ICCJ. Decizia nr. 3526/2013. Penal. Omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3526/2013
Dosar nr. 3839/111/2013
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 138 din 25 iunie 2013, Tribunalul Bihor, în baza art. 174 - 175 lit. d) - art. 176 lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul C.I., porecla „P.", cu antecedente penale, la o pedeapsă de 25 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
În baza art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 221 din 9 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 10648/271/2011.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 36 alin. (1), art. 34 lit. b), şi art. 35 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în prezenta cauză şi pedeapsa aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 221 din 9 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 10648/271/2011, în pedeapsa cea mai grea, ce va fi executată în regim de detenţie, de 25 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata reţinerii şi arestului preventiv din 7 noiembrie 2012 la zi.
S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă.
În baza art. 118 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea corpului delict bâtă de baseball cu lungimea de 1 m aflată în custodia organelor de poliţie din cadrul I.P.J. Bihor, depusă în sac de hârtie sigilat cu autocolant MAI.
În baza art. 109 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus conservarea următoarelor corpuri delicte: două bucăţi de sârmă cu izolaţie de culoare verde; un covor de iută cu lungimea de 1 m şi lăţimea de 0,9 m; un pantof bărbătesc de la piciorul drept, de culoare neagră, cu şiret, mărimea 44, cu inscripţia AM pe partea exterioară şi o ruptură de cca. 7 cm pe partea interioară; un cuţit cu lungimea totală de 62 cm, tip macetă, găsit sub acoperişul unei boxe pentru animale, toate aflate în custodia organelor de poliţie din cadrul I.P.J. Bihor, depuse în saci de hârtie sigilaţi cu autocolant MAI.
În baza art. 3 şi 4 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea stabilirii profilului genetic al acestuia.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 2.500 RON.
S-a dispus ca onorariului apărătorului din oficiu C.R. în sumă de 200 RON conform delegaţiei nr. 1631 din 3 aprilie 2013 să fie virat în favoarea Baroului Bihor din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la data de 1 aprilie 2013 în Dosar nr. 869/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a inculpatului C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 - 175 lit. d) - art. 176 lit. a) C. pen.; punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în fapt, s-a reţinut că inculpatul, în cursul lunii decembrie 2011, în timp ce se afla în locuinţa sa din Episcopia Bihor, str. S., l-a legat cu sârmă sau sfoară de un scaun pe minorul M.I., în vârstă de 11 ani, după care, timp de mai multe ore i-a aplicat sistematic şi cu intensitate numeroase lovituri peste tot corpul cu pumnii, picioarele şi o bâtă, pentru a-l pedepsi (fie pentru că i-ar fi sustras bani şi acte de identitate, fie pentru că i-ar fi cerut banii), în urma acestor lovituri minorul decedând în cursul nopţii şi fiind apoi transportat şi îngropat de către inculpat în afara localităţii.
Tribunalul, analizând actele şi lucrările dosarului a reţinut sub aspectul stării de fapt că, în data de 5 noiembrie 2012 numitul M.J. a reclamat dispariţia fiului său, victima M.I., minor în vârstă de 11 ani.
Victima M.I., minor în vârstă de 11 ani provine dintr-o familie în care părinţii erau despărţiţi acesta locuind cu tatăl său M.J. şi fratele M.I., în vârstă de 15 ani, în comuna Sălard judeţul Bihor. Mama victimei locuia în comuna Roşiori, judeţul Bihor, iar sora victimei, martora M.E., în vârstă de 19 ani, locuieşte în Episcopia Bihor, str. S., având de cca. 2 ani o relaţie de concubinaj cu inculpatul C.I., în vârstă de 22 de ani.
În cursul lunii septembrie 2011, victima M.I. a plecat la mama sa în comuna Roşiori, de unde a plecat împreună cu sora sa, martora M.E., la locuinţa acesteia din Episcopia Bihor, unde a stat o perioadă de aproximativ câteva săptămâni, locuind împreună cu aceasta, inculpatul C.I. şi cei doi copii minori în vârstă de 3 ani şi, respectiv, 6 luni.
În cursul lunii decembrie inculpatul C.I., fiind beat şi în contextul unor discuţii contradictorii cu minorul M.I., legate de faptul că acesta i-ar fi furat cartea de identitate, l-a dezbrăcat de haine pe minor, l-a legat cu un material textil de picior şi l-a imobilizat de pat, după care l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele, respectiv cu o bâtă, agresiune în urma căreia minorul a decedat. În timpul agresiunii minorul a strigat şi a cerut ajutor, fiind auzit de martora R.I. plângând şi strigând în locuinţă „Mama mea, mama mea, lasă-mă, nu mă mai bate, că curge sângele din mine", pe inculpatul C.I. exclamând „Unde mi-e buletinul, te omor în bătaie" şi tot atunci pe martora M.E. cerându-i fratelui ei să spună unde este buletinul, pentru că altfel inculpatul îl „va bate rău", aceasta din urmă martora M.E., sora minorului, prezentă la acest incident nu a intervenit în favoarea sa întrucât inculpatul a ameninţat-o şi i-a pus mâna pe soba metalică încinsă, provocându-i arsuri. Constatând decesul minorului, inculpatul C.I. a luat cadavrul, l-a înfăşurat într-o pătură, a legat-o apoi şi a aşezat cadavrul pe un cărucior cu două roţi. A plecat apoi cu căruciorul, luând o lopată şi un târnăcop, transportând cadavrul cu un cărucior pe un teren viran de pe raza localităţii Episcopia Bihor, în apropierea căii ferate şi a supermarketului R., unde l-a îngropat.
După reclamarea dispariţiei minorului, la solicitarea organelor de poliţie inculpatul a condus organele de urmărire penală pe DN 19 spre municipiul Oradea, părăsind apoi şoseaua pe un drum agricol de lângă un parc de dezmembrări auto amplasat pe partea dreaptă a şoselei, la o distanţă de cca. 500 m de supermarketul „R.". Inculpatul s-a îndreptat apoi spre calea ferată care face legătura între Episcopia Bihor şi Satu Mare, indicând lângă rambleul căii ferate locul în care a îngropat cadavrul minorului M.I., locul indicat fiind acoperit cu vegetaţie anuală iar pământul afânat, fără însă să se evidenţieze în vreun fel în topografia zonei. Au fost efectuate săpături cu hârleţul şi lopata, fiind săpată o groapă cu adâncimea de 1,1 m, lungimea de 1,4 m şi lăţimea de 0,65 m. La adâncimea de 1,1 m a fost găsită o fâşie de material textil de culoare bleumarin iar pe fundul gropii, pe toată lungimea acesteia, a fost găsită o pătură de culoare gri/maro, cu tiv de culoare albastră, care era rulată şi legată în două locuri cu sârmă cu izolaţie de culoare verde, legăturile fiind executate în centrul păturii şi în partea dreaptă. Pătura şi conţinutul acesteia au fost apoi scoase din groapă iar după desfacerea sârmelor şi a păturii, în interiorul acesteia s-a găsit un cadavru uman în stare avansată de putrefacţie, cu lungimea aproximativă de 1,35 m, specific unui copil preadolescentin. Astfel că inculpatul C.I. a indicat precis nu doar locul în care a îngropat cadavrul, ci şi dimensiunile gropii, încât în urma săpăturilor efectuate în baza celor indicate de inculpat nu s-a realizat nici o abatere într-o parte sau alta raportat la dispunerea cadavrului.
A reţinut tribunalul că starea de fapt sus reţinută rezultă din probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului încheiat la data de 7 noiembrie 2012, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor, procesul-verbal de percheziţie, raportul medico-legal, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.
Prima instanţă a apreciat că din probele administrate rezultă fără dubiu împrejurarea că moartea victimei M.I., minor în vârstă de 11 ani a fost una violentă. Acest aspect rezultă din declaraţiile date de martora M.E. (martor ocular), declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorei R.M. şi Raportul de constatare medico-legală nr. 3156/11/399 din 8 noiembrie 2012.
Astfel, atât inculpatul cât şi martora M.E. au confirmat faptul că minorul a fost supus unei agresiuni fizice, respectiv a fost bătut înainte de a surveni decesul acestuia. Martora R.M. confirmă că minorul în noaptea precedentă zilei în care martora R.M. l-a mai văzut la locuinţa inculpatului şi a martorei M.E. a fost bătut martora reproducând strigătele minorului, în sensul că „Mama mea, mama mea, lasă-mă, nu mă bate".
Din raportul de constatare medico-legală rezultă că starea avansată de putrefacţie a cadavrului nu a permis stabilirea cu certitudine e felului morţii şi nici a cauzei morţii, însă că la autopsie s-a evidenţiat o leziune la nivelul calotei craniene care s-a putut produce prin lovire cu corp dur, iar aspectul leziunii arată posibilitatea utilizării unui corp dur cu muchii.
Declaraţiile inculpatului cât şi declaraţiile martorului ocular M.E. sunt contradictorii în sensul că aceştia au revenit de mai multe ori asupra elementelor ce ţin de modul de comitere a agresiunii.
Însă aspectul privind exercitarea unei agresiuni asupra minorului a fost constant relatat atât de către inculpat cât şi de către martora M.E. Mai mult, un alt element constant atestat de către aceştia a fost folosirea unei „bâte"/„coadă de mătură" respectiv a unui obiect contondent. Folosirea unui corp contondent se coroborează cu constatarea medico-legală sus-menţionată privind identificarea unei leziuni la nivelul calotei craniene posibil a fi produsă prin loviri cu corp dur, respectiv posibilitatea utilizării unui corp dur cu muchii. Ca atare, s-a apreciat ca fiind dovedită fără dubiu agresiunea exercitată asupra minorului.
Moartea minorului ca rezultat al acestei agresiuni rezultă din aceleaşi probe, respectiv declaraţiile martorei M.E., declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorului R.M. şi raportul de constatare medico-legală. Atât inculpatul cât şi martora M.E. au arătat că moartea a survenit după comiterea agresiunii asupra minorului. Într-adevăr, fiecare, cu prilejul fiecărei audieri susţine o versiune diferită: martora M.E. că: „Concubinul meu l-a bătut pe fratele meu toată noaptea, iar dimineaţa când am vrut să fac focul în casă pentru copii am constatat că fratele meu este mort", „.. concubinul meu l-a legat pe I. de un scaun şi l-a bătut cu o bâtă groasă care era la noi în cameră. Apoi I. l-a dezlegat pe I., l-a întins pe jos pe spate lângă soba din cameră şi i-a tăiat gâtul cu un cuţit cu mâner de culoare roşie .. atunci când I. l-a întins pe spate lângă sobă fratele meu trăia şi a murit numai când i-a fost tăiat gâtul", „după ce minorul a fost aşezat pe pat, inculpatul a continuat să-l bată mult până când acesta a decedat", iar inculpatul C.I. a afirmat că: „l-am bătut pe băiat câteva ore până s-a întunecat .. m-am trezit a doua zi dimineaţa în jurul orei 04:00. M-am dus să hrănesc animalele, iar la un moment dat concubina m-a chemat să vin imediat în cameră deoarece e ceva „băi" cu I. Am intrat în casă şi am văzut că I. era rece şi ţeapăn", „Declar că atunci când l-am lovit pe băiat i-a curs sânge din nas .. Vineri seara, după ce m-am întors din Oradea, eu nu l-am mai bătut pe I. A doua zi sâmbătă ne-am trezit toţi, iar I. era bine .. Când am plecat la fân I. mi-a spus că-l doare capul, iar eu i-am spus soţiei mele să-i dea un medicament din trusa de prim ajutor .. l-am văzut pe I. vinerea, după care acesta a fost bine sâmbătă, duminică, luni şi marţi dimineaţa, când m-am trezit şi am văzut că acesta nu se ridică din pat, astfel că m-am dus la el şi am constatat că este înţepenit şi murise.", „eu l-am bătut pe copil vinerea, iar marţi dimineaţa acesta a decedat, iar în acest interval eu nu l-am mai bătut pe copil.", „Toată agresiunea a început în jurul orelor 11:00 - 12:00 şi a durat până seara .. A doua zi (sâmbăta) eu am fost la Oradea .. A doua zi (duminică) I. nu s-a plâns de nimic .. după ce ne-am culcat, E. m-a trezit şi mi-a spus că I. delirează .. Dimineaţa m-am trezit la ora 04:30 .. iar când s-a făcut zi afară, m-am deplasat la patul unde dormea I. şi l-am descoperit de pătură, l-am prins de mână, constatând că acesta este rece."
Deşii declaraţiile succesive date de martora M.E. şi inculpatul C.I. sunt contradictorii, instanţa de fond a apreciat că acestea au valoare probantă doar în măsura în care se coroborează şi cu alte mijloace de probă. Astfel că, sub aspectul analizat instanţa de fond a reţinut că martora R.M. a declarat că: „într-o seară l-am auzit pe I. plângând şi strigând în locuinţa lui C.I. .. De atunci nu l-am mai văzut pe I.". Raportat la depoziţia martorei R.M. prima instanţă a considerat că moartea minorului a survenit la scurt timp după agresiunea exercitată asupra acestuia, fiind imposibil a se stabili cu certitudine dacă minorul a murit în timpul agresiunii sau în cursul nopţii. Instanţa de fond a reţinut că aspectul invocat de inculpat în sensul că minorul a murit după câteva zile nu rezultă din nici o altă probă, în timp ce susţinerile chiar contradictorii ale martorei M.E. şi care sunt în sensul că minorul a murit în timpul agresiunii, respectiv în cursul acelei nopţi, se coroborează cu susţinerile martorei R.M. care a remarcat dispariţia minorului după noaptea în care acesta a fost agresat. în aceste condiţii instanţa de fond a apreciat ca fiind cu certitudine dovedită împrejurarea că moartea minorului s-a datorat agresiunii exercitate asupra acestuia ca o concluzie logică a împrejurărilor obiective demonstrate în cauză, respectiv agresarea minorului, dispariţia acestuia imediat după această agresiune şi a inexistenţei oricărui indiciu care să sugereze o altă ipoteză.
Tribunalul a reţinut că autorul agresiunii exercitate asupra minorului şi care a determinat decesul acestuia este inculpatul C.I.
Astfel, aşa cum rezultă din analiza declaraţiilor date de inculpatul C.I. şi martora M.E. aceştia au fost singurele persoane adulte prezente la incident, iar poziţia inculpatului nu a fost constantă, iniţial acesta asumându-şi fapta, iar ulterior declarând că la agresiunea exercitată asupra minorului a participat şi martora M.E. Martora M.E. neagă orice implicare însă atitudinea manifestată de aceasta în sensul că nu a spus ce s-a întâmplat decât la momentul sesizării organelor de poliţie, nu a cerut ajutor deşi existau alte persoane în apropiere (martora R.M.), în condiţiile în care minorul era fratele său, sugerează o posibilă complicitate a acesteia.
Cu toate acestea instanţa a reţinut că autorul omorului comis asupra victimei M.I. este exclusiv inculpatul.
Acest aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din declaraţiile martorilor R.M., K.A. şi M.E., precum şi din declaraţia de recunoaştere constantă a inculpatului de agresare a victimei. Astfel martora R.M. a arătat că l-a auzit pe inculpat strigând „Unde mi-e buletinul te omor în bătaie" şi pe martora M.E. strigând „Spune I. unde este buletinul, pentru că o să te bată mai rău"; „Precizez că a doua zi am văzut-o pe E. .. am văzut ce arsură avea pe mână .. i-am spus că inculpatul a ars-o pe mână, fapt pe care mi l-a confirmat", „Ulterior am văzut-o pe E. bătută de inculpat cu un par aflat în curte". Martorul K.A.L. a arătat că: „.. l-am văzut pe inculpat cum l-a bătut odată pe copil, copilul striga foarte tare şi de ceva timp, astfel că am intrat peste inculpat în locuinţă şi i-am cerut să înceteze", respectiv că „Am văzut că inculpatul avea un comportament mai autoritar cu toată lumea, nu numai cu soţia, însă nu l-am văzut niciodată când a bătut-o. Am presupus că-şi bate soţia pentru că am văzut-o pe aceasta mergând mai şchiopătat şi declar că odată acesta mi-a confirmat că a fost bătută de către inculpat", „M.E., soţia inculpatului, nu mi-a spus că îi este teamă de inculpat, însă eu am văzut că acesteia îi era cam frică de inculpat". Martora M.E. a arătat: „în tot acest timp eu eram în cameră, dar nu am avut curajul să intervin deoarece I. m-a ameninţat că mă bate şi pe mine. Arăt că I. m-a şi lipit cu braţul stâng de sobă şi m-a ars".
În ceea ce priveşte modalitatea de comitere a faptei, prima instanţă a reţinut că minorul a fost supus unor lovituri multiple cu pumnii, picioarele şi o bâtă în condiţiile în care acesta a fost legat de picior cu un material textil şi imobilizat de un scaun. Acest aspect rezultă din declaraţia martorei M.E., declaraţia inculpatului, procesul-verbal de cercetare la faţa locului ce atestă că pe membrul inferior stâng cadavrul a avut legat cu nod o fâşie de material textil de culoare roşie, din raportul de constatare medico-legală, care relevă existenţa unei leziuni la nivelul calotei craniene care s-a putut produce prin lovire cu corp dur. Instanţa de fond nu a reţinut că minorul a fost decapitat, aşa cum a susţinut martora M.E., întrucât celelalte probe administrate nu confirmă acest aspect, din raportul de constatare medico-legală nerezultând în mod cert acest element. Pe de altă parte, declaraţia martorei M.E., în opinia instanţei de fond, este o probă care, în sine, fără a se corobora cu o altă probă, este lipsită de concludentă.
Sub aspectul încadrării juridice a faptei, în raport cu modalitatea de săvârşire, instanţa de fond a apreciat că a fost stabilită în mod corect prin rechizitoriu, respectiv omor deosebit de grav prin cruzimi, faptă.
În ceea ce priveşte agravanta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., tribunalul a constatat că termenul cruzimi nu este determinat de lege, însă atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară se desprinde o semnificaţie care a întrunit un consens general şi anume că omorul este săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta, folosind metode cauzatoare de suferinţe prelungite, maximă intensitate astfel că a realizat alături de rezultatul constând în suprimarea vieţii victimei şi un al doilea rezultat, constând în chinuirea ei fizică sau morală. S-au făcut de asemenea numeroase distincţii apreciindu-se bunăoară că în cazul actelor de violenţă repetate, se circumscriu noţiunii de cruzime doar actele care au semnificaţia de a chinui victima în mod inutil faţă de acele acte care prin specificul obiectului folosit nu exprimă decât modalitatea de a realiza uciderea.
Raportat la speţă prima instanţă a reţinut că probele administrate nu permit stabilirea cu certitudine a momentului în care a intervenit moartea victimei, respectiv dacă aceasta a fost supusă la suferinţe îndelungate, dacă minorul a decedat urmare unor multiple lovituri sau în urma loviturii aplicate cu corpul contondent în zona capului. Cu toate acestea s-a reţinut că martora R.M. a declarat că l-a auzit pe minor strigând şi plângând aproximativ 10 - 15 minute, fiind posibil ca după acest interval minorul să devină inconştient, astfel că analiza acestei agravante - cruzimi trebuie raportată la actele de agresiune aplicate minorului în perioada în care acesta era conştient.
În mod evident, caracterul scurt al acestui interval de timp, modalitatea de agresare, în contextul în care nu s-a putut stabili numărul loviturilor aplicate sau intensitatea acestora nu justifică reţinerea acestei agravante însă, justificarea acestei agravante o constituie modul de comitere al faptei, nu sub aspectul loviturilor aplicate ca număr, intensitate, ci raportat la aspectul privind legarea minorului cu un material textil şi apoi imobilizarea acestuia de un scaun.
În acest context, fapta inculpatului, care pe fondul unor tensiuni, a unui conflict cu minorul, a început să-l lovească cu pumnii, cu picioarele chiar cu o bucată de lemn, după ce l-a legat de scaun, poate fi considerată o manifestare de cruzime, întrucât aceste acte de violenţă sunt lipsite de semnificaţia de a-i aplica minorului o corecţie, inculpatul având o reprezentare certă a faptului că se putea produce moartea minorului şi în acelaşi timp a avut în mod cert reprezentarea faptului că prin imobilizarea minorului astfel încât acesta să fie la dispoziţia sa, a agresiunii evidente pe care urma să o aplice minorului, acestuia din urmă i-a fost insuflat un sentiment de teroare, de groază faţă de ceea ce urma să i se întâmple, în condiţiile în care inculpatul se afla sub influenţa alcoolului şi pe un fond psihic predispus la comportări violente, aspecte cunoscute de minor.
Pentru a produce moartea minorului respectiv pentru a exercita agresiunea asupra acestuia nu a fost necesară imobilizarea sa, agresiunea având loc într-un spaţiu închis (o cameră) şi asupra unui copil de 11 ani, respectiv în condiţiile unei disproporţii vădite de forţe. Tribunalul a apreciat că imobilizarea s-a realizat tocmai pentru a i se insufla acestuia un sentiment de teroare, aceasta în condiţiile în care s-a dovedit în cauză că inculpatul încerca să afle de la minor unde îi sunt actele de identitate, evident sub imperiul acestui sentiment major de teamă indus minorului.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că suferinţa morală la care a fost supus minorul până în momentul decesului său, dedusă de faptul că acesta a fost legat de un scaun, în condiţiile în care e vorba de un minor de 11 ani, pus în faţa furiei unui adult şi actelor de violenţă pe care acesta urma să le exercite asupra sa, în condiţiile în care e vorba de un adult aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi cu un comportament agresiv de notorietate, aspect cunoscut de minor, acesta aparţinând anturajului familial, se circumscrie noţiunii de cruzime, noţiune ce implică nu numai o suferinţă fizică intensă ci şi o suferinţă morală intensă, un sentiment de groază produs victimei de către autorul faptei. În acest sens, în practica judiciară, s-a precizat că este incidenţă această circumstanţă de agravare a omorului atunci când victimei i-a fost produs un sentiment de oroare, bunăoară uciderea acesteia în prezenţa copilului său minor. De asemenea, în practica judiciară s-a apreciat că este incidenţă această agravantă atunci când acţiunea violentă, nemiloasă a făptuitorului a inspirat oroare, groază, atât victimei, cât şi persoanelor în a căror prezenţă se săvârşeşte.
Raportat şi la acest ultim considerent s-a apreciat că sentimentul comunităţii faţă de fapta unui adult care leagă de un scaun un copil de 11 ani pentru a fi la dispoziţia agresivităţii notorii a acestuia şi pe fondul consumului de alcool, minor care şi decedează în urma agresiunii exercitate asupra sa, este unul de oroare.
Prima instanţă a apreciat că în mod corect a fost reţinută prin rechizitoriu şi agravanta prevăzută de art. 175 lit. d) C. pen., fiind evident că datorită vârstei victimei, aceasta a fost în imposibilitatea de a se apăra în condiţiile în care agresorul a fost un adult, bărbat, iar din procesul verbal de cercetare la faţa locului rezultă o dezvoltare normală a minorului, nicidecum existenţa unui fizic de o proporţie aptă a face faţă atacului unui adult.
II. Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termen legal, a declarat apel inculpatul C.I., solicitând desfiinţarea acesteia în sensul de a se dispune schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de omor deosebit de grav în cea de lovituri cauzatoare de moarte.
Inculpatul apelant personal a susţinut, cu ocazia acordării ultimului cuvânt, că autorul omorului este concubina sa, sora victimei.
Prin Decizia penală nr. 93/A din 20 august 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.I. împotriva Sentinţei penale nr. 138 din 25 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bihor, a obligat apelantul inculpat să plătească în favoarea statului suma de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel şi suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată arestul preventiv de la 7 noiembrie 2012 la 20 august 2013.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect prima instanţă a reţinut starea de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului apelant pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
Datorită timpului scurs de la data comiterii faptei - sfârşitul anului 2011, până la descoperirea cadavrului victimei - 7 noiembrie 2012, precum şi în raport de împrejurarea că doar inculpatul apelant şi concubina sa, M.E., ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar au dat pe tot parcursul procesului penal declaraţii contradictorii, prima instanţă şi-a întemeiat soluţia şi pe probe indirecte.
Este de reliefat că, în ceea ce priveşte dovedirea învinuirii se pot folosi atât probe directe care se referă la faptul principal cât şi probe indirecte prin care se constată faptele probatorii din ansamblul cărora se trage concluzia existenţei sau inexistenţei faptului principal. În ceea ce priveşte probaţiunea prin probe indirecte cum este şi cea din prezenta cauză, este mai complexă şi trebuie să urmeze următoarele reguli: o singură probă indirectă dovedeşte un singur fapt probator; nu interesează numărul probelor indirecte cât mai ales ansamblul lor, astfel încât fiecare probă trebuie să se încadreze într-o înlănţuire de probe indirecte şi în cele din urmă, ansamblul probelor indirecte să ducă la o singură concluzie cu privire la faptul principal.
În prezenta cauză, faptul principal, constând în lovirea reperată cu pumnii, picioarele şi cu o bâtă, precum şi imobilizarea victimei de un scaun rezultă, pe lângă declaraţiile inculpatului apelant şi ale martorei M.E. şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raportul de expertiză medico-legală şi din declaraţiile martorilor B.E., R.M. şi K.A.L.
Astfel, curtea de apel a considerat că în acest sens relevantă este declaraţia martorei R.M., care este vecina inculpatului apelant, locuind într-o clădire situată în spatele casei inculpatului apelant, între cele două case existând un perete care are şi o uşă de comunicare.
Aceasta a arătat că a auzit-o pe victimă plângând şi strigând, cerându-i inculpatului apelant să nu o mai bată deoarece „curge sângele din mine", iar pe inculpatul apelant strigând „Unde mi-e buletinul, te omor în bătaie".
În declaraţia dată în faţa instanţei, martora a arătat că auzit-o pe victimă plângând şi strigând aproximativ 10 - 15 minute.
A mai arătat martora că, a doua zi după incident, a văzut că M.E. avea o arsură pe partea exterioară a mâinii, pornind de la umăr în jos şi aceasta i-a spus că inculpatul apelant a ars-o la mână, ceea ce confirmă susţinerea martorei, că atunci când a încercat să intervină şi să oprească agresiunile asupra fratelui ei, inculpatul apelant i-a lipit braţul stâng de sobă.
De asemenea, martorul K.A.L. a arătat în declaraţia dată în faza de urmărire penală că a văzut-o de mai multe ori pe M.E. bătută şi că inculpatul apelant avea faţă de aceasta un comportament autoritar.
Martorul a mai arătat că, în cursul anului 2011, fără să poată preciza luna, a auzit-o pe victimă strigând, condiţii în care a intrat în locuinţa inculpatului apelant, pe care l-a văzut bătând-o pe victimă. Deşi martorul i-a cerut inculpatului apelant să nu-l mai bată pe minor, atât acesta, cât şi M.E., i-au cerut să „nu se bage".
Chiar dacă declaraţiile inculpatului apelant au oscilat pe parcursul desfăşurării procesului penal, în prima declaraţie, făcută în data de 7 noiembrie 2012, cu ocazia cercetării la faţa locului, inculpatul apelant a susţinut că l-a lovit pe minor cu pumnul în faţă, în timp ce era în grajd, după care l-a lovit pe minorul aflat la pământ în mod repetat cu picioare şi cu o coadă de mătură în zona cefei.
Deşi ulterior inculpatul apelant a revenit asupra acestei poziţii, nu se poate omite faptul că, în toate celelalte declaraţii, inclusiv în cea dată în faţa instanţei de fond, inculpatul apelant a recunoscut că a băut 2 litri de bere şi 200 ml votcă, tot acesta fiind cel care a susţinut că atunci când bea, „are o putere foarte mare".
În faţa acestei instanţe de apel, în ultimul cuvânt, inculpatul a arătat că, deşi nu este adevărat că l-a bătut pe copil până a murit, l-a bătut „maxim o jumătate de oră".
În ceea ce priveşte agravanta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., curtea de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că legarea minorului de 11 ani de un scaun şi imobilizarea sa într-un spaţiu închis s-a realizat tocmai pentru a-i insufla acestuia un sentiment de teroare şi, mai mult de atât, minorul ştia că inculpatul apelant are un comportament agresiv. Aşa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, pe membrul inferior stâng, în zona gambei, cadavrul victimei avea legată cu nod o fâşie de material textil de culoare roşie cu albastru, ceea ce confirmă susţinerea martorei M.E. din declaraţia dată în 3 decembrie 2012, în sensul că inculpatul apelant l-a legat pe minor de un scaun şi a continuat să-l bată, precum şi cu cea a inculpatului apelant din 7 noiembrie 2012, în care a susţinut, la rândul său, că l-a legat pe copil de picioare de scaun şi „l-a rupt în bătaie", lovindu-l cu pumnii, picioarele şi cu o coadă de mătură, peste tot corpul, deoarece era foarte nervos.
Este irelevant şi faptul că s-ar fi putut ca, la un moment dat, minorul să fi devenit insensibil la suferinţe datorită stării de inconştienţă, faptul că omorul a fost însoţit de cruzimi relevând pericolul sporit al inculpatul apelant şi justificând reţinerea agravantei. Pe de altă parte, curtea de apel a considerat că nu poate fi omisă reacţia colectivităţii, care în mod evident a fost îngrozită de faptul că inculpatul apelant a legat un minor de 11 ani de un scaun şi l-a bătut până ce a decedat, iar apoi l-a îngropat, încercând astfel să ascundă fapta. Chiar şi atitudinea ulterioară a inculpatului apelant demonstrează faptul că acesta nu are niciun respect faţă de valorile umane, părându-i-se că intră în sfera normalităţii să continui să trăieşti liniştit după ce ai omorât un copil şi l-ai îngropat pe un teren viran.
Curtea de apel a apreciat că nu poate fi primită cererea apărării, de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, ţinând seama de faptul că este evident că inculpatul apelant a ştiut că, dată fiind vădita diferenţă, de disproporţie de forţe, inculpatul apelant a avut o reprezentare certă a faptului că un minor de 11 ani, imobilizat de un scaun şi bătut cu sălbăticie, poate deceda.
Justificat s-a reţinut, în concurs cu infracţiunea de omor deosebit de grav şi infracţiunea de lipsire de libertate, astfel cum s-a arătat mai sus, probele administrate în cauză dovedind faptul că inculpatul apelant a imobilizat-o pe victimă, legând-o de un scaun.
Curtea de apel a apreciat că şi pedepsele ce i-au fost aplicate inculpatului, atât cele principale, cât şi cele accesorii şi complementare au fost just individualizate de prima instanţă, corespunzând atât sub aspectul naturii cât şi al duratei lor, gravităţii deosebite a faptelor, pericolului social pe care îl prezintă persoana inculpatului apelant, precum şi atitudinii acestuia, care, pe tot parcursul procesului penal nu a manifestat nici măcar o umbră de regret sau remuşcare.
Nici susţinerea inculpatului apelant în sensul că cea care a omorât-o pe victimă este concubina sa, martora M.E., sau că aceasta ar fi contribuit şi ea, prin loviturile pe care la rândul ei le-ar fi aplicat minorului, la decesul acestuia, nu poate fi primită, instanţa de fond înlăturând în mod justificat alegaţiile inculpatului în acest sens.
III. Împotriva acestei decizii, în termenul legal, a formulat recurs inculpatul C.I., apreciind că fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat nu este săvârşită de el, precizând că pe bâta prezentată de parchet nu se regăsesc amprentele sale, iar cele câteva palme aplicate victimei nu aveau cum să producă decesul acesteia.
Prin motivele de recurs formulate de apărătorul desemnat din oficiu s-a criticat decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen. motivând că prin câteva palme aplicate victimei nu se putea produce decesul acesteia, iar în subsidiar aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic.
Examinând recursul declarat de inculpatul C.I. prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., privind lipsa unui element constitutiv al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, condamnare menţinută de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că materialul probator administrat de-a lungul procesului penal, este apt să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să facă dovada deplină a angajării răspunderii penale a inculpatului, stabilind fără dubiu, existenţa faptei şi forma de vinovăţie cu care aceasta a acţionat.
Astfel, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte constată că în mod corect a fost reţinut de către instanţa de fond că inculpatul a aplicat multiple lovituri victimei minore care au condus în final la decesul acesteia. Această stare de fapt este confirmată de procesul verbal de cercetare la faţa locului, potrivit căruia inculpatul a precizat organelor de anchetă că a bătut minorul cu pumnii şi picioarele şi cu o coadă de mătură până acesta a decedat. Faptul că inculpatul a fost în măsură să indice cu exactitate locul în care se afla situat cadavrul victimei denotă, fără putinţă de tăgadă că inculpatul a fost cel care a înmormântat victima. De asemenea, prin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond inculpatul a precizat că a bătut copilul cu pumnii şi picioarele, până acesta a sângerat şi ulterior a decedat. Cu toate că ulterior, prin declaraţiile date în faţa instanţe de apel şi în faţa instanţei de recurs, inculpatul a încercat să inducă ideea că martora M.E. a fost cea care a lovit victima cu o bâtă de baseball şi că aceste lovituri ar fi condus la decesul victimei, această afirmaţie nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză, reprezentând o simplă alegaţie a inculpatului.
Deşi declaraţiile inculpatului sunt contradictorii între ele, toate acestea confirmă faptul că inculpatul a aplicat mai multe lovituri victimei, acestea coroborându-se cu declaraţiile martorei M.E., dar şi cu declaraţiile martorilor R.M. şi K.A.L.
Astfel, martora M.E. a declarat că: „Concubinul meu l-a bătut pe fratele meu toată noaptea, iar dimineaţa când am vrut să fac focul în casă pentru copii am constatat că fratele meu este mort", „.. concubinul meu l-a legat pe I. de un scaun şi l-a bătut cu o bâtă groasă care era la noi în cameră", „după ce minorul a fost aşezat pe pat, inculpatul a continuat să-l bată mult până când acesta a decedat". Martora R.M. a arătat că a auzit-o pe victimă plângând şi strigând, cerându-i inculpatului să nu o mai bată deoarece „curge sângele din mine", iar pe inculpatul strigând „Unde mi-e buletinul, te omor în bătaie".
De asemenea, martorul K.A.L. a arătat, în declaraţia dată în faza de urmărire penală, că în cursul anului 2011, fără să poată preciza luna, a auzit-o pe victimă strigând, condiţii în care a intrat în locuinţa inculpatului apelant, pe care l-a văzut bătând-o pe victimă. Deşi martorul i-a cerut inculpatului apelant să nu-l mai bată pe minor, atât acesta, cât şi M.E., i-au cerut să „nu se bage".
Înalta Curte apreciază că nici apărarea potrivit căreia decesul victimei ar fi intervenit ca urmare a loviturilor aplicate de către martora M.E. nu poate fi primită, întrucât aceasta nu este susţinută de nicio probă administrată în cauză. Mai mult, declaraţia martorei R.M. confirmă susţinerea martorei M.E. potrivit căreia aceasta din urmă a fost lipită cu braţul stâng de soba încinsă atunci când a vrut să intervină în apărarea victimei.
În ceea ce priveşte intenţia, Înalta Curte apreciază că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, aceasta rezultând din împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, respectiv prin imobilizarea victimei, inculpatul legând-o de un scaun, cu scopul de a induce teroare asupra acesteia şi punerea în imposibilitate totală de a se apăra împotriva acţiunilor violente ale inculpatului de lovire cu pumnii, cu picioarele şi cu bâta de baseball, lovituri ce au fost aplicate pe toată suprafaţa corpului, inclusiv în regiunea capului, numărul mare de lovituri şi intensitatea acestora. De asemenea şi atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei denotă că a acţionat cu intenţie directă, întrucât, ulterior intervenim decesului acesta a transportat victima pe un câmp, în afara localităţii, a înmormântat-o şi apoi a trăit în continuare liniştit, fără nicio remuşcare sau sentiment de regret faţă de fapta săvârşită, atitudine manifestată inclusiv în faţa instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi sub acest aspect, critica formulată de acesta nefiind circumscrisă acestui caz de casare, inculpatul urmărind practic o reindividualizare a pedepsei aplicate, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. în forma anterioară modificării acestuia.
Potrivit vechiului text al art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege, însă începând cu 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, incidenţă în cauză, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, textul anterior menţionat a fost modificat de art. 1 pct. 15 al legii, în sensul că acest caz de casare a devenit incident doar situaţiei când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", din conţinutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate de către instanţă.
Potrivit art. II din Legea nr. 2/2013, dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a legii, rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, dar pronunţate anterior intrării în vigoare a legii. în această situaţie, rezultă că în cazul hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, respectiv după 15 februarie 2013, sunt aplicabile dispoziţiile cazurilor de casare, astfel cum sunt prevăzute de noua lege.
În speţă, se constată că inculpatul C.I. a declarat recurs împotriva unei Decizii nr. 93/A din 20 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât cazurile de casare vor fi analizate în raport de conţinutul textelor art. 3859 C. proc. pen. astfel cum au fost modificate prin art. 1 din această lege.
Având în vedere natura criticii invocate de către inculpat, anume greşita individualizare a pedepsei aplicate, rezultă cu evidenţă că aceasta nu se mai circumscrie cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. şi niciunui alt caz de casare ce se examinează din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 93/A din 20 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la de 7 noiembrie 2012 la 13 noiembrie 2013 şi va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul traducătorului autorizat de limbă maghiară se va suporta din fondul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 93/A din 20 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 7 noiembrie 2012 la 13 noiembrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul traducătorului autorizat de limbă maghiară se va suporta din fondul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3818/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 3171/2013. Penal. Infracţiunea de spălare de... → |
|---|
