ICCJ. Decizia nr. 367/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 367/2013
Dosar nr. 1039/44/2012/a4
Şedinţa publică din 1 februarie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, în dosarul nr. 1039/44/2012 s-a dispus, printre altele, respingerea ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.O.
S-a respins ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, formulată de acelaşi inculpat.
În baza art. 3002 ref. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului B.M.O.
Pe fondul cauzei, a dispus amânarea judecăţii la data de 6 februarie 2012, ora 1200.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 151/P/2012 din 18 septembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională de Anticorupţie – Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B.M.O., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului L.V., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În fapt, în sarcina inculpatului B.M.O. s-a reţinut că, prevalându-se de calitatea sa de inspector la Biroul de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Mun. Tecuci, jud. Galaţi, a pretins, în primăvara anului 2012, atât direct, cât şi prin intermediul lui L.V., suma de 70.000 lei, din care a primit în data de 21 iunie 2012, suma de 50.000 lei, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra unor persoane din sistemul judiciar (magistraţi şi poliţişti), pe care poate să le determine să rezolve în mod favorabil (să restituie bunurile sechestrate, să ridice măsurile preventive, să dea soluţii de achitare/de netrimitere în judecată, etc.) dosarele penale în care denunţătorul este acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
Împotriva inculpatului B.M.O. a fost luată, în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 2489 din 27 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, măsura arestării preventive pentru 29 de zile, reţinându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită până la finalizarea urmăririi penale, iar ulterior, după înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Galaţi, a fost menţinută prin încheieri succesive, pronunţate în baza art. 3001 şi respectiv art. 3002 C. proc. pen.
În motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul B.M.O. a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., deoarece infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina sa este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mică de 18 ani şi că nu există date din care să rezulte că, odată pus în libertate, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau sa împiedice buna desfăşurare a procesului penal.
Prima instanţă a constatat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului, se menţin, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 148 cu referire la art. 681 C. proc. pen., art. 148 lit. f), art. 136 alin. (8) C. proc. pen., apreciind ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpatul B.M.O.
De asemenea, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii comise şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului, prima instanţă a concluzionat că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de acelaşi inculpatul este neîntemeiată.
Împotriva încheierii din 15 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M.O., solicitând admiterea recursului astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală s-a înregistrat dosarul nr. 1039/44/2012/a4, fixându-se termen pentru soluţionarea recursului declarat de inculpat la 1 februarie 2013, prilej cu care au fost expuse oral motivele de recurs.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Inculpatului a fost arestat preventiv în data de 27 iulie 2012, reţinându-se în cauză că, prevalându-se de calitatea sa de inspector la Biroul de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Mun. Tecuci, jud. Galaţi, a pretins, în primăvara anului 2012, atât direct, cât şi prin intermediul lui L.V., suma de 70.000 lei, din care a primit, în data de 21 iunie 2012, suma de 50.000 lei, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra unor persoane din sistemul judiciar (magistraţi şi poliţişti), pe care poate să le determine să rezolve în mod favorabil (să restituie bunurile sechestrate, să ridice măsurile preventive, să dea soluţii de achitare/de netrimitere în judecată) dosarele penale în care denunţătorul este acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
Potrivit art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, instanţa putând acorda liberarea provizorie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., respectiv cele prevăzute de art. 1604 alin. (1) C. proc. pen.
Din analiza acestor texte de lege rezultă că beneficiul liberării provizorii nu este un drept al inculpatului, ci o vocaţie a acestuia, instanţa putând, să acorde liberarea în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul celor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, în condiţiile în care nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar mai putea comite alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, luându-se în considerare şi încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va săvârşi şi alte infracţiuni.
Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia.
Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanţa trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condiţiilor formale, şi îndeplinirea condiţiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.
Instanţa poate să refuze acordarea liberării pe considerente de netemeinicie, refuz care trebuie să aibă la bază temeiuri care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, sub control judiciar, nu este oportună, temeiuri care pot privi fie aspecte legate de buna desfăşurare a procesului penal, respectiv existenţa unor date din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptelor pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul şi mijloacele de săvârşire ori prin urmări, acestea să fi produs o gravă vătămare relaţiilor sociale ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conştiinţei publicului, astfel încât liberarea inculpatului, chiar sub control judiciar, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială şi de neîncredere în actul de justiţie.
Această interpretare este în consens cu dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care nu instituie o obligaţie de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.
În speţă, Curtea constată că subzistă şi la acest moment procesual temeiurile prevăzute de art. 143 şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului B.M.O.
Astfel, din probele administrate în cursul urmăririi penale şi readministrate, în mare parte, în faza cercetării judecătoreşti (sens în care Curtea are în vedere: procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesele – verbale de transcriere a convorbirilor şi a comunicărilor telefonice interceptate şi înregistrate, procesele – verbale de transcriere a înregistrărilor audio ambientale, declaraţiile martorului denunţător S.M. şi cele ale martorilor G.G., C.C., S.D., S.I. şi S.F., coroborate în parte cu declaraţiile coinculpatului L.V.) rezultă presupunerea rezonabilă, în sensul art. 681 raportat la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., că inculpatul B.M.O. a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat şi care a atras luarea împotriva lui a măsurii arestării preventive.
Infracţiunea presupus a fi săvârşită de inculpat este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, astfel că nu poate fi pusă la îndoială îndeplinirea primei condiţii prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. – text de lege care a fost avut în vedere ca temei al arestării preventive.
În ce priveşte cea de a doua condiţie prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea are în vedere că, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect în jurisprudenţa C.E.D.O. (Letellier c Franţei), prin care s-a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte – prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă.
În cauză, raportându-se la criteriile care rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O, Curtea apreciază că este îndeplinită în continuare şi cea de a doua condiţie prevăzută de textul de lege mai sus menţionat, deoarece gradul ridicat de pericol social al faptei, modalitatea şi împrejurările în care se presupune că a fost săvârşită, natura şi importanţa relaţiilor sociale lezate (prin faptele de acest gen aducându-se o atingere severă prestigiului de care trebuie să se bucure instituţiile statului abilitate să asigure aplicarea legii şi încrederii pe care populaţia trebuie să o aibă în acestea), calitatea de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea faptelor (aceea de ofiţer de poliţie), cuantumul important al sumelor de bani presupus a fi pretinse de inculpat în schimbul traficului de influenţă şi, nu în ultimul rând, rezonanţa socială deosebit de negativă a unor astfel de fapte – toate acestea sunt elemente de natură să conducă la convingerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Punerea în liberate a inculpatului B.M.O., chiar sub control judiciar, ar duce la deturnarea scopului în care s-a dispus iniţial măsura arestării preventive, existând pericolul ca inculpatul să încerce să împiedice buna desfăşurare a procesului penal sau să zădărnicească aflarea adevărului, neputându-se anticipa în mod pozitiv asupra comportamentului său viitor, cât timp acesta a adoptat o poziţie procesuală caracterizată prin nerecunoaşterea vinovăţiei şi prin încercarea de a minimaliza importanţa şi gravitatea faptelor săvârşite.
Chiar dacă, luate singular, elementele care caracterizează persoana inculpatului (lipsa antecedentelor penale, buna conduită avută anterior, activitatea profesională meritorie), îi sunt favorabile, ele nu pot avea un rol precumpănitor, în raport cu temeiurile care impun privarea de libertate şi nu justifică, prin ele însele, acordarea liberării provizorii sub control judiciar.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.O.
Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte constată că a fost respinsă în mod just de către prima instanţă, ca nefondată.
Astfel, potrivit disp. art. 139 alin. (1) C. proc. pen. o asemenea cerere poate fi admisă când s-a schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă, situaţie care nu se confirmă în prezenta cauză.
Prin urmare, având în vedere că temeiurile arestării preventive nu au dispărut şi impun în continuare privarea de libertate, instanţa a procedat corect menţinând această măsură, care nu contravine dreptului la libertate ocrotit de CEDO.
De asemenea, în cauză nu a fost depăşit termenul rezonabil al arestării, în raport de circumstanţele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârşite, gradul ridicat de pericol social al acestor fapte.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constatând, în urma examinării încheierii recurate în raport cu prevederile art. 3859 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., că niciuna din dispoziţiile legale menţionate nu-şi găseşte incidenţa în cauză, în conformitate cu disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.O. împotriva încheierii din 15 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpate va fi obligate la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.O. împotriva încheierii din 15 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, pronunţată în dosarul nr. 1039/44/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 01 februarie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 361/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 425/2013. Penal → |
|---|
