ICCJ. Decizia nr. 3863/2013. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3863/2013

Dosar nr. 3185/2/2013

Şedinţa publică din 5 decembrie 2013

Deliberând asupra recursurilor de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la data de 5 aprilie 2013, sub nr. 13858/3/2013, petentul-condamnat S.A.A. (deţinut în Arestul Secţiei 4 Poliţie) a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin două hotărâri judecătoreşti, şi anume: Sentinţa penală nr. 126/F din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, pe care a executat-o) şi Decizia penală din data de 27 februarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3311/3/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii condamnatul a invocat dispoziţiile art. 449 şi urm. C. proc. pen., solicitând contopirea celor două pedepse "deoarece se referă la aceleaşi fapte privind acte materiale diferite".

În dovedirea cererii au fost depuse la dosarul cauzei: fişa de cazier judiciar reactualizată a petentului-condamnat; copia Sentinţei penale nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, însoţită de un referat întocmit de către Biroul Executări Penale privind data, modalitatea rămânerii definitive şi stadiul executării pedepsei; un referat întocmit de către Biroul Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu privire la Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011.

Prin Sentinţa penală nr. 315 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

S-a reţinut că, potrivit art. 449 C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

S-a reţinut că, potrivit fişei de cazier judiciar eliberată de I.G.P.R. - Direcţia Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţe Operative la data de 15 aprilie 2013, în România, petentul S.A.A. a fost condamnat prin două hotărâri judecătoreşti, respectiv: prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 3311/3/2009 (definitivă prin Decizia penală nr. 706/R din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare; Mandatul de executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013) şi prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 11006/2010 (definitivă prin Decizia penală nr. 3650/R din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare; Mandatul de executare a pedepsei nr. 150 din 19 octombrie 2011, din executarea căruia a fost liberat condiţionat conform Sentinţei penale nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, cu un rest de 153 zile), în prezent fiind încarcerat în Penitenciarul Bucureşti - Rahova.

Tribunalul a apreciat că, în soluţionarea cererii de contopire a pedepselor formulate de petentul-condamnat S.A.A., competenţa de soluţionare îi revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală, întrucât aceasta a pronunţat ultima hotărâre vizată de contopire (în anul 2011), iar locul de deţinere al petentului-condamnat (Penitenciarul Bucureşti - Rahova) se află în raza sa teritorială. S-a apreciat că la stabilirea competenţei s-a impus a fi avută în vedere "ultima hotărâre" (cea din urmă hotărâre pronunţată), iar nu data la care acea hotărâre a rămas definitivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 3185/2/2013.

Examinând cererea condamnatului, prin prisma dispoziţiilor ce reglementează instituţia contopirii pedepselor, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite dispoziţiile art. 36 alin. (2) C. pen., raportat la dispoziţiile art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., în sensul că, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, s-a constatat că aceeaşi persoană mai suferise o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.

Astfel, prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A.A. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.

În baza acestei sentinţe s-a emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie 2011.

Prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza acestei sentinţe a fost emis de către Tribunalul Bucureşti Mandatul de executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013.

Din analiza acestor sentinţe a rezultat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, fiind comise înainte ca acesta să fie condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.

În consecinţă, instanţa, în baza art. 449 C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.A.A., cu privire la pedepsele de 1 an şi 4 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., aplicată prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În această situaţie s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul penal nr. 11006/2/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedepsele componente de:

- 1 an şi 4 luni închisoare în baza art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, modificată şi aprobată prin Legea nr. 243/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 1 an şi 4 luni închisoare în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 4 luni închisoare în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 286 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 2 luni închisoare în baza art. 26 raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 2 luni închisoare în baza art. 26 raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a dispus descontopirea pedepsei de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. aplicată prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 3311/3/2009, definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pedepsele componente de:

- 2 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, modificată prin Legea nr. 243/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.;

- 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.;

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.;

- 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.;

- 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.

Constatând că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, în baza art. 36 alin. (2) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor sus-menţionate, astfel cum au fost repuse în individualitatea lor, urmând a se aplica condamnatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 8 luni, în total 3 ani şi 2 luni închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a), teza a II-a şi b) C. pen. şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţelor penale sus-menţionate.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada executată de la data de 13 august 2008 la 26 iunie 2009, de la 19 octombrie 2011 la 18 septembrie 2012 şi de la 27 februarie 2013 la zi.

S-au anulat Mandatele de executare a pedepselor nr. 150 din 19 octombrie 2011, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 1630 din 27 februarie 2013, emis de Tribunalul Bucureşti, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform prezentei sentinţe.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat în termen legal recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi condamnatul S.A.A., aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.

Procurorul a criticat sentinţa, invocând nelegalitatea ca urmare a nerespectării dispoziţiilor privind competenţa după materie cu ocazia soluţionării cauzei, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen.

S-a arătat în sensul celor susţinute că, potrivit art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

Din analiza fişei de cazier judiciar a petentului S.A.A., precum şi din referatul Biroului de executări penale al Curţii de Apel Bucureşti, a rezultat că urmare a condamnării petentului prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie 2011 de către Curtea de Apel Bucureşti (din executarea căruia a fost liberat condiţionat prin Sentinţa penală nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, cu un rest de executat de 153 de zile), iar ca urmare a condamnării aceluiaşi petent prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost emis de către Tribunalul Bucureşti Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1630 din 27 februarie 2013.

La momentul formulării cererii de contopire, petentul-condamnat se afla în executarea pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind încarcerat în Penitenciarul Bucureşti - Rahova.

În raport de dispoziţiile art. 449 C. proc. pen., Tribunalul Bucureşti, instanţă sesizată iniţial, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în considerarea faptului că aceasta a pronunţat ultima hotărâre vizată de contopire (în anul 2011, prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011), iar locul de deţinere al petentului-condamnat (Penitenciarul Bucureşti - Rahova) se află în raza sa teritorială. S-a apreciat că la stabilirea competenţei s-a impus a fi avută în vedere "ultima hotărâre" (cea din urmă hotărâre pronunţată), iar nu data la care acea hotărâre a rămas definitivă.

După înregistrarea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la termenul din data de 28 mai 2013, procurorul de şedinţă a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, apreciind că ultima hotărâre de condamnare a petentului S.A.A. este cea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, respectiv Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ca urmare a apariţiei conflictului negativ de competenţă, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a hotărî asupra acestui conflict.

După deliberare, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia invocată de reprezentantul Ministerului Public, considerând că cererea de contopire a pedepselor, formulată de petentul S.A.A., este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ce a pronunţat ultima hotărâre de condamnare a petentului.

Practic, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti şi-a însuşit punctul de vedere al Tribunalului Bucureşti, şi anume cel potrivit căruia, pentru soluţionarea cererii de contopire, la stabilirea competenţei materiale, s-a avut în vedere data ultimei hotărâri pronunţate, iar nu ultima hotărâre de condamnare ce a rămas definitivă.

S-a considerat ca fiind eronat raţionamentul instanţei, cel potrivit căruia la stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de contopire a pedepsei trebuie avută în vedere ultima hotărâre pronunţată, iar nu ultima hotărâre rămasă definitivă.

Astfel, deşi în cuprinsul art. 449 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul foloseşte termenul de "hotărâre", fără a menţiona în mod expres ca aceasta să fie definitivă, prin raportare la celelalte instituţii ale Codului de procedură penală (Executarea hotărârilor penale - hotărâri executorii, instanţa de executare), ale Codului penal (Pluralitatea de infracţiuni - concursul de infracţiuni), precum şi ale art. 449 alin. (1) C. proc. pen. ("(...) pe baza unei alte hotărâri definitive (...)"), este evident că la soluţionarea unei cereri de contopire a pedepselor trebuie avute în vedere numai pedepsele aplicate prin hotărâri definitive, pentru că doar acestea pot fi puse în executare şi implicit se poate aprecia asupra concursului de infracţiuni şi ca atare pedepsele pot fi contopite.

Aşadar, în continuarea acestui raţionament, s-a constatat că ultima hotărâre a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti (Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010), care a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care s-a pus în executare, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen., de către Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de executare.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti (Sentinţa penală nr. 126), deşi pronunţată la data de 18 martie 2011, a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3650 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 18 octombrie 2011, deci înainte de rămânerea definitivă la data de 27 februarie 2013 a Sentinţei penale nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti.

Rezultă aşadar că ultima hotărâre pronunţată, ce a fost avută în vedere la stabilirea competenţei materiale, este cea a Tribunalului Bucureşti.

Pentru motivele mai sus expuse, având în vedere dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) şi art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de contopire a pedepselor în favoarea Tribunalului Bucureşti şi trimiterea cauzei pentru rejudecare de către această instanţă.

Recurentul-condamnat S.A.A. a criticat soluţia pronunţată din perspectiva greşitei modalităţi de rezolvare a cererii de contopire a pedepselor, învederând că a solicitat reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 449 lit. c) C. proc. pen., ci nu a dispoziţiilor art. 449 lit. a) C. proc. pen. În acest sens, se arată că între infracţiunile din fiecare hotărâre de condamnare există concurs, însă între infracţiunile ce fac obiectul primei hotărâri şi celei de-a doua hotărâri nu există un concurs, fiind vorba de acelaşi set de infracţiuni săvârşite cu aceeaşi ocazie şi cu acelaşi scop.

A mai invocat recurentul-condamnat aspectul nerespectării egalităţii de tratament cu ceilalţi inculpaţi ai cauzei, dar şi nemotivarea hotărârii recurate.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, prin prisma criticilor aduse, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi ţinând seama, în mod prioritar, de pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 3859 pct. 1 C. proc. pen. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului demers analitic, expune:

Învestit cu soluţionarea unei cereri de contopire a pedepselor formulată de către condamnatul S.A.A., Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin Sentinţa penală nr. 315 din 19 aprilie 2013 (Dosar nr. 13858/3/2013) a considerat că în cauză competenţa de soluţionare aparţinea Curţii de Apel Bucureşti - admiţând excepţia de necompetenţă materială din oficiu, în invocarea art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

În urma declinării de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a procedat în conformitate cu art. 449 C. proc. pen. la contopirea pedepselor aplicate condamnatul S.A.A. - respectiv pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. - prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - constatând că infracţiunile pentru care petentul a fost condamnat prin cele două sentinţe penale sunt concurente.

În urma tehnicii de descontopire a pedepselor evocate, instanţa a făcut aplicarea art. 36 alin. (2) C. pen. - art. 34 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. şi a stabilit pedeapsa rezultantă la care a adăugat un spor de 8 luni, în total 3 ani şi 2 luni închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., procedând la deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei executate şi la anularea Mandatului de executare a pedepsei nr. 150 din 19 octombrie 2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 1630 din 27 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

În deplin acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în corecta interpretare a dispoziţiilor ce reglementează competenţa instanţei în dispunerea asupra modificării pedepsei - art. 449 alin. (2) C. proc. pen. - constată că ultima hotărâre pronunţată şi care se impunea a fi avută în vedere la stabilirea competenţei materiale este cea a Tribunalului Bucureşti (Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010).

Astfel, se reţine că la momentul formulării cererii de contopire, petentul-condamnat se afla în executarea pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), fiind încarcerat în Penitenciarul Bucureşti - Rahova.

Atât Tribunalul Bucureşti - în declinarea competenţei de soluţionare a cererii de contopire a pedepselor formulate, cât şi Curtea de Apel Bucureşti în aprecierea făcută conform căreia competenţa îi aparţine, au dat o greşită interpretare dispoziţiilor art. 449 C. proc. pen., concluzionând că în stabilirea competenţei în materie, criteriul de care trebuie ţinut seama este acela al ultimei hotărâri pronunţate, şi nu cel al ultimei hotărâri rămase definitive.

Este de domeniul evidenţei că în sfera instituţiei modificării de pedepse, în accepţiunea art. 449 C. proc. pen., ca şi în aceea a executării hotărârilor penale, termenul de "hotărâre" nu se poate referi decât la o hotărâre definitivă, întrucât doar într-o asemenea situaţie se pune problema punerii în executare şi implicit se poate aprecia asupra concursului de infracţiuni şi, în consecinţă, a pedepselor supuse contopirii.

În raport cu cauza de faţă, ultima hotărâre a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti (Sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin Decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar Sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin Decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului Bucureşti).

În consecinţă, ultima hotărâre pronunţată ce trebuie avută în vedere la stabilirea competenţei materiale este cea a Tribunalului Bucureşti.

În virtutea considerentelor expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dar şi recursul condamnatului, însă pentru argumentele înfăţişate, şi nu a criticilor formulate de acesta.

Se va dispune casarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti.

Se va constata că recurentul-intimat-condamnat S.A.A. se află în executarea pedepselor pentru care s-au emis Mandatele de executare nr. 150 din 19 octombrie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 1630 din 27 februarie 2013 de Tribunalul Bucureşti.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-intimat-condamnat S.A.A., în sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limbă arabă se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi recurentul-intimat-condamnat S.A.A. împotriva Sentinţei penale nr. 250 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti.

Constată că recurentul-intimat-condamnat S.A.A. se află în executarea pedepselor pentru care s-au emis Mandatele de executare nr. 150 din 19 octombrie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 1630 din 27 februarie 2013 de Tribunalul Bucureşti.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-intimat-condamnat S.A.A., în sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limbă arabă se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 decembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3777/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune...  ICCJ. Decizia nr. 418/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

    Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3863/2013. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Recurs