a discuta cu el despre starea pacientului A.V., dar mai ales despre operaţia acestuia ce era preconizată a avea loc în acea zi.
Din depoziţiile coroborate ale celor doi martori a rezultat că respectivul cabinet medical era, probabil, fie cabinetului inculpatului, fie cabinetul de gardă, dar, în orice caz, un cabinet în care se pare că, în acea noapte, dormise inculpatul. Din declaraţiile celor doi martori a mai rezultat şi că ei l-au aşteptat pe inculpat pe hol în faţa cabinetului, intrând înăuntru numai după ce acesta ieşise, spunându-i că vor să discute cu el.
Ambii martori au intrat în cabinetul respectiv, la invitaţia medicului, unde inculpatul M.C. i-a întrebat dacă s-au hotărât şi dacă sunt de acord să-l opereze el pe pacientul A.V. la Spitalul Municipal din Paşcani sau dacă mai insistă în a fi trimis la Iaşi.
La întrebarea martorei A.R. cu privire la momentul intervenţiei medicale, inculpatul i-a spus că îl va opera pe soţul ei „astăzi, dacă nu cel mai târziu mâine”, moment în care martora i-a cerut să-l opereze în aceiaşi zi pentru soţul ei se simţea râu.
Inculpatul M.C. le-a spus, apoi, celor doi martori că în acea zi vine de la Iaşi şi medicul ortoped şi că îl va opera el pe pacientul A.V., ajutat sau împreună cu medicul ortoped.
Apoi, martora A.R. l-a întrebat pe inculpatul M.C. „cât costă operaţia?”, inculpatul răspunzând aluziv ”doamnă trebuie să faceţi o cinste că şi dacă îl duceaţi la Iaşi, tot trebuia să faceţi o cinste şi celor de acolo”,sau „tot trebuia să daţi ceva şi acolo”.
În acel moment, martorul U.I., prezent fiind, care a înţeles apropό-ul făcut (practic o pretindere indirectă a ceva), a scos dintr-un buzunar al gecii sale de piele, suma de 300 lei, pe care i-o dăduse cu o seară în urmă, socrul său, A.A.
Martorul U.I. i-a înmânat banii cumnatei sale R.A., căreia i-a spus în şoaptă să-i dea medicului banii aceia pe care i-i dăduse socrul său.
Martora A.R. a luat banii şi i-a înmânat inculpatului M.C. care i-a primit. Acesta nu a refuzat primirea banilor, nu a zis că „nu trebuie” şi nici nu a schiţat vreun gest de restituire. Din contră, a luat banii şi-a pus pe un raft al unui corp de mobilier (dulap/bibliotecă), situat în stânga lui.
După primirea sumei de 300 lei, inculpatul le-a spus celor doi martori „să se ducă liniştiţi acasă”, căci în acea zi îl va opera el pe pacientul A.V., după ce va fi operată, mai întâi, o femeie de 70 de ani, din localitatea Hălăuceşti. Tot după primirea banilor, inculpatul le-a spus că „îl va rezolva în aceiaşi zi pe V. A., pentru că vine şi medicul ortoped”.
După aceste susţineri, martorii A.R. şi U.I. au ieşit din cabinet, despărţindu-se de inculpat.
Martorul U.I. este o persoană care suferă de unele afecţiuni ale vederii, aşa cum a susţinut atât el, cât şi soţia sa. Din declaraţiile acestora, a rezultat că martorul U.I. are, uneori, nevoie de însoţitor. Acesta poate totuşi vedea de la anumite distanţe mai bine, iar de la altele mai puţin bine (însă, în acest caz, poate percepe totuşi anumite obiecte).
Judecătorul care l-a audiat nemijlocit pe acest martor a constatat personal că martorul se putea deplasa neînsoţit în sala de judecată, se putea orienta şi putea percepe obiectele din jur.
Pentru a stabili în ce măsură susţinerile sale - relative, în special, la momentul în care i s-au înmânat banii inculpatului - sunt credibile, judecătorul a testat (a se vedea declaraţia martorului), în şedinţă publică, vederea martorului, solicitându-i să precizeze ce obiecte vizualizează de la anumite distanţe. În urma acestor întrebări-test, judecătorul cauzei a constatat - nemijlocit şi fără nici un fel de urmă de îndoială - că martorul putea vedea clar momentul remiterii banilor (care a avut loc lângă el la o distanţă de cca. 0,5 m maxim 1 m), din moment ce a văzut şi indicat în mâna judecătorului: de la o distanţă de cca. 0,70 m - 1 m o bancnotă de 5 lei, indicând şi valoarea, şi a citit literele mai mari de pe o carte; iar de la o distanţă, mai mare, de cca. 2,5 m a recunoscut în mâna judecătorului un telefon mobil, dar şi o bancnotă (nu şi valoarea ei).
Deci martorul a putut vedea clar aspectele de fapt relatate de el, despre care a arătat că au avut loc la o distanţă de maxim 1 m de el, chiar mai puţin.
De altfel, martorul U.I. l-a şi indicat în sala de judecată, fără nicio ezitare şi fără nici un efort, pe inculpatul M.C., ca fiind medicul cu care a purtat discuţiile menţionate mai sus şi căruia cumnata sa i-a dat suma de 300 de lei.
De asemenea, şi martora A.R. l-a recunoscut şi indicat, fără ezitare, în sala de judecată, pe inculpatul M.C.
Tot pentru a stabili credibilitatea declaraţiilor martorului U.I., în legătură cu cele susţinute de el, în faza de urmărire penală, cu acceptul acestuia, a fost testat cu tehnica de detecţie a comportamentului simulat din cadrul L.D.P.S.C. al I.P.J. Iaşi.
La acest test, în răspunsurile (toate afirmative) la întrebările critice adresate martorului U.I. nu au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat, aşa cum rezultă din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 29 iulie 2011.Deşi, într-adevăr, acest raport de constatare nu constituie un mijloc de probă de natură a dovedi, direct sau indirect, vinovăţia inculpatului, el este totuşi un mijloc care nu poate fi ignorat, întrucât, pe de o parte, oferă unele indicii de natură să canalizeze ancheta într-o anume direcţie şi faţă de o anume persoană, iar, pe de altă, parte, este un mijloc care relevă şi consolidează credibilitatea depoziţiilor martorului U.I., precum şi a celuilalt martor ocular, A.R.
Din altă perspectivă, rezultatele testului relevă şi că anumite detalii din unele declaraţii (speculate de inculpat şi invocate în apărare) ale martorului, omise iniţial sau aparent contradictorii, nu s-au datorat lipsei lor de fundament în realitatea factuală, ele fiind percepute de acesta cu adevărat, ci s-au datorat faptului că martorul fie le-a uitat, fie iniţial nu le-a dat importanţa cuvenită, pe fondul lipsei sale de pregătire/educaţie, care nu l-a format să dea importanţă tuturor detaliilor.
După ieşirea din cabinetului medicului, martorii A.R. şi U.I. s-au întâlnit, pe hol, şi cu martora U.D.
Aşa cum a declarat în faţa instanţei, această martoră a fost informată de soţul său că fratele ei, A.V., urmează să fie operat în aceiaşi zi, în jurul orelor 12,00, după o femeie mai în vârstă, de către doctorul cu care tocmai vorbise.
- Ulterior, soţii U.I. şi U.D. au plecat din spital, iar, în jurul orelor 11,15 au plecat din oraşul Paşcani cu autobuzul spre localitatea de domiciliu, Vânători, unde au ajuns în jurul orelor 12,00.- În schimb, cumnata lor, martora A.R. a rămas la spital.
Apărările inculpatului: Şi în acest caz, inculpatul a negat categoric comiterea faptei, invocând în apărare că, nici în acea dimineaţă şi nici ulterior până la momentul crizei pacientului de la orele 12,30 (ce a precedat decesul), nu a stat de vorbă cu nici un membru al familiei bolnavului, pe care însă i-a văzut pe holul spitalului, atunci când a început vizita medicală. Prin urmare, nu avea cum să primească vreo sumă de bani de la persoane cu care nici măcar nu s-a întâlnit.
Deşi în declaraţia de la urmărire penală, anterior menţionată, inculpatul a susţinut că anumiţi membri ai familiei pacientului erau pe hol luni dimineaţă şi i-a văzut, în declaraţia din faţa instanţei, în mod repetat, acesta a declarat contrariul şi anume că nici înainte de vizită nici după, în acea dimineaţă nu s-a întâlnit cu nici un membru al familiei A., nici pe hol, nici în salonul bolnavului şi nici altundeva. Or, această contradicţiei între propriile-i declaraţii relevă lipsa de credibilitate a apărărilor inculpatului, care, în fapt, în acea dimineaţă, s-a întâlnit cu cei doi martori care i-au dat suma de 300 lei, pe care a primit-o.
Aşa cum s-a arătat mai sus, inculpatul s-a mai apărat, făcând o serie de susţineri nereale - prin care plasa ceea ce el a numit „încercarea sa de mituire” ca având loc anterior, în altă zi şi în condiţii în care nu putea avea loc şi nici nu a avut - în scopul de a induce în eroare organele judiciare şi, mai ales, de a-şi justifica anumite afirmaţii făcute în faţa unui jurnalist.
Contrar susţinerilor inculpatului, întâlnirea sa cu martorii A.R. şi U.I., în cadrul căreia a pretins aluziv bani şi a şi primit 300 de lei, a avut loc efectiv, la ora menţionată, inculpatul având posibilitatea reală (contrar susţinerilor sale) de a se întâlni şi discuta cu martorii. De altfel, chiar inculpatul a afirmat, în declaraţia de la urmărire penală, că anumite rude ale lui erau pe hol, luni dimineaţa. Înainte de vizita prin saloane a tuturor medicilor, această întâlnire putea să aibă loc şi a şi avut loc efectiv.
De altfel, chiar şi martora F.M. (care era subordonata inculpatului şi care a şi fost sancţionată disciplinar) - propusă de inculpat în apărare încă din faza de urmărire penală pentru a încerca să pe probeze că inculpatul a fost foarte ocupat în acea dimineaţă - a confirmat faptul că martora A.R. se afla deja lângă patul bolnavului, în acea dimineaţă, atunci când ea a intrat prima dată în salon, în jurul orelor 07,15-07,30. Martora a mai susţinut că soţia victimei a ieşit, ulterior, pe hol unde a aşteptat, observând-o, mai târziu, într-o zonă a holului de lângă lift (zonă în apropierea căreia erau situate şi cabinetele medicale de pe acel etaj).
Deci, martora F.M. a confirmat prezenţa martorei denunţătoare în acea dimineaţă la spital în jurul orelor când s-au dat banii, precum şi pe holul unde era amplasat salonul, dar şi în apropierea cabinetului inculpatului.
Mai mult martora F.M., a arătat, în faţa instanţei, că vizita a început efectiv în jurul orelor 09,00, moment până la care, din declaraţiile acesteia, nu rezultă că inculpatul ar fi fost implicat în activităţi care făceau imposibilă întâlnirea şi discuţia dintre el şi cei doi martori care i-au dat banii, mai ales că vizita la pacienţi, prealabilă raportului (la care s-a referit şi inculpatul) ar fi durat doar cca. 5-10 minute). Nu în ultimul rând, martora F. a mai arătat că, în acea dimineaţă, tot lângă lift, a mai văzut aşteptând şi alţi vizitatori, aceştia aşteptând de regulă în acea zonă.
A fost apreciată ca nefondată şi principala apărare a inculpatului relativă la unele neconcordanţe din unele declaraţii ale martorilor A.R. şi U.I. referitoare la acela dintre ei care a dat efectiv banii inculpatului. Astfel, deşi, formal, această critică este reală, întrucât, în unele declaraţii, martorii au susţinut că banii ar fi fost daţi efectiv de U.I. (şi nu de A.R.), totuşi s-a considerat că ea nu este de natură să înlăture existenţa faptei de „luare de mită” care a avut loc şi nici de natură a pune sub semnul întrebării credibilitatea martorilor, pentru motivele ce vor fi detaliate în continuare.
Mai întâi, instanţa de fond a remarcat faptul că, în majoritatea covârşitoare a declaraţiilor lor, cei doi martori au susţinut că banii au fost daţi efectiv de martora A.R. (ea susţinând acest lucru încă de la început, din plângerea sa. De altfel, această martoră a dat, pe parcursul procesului penal, 6 declaraţii (dintre care două sesizări/plângeri). Doar într-o singură sesizare scrisă adresată managerului spitalului (şi care, fiind tehnoredactată, cel mai probabil i-a fost redactată de o rudă), s-a menţionat că banii ar fi fost daţi de cumnatul ei, în prezenţa sa, şi nu de ea. În toate celelalte declaraţii majoritatea olografe, luate personal acesteia de autorităţi, martora a susţinut acelaşi lucru: că ea a dat banii personal medicului, în prezenţa cumnatului.
În al doilea rând, tribunalul a observat că ambii martori sunt oameni simpli de la ţară, cu o pregătire redusă, care nu i-a format să dea importanţa cuvenită la toate detaliile. De aceea, în unele declaraţii de ale lor (izolate) ei nici nu au dat atenţie la acest detaliu minor (şi anume: cine dintre ei a înmânat efectiv banii inculpatului) speculat de inculpat, apreciind, pe bună dreptate, că acest detaliu era şi este nesemnificativ.
Într-adevăr, detaliul referitor la cine anume dintre ei i-a înmânat efectiv banii inculpatului a fost apreciat de instanță ca fiind minor şi nesemnificA.T.I.v întrucât: ambii martori au fost de faţă, când s-a purtat discuţia cu inculpatul şi s-au dat banii; ambii martori ştiau că banii fuseseră daţi cu o seară înainte de A.A. lui U.I. (sub acest aspect neexistând nici o contradicţie între declaraţiile lor) cu scopul de a fi folosiţi luni, la spital, pentru pacient; ● ambii martori ştiau că banii i-a avut la el, cel puţin, până la spital, martorul U.I. şi nu A.R.; ambii martori au perceput nemijlocit aluzia medicului de a i se face o cinste.
Or, în acest context, indiferent de cine ar fi dat banii dintre cei doi martori, acest lucru s-a făcut în faţa lor, cu acceptul amândurora, astfel încât ambii erau şi au fost coparticipanţi concomitenţi la fapta de „dare de mită”. Prin urmare, acest detaliu - speculat de inculpat - ar fi putut avea relevanţă juridică doar dacă s-ar fi pus problema antrenării răspunderii juridice a martorilor pentru această infracţiune (situaţie în care pentru unul ar fi fost vorba de autorat, iar pentru cellalt de complicitate materială şi morală concomitentă). Dar şi în acest caz, ar fi interesat tot din punct de vedere formal doar încadrarea juridică.
Cum însă în cauză este vorba doar de antrenarea răspunderii penale a inculpatului (şi nu a martorilor, dintre care unul denunţător) pentru infracţiunea de „luare de mită”, s-a apreciat că este irelevant cine anume i-ar fi dat acestuia în mod efectiv banii, în condiţiile în care, în fapt, acţiunile martorilor A.R. şi U.I. s-au completat şi conjugat reciproc, prima dând efectiv banii, iar celălalt dându-i în prealabil acesteia, în acelaşi context. Practic, pentru o persoană fără pregătire juridică (cum sunt martorii), percepţia corectă factual-obiectivă a fost că banii au fost daţi de amândoi, prin acţiuni, conjugate, în acelaşi condiţii de loc şi timp, aceleiaşi persoană. Din perspectivă juridică însă, banii au fost daţi efectiv de martora A.R., cu contribuţia materială şi morală concomitentă a martorului U.I. în acelaşi condiţii de loc şi timp, aceleiaşi persoane.
Pe de altă parte, infracţiunea de „luare de mită” există indiferent de care dintre cei doi martori prezenţi la discuţie i-ar fi dat banii inculpatului, în mod efectiv.
Pentru toate aceste argumente, această apărare a inculpatului nu poate fi primită, aserţiunile izolate ale martorilor din unele declaraţii/sesizări sub aspectul de detaliu analizat anterior nefiind de natură a pune sub semnul îndoielii credibilitatea martorilor şi, cu atât mai puţin, existenţa faptei.
4.3. Vizita medicilor, din jurul orelor 08,30-09,30, în saloanele cu bolnavi, inclusiv la pacientul A.V.. Stabilirea operării acestuia de către inculpatul M.C., cu ajutorul medicului ortoped G.C.. Programarea operaţiei, pentru orele 12,00, după efectuarea alteia de către medicul ortoped.
În jurul orelor 08,30-09,00, toată echipa de medici a secţiei - printre care inculpatul M.C. şi martorii G.C. şi I.G. - urmată de asistenta F.M., a făcut vizita de dimineaţă prin saloanele bolnavilor.
Când s-a ajuns în dreptul patului bolnavului A.V., inculpatul M.C. a prezentat cazul medical celor prezenţi, în special medicului G.C. (care nu-l cunoştea), afirmând că îl va opera el în aceiaşi zi, după care l-a întrebat pe medicul ortoped G. dacă poate să-l ajute, dacă va fi nevoie, acesta fiind de acord.
Medicul ortoped G.C. a fost de acord să-l asiste la efectuarea operaţiei pe inculpatul M.C., însă i-a spus că-l poate ajuta, dar nu imediat, ci după efectuarea unei operaţii relativ similare asupra unei femei mai în vârstă, care era deja programată să fie operată după orele 09,30.
Prin urmare, s-a convenit şi stabilit ca pacientul A.V. să fie operat în acea zi, în jurul orelor 12,00, la Spitalul Municipal din Paşcani, de către inculpatul M.C., ajutat/asistat de către medicul ortoped G.C.
Din declaraţiile persoanelor audiate în cauză, a rezultat că vizita medicală de dimineaţă, la toţi bolnavii, s-a terminat în jurul orelor 09,30, oră confirmată şi de inculpat, dar şi de martora F.M. (asistentă medicală).
Cu privire la aspectele factuale anterior menţionate, declaraţiile martorului G.C. au fost constante. Astfel, acesta a susţinut că, în acea dimineaţă, inculpatul M. i-a spus „doresc să operez eu acest pacient, doresc să intri cu mine şi vreau să iasă bine”.
Martorul G. a mai arătat şi că : „şeful secţiei de chirurgie era şi este cel care făcea programul pentru operaţii”); că „inculpatul M.C. putea să facă intervenţia medicală asupra pacientului A.V. întrucât era vorba de o intervenţie chirurgicală minim invazivă, care putea fi efectuată chiar cu ajutorul unui cadru medical mediu (asistentă)”; - anterior au fost situaţii în care, la unele intervenţii chirurgicale, el fusese ajutat de medicul M.C., dar şi situaţii inverse; - atunci când el era medicul asistent „operaţia se efectua de medicul care interna pacientul, la propunerea sa, pe baza aprobării şefului secţiei de chirurgie”, adică inculpatul din cauză.
Deşi, în cursul urmăririi penale, martorul I.G. a confirmat întocmai aspectele sus-prezentate, afirmând că luni dimineaţă, la vizită, „M.C (...) a hotărât ca bolnavul să fie operat de el, împreună cu medicul ortoped”, în faţa instanţei a revenit parţial, precizând că luni, la vizita medicală, de la orele 08,30, „s-a stabilit ca intervenţia medicală să se facă în aceiaşi zi, de către medicii M. şi G. Corneliu într-o echipă operatorie, fără să se precizeze că unul dintre ei va fi principal”.Dincolo de faptul că această modificare a afirmaţiilor nu a fost justificată plauzibil, fiind evident pro causa (din moment ce martorul a ţinut expres să-şi înceapă depoziţia cu această precizare), instanţa a reţinut că este irelevantă, întrucât nuanţa care s-a încercat a se evidenţia nu are relevanţă din perspectiva acuzaţiilor penale concrete aduse inculpatului. Astfel, şi într-o versiune şi în alta, inculpatul urma să participe la efectuarea operaţiei, deci avea atribuţii de serviciu în legătură cu îngrijirea medicală a pacientului A.V., ceea ce este suficient.
Inculpatul M.C. a susţinut că vizita de dimineaţă a fost făcută în secţia de chirurgie începând cu ora 08,45. El a declarat că, atunci când a ajuns la patul pacientului A.V., i-a prezentat cazul medicului ortoped G. şi i-a cerut să hotărască el ce e de făcut, spunându-i că familia doreşte să fie trimis la Iaşi. Inculpatul a mai susţinut că medicul ortoped G. i-a spus că pacientul poate fi operat la Paşcani, dar i-a cerut să-l ajute şi el, întrucât bolnavul era solid, având peste 100 de kg, solicitare cu care inculpatul a arătat că a fost de acord.
S-a observat că inculpatul a susţinut că decizia de operare la Paşcani a pacientului a fost luată de către medicul G.C., aserţiune nesusţinută de nimeni, nici măcar de medicul I.G.
În opinia instanţei, această versiune a inculpatului, ca, de altfel, şi ultima versiune avansată de martorul I.G., nu corespund realităţii, întrucât, pe de o parte, medicul cu atribuţii decizionale, în ceea ce priveşte programarea operaţiilor şi alcătuirea echipelor operatorii era chiar inculpatul (în calitatea sa de şef al clinicii de chirurgie), iar, pe de altă parte, toate menţiunile din ziua de luni din fişa de observaţie a pacientului au fost făcute şi semnate doar de către inculpatul M.C., pe aceste acte medicale neregăsindu-se nici măcar o menţiune care să fi fost semnată şi ştampilată de medicul G.C.
În orice caz, s-a apreciat că, nici măcar acest lucru nu are relevanţă din perspectiva fondului acuzaţiilor penale concrete aduse inculpatului, întrucât ceea ce prezintă importanţă este doar faptul că inclusiv inculpatul a confirmat că urma să participe la operarea pacientului, A.V. (chiar şi numai ca medic asistent), activitate de serviciu în legătură cu care primise banii cu puţin timp în urmă.
În ceea ce priveşte operaţia propriu-zisă, instanța de fond a făcut precizarea că, din actele dosarului şi din declaraţiile medicilor audiaţi, inclusiv ale inculpatului, a rezultat că era vorba de o intervenţie chirurgicală minim invazivă, respectiv de o procedură ortopedică care se numeşte „tracţiune bipolară”.
4.4. Discuţia purtată de martora A.R., în jurul orelor 10,00-10,30, cu inculpatul.
Aşa cum s-a arătat anterior, martora A.R. a rămas la spital şi a mers în salon la soţul ei, „care acuza dureri foarte mari (…) şi era vânăt la faţă”.Dată fiind starea soţului ei, martora A.R. a susţinut constant că, în jurul orelor 10,00, a mers din nou să discute cu medicul M.C., cerându-i să-l opereze mai repede pe soţul ei „pentru că se simte foarte rău”, însă acesta a fost deranjat de insistenţele acesteia răspunzându-i ireverenţios: „Doamnă nu mă freca la cap”, „lăsa-ţi-mă doamnă că ştiu eu să-mi fac meseria”, „nu mă înveţi mata pe mine, cum să-mi fac meseria”, solicitându-i apoi să meargă acasă şi să revină după vreo trei ore.
Ulterior acestei discuţii, martora A.R. a ieşit din spital şi a mers în oraşul Paşcani la o rudă, însă a stat puţin, întrucât după cca. o jumătate de oră - o oră, a discutat telefonic cu soţul ei, care „i-a cerut să vină urgent la el, pentru că se simţea foarte rău”.
Ajunsă la spital, martora A.R. a solicitat unei asistente să-i dea un calmant pacientului, acesta răspunzându-i că, momentan, „nu are pentru că nu a primit condica”.
4.5. Transportul pacientului spre sala de operaţie.
Din evidenţele scrise, a rezultat că, în intervalul orar 11,00-12,00, medicul G.C. a operat-o efectiv pe pacienta P.C., în vârstă de 60 de ani, diagnosticul fiind de „fractură 1/3 inf. gambă dr.” deci unul relativ similar cu al pacientului A.V.. Potrivit declaraţiilor acestui medic, operaţia a început, cu tot cu faza pregătitoare, în jurul orelor 09,30 şi a durat cca. o oră şi jumătate.
Din relaţiile comunicate de Spitalul Municipal Paşcani, a rezultat că, în ziua de luni, aceasta a fost singura operaţie efectuată în secţia de chirurgie.
După finalizarea acestei prime operaţii şi după ce pacienta P.C. fusese scoasă din sala de operaţie, medicul G.C. l-a informat personal pe inculpatul M.C. (aspect negat de acesta), spunându-i că poate să-l aducă în sala de operaţie pe pacientul A.V.
În legătură cu această împrejurare, inculpatul a susţinut că, de fapt, medicul G.C. nu l-a anunţat să trimită pacientul, chemându-l în sala de preanestezie abia în jurul orelor 12,00-12,30, după ce i se făcuse deja rău bolnavului.
Inculpatul a susţinut că, în jurul orelor 10,00-10,30, el i-a spus asistentei sale, martora F.M., să-l trimită pe pacientul A.V. spre sala de operaţie, pentru a fi supus mai întâi consultului pre-anestezic obligatoriu. Martora F.M. a susţinut acelaşi lucru ca şi inculpatul, precizând că după această discuţie inculpatul a coborât la etajul 2, spre sala de operaţie (deşi acesta a arătat că a ajuns acolo abia după orele 12,00), iar ea în salonul bolnavului. Instanţa a reţinut că susţinerile celor doi cu privire la oră sunt nereale, întrucât din restul probatoriului administrat în cauză a rezultat că pacientul a fost coborât spre sala de operaţie abia în jurul orelor 12,00.
În orice caz, în jurul orelor 12,00, în salonul pacientului de la etajul 3 a venit infirmiera B.G. cu un cărucior (trimisă fiind de asistenta F.M.) pentru a-l transporta spre sala de operaţie pe pacientul A.V., blocul operator fiind situat la etajul 2.
Infirmiera era singură, deşi potrivit normelor şi regulamentelor medicale trebuia să fie însoţită de asistenta medicală F.M., iar transportul spre blocul operator trebuia să se facă pe targă (dată fiind leziunea) şi nu în cărucior.
Martora A.R., care era la patul soţului, a ajutat infirmiera să-l pună pe A.V. în cărucior, dar şi pe perioada deplasării, în sensul că tot ea i-a ţinut soţului piciorul fracturat întins, în poziţie orizontală, cu un prosop.
Martora A.R. a susţinut că, mai înainte de a intra în blocul operator, soţul ei i-a spus că este foarte slăbit, pentru că avea dureri şi nu prea mâncase.
În faţa instanţei, martora F.M. a declarat nereal că, deşi nu a însoţit bolnavul pe traseu pentru că era foarte ocupată, ar fi venit totuşi în salonul bolnavului şi ar fi ajutat la punerea pacientului în cărucior, aserţiune infirmată, pe de o parte, de declaraţiile constante ale martorei A.R. care a arătat că infirmiera era singură, iar, pe de altă parte, de înscrisurile comunicate de Spitalul Municipal Paşcani relative la procedura disciplinară şi rezultatele acesteia (din care rezultă acelaşi lucru: faptul că asistenta nu a fost de faţă, fiind sancţionat disciplinar definitiv).
Pe durata transportului pacientului spre blocul operator, soţia acestuia a ţinut în mână radiografia, pe care i-a înmânat-o medicului ortoped G.C. cu care s-a întâlnit la intrarea în blocul operator. Martora A.R. a susţinut că a vrut să vorbească cu acest medic, dar acesta i-a spus că vor discuita după operaţie.
Medicul G.C. a confirmat că a văzut cum pacientul A.V. a fost adus spre sala de operaţie, în cărucior, de o infirmieră, însoţită de o femeie, rudă a acestuia, căreia - la întrebarea sa - i-a spus că pacientul va fi operat de inculpatul M.C., şi nu de el. De asemenea, a confirmat că pe hol a primit radiografia pacientului,probabil de la acea femeie sau de la infirmieră.
4.6. Introducerea pacientului A.V. în blocul operator, urmată la scurt timp de: pierderea repetată a cunoştinţei, de intrarea în stop cardio-respirator, de manevrele de resuscitare şi de deces.
La scurt timp, după ce pacientul A.V. a fost introdus - de către infirmiera M.E. - în blocul operator şi întins pe o canapea din camera de preanestezie, acestuia, în jurul orelor 12,25, i s-a făcut brusc rău, în sensul că şi-a pierdut cunoştinţa şi a dezvoltat o primă „stare de agitaţie, cianoză generalizată, transpiraţii, midriază, depresie respiratorie ”Din foaia de observaţie a pacientului a rezultat că, „la orele 12,25, în sala de preanestezie, acesta devine agitat psiho-motor, prezentând cianoză a feţei şi a regiunii cervicale; puls filiform; transpiraţii profunde; se instalează insuficienţă cardio-respiratorie acută.”
În acel moment, a intervenit personalul medical prezent, acordând primul ajutor, inclusiv din punct de vedere al ventilării şi al asigurării respiraţiei.
Astfel, numita P.T. (asistentă medicală la blocul operator) a arătat că, ea era încă în sala de operaţie, când a fost chemată de infirmieră întrucât pacientul pe care-l adusese „era foarte agitat, inconştient, uşor cianotic şi cu spume la gură”, prima sa impresie şi a celorlalţi, care au intervenit, fiind că bolnavul a făcut crize comiţiale.
Pentru scurt timp, pacientul a redevenit conştient, fiind întrebat dacă suferă de epilepsie, răspunsul său a fost negativ.
Inculpatul M.C. a fost chemat, ajungând la faţa locului după ce pacientului i s-a făcut prima dată rău, cel mai probabil în jurul orelor 12,30.
Mai înainte ca pacientul să-şi fi revenit din prima criză, infirmiera B.G. (care-l adusese) a fost trimisă de un cadru medical în salon, solicitându-i soţiei acestuia, martora A.R. să vină repede la blocul operator, dar mai ales să spună dacă soţul ei suferă de vreo afecţiune anume. Martora a venit pe holul de lângă blocul operator, a comunicat cuiva din personalul medical că soţul ei nu suferă de vreo afecţiune anume şi a rămas acolo, în aşteptare.
La scurt timp, pacientul a dezvoltat o a doua criză similară, din care, de asemenea, şi-a revenit, de această dată pentru foarte scurt timp, după care şi-a pierdut din nou cunoştinţa, pentru a treia oară, ireversibil, fiind transportat cu tot cu pat. Martora A.R. a susţinut că, la un moment dat, a ieşit pe hol inculpatul M.C., care i-a spus că soţul ei a intrat în stop cardio-respirator, că l-au intubat şi-l resuscitează, dar că „nu crede că va scăpa”.
Din susţinerile medicului B.R. făcute în procedura disciplinară) rezultă că, la orele 12,30, ea a fost chemată de urgenţă telefonic, iar când a ajuns la faţa locului i-a găsit deja acolo pe medicii M. şi G., pacientul fiind întins pe o canapea şi în stare generală foarte gravă. Tot potrivit susţinerilor acesteia, pacientului i s-a efectuat E.K.G., fiind solicitat şi ajutorul medicului internist G., după care a fost transportat în secţia A.T.I., unde a fost monitorizat de aparate şi s-au început manevrele de resuscitare.
În ciuda tuturor manevrelor de resuscitare (intubare, cu suport respirator, masaj cardiac ş.a.) pacientul a decedat după cca. 60 de minute, decesul fiind declarat la ora 13,30.
Din declaraţiile persoanelor audiate în cauză, inclusiv ale inculpatului, a rezultat că medicul anestezist B.R. a fost coordonatoarea întregii acţiuni de încercare de resuscitare, de faţă fiind şi medicii G.C. şi M.C., dar şi asistente medicale (T., C. ş.a.) şi chiar infirmiere.
După declararea decesului, inculpatul M.C. a fost cel care a ieşit pe hol şi i-a comunicat soţiei pacientului că acesta decedase, martora A.R. intrând într-o stare de şoc, fiindu-i administrate sedative.
4.7. Venirea urgentă la spital, în etape, a mai multor rude ale pacientului, atât anterior, dar mai ales după decesul său.
Pe durata cât cadrele medicale au încercat resuscitarea pacientului A.V., soţia sa, martora A.R. a aşteptat îngrijorată pe holul de la etajul 2, contactându-şi telefonic mai multe rude - pe mama ei; pe Z.V.; pe U. (P.) A.M., fiica lui U.I.; pe A.I., cumnatul victimei ş.a. -, cărora le-a comunicat starea foarte gravă în care se afla soţul, solicitându-le să se roage pentru acesta ori să vină la spital.
Alte rude, dintre cele care au venit apoi la spital, au aflat despre starea gravă a pacientului, iar apoi de decesul acestuia, una de la cealaltă, încunoştinţându-se reciproc.
Când şi-a mai revenit din starea de şoc, soţia victimei, martora A.R., a constatat că lângă ea se aflau mai multe rude.
Potrivit declaraţiilor martorilor U. (actuală P.) A.M., U.I. şi A.I., confirmate de martora U.D., la scurt timp după ce soţii U. au revenit cu autobuzul în satul de domiciliu, Vânători, soţia victimei a anunţat-o telefonic pe nepoata sa, A.M., că soţul ei a intrat în stop cardio-respirator şi nu ştie dacă va mai scăpa.
În aceste condiţii, martorul U.I. a căutat un autoturism cu care să se întoarcă la Paşcani, sens în care a apelat la cumnatul victimei, A.I., care era angajat la primărie ca paznic. După orele 13,00, martorii A.I. şi U.I., împreună cu fiica ultimului, A.M., au plecat spre Paşcani cu o maşină aparţinând Primăriei Vânători.
Când aceştia au ajuns la spital, i-au găsit deja acolo pe Z.V. şi P.O. (sora victimei).
4.8. Discuţia purtată de inculpatul M.C. cu martorul Z.M., la scurt timp după decesul pacientului. Înmânarea de către inculpat către martor a unui plic cu bani, cu solicitarea de a-i fi restituiţi soţiei. Restituirea către R.A. a banilor de către Z.M.
După ce victimei i s-a făcut pentru prima dată rău, martora A.R. a sunat-o, printre alte rude, şi pe martora Z.V. Această martoră - aşa cum a declarat - l-a contactat telefonic pe soţul ei, martorul Z.M., căruia i-a spus să meargă, de urgenţă, la spital, ceea ce acesta a şi făcut, ajungând relativ repede la spital. Martorul a găsit-o pe cumnata sa în stare de şoc, în apropierea blocului operator.
Potrivit susţinerilor constante ale martorului Z.M., la un moment dat, a ieşit pe hol inculpatul M.C. care „era agitat, vorbind foarte mult şi dând foarte multe explicaţii, spunând că a făcut tot ce era posibil pentru a-l salva pe A.V., dar nu a reuşit”.
Inculpatul a purtat apoi, acolo, o discuţie mai amplă cu martorul Z.M., singurul dintre rude mai detaşat şi a cărui pregătire superioară îi permitea să înţeleagă mai bine explicaţiile oferite.
În cadrul acestei discuţii, inculpatul i-a spus martorului că: a) cel mai probabil, cauza decesului o constituie embolia pulmonară, determinată de deplasarea către măduvă a sângelui coagulat creat ca urmare a secţionării unui vas sanguin la picior; b) că s-au depus eforturi repetate pentru resuscitare, de către mai mulţi medici (oferindu-i inclusiv detalii despre procedurile urmate), dar fără succes.
Martorul Z.M. a susţinut că, tot în cadrul acestei discuţii, inculpatul i-a sugerat că ar fi bine ca rudele să nu mai solicite autopsia cadavrului, întrucât acesta costă 700 lei, la care se adaugă cheltuielile de transport până la Iaşi la morgă şi înapoi spre casă, dar şi pentru că „este clară cauza decesului”, iar „colegii săi, medicii legişti nu au cum să stabilească vreo altă cauză”.
În finalul discuţiei, inculpatul i-a spus martorului Z.M. „(…) aaa (…) să nu uit: am fost onorat cu o sumă de bani. Vi-i dau înapoi că o să aveţi nevoie”, după care i-a înmânat un plic alb (sau o hârtie albă în care erau banii), zicându-i că acolo este suma de 300 de lei. Inculpatul i-a mai spus martorului că pot ridica cadavrul, dacă vor, dar să vină la el să le emită certificatul medical constatator al decesului.
Ulterior, după cca. 15-20 de minute, pe holurile spitalului, martorul Z.M. i-a înmânat cumnatei sale, A.R., plicul cu bani. Martora A.R. a confirmat, în toate declaraţiile sale, primirea plicului cu bani de la Z.M.
Pe hol, martorul Z.M. s-a întâlnit cu mai multe rude venite între timp, inclusiv cu martorul U.I., care i-a spus că, în dimineaţa aceleaşi zile, fusese în cabinetul medicului M.C. împreună cu R.A., fiind de faţă când aceasta i-a dat doctorului suma de 300 lei „pentru a avea grijă de pacient”. Martorul Z.M. a declarat că, în acel context, şi martora R.A. i-a confirmat că-i dăduse dimineaţa 300 lei inculpatului.
În faza de urmărire penală, pentru a se verifica credibilitatea acestor susţineri ale martorului Z.M., acesta a fost testat cu tehnica privind detecţia comportamentului simulat,la întrebările relevante neevidenţiindu-se reacţii specifice comportamentului simulat.
De altfel, despre împrejurarea restituirii banilor şi despre faptul că aceştia fuseseră daţi în acea dimineaţă medicului M.C., au aflat toate rudele pacientului decedat adunate la spital, în cadrul discuţiilor purtate pe hol.
Mai mult decât atât, la scurt timp după primirea plicului de la cumnatul său, martora A.R., însoţită de nepoata sa, martora U. (actuală P.) A.M. a urcat de la etajul 2 (unde era blocul operator) la etajul 3, pentru a merge în salonul în care fusese internat soţul ei, pentru a-i lua bunurile personale. Potrivit susţinerilor constante şi concordante ale celor două martore, în timp ce urcau scările spre etajul 3, martora A.R. s-a oprit spunând „ia să mă uit că doctorul mi-a dat banii înapoi şi să văd dacă sunt toţi”, după care a scos ceva din buzunar şi „foşnăind” a afirmat „Da, într-adevăr, sunt toţi!”, martora U. (actuală P.) A.M. auzind aceste susţineri. Această martoră a mai declarat că a aflat ulterior, de la rude, că era vorba de suma de 300 lei pe care martora A.R. îi dăduse la un doctor.
4.9. Eliberarea certificatului de deces de către inculpatul M.C., la doar două ore de la deces, în condiţii nelegale, respectiv fără a fi anunţate autorităţile competente şi fără efectuarea autopsiei, deşi acesta era obligatorie. Discuţia purtată în acest context de către inculpat cu martorii Z.M. şi U.I.
Imediat după aflarea veştii decesului, rudele apropiate ale victimei au discutat şi cu părinţii acestuia. Din declaraţiile martorilor, rezultă că părinţii şi-au manifestat dorinţa ca fiul lor decedat, să fie adus acasă.
Pentru luarea cadavrului era însă necesar ca, în prealabil, să fi emis certificatul constatator al decesului.
Pentru eliberarea acestuia, martorii Z.M. şi U.I. s-au deplasat la cabinetului inculpatului M.C., unde au intrat în jurul orelor 14,20.
Aici, aşa cum rezultă din declaraţiile constante ale martorilor, inculpatul se pare că a insistat în neefectuarea necropsiei, reiterând argumentele prezentate cu puţin timp în urmă martorului Z.M.
Martorii au declarat că inculpatul nu le-a spus nici un moment că efectuarea autopsiei cadavrului este obligatorie, ei acceptând solicitarea acestuia de a semna pe foaia de observaţie că „nu solicităm necropsie” întrucât rudele apropiate (părinţii) le-au spus că nu vor efectuarea autopsiei.
Cert este că pe foaia de observaţie apare menţiunea „nu solicităm necropsie” urmată de ora 14,22, precum şi numele şi semnăturile celor doi martori (care, reamintim, erau doar cumnaţi ai victimei).
După efectuarea acestei menţiuni, inculpatul M.C. a completat certificatul medical constatator al decesului pe care l-a înmânat martorilor.
Procedând în acest fel, inculpatul a încălcat mai multe dispoziţii legale imperA.T.I.ve în materie (pentru care a şi fost sancţionat disciplinar de Spitalul Municipal Paşcani, dar şi de Colegiul Medicilor), întrucât, în astfel de situaţii: efectuarea necropsiei era obligatorie, fiind vorba de o moarte suspectă violentă; o eventuală cerere de neefectuare a necropsiei trebuia adresată în vederea aprobării managerului spitalului, nefiind permise semnături pe foaia de observaţie de la membrii familiei pentru neefectuarea necropsiei; certificatul medical constatator al decesului nu putea fi eliberat mai devreme de 24 de ore de la ora decesului.
Deci efectuarea necropsiei era obligatorie indiferent de acceptul sau nu a rudelor şi indiferent de dorinţa acestora de-a lua cadavrul acasă. În plus, presupunând prin absurd că legea ar fi condiţionat efectuarea necropsiei de vreun eventual accept, s-a observat că cei ce au semnat pe acea foaie nu făceau parte din familia victimei, în sens legal (ce are în vedere familia restrânsă - soţie şi copii), fiind doar cumnaţi, în condiţiile în care inculpatul ştia că soţia sa este prezentă la spital.
Or, s-a apreciat de către instanță că, inculpatul nu putea fi în eroare cu privire la aceste obligaţii legale ce-i incumbau, aşa cum a şi recunoscut-o de altfel, dată fiind vechimea sa în profesie de cca. 38 de ani, dar mai ales și în raport de de atribuţiile sale manageriale de şef de clinică.
Argumentele invocate (pentru prima dată, direct în faţa instanţei) de inculpat pentru a-şi justifica această conduită - că „cineva din cadrul spitalului, nu-mi amintesc cine”, ar fi venit şi „mi-ar fi spus că trei bărbaţi rude ale pacientului sunt foarte nervoşi şi dacă nu le dau cadavrul va veni bătrânul care-i vânător, cu puşca să mă împuşte”, iar ulterior unul dintre aceştia i-au spus că oricum „va lua cadavrul cu pătura” - dincolo de faptul că, nu au nici un fel de acoperire probatorie (nefiind confirmate de nici o persoană, ci din contră infirmate de toţi martorii audiaţi), sunt puerile şi de-a dreptul hilare. Ele sunt şi puerile şi hilare pentru că atât instanţa, cât şi inculpatul l-au văzut (acesta anterior momentului pretinsei ameninţări, când i-a dat 100 lei) pe „bătrân”, adică pe tatăl victimei, un om în vârstă, simplu, slăbit şi fără nici un element fizic sau de conduită, de natură a crea vreo teamă, ci cel mult compasiune.
În opinia instanţei, graba inculpatului de a elibera certificatul medical constatator al decesului la doar două ore de la moartea victimei, de a „scăpa de cadavru”, precum şi insistenţa de a nu i se face necropsie, deşi era obligatorie, coroborată cu neanunţarea autorităţilor de îndată, sugerează conştientizarea unei anumite culpe a sa (reţinută, de altfel, la nivel disciplinar, în sarcina sa), cu dorinţa de „acoperire a urmelor”.
După înmânarea certificatului medical constatator al decesului, inculpatul, recunoscându-l pe martorul U.I. ca fiind cel ce fusese în acea dimineaţă în cabinetul său când a primit 300 de lei, l-a întrebat pe acesta, arătând spre martorul Z.M. : „Ţi-a spus că am returnat banii ?”. Ambii martori au răspuns afirmativ la această întrebare, martorul Z. precizând suplimentar că restituise deja banii martorei A.R.
În termen legal, inculpatul M.C., prin apărător, a apelat sentinţa penală sus-menţionată criticând-o sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din reţinerea disp. art. 33, 34 C. pen. în reţinerea formei continuate a infracțiunii prev. de art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât, scopul comun al celor două acte materiale a fost realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, solicitând achitarea inculpatului, deoarece infracţiunea de luare de mită nu există, probele fiind greşit apreciate.
În subsidiar, a solicitat aplicarea disp. art. 181 C. pen., întrucât, faptele săvârşite nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 39 din 12 martie 2013 a admis apelul declarat de inculpatul M.C. împotriva sentinţei penale nr. 249 din 20 iunie 2012 a Tribunalului Iaşi, pe care a desfiinţat-o în parte în latura penală.
Rejudecând cauza:
A descontopit pedepsele rezultante aplicate inculpatului M.C. prin sentinţa penală apelată şi a repus în individualitatea lor pedepsele principale şi pedepsele complementare.
A reţinut în favoarea inculpatului M.C. prevederile art. 74 alin. (1) lit. a) şi 76 lit. c) C. pen.
A redus pedeapsa principală aplicată inculpatului M.C. pentru săvârşirea la data de 17 ianuarie 2010 a infracţiunii de „luare de mită” prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, de la 3 (trei) ani închisoare la 2 (doi) ani închisoare.
A redus pedeapsa principală şi cea complementară aplicată inculpatului M.C. pentru săvârşirea la data de 18 ianuarie 2010 a infracţiunii de „luare de mită” prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, de la 3 (trei) ani închisoare şi 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II a, lit. b) şi lit. c) C. pen. ( ultimul constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic în unităţile medicale publice) la 2 (doi) ani închisoare şi 1 (un ) an interzicerea drepturilor.
În baza dispoziţiilor art .33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului M.C. în pedepsele cele mai grele, respectiv în pedeapsa rezultantă principală de 2 (doi) ani închisoare şi pedeapsa rezultantă complementară a interzicerii, pe o durată de 1 (un ) an a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (ultimul constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic în unităţile medicale publice).
A înlăturat din cuprinsul hotărârii prevederile referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante principale şi a celei accesorii aplicate inculpatului.
În baza art. 81 C. pen. raportat la art. 71 alin. (2) şi (5) C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei rezultante principale şi a celei accesorii aplicată inculpatului.
În baza art. 82 C. pen. a stabilit termen de încercare pentru inculpat cu o durată de 4 (patru) ani.
A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate.
A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei din urmă decizii,în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.C.
Apărătorul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. a pus concluzii de admitere a recursului şi a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap.la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele reţinute în sarcina acestuia nu există. A arătat că inculpatul a fost trimis în judecată în baza unor declaraţii de martori contradictorii, că în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte cu certitudine vinovăţia acestuia pentru săvârşirea faptelor ce i-au fost reţinute în sarcină.
Totodată, a mai solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei întrucât inculpatul a fost trimis în judecată pentru două infracţiuni, respectiv două acte materiale ale infracţiunii de luare de mită iar din punctul de vedere al apărării trebuia ca instanţa să facă aplicarea dispozițiilor art. 41alin. (2) C. pen. şi să reţină că inculpatul a săvârşit o singură infracţiune de luare de mită în formă continuată.
Examinând recursul declarat de inculpat prin raportare la dispozițiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Prealabil analizării motivelor de recurs formulate de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislA.T.I.ve intervenite prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori la data de 12 martie 2013, ulterior intrării în vigoare, (la 15 februarie 2013), a Legii nr. 2/2013, situaţie în care aceasta este supusă casării numai în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum acestea au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluției căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.
În noua reglementare, în temeiul art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. instanţa de recurs verifică corecta încadrare juridică a faptelor din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracțiunii, fără să se procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului.
În deplin acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că fapta inculpatului M.C., constând în aceea că, în dubla sa calitate de medic chirurg şi de şef al Secţiei de Chirurgie din cadrul Spitalului Municipal Paşcani, în ziua de duminică, 17 ianuarie 2010, în jurul orelor 09,30, fiind de gardă la spitalul menţionat - în cadrul unei discuţii avute cu martorii A.R. şi A.A. (soţia şi tatăl pacientului A.V., internat în spital de două zile, cu o fractură deschisă de gambă, ce impunea efectuarea unei operaţii chirurgicale care fusese amânată) - a acceptat şi primit efectiv de la martorul A.A. suma de 100 lei în scopul ca inculpatul să depună toate diligenţele medicale pentru ca pacientul A.V. să beneficieze, la timp, de tratamentul şi serviciile medicale necesare, ceea ce implica fie acordarea atenţiei necesare şi efectuarea unei operaţii în cel mai scurt timp posibil („să facă ceva”, „să aibă grijă de fiul meu”, „să se ocupe de fiul meu”, „să nu-l lase aşa mult, până luni”), fie un transfer la un alt spital („să dea o salvare, să-l ducă la Iaşi”, „să-l trimită la Iaşi”), demersuri ce intrau în atribuţiile de serviciu ale inculpatului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.
Oferirea şi primirea sumei s-a făcut în contextul în care bolnavul continua să acuze dureri mari, operarea acestuia fiind amânată până luni, precum şi în contextul în care rudele (martorii) au constatat o lipsă de atenţie acordată bolnavului de cadrele medicale, o anumită neglijare a acestuia, drept dovadă faptul că au observat, în patul său, sub picior, o pată mare de sânge. De asemenea, banii au fost oferiţi şi acceptaţi în contextul în care operarea pacientului întârzia, iar explicaţiile oferite, deşi într-o anumită măsură, obiective, nu i-a convins pe martori. Totodată este de menţionat că în cadrul întâlnirii avute cu cei doi martori - deşi nu a susţinut că ar fi un motiv pentru care pacientul nu poate fi operat de îndată sau transportat la Iaşi -, inculpatul a adus totuşi în discuţie şi împrejurarea, reală, a lipsei de asigurare a pacientului.
Or, toate acestea, coroborate, au creat pentru martori aparenţa unei oarecare forme de condiţionare a actului medical, materializată tocmai prin ceea ce ei au perceput ca o neglijare a pacientului, determinându-l pe A.A. să ofere suma de 100 lei, care nu a fost refuzată, ci din contră a fost primită de acesta.
Se mai impune şi precizarea că inculpatul, avea printre atribuţii, atât pe aceea de a lua măsuri privind tratamentul medical al bolnavului, cât şi pe aceea de a dispune un eventual transfer al acestuia la un alt spital.
De asemenea faptele săvârșite de același inculpat, care, în dubla sa calitate de medic chirurg şi de şef al Secţiei de Chirurgie din cadrul Spitalului Municipal Paşcani, în ziua de luni, 18 ianuarie 2010, în jurul orelor 08,30, în cadrul unei discuţii avute cu martorii A.R. şi U.I. (soţia şi cumnatul aceluiaşi bolnav), după ce le-a confirmat acestora că el îl va opera pe pacientul A.V., ajutat de medicul ortoped, cel mai probabil în aceiaşi zi, la întrebarea martorei dacă operaţia costă ceva, le-a pretins acestora, în mod aluziv, să i se facă o „cinste” după care a acceptat şi primit efectiv suma de 300 lei înmânată de martora A.R. (banii pe care acesta îi primise de la U.I. şi care-i fuseseră daţi acestuia, în prealabil, de tatăl victimei), în scopul de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, respectiv de a-l opera pe pacientul menţionat, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanță și menținută de instanța de apel, a fost dovedită, pe deplin, cu mijloacele de probă enumerate şi analizate, în detaliu de prima instanță, respectiv: denunţul şi declaraţiile martorei A.R.; declaraţiile celorlalţi martori propuşi de acuzare; declaraţiile martorilor propuşi, în apărare de inculpat, precum şi declaraţiile inculpatului, care au fost reţinute parţial (pentru motivele detaliate de instanța de fond) şi numai sub acele aspecte de fapt care se coroborează cu restul ansamblului probator şi în măsura în care confirmă situaţia de fapt reţinută de instanţă; relaţiile şi înscrisurile medicale comunicate de Spitalul Clinic Municipal Paşcani, de C.J.M. Iaşi şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi; înregistrările stocate aflate pe cele două suporturi audio-video ataşate la dosarul de urmărire penală, realizate de postul T.V., B.I.T. Paşcani, precum şi procesul verbal de transcriere a înregistrărilor audio stocate pe acesta; rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică conţinând rezultatele testării comportamentului simulat sau nu în cazul a doi martori.
Sub aspectul analizei declaraţiilor martorilor (aspect de critică a recurentului-inculpat) instanţa de recurs, în deplin acord cu instanța de apel, constată că fiecare martor a declarat conform percepţiilor personale, însă nu în mod contradictoriu, în cele două faze procesuale.
Evident, declaraţiile acestora nu pot fi identice, însă analizând conţinutul declaraţiilor asupra situaţiei de fapt prezentate, a rezultat clar că martorii menţionaţi au discutat cu medicul M.C. într-un cabinet, cu privire la starea de sănătate a victimei, (internată şi aflată în stare gravă), aceștia au insistat asupra trimiterii bolnavului la Iaşi şi au înmânat inculpatului o bancnotă de 100 lei.
Faptul că banii au fost puşi în buzunarul halatului doctorului sau că acesta i-a pus pe un dulap, ori diferitele motivaţii pentru care au fost daţi banii, nu pot înlătura elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, anume că inculpatul nu a refuzat primirea banilor şi nici nu s-a opus.
Inculpatul a acceptat şi a primit suma de bani respectivă, scopul înmânării acesteia, aşa acum rezultă din susţinerile martorilor, fiind deci acela ca medicul M. să depună toate diligenţele medicale pentru ca pacientul A.V. să beneficieze, la timp, de tratamentul şi serviciile medicale necesare, ceea ce putea implica şi un transfer la un alt spital sau efectuarea unei operaţii în cel mai scurt timp posibil, iar, după ce inculpatul M.C. a acceptat cei 100 de lei a afirmat „am eu grijă de el”.
Cu privire la elementul constitutiv al infracţiunii de luare de mită ce vizează „ îndatoririle de serviciu ale inculpatului” s-a constatat probator realizat şi acest element (declaraţiile martorilor care au insistat pentru ca inculpatul să adopte o anume conduită, fişa postului inculpatului din care s-a reţinut că acesta avea atribuţii de a lua decizii şi măsuri, fiind şef secţie chirurgie şi medic de gardă, în sensul solicitărilor familiei bolnavului).
Apărările inculpatului nu sunt confirmate de probele administrate şi nici nu pot înlătura răspunderea acestuia.
Dimpotrivă, declaraţiile martorilor A.R., U.I. şi A.A. (tatăl victimei) au conturat cadrul în care suma de bani de 300 lei a fost înmânată martorului U.I. pentru a fi folosită la spital dacă va fi cazul şi pentru „ a-i da doctorului M. pentru a avea grijă de fiul meu” - declaraţia martorului A.A.
De asemenea, din declaraţia acestor martori s-a reţinut fără dubiu că U.I. şi A.R. (soţia victimei) l-au căutat pe inculpat pentru a discuta despre starea pacientului, l-au găsit la un anume cabinet medical (neavând relevanţă aspectele dacă acest cabinet aparţinea sau nu doctorului M.C.) martora A.R. l-a întrebat pe inculpatul M.C. „cât costă operaţia”, iar inculpatul a răspuns aluziv ”doamnă şi dacă îl duceaţi la Iaşi, tot trebuia să faceţi o cinste şi celor de acolo”, sau „tot trebuia să daţi ceva şi acolo”.
În aceste condiţii, martora A.R. a dat inculpatului M.C. suma de 300 lei, acesta i-a primit şi i-a pus pe un mobilier, asigurându-i pe cei doi martori că pacientul va fi operat în acea zi.
Persoana care a oferit suma de 300 lei doctorului M.C. a fost soţia victimei, martora A.R., fiind cert identificată şi, (chiar dacă martora A.R. nu ar fi înmânat banii inculpatului şi martorul U.I. ar fi fost cealaltă persoană care ar fi dat banii inculpatului), relevant pentru existenţa infracțiunii de luare de mită este faptul că inculpatul M.C. a primit banii de la rudele victimei, nu a refuzat primirea lor, iar remiterea sumei a fost pentru a avea „grijă” de pacient, ulterior inculpatul asigurându-i pe martori că A.V. va fi operat în acea zi, dispunând pregătirea pacientului pentru operaţie.
Starea gravă în care se afla pacientul A.V.(pe parcursul zilelor de la internare până la deces), atribuţiile de serviciu şi atitudinea inculpatului, au fost conturate prin coroborarea tuturor declaraţiilor martorilor, ale personalului angajat ( asistente medicale, infirmiere) al spitalului, declaraţiile doctorului G.C., declaraţiile inculpatului, înscrisurile depuse (fişa medicală, rezultatul anchetei Comisiei de disciplină a Spitalului Municipal Paşcani).
Faptul că inculpatul M.C. a primit suma de 300 lei a rezultat şi din atitudinea ulterioară decesului victimei, prin remiterea sumei de 300 lei martorului Z.M., spunându-i acestuia că „am fost onorat cu o sumă de bani. Vi-i dau înapoi că o să aveţi nevoie”, zicându-i că acolo este suma de 300 de lei.”
Pentru a fi incident art. 254 alin. (1) C. pen. în varianta alternativă a „pretinderii”, pretinderea unei sume de bani cu titlu de mită nu trebuie să se facă, în mod necesar, expres şi explicit, întrucât legea nu condiţionează ca pretinderea să îmbrace o anumită formă, fiind suficient ca, pentru orice observator extern obiectiv, să fie evident că formula utilizată, chiar şi numai aluzivă, a reprezentat o pretindere. Or, în speţa de față, martorii au înţeles clar că li s-a pretins o sumă de bani, chiar şi într-o modalitate indirectă. În altă ordine de idei, fapta există oricum pentru că a fost comisă cel puţin şi în varianta alternativă a textului de lege a „primirii”.
Scopul primirii - acela al operării pacientului - intra în atribuţiile inculpatului, mai ales că în acea dimineaţă s-a stabilit, la nivelul spitalului, ca inculpatul să opereze acel pacient, asistat de medicul ortoped G.C. În orice caz, în calitatea sa de şef al clinicii de chirurgie, aşa cum deja s-a arătat, inculpatul avea atribuţii decizionale în stabilirea echipelor operA.T.I.ve. În plus, el a recunoscut că urma să facă parte din echipa operatorie chiar şi numai ca medic asistent al medicului ortoped.
În cazul pacientului A.V., din analiza cronologică a evenimentelor, precum și a celor două fapte reţinute în sarcina inculpatului săvârșite la datele de 17 ianuarie 2010 și respectiv 18. Ianuarie 2010; a conduitei cadrelor medicale, dar în special a inculpatului M.C.; a lipsei de atenţie şi a neglijenţei pe anumite segmente (deşi, în sine tratamentul iniţial, se pare că a fost cel corect); a amânării efectuării unei intervenţii chirurgicale pentru luni sub pretextul aşteptării medicului chirurg (deşi şi inculpatul putea face operaţia şi mai făcuse anterior altele similare, având competenţele necesare); a neglijenţei în transportarea victimei în incinta spitalului, toate acestea culminând cu pretinderea aluzivă „a ceva”, rezultă suficiente date pentru a permite tragerea concluziei rezonabile că a existat o condiţionare evidentă, chiar dacă nu explicită, a actului medical.
În ambele situaţii, inculpatul a săvârşit faptele, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, în calitate de funcţionar (în sensul art. 254 alin. (1) cu referire la art. 147 alin. (2) C. pen.), acesta fiind chiar funcţionar public întrucât era salariat al unei persoane juridice de interes public şi cu finanţare publică (Spitalul Municipal Paşcani).
Ambele infracţiuni de luare de mită reţinute în sarcina inculpatului au fost comise în condiţii de concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., respectiv prin acţiuni distincte şi la date diferite, mai înainte ca acesta să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.
Cu privire la reiterarea solicitării recurentului inculpat de schimbare a încadrării juridice a faptelor din două infracţiuni de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., într-o singură de infracţiune de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că această critică, deși se circumscrie cazului de casare prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., care nu a suferit modificări sub aspectul conținutului odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, este neîntemeiată, întrucât se constată că instanța de fond a încadrat corect din punct de vedere juridic faptele săvârșite de inculpat, prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constatând că acestea, întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de luare de mită săvârșite de inculpat la datele de 17 ianuarie 2010 și respectiv 18 ianuarie 2010, această încadrare juridică a faptelor fiind menținută și de instanța de apel.
Așa cum rezultă din situația de fapt amplu detaliată de prima instanță în cele ce preced, dovedită cu mijloacele de probă mai sus menționate, corect administrate și just interpretate și analizate, faptele reținute în sarcina inculpatului au fost comise la data diferite şi în circumstanţe diferite după cum urmează: dacă duminică (17 ianuarie 2010) banii au fost oferiţi de A.A. în prezenţa martorei R.A., luni (18 ianuarie 2010), banii au fost daţi de A.R., în prezenţa martorului U.I.; dacă duminică banii au fost daţi pentru un scop mai larg, mai general (pentru „a face ceva”, a „avea grijă de bolnav” şi/sau a-l „trimite la Iaşi”), luni banii au fost daţi cu un scop mult mai precis şi limitat (pentru a-l opera pe bolnav, în cele mai bune condiţii); dacă dumincă fapta s-a comis la iniţiativa martorului A.A. şi doar în modalitatea primirii, luni fapta s-a comis la iniţiA.T.I.va inculpatului, respectiv ca urmare a pretinderii sale aluzive, atât în modalitatea normativă a pretinderii, cât şi în cea a primirii efective.
Prin urmare se constată că, cele două fapte de luare de mită (la data de 17 ianuarie 2010 fapta a fost săvârşită în modalitatea primirii, nerespingerii ori refuzului inculpatului, iar la data de 18 ianuarie 2010 fapta a fost săvârşită în modalitatea pretinderii de către inculpat şi a primirii efective), au fost comise în modalităţi diferite şi la intervale de timp distincte, încât nu pot fi reţinute ca incidente dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. privind forma continuată a infracţiunii.
Nu în ultimul rând, dincolo de împrejurarea că cele două fapte au fost comise în modalităţi diferite, la date și în circumstanțe diferite, se observă că, între momentele comiterii lor, a trecut totuşi un interval de timp, (o zi), precum şi că nu există nici un alt element care să sugereze că anterior primei fapte, martorii intenţionau să mai ofere şi alţi bani, iar inculpatul să mai primesacă şi chiar să şi pretindă alţii.
Solicitarea inculpatului de a fi achitat în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. a) sau lit. b)1 C. proc. pen. pentru săvârşirea celor două infracţiuni de luare de mită prev.de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 întrucât faptele fie nu există fie nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, va fi de asemenea respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente:
Solicitarea inculpatului în sensul de a fi achitat în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,întrucât fapta nu există, presupune reevaluarea de către instanța de recurs a situației de fapt, aceasta fiind posibilă doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. ce a fost abrogat în mod expres prin Legea nr. 2/2013. Acest caz de casare permitea instanței de recurs cenzurarea situaţiei de fapt în sensul de a verifica concordanţa dintre situaţia de fapt şi conţinutul probelor, situaţie față de care, în prezent, solicitarea inculpatului de achitare a sa în temeiul cazului de casare mai sus menționat, nu mai poate face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, după cum s-a arătat și în cele ce preced, la motivele de casare expres prevăzute de lege şi printre care nu se mai regăseşte şi eroarea gravă de fapt care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 nu mai poate fi supusă cenzurii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la solicitarea inculpatului de a fi achitat în temeiul dispozițiilor art 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., întrucât faptele săvârșite de acesta nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni, se constată de asemenea că și această cerere este nefondată pentru următoarele considerente:
Înalta Curte amintește că, din expunerea de motive ce stă la baza Legii nr. 2/2013 rezultă că, unul din scopurile ce au determinat emiterea acestei legi a fost tocmai transformarea Înaltei Curți într-o Curte de Casație, astfel încât exercitarea controlului judiciar să se realizeze numai asupra chestiunilor de drept.
Or, solicitarea inculpatului de a fi achitat pentru săvârșirea celor două infracțiuni de luare de mită întrucât faptele nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare rămase în vigoare după data de 15 februarie 2013, aceasta fiind o problemă de apreciere a instanţei și nu o chestiune de drept.
Având în vedere considerentele anterior expuse Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva Deciziei penale nr. 39 din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3332/2013. Penal. Infracţiuni la legea... | ICCJ. Decizia nr. 290/2013. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
