ICCJ. Decizia nr. 601/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.), violarea de domiciliu (art.192 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 601/2013

Dosar nr. 525/104/2012

Şedinţa publică din 19 februarie 2013

Deliberând asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea De Apel Craiova şi de către inculpaţii T.F., C.C. şi P.G.D. împotriva Deciziei penale nr. 351 din 22 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 121 din 26 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 525/104/2012, în baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (2) C. pen., raportat la art. 80 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul T.F., domiciliat în comuna Dobroteasa, sat Cîmpu Mare, jud. Olt, fără antecedente penale, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, la pedeapsa principală de 4 ani închisoare.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen. a fost înlăturată aplicarea pedepsei complementare de interzicere de drepturi pentru această infracţiune.

În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. şi la art. 80 alin. (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat acestui inculpat pedeapsa principală cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi 2 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (2) C. pen. şi la art. 80 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.C., domiciliat în Mioveni, judeţul Argeş, fără antecedente penale, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, la pedeapsa principală de 4 ani închisoare.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen. s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare de interzicere de drepturi pentru această infracţiune.

În baza art. 192 alin. (1) şi 2 C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. şi la art. 80 alin. (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat acestui inculpat pedeapsa principală cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (2) C. pen. şi art. 80 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.G.D., domiciliat în com. Ciomăgesti. judeţul Argeş, fără antecedente penale, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, la pedeapsa principală de 4 ani închisoare.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen. s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare de interzicere de drepturi pentru această infracţiune.

În baza art. 33 lit. a) raportat Ia art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat acestui inculpat pedeapsa principală cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) Cod pena] s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi alin. (2) C. pen. pe timpul detenţiei.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută arestarea preventivă a inculpaţilor.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei închisorii aplicată fiecăruia din inculpaţi timpul reţinerii şi arestării preventive cu începere din data de 9 ianuarie 2012.

S-a luat act că partea vătămată N.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumei de 4.894,905 lei cu titlul de despăgubiri, reprezentate de chetuieli de spitalizare, către partea civilă S.J.U. Slatina.

Pentru această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele: Cu privire la situaţia de fapt, s-a evidenţiat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt cu nr. 889/P/2011 emis la data de 25 ianuarie 2012 au fost trimişi în judecată cei trei inculpaţi menţionaţi mai sus pentru comiterea infracţiunilor de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. şi de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.

S-a reţinut că la data de 7 august 2011 inculpaţii T.F., P.G.D. şi C.C. au agresat-o pe partea vătămată N.M., care se afla în faţa locuinţei sale, din satul Câmpu Mare, com. Dobroteasa, după care au pătruns fără drept, în domiciliul acesteia unde au continuat să o lovească cu pumnii şi picioarele.

Inculpaţii, observând starea gravă în care se afla victima, au părăsit curtea locuinţei acesteia. Ulterior, partea vătămată N.M. a fost transportată la Secţia Chirurgie a Spitalului de Urgenţă Slatina, unde s-a constatat că prezenta un politraumatism prin agresiune, hemiperitoneu prin ruptură traumatică de splină, anemie post hemoragică acută, fracturi costale C3, 4, 5 şi 6 hemitorace stâng, traumatism cranio-facial, plagă frontală contuză stângă, leziuni care au necesitat pentru vindecare 25-30 zile îngrijiri medicale, determinând producerea unei infirmităţi fizice permanentă şi i-au pus viaţa în primejdie.

Starea de fapt a fost reţinută pe baza mijloacelor de probă constând în declaraţiile inculpaţilor, ale părţii vătămate şi ale martorilor C.N., N.M., G.G., Ş.D. şi D.E.A., acestea fiind coroborate cu certificatul medico-legal din 30 august 2011 al S.M.L. Slatina.

Cererea inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptei din aceea de tentativă de omor calificat în aceea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. a fost respinsă, cu motivarea că în cauză există probe concludente cu privire la săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că faptele comise de către inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. şi de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. dar şi pe cele cu caracter particular ale cauzei, reţinând circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., întrucât infracţiunile au fost săvârşite de către cei trei inculpaţi în cooperare. De asemenea, s-a reţinut împrejurarea că fiecare dintre cei trei inculpaţi a avut o conduită anterioară corespunzătoare, fiind lipsiţi de antecedente penale.

Sub aspectul laturii civile, inculpaţii au fost obligaţi, în condiţiile art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ. la plata suinei reprezentând despăgubiri către partea civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpaţii T.F., C.C., P.G.D.

În motivarea apelului declarat, Parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie, considerând că prin reţinerea de circumstanţe atenuante, pedepsele aplicate sunt nejustificat de mici faţă de pericolul social sporit al infracţiunilor comise şi urmările produse, şi a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 74 - 76 C. pen., aplicarea unor pedepse substanţial majorate şi, totodată, stabilirea unor pedepse complementare şi accesorii potrivit art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În cadrul apelului formulat, inculpatul T.F. a criticat sentinţa atacată pentru severitatea pedepselor, solicitând atenuarea regimului sancţionator, iar inculpaţii C.C., P.G.D. au solicitat, pe de o parte, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., motivat de lipsa intenţiei de a ucide şi, pe de altă parte, reţinerea în cadrul situaţiei de fapt a acţiunii provocatorii a părţii vătămate, apreciind că, faţă de datele ce caracterizează persoana inculpaţilor se impune şi schimbarea modalităţii de executare a pedepselor, prin aplicarea art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 351 din 22 noiembrie 2012, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpaţii T.F., C.C., P.G.D. împotriva sentinţei penale nr. 121 din 26 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 525/104/2012 şi a desfiinţat în parte sentinţa, descontopind pedepsele aplicate inculpaţilor.

A înlăturat dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor şi de asemenea, a înlăturat dispoziţiile art. 75 lit. a) C. pen. de la infracţiunile de violare de domiciliu reţinute în sarcina inculpaţilor.

A reţinut dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. la încadrarea juridică a infracţiunilor de tentativă de omor calificat prevăzut de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., menţinând şi dispoziţiile art. 74, art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi ale art. 76 şi art. 80 C. pen., menţinând pedepsele aplicate inculpaţilor pentru această infracţiune.

A menţinut pedepsele aplicate inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. şi 80 alin. (2) C. pen.

Recontopind pedepsele menţionate mai sus în pedeapsa cea mai grea. aceea de 4 ani închisoare flecare, a interzis inculpaţilor, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, precum şi starea de arest a inculpaţilor, deducând detenţia în continuare.

Verificând sentinţa atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, în raport de motivele de apel invocate, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt concordantă cu probatoriile administrate şi a făcut, în parte, o justă încadrare juridică a faptelor, stabilind pedepse corespunzătoare criteriilor legale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

A considerat, însă, că în ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă la omor, pentru cei trei inculpaţi trebuiau reţinute şi dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., ce vizează comiterea faptelor în stare de provocare.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., circumstanţa atenuantă a provocării este incidenţă atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Reţinerea stării de provocare este, aşadar, condiţionată de o comportare culpabilă a victimei, constând într-o acţiune ilicită, ce a fost de natură să cauzeze o puternică stare de tulburare ori emoţie, sub stăpânirea căreia s-a comis infracţiunea, iar în cauză s-a constatat o asemenea acţiune ilicită, care a produs în psihicul inculpaţilor o puternică tulburare, sub imperiul căreia au ripostat.

Considerând că simpla disproporţie, pe planul activităţii materiale, dintre actul provocator şi riposta inculpaţilor nu este de natură să excludă, prin ea însăşi, posibilitatea ivirii tulburării sau emoţiei ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., prima instanţă de control judiciar a subliniat aspectele rezultate din administrarea probelor care au demonstrat că atunci când consumă băuturi alcoolice, partea vătămată are un comportament irascibil, caută scandal şi nu suportă dialogul în contradictoriu.

Însăşi partea vătămată a arătat, la fila 56-57 în dosarul de urmărire penală, despre căruţa martorului C. care era amplasată „în mijlocul uliţei", iar în dosarul instanţei de fond, la fila 48, a precizat că „eu am blocat maşina inculpaţilor, l-am lovit pe P., apoi pe C. şi am dat cu pumnul în maşină", poziţia acestuia fiind completată judicios de restul probatoriului.

Instanţa de apel a reţinut că martorul C.N. (fila 61 din dosarul de urmărire penală) a arătat că partea vătămată a adus injurii celor trei inculpaţi şi că maşina acestora avea probleme de trecere întrucât uliţa era foarte îngustă, declaraţia martorului coroborându-se cu cele ale martorilor G.G. şi D.M., de la fila 156 din dosarul instanţei de fond, care au menţionat că autoturismul inculpaţilor a fost oprit de partea vătămată, care a discutat în contradictoriu cu cei din interior despre o anume datorie, împrejurări în care partea vătămată a „izbit" maşina cu palma în capotă şi în partea laterală a acesteia.

S-a reţinut că acţiunile părţii vătămate care a oprit autoturismul, le-a adus injurii şi le-a lovit maşina, au generat astfel o stare de puternică tulburare inculpaţilor care au reacţionat şi au comis infracţiunile aşa cum au fost descrise mai sus.

Cât priveşte încadrarea juridică a faptei de pătrundere iară drept a inculpaţilor în curtea părţii vătămate, instanţa de apel a constatat că, în cazul în care infracţiunea de violare de domiciliu a fost comisă de mai multe persoane, sunt aplicabile numai dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. pen., fapta fiind săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, nu şi cele prevăzute de art. 75 lit. a) C. pen. conform cărora, săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună constituie o circumstanţă agravantă cu caracter general. S-a mai constatat că infracţiunea de violare de domiciliu nu este susceptibilă de a fi comisă în stare de provocare şi, ca atare, pentru această infracţiune s-a apreciat că este necesar a se înlătura dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.

Cu referire la motivul de apel privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., avându-se în vedere intensitatea loviturilor, consecinţele acestora şi regiunea anatomică vizată, precum şi împrejurarea că actele comise sunt specifice infracţiunii de omor, instanţa de apel a apreciat că în cauză se impune a fi reţinute, pe lângă circumstanţa legală a provocării, circumstanţe atenuante judiciare şi dispoziţiile art. 80 alin. (2) C. pen.

În condiţiile unui concurs între circumstanţele atenuante şi cele agravante, s-a constatat că pedepsele trebuie stabilite într-un singur timp, în limitele prevăzute de art. 76 C. pen., nu prin două reduceri succesive.

Curtea a considerat că pedepsele aplicate trebuie menţinute, ca fiind legale şi temeinice, atât ca durată cât şi ca modalitate de executare, acestea corespunzând gradului de pericol social concret al faptelor săvârşite şi datelor ce caracterizează persoana inculpaţilor, neputându-se aprecia că reeducarea acestora se poate realiza în mod corespunzător şi fără executare, prin suspendarea executării pedepselor sau prin suspendarea sub supraveghere, aşa cum s-a cerut de inculpaţi, avându-se în vedere, între altele, pericolul social al unei infracţiuni de tentativă de omor şi participaţia la fapte acelor trei.

S-a constatat ca fiind nelegal procedeul primei instanţe de a restrânge conţinutul pedepsei accesorii, prin interzicerea doar a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I-a C. pen., omiţându-se şi drepturile prevăzute de lit. b) ale aceluiaşi articol, acestea fiind incidente de drept după ce hotărârea de condamnare va rămâne definitivă până la terminarea executării pedepsei.

Ca atare, instanţa de apel a admis toate apelurile, în sensul că a înlăturat dispoziţiile art. 75 lit. a) C. pen. pentru infracţiunea de violare de domiciliu, a reţinut starea de provocare doar la infracţiunea de tentativă de omor, menţinând ca legale şi temeinice pedepsele aplicate precum şi celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea De Apel Craiova şi inculpaţii T.F., C.C. şi P.G.D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 9, 10, 17, 17¹ şi 14 C. proc. pen.

În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a invocat o primă critică întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 14 C. proc. pen., arătând că în mod greşit au fost reţinute de către instanţele anterioare starea de provocare în care s-ar fi aflat inculpaţii, circumstanţa atenuantă prevăzută de ari. 74 lit. a) C. pen. şi, totodată. în mod nejustificat au omis instanţele aplicarea unei pedepse complementare.

Cu privire la greşita reţinere a stării de provocare, a susţinut că din probele administrate nu rezultă lovirea vreunui inculpat de către partea vătămată, iar injuriile adresate inculpatului P.G.D. sau lovirea capotei maşinii acestui inculpat de către partea vătămată nu constituie o atitudine de provocare, de natură a produce o puternică stare de tulburare şi emoţie, acţiunea părţii vătămate nefiind îndreptată împotriva persoanei inculpatului menţionat. A invocat faptul că între acţiunea provocatorie a părţii vătămate şi riposta inculpatului există o mare disproporţie, prin urmare în mod eronat a fost reţinută de către instanţe existenţa circumstanţei prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

În plus, a evidenţiat faptul că starea de provocare, o circumstanţă atenuantă personală, se poate analiza numai în raport cu inculpatul P.G.D. care conducea autoturismul, fiind lovit de victimă şi cu care aceasta din urmă a avut discuţii contradictorii, astfel încât, chiar dacă în mod corect s-ar fi reţinut conduita provocatoare a victimei circumscrisă prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., aceasta nu putea fi reţinută şi în favoarea inculpaţilor T. şi C.

Parchetul a mai susţinut că în cauză nu se justifică reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., având în vedere pericolul social concret al infracţiunilor comise de inculpaţi şi conduita procesuală a acestora.

A arătat că pedeapsa aplicată fiecărui inculpat pentru infracţiunea contra vieţii nu este corect individualizată în raport de prevederile art. 52 şi art. 72 C. pen., apreciind că infracţiunea de tentativă la omor calificat prezintă un pericol social ridicat, în condiţiile în care inculpaţii au exercitat violenţe asupra victimei chiar în curtea locuinţei sale şi au încetat să o mai lovească ca efect al strigătelor de ajutor ale mamei sale, astfel că în mod nejustificat s-au aplicat inculpaţilor pedepse orientate către minimul special prevăzut de lege.

De asemenea, a apreciat că în cauză, în raport de gradul de pericol social concret al infracţiunii contra vieţii comisă şi conduita procesuală a inculpaţilor, se impune aplicarea unei pedepse complementare, având în vedere natura şi gravitatea faptei săvârşite de inculpaţi.

În subsidiar, parchetul a invocat critica întemeiată pe dispoziţiile art. 385⁹ pct 17² C. proc. pen., menţionând că în ipoteza unei corecte reţineri a stării de provocare, instanţele inferioare ar fi trebuit să reducă în mod corespunzător valoarea despăgubirilor civile acordate, ţinând cont de culpa părţii vătămate în producerea incidentului. Or, prin decizia atacată, instanţa de apel a dispus în mod nelegal obligarea inculpaţilor la plata către partea civilă S.J.U. Slatina a întregii sume de 4.894,905 lei, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală a victimei, în raport şi de dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Recurentul intimat inculpat T.F. a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 385 pct. 17 şi 14 C. proc. pen.

În baza cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa, din infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzut de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

A criticat decizia recurată sub aspectul respingerii de către instanţa de apel a cererii de efectuare a unei expertize medico-legale a părţii vătămate şi de administrare a probei cu martori, susţinând că prin administrarea acestor probe ar fi putut dovedi împăcarea cu partea vătămată şi faptul că aceasta din urmă nu mai avea vreo pretenţie de natură civilă sau penală de la inculpatul T.F.

Întemeiat pe cazul de casare circumscris dispoziţiilor art. 385 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat reducerea cuantumului pedepselor aplicate sub minimul special prevăzut de lege, precum şi aplicarea prevederilor art. 86 C. pen.

Recurentul intimat inculpat C.C. a invocat criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 385 pct 17, 17¹ şi 14 C. proc. pen.

Susţinând cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 385 pct 17 C. proc. pen. a invocat lipsa rolului activ al instanţei de apel, arătând că în mod incorect a procedat instanţa atunci când a respins cererile de probatorii formulate de către recurent, în special proba cu martori, întrucât din administrarea probei cu martorii propuşi ar fi putut fi stabilită situaţia de fapt existentă în cauză.

Cu referire la critica circumscrisă dispoziţiilor art. 385 pct. 17 C. proc. pen., a arătat că încadrarea juridică reţinută de către instanţele inferioare este greşită şi a solicitat schimbarea acesteia în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., apreciind, totodată, că se impune şi recalcularea pedepsei aplicate, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune.

A susţinut că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide victima ci cu intenţia de a o vătăma, conflictul izbucnit fiind unul spontan, determinat în principal de către partea vătămată. De asemenea, a precizat că în cadrul agresiunii nu s-a folosit nici un obiect vulnerant, loviturile aplicate nu au vizat o zonă vitală şi au avut o intensitate redusă, inculpatul aflându-se mai mult în afara zonei unde s-a săvârşit fapta.

O a treia critică invocată este cea prevăzută de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., sens în care recurentul a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului, dându-se o mai mare eficienţă circumstanţelor prevăzute de art. 74, art. 76 şi art. 73 lit. b) C. pen., în scopul aplicării unei pedepse mai blânde pentru inculpatul C.C. A mai solicitat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în temeiul art. 86 C. pen., în considerarea circumstanţelor sale personale.

Recursul declarat de către incupat P.G.D. se întemeiază pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 9, 10, 17 şi 14 C. proc. pen.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 9 C. proc. pen. s-a referit la faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut starea de provocare, fapta fiind săvârşită sub imperiul unei puternice stări de tulburare, pedeapsa aplicată inculpatului nu a fost redusă în mod corespunzător.

În susţinerea criticii circumscrise dispoziţiilor art. 385 pct. 17 C. proc. pen., a arătat că faptei reţinute în sarcina sa i s-a dat o greşită încadrare juridică, neexistând dovezi care să ateste intenţia de a ucide partea vătămată, astfel încât se impune schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

În motivele scrise de recurs, inculpatul P.G.D. a invocat şi critica întemeiată pe ari. 385 pct. 10 C. proc. pen., instanţa de recurs constatând că ceea ce se critică, în realitate, este stabilirea eronată a intenţiei inculpatului de a ucide partea vătămată, prin raportare la solicitarea acestuia de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa.

Or, critica formulată se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 şi pct. 10 C. proc. pen., aceasta fiind, de altfel, perspectiva din care instanţa o va analiza.

În subsidiar, inculpatul P.G.D. a susţinut critica întemeiată pe dispoziţiile art. 385 pct. 14 C. proc. pen., considerând că, faţă de aspectul reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., în cauză se impune reindividualizarea pedepsei aplicate, atât din punctul de vedere al cuantumului cât şi din punctul de vedere al modalităţii de executare, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, în rejudecare, reducerea pedepsei aplicate la un cuantum de maxim 3 ani, dispunându-se suspendarea sub supraveghere sau la locul de muncă a executării acesteia.

Analizând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 385 pct. 9, 17, 17¹ şi 14 C. proc. pen. invocate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Crai ova şi de către inculpaţii T.F., C.C. şi P.G.D., cât şi din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi netemeinice, recursurile declarate de către inculpaţi fiind nefondate şi constată că recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este fondat.

Sub aspectul criticii comune formulate de către recurenţii intimaţi inculpaţi T.F., C.C. şi P.G.D., întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că în cauză, în raport de starea de fapt rezultată din probatoriile administrate, cele două instanţe au procedat corect atunci când au stabilit că încadrarea juridică aplicabilă faptelor săvârşite de către recurenţi este cea prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen.

Astfe| instanţa de fond a reţinut că la data de 7 august 2011, recurenţii intimaţi inculpaţi T.F., P.G.D. şi C.C. au agresat-o pe partea vătămată N.M., care se afla în fata locuinţei sale, din satul Câmpu Mare, com. Dobroteasa, după care au pătruns fără drept, în domiciliul acesteia, continuând s-o lovească cu pumnii, picioarele şi cu o nuia.

S-a mai stabilit că, observând starea gravă în care se afla victima, inculpaţii au părăsit curtea locuinţei acesteia, partea vătămată N.M. fiind ulterior transportată la Secţia Chirurgie a Spitalului de Urgenţă Slatina, unde s-a constatat că prezenta un politraumatism prin agresiune, hemiperitoneu prin ruptură traumatică de splină, anemie post hemoragică acută, fracturi costale C3, 4, 5 şi 6 hemitorace stâng, traumatism cranio-facial, plagă frontală contuză stângă, leziuni care au necesitat pentru vindecare 25-30 zile îngrijiri medicale, determinând producerea unei infirmităţi fizice permanentă şi care i-au pus viaţa în primejdie.

Starea de fapt a fost reţinută pe baza mijloacelor de probă administrate în cauză, anume declaraţiile inculpaţilor, ale părţii vătămate şi ale martorilor C.N.. N.M. G.G., Ş.D. şi D.E.A., acestea fiind coroborate cu concluziile menţionate în certificatul medico-legal din 30 august 2011 al S.M.L. Slatina.

În faţa primei instanţe, recurenţii au formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina lor, din aceea de tentativă de omor calificat în aceea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., însă această cerere a fost respinsă, motivat de existenţa în cauză a unor probe concludente cu privire la infracţiunea de tentativă la omor.

Aceeaşi critică a fost reiterată de către inculpaţi şi în faţa instanţei de apel, care, având în vedere intensitatea loviturilor, consecinţele acestora şi regiunea anatomică vizată, precum şi împrejurarea că actele comise sunt specifice infracţiunii de omor, a apreciat că în cauză este corect reţinută încadrarea juridică prevăzută de art. art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte critica analizată, Înalta Curte reţine că, pentru a putea caracteriza activitatea infracţională ca fiind făcută cu intenţia de a ucide, este necesar să 11 e întrunite mai multe condiţii, cum ar fi folosirea unui obiect vulnerant apt să producă lezarea unor zone vitale, numărul şi intensitatea loviturilor, numărul persoanelor care agresează victima precum şi alte împrejurări relevante.

Pentru existenţa tentativei la infracţiunea de omor este necesar ca inculpatul să fi acţionat cu intenţia de a ucide în privinţa victimei, care supravieţuieşte, actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător (în speţă, strigătele femeilor din curtea părţii vătămate) trebuind să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.

Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunea de omor se caracterizează prin intenţie, care poate fi directă când făptuitorul urmăreşte, doreşte producerea morţii victimei, sau indirectă, când prevăzând posibilitatea producerii acestui rezultat, deşi nu-l doreşte, acceptă această eventualitate, adoptând o atitudine indiferentă ori superficială, de minimalizare a riscului producerii lui şi de asumare a acestui risc.

Existenţa sau nu a intenţiei de a ucide trebuie dovedită în concret. Fiind vorba de un proces psiho-volitiv ce se petrece în conştiinţa făptuitorului, forma de vinovăţie se poate dovedi numai prin examinarea manifestărilor exterioare ale inculpatului care preced, însoţesc sau succed săvârşirea faptei, avându-se în vedere, în primul rând, împrejurările care caracterizează săvârşirea nemijlocită a faptei, sub aspectul naturii actelor de executare, modului de săvârşire, instrumentelor folosite, împrejurărilor de timp şi loc în care a fost comisă fapta, etc.

În considerarea acestor criterii, din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond (N.M., M.F., G.G., C.N.) coroborate cu declaraţiile părţii vătămate şi ale inculpaţilor, dar şi cu constatările prezentate de certificatul medico-legal din 30 august 2011, instanţa constată că, urmare agresiunii conjugate a celor trei inculpaţi, care au lovit partea vătămată cu picioarele şi pumnii, aceasta din urmă a suferit un politraumatism prin agresiune, hemiperitoneu prin ruptură traumatică de splină. anemie post hemoragică acută, fracturi costale C 3. 4. 5 şi 6 hemitorace stâng. traumatism cranio-facial, plagă frontală contuză stângă, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 25-30 zile îngrijiri medicale, determinând producerea unei infirmităţi fizice permanentă (fiind necesară extirparea chirurgicală a splinei victimei) şi i-au pus viaţa în primejdie, evidenţiindu-se pe deplin aptitudinea agresiunii suferite de a produce moartea unei persoane.

În continuare, analizând locul sau regiunea corpului victimei asupra căreia s-au exercitat violenţele, instanţa reţine existenţa unor organe vitale în zonele unde s-au aplicat loviturile, anume zona abdomenului (locul unde este situată splina), zona capului şi zona hemitoracelui stâng (locul unde este situată inima), zone prin a căror lezare s-ar fi putut cauza moartea părţii vătămate.

Mai mult, intensitatea şi numărul loviturilor aplicate de cei trei inculpaţi părţii vătămate conduc spre concluzia existenţei intenţiei de a ucide în privinţa victimei, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal din 30 august 2011 emis de S.J.M.L Olt, care a concluzionat că leziunile suferite au pus în primejdie viaţa victimei

Instanţa de recurs apreciază că, din punctul de vedere al laturii subiective, este relevantă nu doar zona în care au fost aplicate loviturile, respectiv zona capului, abdomenului şi a hemitoracelui stâng, în care sunt situate organe vitale, dar şi numărul şi intensitatea loviturilor şi numărul agresorilor, constatând că împrejurarea că partea vătămată a necesitat pentru vindecare un număr de 25-30 zile de îngrijiri medicale nu prezintă relevanţă sub aspectul intenţiei inculpaţilor de a suprima viaţa părţii vătămate, în raport şi de faptul că aceştia au pătruns, fără drept, în curtea acesteia pentru a o agresa şi de împrejurarea că rezultatul letal nu s-a putut produce doar ca urmare a intervenţiei mamei părţii vătămate, supravieţuirea victimei nedatorându-se deciziei inculpaţilor de a opri, din proprie voinţă, agresiunea.

Ca atare, concluzionând asupra criticilor privind încadrarea juridică aplicabilă în speţă, înalta Curte le apreciază ca nefiind fondate, întrucât în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen.

Având în vedere corecta stabilire de către instanţele anterioare a situaţiei de fapt, prin raportare la ansamblul probatoriilor administrate, aşa cum pe larg s-a menţionat în analiza criticii anterioare, înalta Curte constată ca nefiind fondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 385 pct 17 C. proc. pen., invocată de către recurentul intimat inculpat C.C. privind lipsa rolului activ al instanţei de apel, apreciind ca justificată respingerea de către instanţă a cererile de probatorii formulate de către recurent, întrucât situaţia de fapt reţinută era corespunzătoare adevărului şi nu necesita clarificări suplimentare. Mai mult, aspectele ce se doreau a fi dovedite prin probele solicitate nu prezintă relevanţă în raport de încadrarea juridică şi de natura şi gravitatea infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţiilor, pentru subzistenţa infracţiunii de tentativă la omor calificat neavând importanţă posibila împăcare a victimei cu inculpaţii sau renunţarea victimei la pretenţiile civile.

Analizând criticile formulate de către parchet şi de către recurenţi, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 14 C. proc. pen., sub un prim aspect referitor la reţinerea nejustificată de către instanţele inferioare a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., în acord cu Tribunalul şi cu Curtea de Apel instanţa de recurs constată că recurenţii intimaţi inculpaţi nu au antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea, iar anterior săvârşirii faptei erau cunoscuţi cu o bună comportare în societate, împrejurări care, deşi nu conduc în mod obligatoriu şi necesar la reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. (norma menţionată fiind una dispozitivă), justifică pe deplin raţionamentul instanţelor de fond şi apel, care au considerat că această circumstanţă atenuantă judiciară este incidenţă în cauză. In consecinţă, Înalta Curte apreciază critica parchetului ca fund nefondată.

Sub un al doilea aspect, referitor la omisiunea instanţelor de fond şi de apel de a aplica pedepse complementare inculpaţilor, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen., atunci când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi înlăturată.

Observând că textul de lege menţionat nu face distincţie între natura şi gravitatea infracţiunilor, din punct de vedere ai aplicării sale, având în vedere şi corecta reţinere în cauză a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., înalta Curte constată că instanţele inferioare au procedat legal şi temeinic atunci când au decis înlăturarea aplicării pedepsei complementare în privinţa celor trei recurenţi, critica analizată fiind, de asemenea, nefondată.

Analizând critica parchetului referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a circumstanţei atenuante a provocării, instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., circumstanţa atenuantă a provocării există atunci când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea părţii vătămate produse prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, o condiţie esenţială pentru existenţa provocării fiind aceea ca starea de agresiune, de încordare nervoasă să existe în momentul săvârşirii infracţiunii, chiar dacă actul provocator a fost comis mai înainte de persoana vătămată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la provocare, întrucât pentru a se reţine existenţa acestei circumstanţe nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă sau ameninţătoare, ci se cere ca victima să dovedească agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie.

Deşi legea nu impune ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor din cauză să aibă o apropiată semnificaţie.

Or, în cauză nu a existat o asemenea situaţie, împrejurarea că partea vătămată a lovit capota maşinii în care se aflau inculpaţii sau că le-a adresat acestora injurii neîndeplinind criteriul proporţionalităţii cu acţiunea de ripostă a celor trei inculpaţi. Deşi comportamentul victimei ar fi putut să-i irite pe agresori, decizia de a pătrunde în domiciliul părţii vătămate, luată simultan de către toţi recurenţii, în scopul de a ucide partea vătămată nu poate fi considerată rezultatul unei stări de tulburare sau emoţie ci, dimpotrivă, este o hotărâre lucidă, conştientă şi radicală.

Faţă de aspectele învederate. Înalta Curte constată critica formulată de către Ministerul Public fiind fondată, în cauză nefiind aplicabilă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Examinând critica recurentului P.G.D., formulată în cadrul cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 385 pct. 9 C. proc. pen. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii ori acesta nu se înţelege), faţă de susţinerile recurentului menţionat, în cadrul cărora nu s-a indicat, în concret, în ce constă nemotivarea hotărârilor sau în ce mod contrazice motivarea dispozitivul acestora, înalta Curte constată că, în realitate, ceea ce se critică este modul de individualizare a pedepsei, aspect circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., sub aspectul analizat mai jos.

Instanţa de recurs constată că sunt nefondate criticile comune ale recurenţilor şi parchetului întemeiate pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., ce privesc modul de individualizare al pedepselor aplicate, sub aspectul cuantumului şi modului de executare,, având în vedere, pe de o parte, inaplicabilitatea textului art. 73 lit. b) C. pen. în cauză, ce determină lipsa temeiurilor juridice pentru reducerea suplimentară a cuantumului pedepselor aplicate recurenţilor, iar pe de altă parte, corecta individualizare a acestor pedepse realizată de către instanţe, în raport de prevederile art. 52 şi art. 72 C. pen.

Se constată că procesul de individualizare al pedepsei trebuie să aibă în vedere dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social concret al faptei săvârşite precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi potrivit scopului preventiv al aplicării pedepsei.

Fapta de omor calificat prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, tentativa fiind, de asemenea, pedepsită.

Întrucât, în conformitate art. 20 C. pen., tentativa, cauză de atenuare a răspunderii penale, se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea fapt consumat, pedeapsa ce poate fi aplicată recurentului inculpat pentru fapta de tentativă la infracţiunea de omor este cuprinsă între 7 ani şi şase luni şi 12 ani şi şase luni închisoare, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen., care, la rândul lor, au atras aplicarea textului art. 76 alin. (2) C. pen.

Cât priveşte fapta de violare de domiciliu săvârşită de recurentul inculpat. aceasta este sancţionată, potrivii dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. pen., cu închisoare de la 3 luni la 10 ani.

În cauză, instanţa de recurs constată că faptele au fost comise în condiţiile concursului real de infracţiuni, prevăzute de art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se, totodată şi existenţa unui concurs între circumstanţe agravante şi atenuante, astfel că în mod corect au procedat instanţa de fond şi de apel atunci când au stabilit cuantumul pedepselor, făcând şi aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin. (2) C. pen.

În considerarea celor anterior menţionate, reţinând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86 C. pen., sub aspectul cuantumului maxim al pedepsei aplicate în cazul concursului de infracţiuni, Înalta Curte, în acord cu instanţele anterioare, apreciază că. faţă de modalitatea de săvârşire a faptelor şi gravitatea acestora, pedepsele aplicate recurenţilor inculpaţi au fost corect individualizate atât în ceea ce priveşte cuantumul cât şi modalitatea de executare.

Totodată, având în vedere strânsa legătură între caracterul fondat al criticii referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a circumstanţei atenuante a provocării şi critica formulată de către parchet, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. civ. ce vizează reducerea în mod corespunzător a valorii despăgubirilor civile acordate, înalta Curte constată că această reducere nu mai poate opera în situaţia înlăturării circumstanţei atenuante menţionate, nefiind aplicabile dispoziţiile legale privind culpa comună a părţii vătămate şi a inculpaţilor în producerea incidentului ce a ocazionat cheltuielile părţii civile, critica fiind nefondată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea De Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 351 din 22 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apei Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va casa, în parte, decizia penală recurată şi va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. de la încadrarea juridică a tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 alin. (3) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen.

Va menţine pedepsele aplicate inculpaţilor pentru această infracţiune, precum şi celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii T.F., C.C. şi P.G.D. împotriva aceleiaşi decizii penale.

Totodată, în temeiul ar. 385 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpaţilor, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 9 ianuarie 2012 la 19 februarie 2013.

În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurenţii inculpaţi T.F., C.C. şi P.G.D. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 351 din 22 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia penală recurată şi rejudecând: înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. de la încadrarea juridică a tentativei la infracţiune.

Menţine pedepsele aplicate inculpaţilor pentru această infracţiune.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii T.F., C.C. şi P.G.D. împotriva aceleiaşi decizii penale.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpaţilor, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 9 ianuarie 2012 la 19 februarie 2013.

Obligă recurenţii inculpaţi T.F. şi P.G.D. la plata sumei de câte 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul inculpat C.C. la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei

Definitivă.

Pronunțată, în şedinţă publică, azi 19 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 639/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.)....		ICCJ. Decizia nr. 589/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 601/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.), violarea de domiciliu (art.192 C.p.). Recurs