ICCJ. Decizia nr. 589/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 589/2013
Dosar nr. 6990/1/2012
Şedinţa publică din 18 februarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 3513 din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2824/40/2007, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov şi de inculpaţii C.C., C.L.C. şi A.I. împotriva Deciziei penale nr. 6/AP din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
A fost casată, în parte, decizia penală atacată şi, în rejudecare:
I. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice pe o durată de 2 ani, aplicată inculpatului C.C. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează:
- 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice pe o durată de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
- 2 pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (faptele din 2004 şi 2005);
- 2 pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 292 C. pen. (faptele 2006 şi 2007).
În baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, pentru fapta din anul 2004.
În baza art. ll pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 23 lit. a) şi c din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (fapta din 2005) şi 2 pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 292 C. pen. (faptele 2006 şi 2007), aplicate inculpatului C.C., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.
II. În baza art. ll pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.L.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.L.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Au fost înlăturate dispoziţiile art. 861, art. 862, art. 863 şi art. 864 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. pentru inculpaţii C.C. şi C.L.C.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
III. În baza art. ll pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A.I. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 23 lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii intimaţi inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 75 lei, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei decizii, au formulat contestaţie în anulare contestatorii C.C. şi C.L.C., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 2 noiembrie 2012.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatori, sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care. a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză, se constată că cererea de contestaţie formulată de contestatorii condamnaţi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., invocându-se obligativitatea instanţei de recurs de a proceda la ascultarea inculpaţilor, în condiţiile în care instanţele anterioare au pronunţat o hotărâre de achitare parţială.
Examinând admisibilitatea cererii de contestaţie prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca nefiind îndeplinită una dintre cerinţele impuse de norma procesual penală, respectiv existenţa dovezilor în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, cazul de contestaţie fiind invocat în mod formal.
Dovezile la care textul de lege face trimitere vizează fie existenţa la dosarul cauzei a unor înscrisuri pe care instanţa a omis a le avea în vedere, omisiune care se impune a fi înlăturată prin intermediul căii extraordinare de atac, fie depunerea de dovezi noi, ulterior pronunţării instanţei de recurs, care să susţină temeiul de drept invocat.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Or, în cauză, instanţa de recurs a dat eficienţă acestor dispoziţii legale, în condiţiile în care, la termenul de judecată din 24 septembrie 2012, inculpaţii (actualmente contestatori), în prezenţa apărătorilor aleşi, întrebaţi fiind de către instanţă dacă solicită a fi ascultaţi, au arătat că se prevalează de dreptul la tăcere.
Prin urmare, cum inculpaţii s-au prevalat de dreptul la tăcere, obligaţia de ascultare de către instanţa de recurs a încetat să mai existe.
Este unanim acceptat în literatura de specialitate şi în practica judiciară că dreptul la tăcere reprezintă un drept absolut al inculpatului, care funcţionează pe toată durata procesului penal, fără ca această atitudine procesuală să influenţeze în mod negativ decizia instanţei de judecată.
Dreptul inculpatului de „a rămâne în tăcere ”, de a nu face nicio declaraţie în raport cu acuzaţiile reţinute în sarcina sa, nu este incompatibil cu dreptul la apărare şi nici cu dreptul său la un proces echitabil, ci dimpotrivă, acesta este un drept pe care inculpatul poate sau nu să îl exercite, iar instanţa este obligată să îl respecte.
În ceea ce priveşte cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen. (când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar), Înalta Curte constată că acesta a fost invocat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 388 C. proc. pen., ceea ce atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare.
Obligativitatea introducerii şi menţionării tuturor cazurilor de contestaţie în termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen. rezultă din analiza în ansamblu a normei de procedură penală, legiuitorul stabilind termene diferite, în raport cu calitatea celui care declară calea extraordinară de atac (10 zile de la începerea executării, pentru persoana împotriva căreia se face executarea; 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere, când contestaţia este formulată de celelalte părţi; oricând, pentru cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen.).
Acceptarea curgerii unor termene paralele pentru cazurile de contestaţie prevăzute de art. 386 lit. a)-c) şi e) C. proc. pen., atunci când acestea sunt invocate de persoana împotriva căreia se face executarea, ar echivala cu înfrângerea voinţei legiuitorului, care a stabilit un termen imperativ.
Pe cale de consecinţă, cum pentru primul caz de contestaţie (art. 386 lit. e) C. proc. pen.) nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., iar cel de-al doilea caz de contestaţie (art. 386 lit. c) C. proc. pen.) a fost invocat tardiv, calea extraordinară de atac devine inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, conform dispoziţiilor art. 38515 pct. l lit. a) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi contestatorii la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii C.C. şi C.L.C. împotriva Deciziei penale nr. 3513 din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2824/40/2007.
Obligă contestatorii la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 601/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 574/2013. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
